Ceahlau- pe carari nelumesti

Ceahlău- pe cărări nelumeşti

Atentie: acest jurnal contine descrierea pe scurt a unor trasee nemarcate nerecomandate incepatorilor, celor care au rau de inaltime sau celor care nu au experienta in urcatul muntelui. Traseele nu sunt recomandate in conditii de vreme nefavorabila (ploaie, vant, furtuna) sau in conditii de iarna.

Toate povestile incep cu a fost odata. A fost odata – poate porni de la un gand, poate incepe de la un dor nestins sau de la o sete apriga. A fost odata apare atunci cand un vis devine poveste sau cand povestea se transforma in vis. Logica afrimatie! Visul de vine.. vis!

Comunicarea prezenta depaseste uneori povestea sau trecutul, s-a dus vremea focurilor aprinse pe dealuri sau pe varf de munte pentru a anunta un lucru, au trecut zilele cand buciumul sau tulnicul glasuia cu celalalt in coduri misterioase, nu mai sunt demult zilele cand porumbeii zburau cu biletele in picior pentru a transmite o veste. Chiar si clasica scrisoare , scrisa cu stiloul , cu pixul sau cu creionul si apoi timbrata,  nu prea mai exista. Ce sa mai vorbim despre  telegraf si diligente! In zilele noastre posta electronica tine locul la toate, si aci intra automat forumurile de discutii. Sa va explic ce inseamna posta electronica? Pentru sarmanii straini din secolele trecute ar merita acest lucru, poate odata voi avea rabdare sa le explic.

A fost odata un mesaj ajuns  de pe un grup de discutii in posta electronica: „remember jgheabul Armenilor”, era numele mesajului  trimis de Marius, care, neastamparat ca de obicei, punea sare in rana pe o isprava nereusita in anul trecut: jgheabul armenilor din Ceahlau. Isprava avusese loc in doua incercari: intr-una dintr-o zi de sambata, atunci cand Marius si prietenii  ajunsesera aproape de jgheabul Fereastrei jgheabul Ogivei) si apoi in jgheabul Clailor lui Miron si una intr-o zi de duminica atunci cand subsemnatul si tovarasii de drum nu am nimerit nici macar jgheabul Clailor si ne-am dus binisor in cararea principala care duce in poiana spre Claile lui Miron

Sarea pe rana fiind pusa, in ajutorul nostru vine Titus, un om de munte care a umblat extraordinar de mult in Ceahlau. Titus este binevoitor si generos si ne propune o iesire de weekend in Ceahlau spre a cunoaste un pic din tainele Ocolasului Mic si anume jgheabul Armenilor. Asadar intr-o zi de sambata , Marius, Ionut si Claudiu pornim la drum, luam trenul pana in Pascani de unde Titus si doamna Luci ne preiau cu masina pana in Izvorul Muntelui. Titus si doamna Luci ne imbratiseaza de la gara , anuntandu-ne tacit prin caldura si generozitatea lor ca tineretul va avea ceva de vazut si aprofundat in weekendul asta.  Adevarul este ca da mult ne doream o tura impreuna cu  Titus, vazand mai ales cautarile lui in zonele de suflet comune: Ceahlau si arealul Cheilor Bicazului, Hasmas.

Ceahlaul pare a fi umbrit un pic de nori ,zarindu-l in drumul nostru prin Piatra Neamt. Nu mai avem rabdare si intr-o ora urcam  din Izvorul Muntelui in Poiana Maicilor.

In poiana , Titus incepe sa ne explice cu de-amanuntul privelistea Ocolasului Mic si branale sale din dreapta (in specal Braul de sus), jgheabul Armenilor din zona centrala, apoi ne vorbeste de polita lui Calistru, de varful Ascutit, de Matura vrajitoarei, de jgheabul cu boambe si jgheabul ferestrei si ajungem la claile lui Miron, intuind ca ar fi acolo jgheabul Claior. Incerc sa citesc si sa inteleg descrierile lui Titus si mai ales sa retin. Tot Titus ne asigura ca in urmatoarea zi vom intelege mult mai bine , aprofundand denumirile si intrarile la fata locului. Am trecut de zeci de ori prin Poiana Maicilor si niciodata nu am indraznit sa descifrez stancile si jgheaburile din Ocolasul Mic.

Prima oprire , prima escala in acea dupamiaza de sambata a fost indeplinirea pe jumatate a unui vis de-al meu devenit poveste si anume turnul lui Budu si Ana, o grupare de stanci draga mie foc.  Era Primul „nemarcat”(desi eu mai fusesem pe o zona nemarcata in Ocolasul Mare , cat si abateri de la poteca marcata in zona Clailor lui Miron). Intram in tainele lui Budu si Ana in ceas tarziu; doamna Luci ramane la cules de cimbrisor, iar noi, condusi de Titus suntem intr-un sfert de ora la baza Turnului Lui Butu; Ceahlaul incepe sa aiba un parfum neasemuit atunci cand incepi sa simti vraja cararilor de ciobani sau magia cararilor uitate pe sub stanci, pe brane pline de iarba si muschi, atunci cand simti mirosul vegetatiei alpine , racoarea stancii, panta abrupta de sub tine sau pieptisa de langa tine, atunci cand iti treci mana peste iarba sau peste stanca rece sau chiar atunci cand dai dovada de olecuta de echilibristica pe cararea ce de abia se zareste printre smocurile de iarba..

Toate acestea sunt cararile nemarcate ale Ceahlaului. Si termenul nemarcat e un termen profan, lumesc care cade uneori in derizoriu sau care poate duce la anumite inaltari. De aceea am hotarat sa-i dau alt termen, si ma gandesc la carari mesteusugite de fiintele cu suflet si dragoste de Ceahlau, carari necunoscute sau tainice. Carari vechi , pierdute in timp ,si pastrate doar de oamenii locului sau de oameni iubitori de munte . Cararile fara semne dar insmenate de cunoscatori, carari salbatice batute de animale si de putini oameni. Acesta incepe sa fie Ceahlaul din visul meu, vechiul Ceahlau si noul meu Ceahlau, muntele  care traieste prin cararile nelumesti. Acolo sus , am facut un popas, sub stancile lui Budu si Ana, pe o carare uitata , rupta de lume si de aglomeratia ei, acolo deasupra lumii si ai intregului univers material, am simtit primele fericiri si bucurii din acea calatorie. In ceas de seara vedeam Munti Tarcaului in departare, se zareau iubirile din Hasmas cu Piatra Singurateca, in fundal, vedeam Piatra Vithos, Highesul si Piatra Sura in apropiere. Toate se desfasurau in tacere si liniste in asteptarea unui apus de soare. Fiind tarziu, avand in vedere ca trebuia sa ne intoarcem la locul de campare, ne-am indreptat printr-un mic grohotis si am vazut in spatele nostru o particica din drumul care duce in spatele acestor pietre, cu forme de mosi si uriasi uitati de noi , pamantenii.

Apoi am coborat de unde am plecat, insotiti de rafale de vant si ne-am reintalnit cu doamna Luci, cu sacosa ei de cimbrisor. In cateva ore eram tolaniti langa cort, la locul de campare, admirand de la o inaltime mult mai joasa cerul sangerand ca urmare a incheierii unei zile splendide.

Dupa cateva pahare de vorba, somnul pune amprenta sa cuceritoare si asupra noastra si adorm in cortul lui Marius, dupa o mica hilizeala specifica unei sarei racoroase. Dis de dimineata , unii dintre noi nu avem somn si pe la rele 6 simtim nerabdarea de a urca din nou, in pofida altora care vor sa doarma (asta nu inseamna ca altii nu sufera de  aceeasi nerabdare). Numai bine aplicam proverbul „cine se scoala de dimineata , departe ajunge”.

Pe la orele 8 o luam din nou la drum si in jur de ora 9.30 dupa multe treceri de doboraturi de copaci si mult noroiu aspirat de bocancii nostri, ne aflam la intrarea in jgheabul Armenilor.

Soarele si cerul senin ne-o vestiti inca de dimineata ca povestea noastra va fi ca intr-un film de la Hollywood, unde tot Cerul este de un albastru pur si vantul adie cat sa ne racoreasca si sa nu simtitm caldura si zapuseala soarelui. Caldura ca si caldura dar de la atatia copaci incalecati simt ca mi s-o rupt panatalonii in fata ,exact la prohab. Ce romantic si gratios moment! Prezint scuze companiilor mei pentru micul incident si trag cat pot tricoul desupra pantalonilor ca sa nu se vada chilotii mei albi pe fondul panatalonilor mei negri (cu siguranta am specificat fondul, a nu se intelege altceva).

Visul devine vis, cand ne aruncam bagajele din spinari si urcam pe o „nelumeasca: ”si anume pe polita lui Calistru. In drum spre politra raman in urma si vad o capra care cobora intr-unul din jgheabul invecinat din dreapta jgheabului Armenilor. Numai bine ca vreau sa o filmez si sa o fotografiez ca apare Ionut si-mi face semn sa urc mai sus pe polita, „vino sa vezi mai multe capre negre cu ieduti „ imi spune in soapta. „Stai oleaca ca tocmai am vazut una”.

Nu mai am insa rabdare si ajung pe polita lui Calistru fara sa mai am timp sa rasuflu si ma uit in jur. Intr-adevar undeva inspre Varful Ascutit, pe un tapsan intre stanci, o familie de capre negre ne studiau cu atentie, 4 iezisori am numarat o capra , mama banuiesc si un caproi negru cu alb, foc de scumpi, toti stateau la soare.

Ne desfatam ochii si sufletul la ceea ce vedem pe polita lui Calistru. Ceea ce observam din Poiana Maicilor incepe sa capete sens si contur in mintea noastra. Timpul este prietenul nostru si ne intindem cu totii la soare. In fata noastra sunt Varful Ascutit si Matura Vrajitoarei, apoi  in dreapta admiram jgheabul Armenilor, peretele Ocolasului Mic cu branele sale , apoi in stanga departe zarim Caciula lui Ciuperca din Turnu lui Budu iar in spatele nostru Poiana Macilor sub un hau numai bun de parapanta imaginara. Poiana Maicilor sta cumincioara, chiar un pic sugubeata cu verdele ei deschis. Acuma pricepeti? Acuma intelegeti? –ne spune ea in tacere.

Polita lui Calistru e plina de copaci trazniti dar are ceva special.

Titus este generos in continuare, nu se mai opreste si ne duce un pic si pe Braul de sus de pe Ocolasul Mic, strabatem doar un sfert din el pana la o sufa prinsa de niste pitoane vechi care deabia se mai tin in stanca. Ionut incearca un pic trecerea insa nu inainteaza din motive de siguranta. Insa da foarte bine in poza, e foarte fotogenic.

Ne intoarcem sa ne recuperam bagajele si incet incet ne continuam urcatul in jgheabul Armenilor  Titus ne propune sa continuam jgheabul si sa o luam in dreapta pe o panta inierbata, . Suntem in plin jgheab si in stanga vedem Hornul Armenilor , umbrit si negru si un pic misterios in centru firul principal al jgheabului si in dreapta doua ramuri , primul foarte pieptis, acolo unde vazusem initial prima capra neagra si al doilea cel din dreapta pe care vom urca.

Vegetatia alpina ne ajuta la mers, 4×4, in pozitie oblica sau chiar verticala. Sus, niste copacei, ne vestesc ca ajungem in Rai.

Din cand in cand ne uitam spre polita lui Calistru si obsevam ca aceasta uriasa stanca apare ca o insula innierbata, dar golasa de copaci.

Sus cred ca suntem pe varful Afinis, ne intindem din nou la soare, lenevim iar pe unul dintre noi il ia somnul. Suntem deasupra peretelui Ocolasului Mic, iar fericirea ce ne cuprinde este de nedescris. Vizibilitatea este maxima si vedem de la stanga la dreapta Coloana Dorica, Ocolasul Mare si toata gheba lui brazdata de jgheaburi mai mult sau mai putin accesibile, Cabana Dochia, Piatra Lata din Ghedeon , Toaca in fundal, Calugarii sau Plaiesii si Detunatele, pana si camera patrata din Detunate se vedea destul de clar. In spatele nostru ? Fericirea! Un fluturas se aseaza pe piciorul doamnei Luci, dar din miscarea mea brusca zboara subiectul inainte de a fi fotografiat. Scuze!

Ajungem apoi in zece minute pe langa o clippa de calcar si ne impiedicam in excremente de urs destul de proaspete. In poiana de sub Coloana Dorica luam loc la masute, intindem stergarul si infulecam din bucate alese. Este trecut de miezul zilei. Surprizele continua cand ajungem pe tronurile zeilor. Trei la numar sunt sezlongurile astea uriase si legendele spun ca aici ar fi fost locul unde veneau zeii la cei muritori sau poate muritorii jertfeau la zeii? cine mai stie; noi am stat pe unul din ele si ne-am simtit si muritori si zei, muritori de atata frumusete si zei pentru ca aveam totul la picioare: Tarcaul, Hasmasul si mai ales Piatra Sura.

Coboram pe sub tronurile zeilor, sub Stanilele Mari , pe o carare veche , mai mult batuta de animale decat de oameni, in trecut cunoscuta de ciobani. Farmecul coborari unei jumatati de ora prin locuri noi, neumblate de oameni acum, dar umblate de vechii ciobani ne da emotii. Dupa multe doboraturi trecute si o coana vipera intalnita in cale in stanga noastra la o distanta ce nu prezenta nici un pericol coboram intr-un jgheab paralel cu jgheabul lui Marcoci, coboran undeva in dreapta lui .

Aceleasi pietre salbatice ne fac cu ochiul: Piatra Sura , aproape de noi, incredibil de salbatica si Piatra Singurateca , asezata de un urias fix intr-o groapa-caldare dintre munti. Ne intoarcem din Poiana Stanile prin Varatec si Poiana Maicilor pana in Izvorul Muntelui si apoi acasa, cu multumiri lui Titus si doamnei Luci.

Cum poti descrie fericirea? Cum poti exprima bucuria sau multumirea sufleteasca? Cum e posibil sa va transmit starea de beatitudine simtita in momentele cand pasesti sau intri in aceste carari pierdute in timp si recapatate de oameni cu suflet, pastrate in taina si aduse la lumina cu bucurie si dragoste? Cum poti sa faci pe altcineva sa simta ce am simtit noi acolo, cum am simti nelumescul si cum am muscat Ceahlaul direct din inima, fara sa-i fie cu suparare uriasului, de parca ar fi fost un tort gigant cu frisca din samantana si cu mere coapte, inmuiat cu siropul dulcetilor si bucuriilor alpine? Cum ai putea sa descrii parfumul unor asemnea clipe sau trarile celor atinsi de parfum?

Totul a plecat de la un gand care a ars mocnit  pana cand visul a devenit vis. Necunoscutul si nelumescul au ramas tot nelumesti si tot necunoscute. Poate ca ai mai fost acolo, poate ca nu dar vraja muntelui Ceahlau te cheama necontenit. Te cheama sa vii sa-l descoperi si apoi sa-l acoperi cu asternutul memoriei prin aducerea la lumina a unui strop din frumusetea lui.

Poze: Titus si Claudiu