Prin Hăşmaş (26-27 februarie 2011)

Prin Hăşmaş (26-27 februarie 2011)

Traseu urmat: Iaşi – Pasul Pângăraţi – Poiana Albă – Piatra Singuratică –
Bălan

Participanţi: Ionuţ, Florin, Cristina, Ionuţ, Oana, Mugurel, Cristi, Mădă, Bogdan.

Spre sfârşitul lui făurar în anul Creatorului 11 după mileniul 2 ne-am adunat spre plecare cu scop de ucis rutina şi scuturat praful urban. Şoferul birjei de oţel spre Satul Mare ne aştepta cu pâine şi sare la locul stabilit (autogara din Păcurari), la ora vorbită (5:50 ale dimineţii) cu locurile rezervate în prealabil de către iniţiatori / planificatori. Îngrijorarea şoferului legată de o potenţială oprire forţată în Cheile Bicazului din cauza zăpezii se domoli un picuţ la vederea rucsacilor mari ce au trebuit încărcaţi – vezi, tu, Doamne, are cine scoate birja din şanţ la nevoie. Din fericire, pe rucsaci nu erau specificate şi cele 8-14 ore pe zi de stat pe scaun la locurile de muncă ale cărăuşilor.

Cum intrarăm în Cheile Bicazului, ca un făcut, soarele apăru în toată splendoarea pentru a ne da un semn de bun augur călătoriei şi a ne aminti de vremea hidoasă lăsată acasă. Fără să ne dăm prea bine seama ajunserăm în Lacul Roşu fără evenimente notabile. După încă aproape jumătate de ceas ne-am trezit sus în pasul Pângăraţi (cu doar 2-3 roni peste biletul până în Lacul Roşu). După ce ne-am descărcat calabalâcul (sub semnele de mirare ale celorlalţi călători – “de ce coboară aici daca nu e nimic ?”) şi un mic dejun frugal în lumina multă şi nestingherită ne-am pus pe aranjat şnururi şi catarame.

Când am scos merindele am fost întâmpinaţi de un cerber localnic care-şi cerea vămuire în produse. Oana a fost mai mult decât încântată să plătească taxa.

Marcajul bandă roşie era vizibil chiar din locul unde ne aflam, poteca urcînd lin până la primul punct de belvedere (20 de minute mai târziu) lângă o antenă vizibilă de la şosea. Încă o mică pauză pentru a mai da jos din haine – soarele de pe cer împreună cu lumina reflectată în zăpadă făceau ca temperatura de sub rucsacuri să crească.

Drumul continuă pe aceeaşi notă, lejeră, singurul inconvenient, încă mic, era zăpada până peste gleznă. Noroc cu cei doi temerari din faţă: Mugurel+rachete de zăpadă şi Ionuţ T.

Poteca devenea din ce în ce mai pitorească şi a devenit şi mai fotogenică în momentul când Ceahlaul şi-a făcut apariţia la nord-est.

                                                      …splendoarea Ceahlăului i-a pus pe unii în genunchi 🙂

Minutarul mai făcu’ o tură de cadran când am dat de răscruce. Eram în Poiana Medieş de Sus şi ne-am intersectat cu banda roşie ce cobora spre alte plaiuri. Dunga roşie, călăuza noastră, mergea la stânga unde zăpăda devenea pănă sub genunchi. Am mai băut un ceai (cei fără termos de la cei cu termos) şi am luat-o
la pas.

După o scurtă repriză de înot prin zăpezi am fost întâmpinaţi de o stână lăsată la iernat cu de toate celea (celofan în găurile din acoperiş, baterii de rezervă, ciubote de gumă, un frigider de exterior, toate sub un mic steag european). Am mai golit un pic rucsacii de merinde şi ne-am pozat din diverse unghiuri inainte sa o luăm din nou la picior.

Condiţiile de la stână erau suficient de atractive încât să taie elanul unor drumeţi puşi pe fapte mari. Soarele şi liniştea îmbiau la o siestă cum numai după-amiezele leneşe de iulie stârnesc.

Marcajele dispărură pe o mică porţiune după stână sau hibernau sub zăpadă. Am intuit poteca după metoda general valabilă: dacă urci, e bine… dacă e drum de
căruţă e şi mai bine. Continuăm să spargem zăpada ce incepuse să ajungă până sub genunchi spre Piatra Lunaş (Ciofronca).

Zăpada devenea din ce în ce mai mare, pe porţiuni mici ajungînd la şold. Mugurel cu ale sale rachete de zăpadă continuă să deschidă cu perseverenţă calea urmat de Ionuţ T. Deşi marcajele nu le mai vedeam se putea observa clar traseul banda albastră ce dădea în Poiana Albă care a devenit noul nostru reper (ştiind
din altă tură că refugiul unde aveam de gând să înoptăm se afla foarte aproape de ea, lângă intersecţia traseelor bandă roşie – bandă albastră – cerc albastru).

Înainte să intrăm în Poiana Albă am ajuns la un stâlp cu marcaj (bandă roşie) aflat în mijlocul unei mici poinei, dar nu se putea vedea nicăieri în jur următorul. Drept urmare ne-am continuat direcţia spre Poiana Albă (ce era un punct de reper sigur) în afară de doi dintre noi, mai aventuroşi din fire – Mugurel şi Florin, ce au continuat să caute următorul marcaj.

Traseul de până acum împreună cu abaterea aproximativă de la marcaj

 Intersecţia celor trei marcaje

Deturul nostru ne-a oferit o zăpada mai mică, astfel, în nici un ceas eram ajunşi la mândreţea de refugiu. Celor doi temerari soarta le-a rezervat un traseu mai scurt dar cu zăpadă mare, astfel că au ajuns la refugiu la 20 de minute după noi. Contactul radio a fost menţinut de cele două grupuri în timpul căutărilor.

Construcţia era solidă, mirosul de brad foarte plăcut, mirosul de om încă inexistent. Deşi în zăpadă se putea vedea un set de urme pornind de la refugiu spre Piatra Singuratică, semn clar de prezenţă umană – probabil din seara precedentă, interiorul refugiului arăta ca la inaugurare. A început agitaţia aferentă instalării taberei – scimbat veşminte ude, instalat saci de dormit, făcut recensămîntul licorilor de seară, mânjit slana cu muştar, despachetat merinde… ca la oameni gospodari.

După ce toţi sacii de dormit fură întinşi pe priciuri ne-am dat seama că ideal ar fi fost ca 8 oameni să poposească acolo, deci eram +1. O analiză scurtă şi un calup de spirit de sacrificiu a facut ca Mădă să-şi petreacă noaptea pe masă, lângă geamul izolat cu un izopren. Dar toate la timpul lor… După ce ne-am delectat papilele gustative cu supe, slană, muştar, ceapă, brânză cu salată şi ulei de măsline, salată de ton, fulgi de porumb, varii sandvişuri am considerat că merităm un vin rosé şi o fetească albă, nu neapărat în această ordine (presărate şi cu puţină apă de foc de la Mugurel).

De la atâta tevatură culinară nici nu băgarăm de seamă când globul de foc dispăru la orizont şi după cum se spune că noaptea aduce sfaturi bune, ne-am hotărât să aşteptăm răsăritul lunii afară acompaniaţi de scârţâitul zăpezii îngheţate sub bocanci, râsetele voiase din refugiu, foşnetul uşor al cetinii şi recipientelor cu vin. A fost primul moment când faptul că teleobiectivul rămas acasă nu a mai stârnit regrete, fiind înlocuit de o cantitate egală de vin în
rucsac. Fotografiile făcute cu el, ce ar fi putut surprinde de aproape Ceahlăul, au rămas ca motivaţie turelor ulterioare. Ne-am luat cu filosofatul(=trăncănit
vocal şi intelectual la relanti – “punctul mort” pentru cei mai puţin mecanici dintre noi), dar am spus că am şi băut?

Tehnica noastră de combătut gerul dădea roade şi astfel, după căteva ceasuri, pe cer străluceau şi luna şi mii de stele ce făceau frontalele puţin redundante.
La un moment dat am mai fost ajutaţi şi de Cristina în a identifica câteva repere cereşti. Până la urmă frigul şi-a intrat în drept dovedind urmaşii lui Ştefan pe care i-a trimis la culcare.

 

Alte evenimente de-a lungul nopţii, în afara celor două “turbine” anonime de nestăvilit, nu s-au înregistrat. Spre dimineaţă se pare că frigul a fost mai
voinic lăsând ca dovadă bocancii lipiţi de duşumea, aspectul “apretat” al materialelor textile şi florile de gheaţă pe pereţi.

Trezirea s-a dat la ceasurile 6:30 fix trecute conform planului de cu seară în care am pus marje bune de eroare aşteptîndu-ne la zăpadă mare. Dimineaţa ne-a
surprins la fel de însorită ca şi ziua precedentă. Prognosticurile pesimiste s-au dovedit a fi nefondate, urmele schiurilor de tură ajutîndu-ne până la poalele Hăşmaşului Mare.

După sistemul “screenshot or it never happened” am făcut o poză de grup şi am pornit la drum.

 Am plecat la timp, norii şi aburii acoperind valea unde am înnoptat.

Cărarea continuă pe la poalele Haşmaşului Mare, intră în pădure, după care ne aduce pe un platou de unde puteam vedea de jur împrejur stâncăriile Hăşmaşului ce deveneau ţărm mării alpine de sub noi.

După numeroase imortalizări ale omului cu muntele, muntele şi omul, nimicnicia umană în varii ipostaze am continuat poteca spre Piatra Singuratică.
Drumul ne-a scufundat în marea de nori, spectacolul vizual fiind pe măsură.

Un ultim urcuş ne-a adus la cabana animată de un spectacol uman strident, în total contrast cu atmosfera calmă de până acum. Aerul multicultural (secuiesc,
moldovenesc, ardelenesc) nu ne-a oprit să-l reperăm pe Mugurel care ne aştepta, deja de un ceas, cu doi litri de vin fiert, ceai de la cabană şi chec… om bun.

Băut vin, consumat produse, băut ceai, plecat la vale. Vinul se pare ca ajunsese deja la locul lui pentru ca nu am remarcat intersecţia cu banda albastră şi am continuat pe triunghiul roşu spre Bălan. Am putea sugera, ca şi scuză, faptul ca aproape 20 de practicanţi ai sporturilor de iarna au facut cărarea (ce urma triunghiul roşu) mult mai “citeaţă” cu ceva minute înaintea noastră. Dar, în altă ordine de idei, unii au profitat de acasta oportunitate, cum ar fi Ionuţ T, care a reuşit să ajungă pe un sac până jos, la drum.

După cum ne-am obişnuit, Mugurel nu a înşelat aşteptările şi, ca urmare, a observat banda albastră şi a ajuns, din nou, cu o oră înaintea noastră în Bălan.
Acolo ne-am regrupat la localul cu specific “italienesc” cu o ciorbă de burtă şi Harghita (berea).

Planul a fost dus la bun sfârşit, respectîndu-se şi ultimii paşi: sunat om cu transport Bălan, cumpărat consumabile pentru tren, ajuns gară Izvorul Olt, urcat tren (15:40 – Târgu Mureş – Iaşi), consumat/socializat pe tren, ajuns acasă (22:00). Per total… o experienţă omenească demnă de repetat.

Foto: Bogdan Lucaci

Text: Bogdan Lucaci & Cristian Iftimi