Traversarea Mont Blanc – visul implinit

Acum aproape un an, cand am participat la primul stagiu de initiere in alpinism, numit acum carpatism, Marian Anghel ne-a intrebat ce obiective avem in acest domeniu pe urmatorii 1-2 ani . Pentru ca m-am prezentat ultimul am avut timp sa ma gandesc si gasesc ascensiunea pe Mont Blanc ca fiind un raspuns bun, Marius reusise tot dupa un stagiu cu Marian. Interesant a fost ca Irina, colega din acel stagiu, deja atinsese acest obiectiv si chiar aceea urcare a facut-o sa vina sa invete ceva serios.

Stagiul a trecut, notiunile s-au adunat, dar in iarna nu am reusit sa merg pe Creasta Craiului si consideram ca este Mont Blanc-ul este departe de 2012. A venit insa stagiul hivernal, din martie 2012, lucrurile noi sunt mai multe si e mult mai dificil totul,  e drept ca lucrurile din vara le mai “furasem/repetasem”  si de la Marius si nu parea chiar imposibil. Dar cum pe munte nu trebuie sa mergi singur, iar planul meu nu se potrivea cu cele a prietenilor cu experienta alpina, ideea dispare din nou in ceata. Totul pana la propunerea lui Ciprian de a face o tura spre varf chiar cu traversarea celor 3 varfuri , totusi problemele cu genunchii imi tempereaza elanul. Dar dupa ceva fizioterapie si o tura serioasa prin canioanele din Sardinia par recuperat si viitorul pare mai roz.

Pregatirile incep cu aproape o luna si ceva inainte: imi aduc aminte cat e de obositor a fost drumul cu masina din Sardinia si caut solutii ca macar plecarea sa o fac cu avionul, preturi mari, variante putine si cu plecare de la distanta mari fata de Iasi. Prind o reducere la 96lei(de la 260lei) cu Wizz, de la Otopeni, chiar cand am nevoie: duminica 12 august, dupa-amiaza. Asta inseamna mers cu trenul 7 ore, dar pot participa la Simpozionul National al Radioamatorilor de la Iasi, unde trebuia sa fac o prezentare sambata. Caut prin magazine echipamentul ce imi lipseste: ochelari pentru ghetar, rucsac de tura alpina, piolet, manusi bune, nu gasesc chiar totul aici, dar m-am descurcat cu achizitiile.

Prognoza am vazut-o destul de proasta, cu ninsoare aproape in fiecare zi, pentru saptamana in care trebuia sa fim acolo. Practic am plecat cu asteptari mici legate de reusita a varfului, dar stiam ca in zona e imposibil sa te plictisesti daca esti pasionat de alpinism: mai o via ferata, mai o catarare pe gheata, o vizita prin magazinele de profil montan.

Sambata sar de la o pasiune in alta, cu o pauza de 5 ore dedicate somnului, plec de la intalnirea radioamatorilor la 1 noaptea, pentru ca la 6 am tren spre Bucuresti. La ora 13 in doar 4 minute schimb trenurile si sunt in drum spre Otopeni, trimit un sms catre restul echipei ca astept imbarcarea si urmeaza un zbor placut spre Milano, defapt aeroportul Malpensa. Ajuns aici, ma intalnesc la fix cu colegi si Ciprian ii da bice spre Sallanches. Admiram Valea Aosta, trecem tunelul pe sub varf, intorcand gaturile si incercam sa ghicim ce vedem printre nori. Nu apuca sa se intunece ca suntem deja in camping si intindem corturile si trecem la somn.

Incepem saptamana cu un traseu de via ferata, destul de aglomerat, dar frumos trecand peste “poduri” suspendate, unele fiind formate dintr-o singura sufa sau o barna. Dupa pranz coboram la camping, facem rucsacii pentru o tura de aclimatizare: plecam spre refugiul Albert Premier, iar a doua zi dimineata sa atacam varful Aguille de Tour. Intram dupa ora 19 in traseu si primim indicatii ca in 2 ore ar trebui sa fim la refugiu, cam repede dupa calculele mele: plecam de la 1000m altitudine si refugiul e la 2700. Urcusul e sustinut, dar privelistea asupra ghetarul si apaei ce curge din el ne mobilizeaza in urcare. Dupa o ora si jumatate, zaresc 2 cladiri, sa fim asa de rapizi? sa fie asa de aproape 2700m? Dar de unde!? e pustiu, fiind doar o statie de captare a apei, pe o piatra e trecuta sageata si destinatia: Albert I-ier. Abia la coborare o sa realizez ca era abia jumatatea traseului de urcare. Noaptea se lasa repede, vantul incepe sa bata, poteca e doar pe muchie si nu prea o poti rataci, la distante mari gasesti momai, iar sus se vede o luminita mica, e bine macar nu avem de ratacit pe platou noapte. Dupa un timp mai rasare o luminita ce  se apropie destul de repede; Gabi ma intreaba daca am depasit 2544m, cine stie? nu conteaza aici cand nici macar nu ai ajuns in punctul de unde incepe traseul spre varf. Impreuna cu el ajung putin dupa ora 23 la refugiu, costa 24 de euro un loc, pentru ca “civili” si 17 pentru cei inscrisi in cluburi montane. Si eu fac parte, dar ce folos? Cum sa demonstrez fara legitimatie? Totusi se pare ca nici Club Alpin Roman nu e recunoscut, iar legitimatia lui Ciprian nu are valoare acolo. Deschid o paranteza mai mare: Intr-un fel e si normal: tie iti ofera reducere la cabanele/refugiile intretinute de ei, dar ei cand ajung in in Romania pot sa le oferi reducere la Babele sau Curmatura? Bine-inteles ca nu, ca doar nu are nici un interes patronul roman, SKV fiind disparut de zeci de ani, cluburile montane actuale nu mai au puterea economica de atunci, bineinteles acum fiind alte modalitati de petrece timpul liber pentru marea majoritate a romanilor.  2 baieti viteji: Iulian si Gheorghita si-au carat sacii de dormit si cortul pana acolo si il pun repede, servim un ceai din partea celor de la refugiu si mergem la somn, fiind ora 12.

Dupa 4 ore de somn, suna alarmele si toata lumea se trezeste, mie mi-a fost frig sub 2 paturi si pe saltea si tremur un pic. Luam repede micul dejun, ne echipam si plecam spre ghetar. Suntem printre ultimele echipe, facem un mic instructaj, ne asiguram in semicorzi si ii dam spre varf, fiind deja lumina afara. Din fericire nu suntem chiar singurii pentru prima data pe ghetar mare parte din noi si ne ajuta la moral. Ne reglam stilul de mers: eu cu Iulian si Gabi legati in semicoarda galbena, Ciprian, Alex, Stefan si Gheorghita in cea rosie. Facem o pauza pentru micul dejun pentru unii, aproape de 2900 si simt ceva dureri de cap. Plecam spre urcare mai sustinuta unde si efortul il resimtim, mai facem pauze si totusi  noi capatam ceva distanta fata de cea rosie, pierdem contactul vizual, iar la o bifurcatie nu stim in ce directie sa mergem. Varful e stanga, il vazusem de jos, dar panta e mare, sa stam peste jumatate de ora acolo nu putem, luam decizia sa il abordam partea dificila, mai ales ca observam pe altii pe acelasi traseu. Nu ajungem la jumatatea pantei si zarim si pe restul, continuam pe ghetar, peste crevasele ce se incep sa se deschida si in portiunea superioara trecem peste muchia stancoasa pe cealalta parte. Facem o pauza, ne ajung si restul, dar noi pornim inainte, zapada incepe de se topeasca, inaintam mai greu, altitudinea o simtim si ne intalnim cu tot mai multe echipe ce se intorc. Ajungem la 3200, ne hidratam si mai luam un baton de ciocolata, lasam rucsacii si plecam spre portiunea de stanca, traversand o crevasa uriasa. Scoatem coltarii, strang semicoarda in diagonala pieptului si ii dam in sus pe partea de catarare pe stanca, nu este chiar escalada,  ci doar bolovani mari si fara marcaj. Cu grija si folosind diverse tehnici, impreuna cu Iulian si 2 australieni suntem pe la 11 si ceva pe varf. Stam 20 de minute, vantul bate puternic si sunt doar in tricou, facem fotografii si incepem sa coboram. Sunt primul si gasesc o ruta mai simpla, pana ma blochez si eu, catar un pic si deja ne intalnim cu ceilalti: unii in urcare si inca asigurati si pe stanca, Gabi in asteptarea noastra. Coboram la rucsaci, potolim setea si deja suntem singurii in zona varfului, ii comunic lui Ciprian ca o sa ii asteptam in zona de trecere de pe un ghetar pe celalalt si plecam. Ajungem la punctul de regrupare, fiind zona de creasta vantul bate puternic, dar putem sa stam pe piatra. E si ea rece, dar imi aduc aminte ca coarda poate fi folosita ca si izopren si o intind pe stanca si cu grija ma asez pe ea. Oboseala, orele nedormite se resimt si efectiv trag un pui de somn. Ma trezesc, a trecut o ora si ceva, iar echipa rosie nu se vede, nu raspunde. Hotarasc sa plecam inainte, dar Gabi mai trage o mica fuga spre ei, nu apuca sa mearga mai multe de 5-7 minute si piu lui Ciprian il opreste. Vin si ei intr-un final, sunt obositi dar ok. Facem traversarea si coboram, pe panta abrupta, Gabi face pasi mari la vale si peste crevasele deschise larg acum, dar trecem cu atentie si vedem cat de mult dispare gheata peste zi. Suntem din nou in fata, iar la capatul ghetarului strangem echipamentul, e deja ora 16 si am pierdut si pranzul la refugiu. Vine si echipa rosie si zarim “carausul” ce aprovizioneaza refugiul, chiar cand suntem aproape de el. Facem o pauza de masa, ne odihnim picioarele, ultime fotografii si plecam spre masina. Iau din nou viteza, dar pe portiunea finala incep sa simt durerea de genunchi, am coborat 2500 de metri in cateva ore doar cu bocancii de iarna, adica am coborat de pe Varful Moldoveanu aproape pe plaja. Ajungem la masina si nu dureaza mult si se insereaza, mergem in Chamonix sa sarbatorim alaturi de alti prieteni veniti tot pentru Mont Blanc, dar ce au traseul pe ruta clasica.  Ne bucuram de berea buna si mancarea gustoasa, cel putin asa a fost platoul meu cu specialitati frantuzesti de branza si carne. Aproape de miezul noptii ajungem in camping si dupa un dus, mergem la somn.

Zilele urmatoare sunt de relaxare, vizitat Chamonix, magazinele cu articole sportive, cautat echipament. Urasc in general cumparaturile, dar efectiv au stat baietii dupa mine zeci de minute sa ma uit la rucsaci, bocanci, pioleti. Intr-un final fac si cateva achizitii, daca nu gaseam acolo oare unde as fi avut sanse sa gasesc? Ratam o via ferata de 3 ore pe Colle de Collumbere, ajungand prea tarziu, dar facem o  mica incursiune pe traseul de retragere si gasim capre ibix chiar in poteca, si mult mai putin sperioase fata de caprele negre de la noi, reusim sa facem fotografii si de la 2 metri distanta.

Ne interesam si de telecabina spre Aguille de Midi si aflam ca tot e rezervat pentru ziua in care aveam rezervare la refugiul Cosmique; ne luminam cand aflam ca doar 20% din capacitatea unei telecabine poate fi rezervata in zilele anterioare urcarii. Gheorghita renunta la varf  Mont Blanc, tura de aclimatizare l-a facut sa isi dea seama ca nu muschii picioarelor nu pot face fata efortului, el nu a ajuns, dar ceapa de la el a avut alta soarta.

Vineri ne miscam destul de greu, facem rucsacii pentru ascensiune si cu toata graba noastra abia la 1 si ceva ajungem la bilete, bineinteles ca prindem locuri abia peste 3 ore, pentru telecabina cu drumul 63. Noi avem timp sa ne mai plimbam prin statiune, dupa ce ne intoarcem la masina si lasam rucsacii, care mai mananca o inghetat, care mai trimite spre casa o vedere, care se mai odihneste. Suntem la telecabina, la 15 fara 10, ne punem hamurile sa salvam din timp: Gheorghita urca cu noi si cobora in aceeasi seara, speram sa il scoatem pe ghetar. Suntem maxim 10 alpinisti in toata telecabina, multi urcand in adidasi si training. Da, poti urca la peste 3800de metri, fara echipament, 42 de euro sa ai si ceva timp. Urcand printre primii in telecabina, ma pierd de restul grupului in statia intermediara de la Colle de Arrete, la 2700m si abia peste 2 telecabine urc sus. Resimt cantitatea de oxigen scazuta din aer, dar nu pierd timpul, imi pun parazapezile, pregatesc buclele de chinga si cordelina, carabinierele, numai sa ma leg in coarda si sa plecam. Ajung sus si e destul de dificil sa urci scarile spre diveresele platforme ce ofera privelisti extraordinare. Ma intalnesc cu restul grupului, facem fotografii, ne plimbam, admiram, ne intalnim cu alti romani, care doar sa se bronzeze la 3800m, care tocmai facuse Creasta Cosmique. Ne obisnuim cu altitudinea si pe la 17 ne pregatim sa coboram care spre refugiul Cosmique, care in Chamonix. Avem rabdare sa nu ne intersecatam cu alte echipe ce urca si coboram cu grija: zapada e uda si nu vad mari sanse sa te opresti in piolet pe oricare parte ai cadea: in stanga cam 1300m spre Chamonix, in dreapta doar 300m spre Colle de Midi. Crevaselele mai mici sau mai mari devin obisnuinta, dar urcam spre refugiu si gasim super confort la 3500m altitudine. Servim cina pe terasa, facem fotografii la apus, ne trecem in caiet si incercam sa adormim pe la 21.  Aproape imposibil, care fosneste, care se incheie la fermoar, care abia ajunge in camera.

E ora 1 si incepe forfota: alarmele suna, care si cum se grabeste sa isi stranga lucrurile si se indreapta spre sala de mese. Servesc un ceai cu cereale, suc natural de portocale, ceva dulceata si gata. Ne echipam si la 2 plecam din fata refugiului, cei mai rapizi intrasera pe traseu cand noi abia mancam. Se observa cararea facuta frontake ce urca. Cerul e senin, pacat ca e luna noua, temperatura ok, vantul abia adie, lucrurile sunt ok, pana realizez ca mi-am uitat cagula in sala de mese. E deja prea tarziu, avem o ora de cand am plecat si nu avem timp sa intoarceri. Merg bazandu-ma pe gluga de la geaca si palaria luata cu 2 zile inainte. Suntem din nou printrele ultimele echipe, poteca e destul de clara, coltarii prind foarte bine, incet dar sigur castigam altitudine spre Mont Blanc de Tacul, trecem peste cateva crevase marisoare, dar stam in spatele echipei rosii si nu prea imi place sa fac pauze dese, imi rupe ritmul. Dar dupa primul varf ii depasim, coboram bine si admiram multimea de frontale ce urca spre Mont Maudit. Cand sa incepem si noi sa urcam ne ajunge echipa rosie si ii lasam sa ne depaseasca, cat mai discutat cu mama natura langa un serac. Panta e mul mai abrupta, dar imi place si mergem ok. Primele raze de lumina ne prind inainte de portiunea tehnica, se pare ca am ajuns prea repede: sunt peste 30 de alpinisti ce asteapta sa se catare pe portiunea de gheata. Reducem cat putem de ritm, dar e tarziu, o sa ii asteptam. Cautam un loc cat mai sigur: fix deasupra crevasei si in calea bucatilor de gheata si chiar piartra primite de sus, si am incasat cateva si in casca, dar si in ghenunchi, maini. Deja rasare soarele cand Ciprian incepe sa urce si el, instaleaza cuile de gheata,  facem asigurari prin ele, folosim si corzile fixe, aproape taiate de coltari si pioleti ca si prize si cu ceva avant urcam. Cea mai placuta portiune din traseu, vreau sa urc mai repede, dar nu prea pot: Iulian are manusi cu 2 degete si se chinuie mult sa treaca dincolo de cuile de gheata; chiar au existat momente in care a trebuit sa descatar un pic sa aiba loc de manevra. Fix pe portiunea finala, gheata mai dispare, panta se mai moaie, dar luam cunostinta cu vantul de dimineata. Bate puternic si vreau sa scap de el, mergem pana intr-o portiune, unde observam cornisele mari, cu grija servim cateva dulciuri si plecam. Deja ne intalnim cu primele echipe ce coboara de oe varf.