Munții Maramureșului – septembrie 2014
Proiectul unei ture complete în Munții Maramureșului a fost discutat încă din anul 2011. Atunci, cu destule informații despre zonă, dar prea încrezători în forțele noastre, am plecat cu ploaia în cap, într-o formație de nouă persoane, deși recomandarea domului Lucian Petru Goja, un nume în zona Maramureș în domeniul montan, ar fi trebuit sa ne mai taie din elan. În prima zi am urcat la refugiul Lucăciasa, a doua zi am coborât și am mers în localitatea Poienile de sub Munte, am urcat până la poalele Farcăului pe o ploaie “normală”, iar a treia zi am urcat pe vârf și am coborât în Smereca, urmând culmea Mihăilecu. Reveniți acasă, am conștientizat că e de lucru ca să facem tot masivul, fiind vorba, practic, de patru culmi diferite, așa că e necesară o tură cu timp berechet la dispoziție și vreme bună.
Pentru 2014, am alocat drumeției în Munții Maramureșului șapte zile, am cules informații de pe net și de la persoane care au mai fost în zonă și, pentru o oarecare lejeritate, ne-am bazat, la capitolul mâncare, pe ciuperci și diverse produse lactate de la stânile din zonă.
Participanți: nea Costel, nea Gicu, Ramiro, Petrică, Octavian, Sorin, Aurică.
Prima zi am mers Iași – Borșa, apoi, cu un taximetrist țepar, am mai parcurs ceva din drumul spre exploatarea din Baia Borșa, iar la ora 18.00 eram la refugiul Lucăciasa.
A doua zi am plecat spre vârful Toroioaga, ratând traseul din grabă și relaxare, în sensul că, de la stâlpul din șaua de dinaintea urcării, unde se desparte un drum de TAF în stânga și o poteca în dreapta, am luat-o eronat pe poteca de culegatori de afine, trezindu-ne pe curbele de nivel din dreapta crestei și trebuind să urcăm pieptiș pe vârf. Nici acum nu sunt foarte lamurit pe unde era traseul, deoarece de la intersecția celor două poteci, la doi metri pe poteca din dreapta era o bandă roșie. Poate nu am fost atenți și traseul urca prin jnepeniș, sau poate pe drumul din stânga era urcarea în creastă. În traseu am întâlnit doi cehi echipați cam retro, ce veneau din cantonul Bardău peste culmea Faget, unde au bălăurit la greu dupa banda roșie inexistentă. Noi aveam, dupa calculele noastre, două variante: prima și cea corecta, așa cum ne-a explicat domnul Lucian Petru Goja, după coborarea din Toroioaga în șaua de dinaintea urcușului spre Vf. Țiganului, să luăm dreapta spre Haitul Macarlau, și a doua, votată ad-hoc, dar nu prea inspirată, ce urmează creasta peste vârful Țiganului, apoi vf. Mihoaia și coborârea cu viza și gps, direct pe culme, spre cantonul Făina, la borviz. Și cum varianta ce pare cea mai simplă și eficientă e de fapt cea mai dificilă, ne rupem genunchii pe nemarcate, într-o coborâre abruptă de 800 m diferență de nivel, prin pădure cu doborâturi, fără vizibilitate. Doar bureții găsiți în traseu și un covor gros de mușchi de un verde deosebit au mai stopat exprimările nervoase cu tentă religioasă și erotică. În sfârșit, ajungem, după 4 ore de mers, în Valea Vaserului și, ca o răsplată cerească a efortului, întâlnim la borvizul Faina pe primarul din Vaser cu câțiva invitați, la un festin culinar demn de Masterchef. Suntem tratați regește cu gustări și vinuri alese, pentru care le suntem recunoscători, ni se indică și locul unde am putea campa peste noapte și primim informații și recomandări privind traseele din zonă. Ajungem la cantonul Făina, unde avem noroc că muncitorii sunt liberi, fiind duminică, și ne cazăm în camerele lor. Facem baie în apa Vaserului, pregătim mâncarea caldă cu adaos de bureți, cu soarele abia apus ne relaxăm în foișorul de lângă canton și avem parte de o apariție pe care e aproape imposibil a o întâlni în lumea reală: cum stăteam noi așa, ni se pune în față, ca pe un ecran de cinematograf cu scene coborâte din cărțile lui Karl May, venind dinspre vale, de-a lungul căii ferate, printre clădirile construite din bârne, trei călăreți îmbrăcați în negru. Vin agale, ca după un drum lung. Frapează echipamentul lor: pantaloni și cămăși largi, veste, pălării cu borurile ridicate la doi dintre ei, iar unul cu pălărie cu calota înaltă și boruri normale. Sunt trei “haiduci” unguri care fac pelerinaj în zone din Ungaria și România, pe la mânăstiri solitare.
A treia zi ne trezim dis-de-dimineață și urmăm linia ferată a mocăniței până la cantonul Botizu, unde, în virtutea obișnuinței de a merge pe nemarcate, hotărâm să încercăm Pietrosul Bardăului din altă perspectivă. Luăm forestierul din dreapta, cu ceva emoții la traversarile pe bușteni de peste pârâul de pe Valea Botizului, cu gând să urcăm în Dosul Bardăului pe drumul de TAF ce apare pe hărți și imagini din satelit. Bineînțeles, după vorba “cine se aseamănă se-adună”, inventăm un traseu ce ar parea că urcă spre culmea Cristina, așa că mai dăm o buclă de vreo oră pe cursul pârâului Botizu, mai mult desculți, până să ne lămurim încă o dată, dacă mai era nevoie, că drumul cel mai indicat e totuși cel despre care ai cât de cât ceva informații, apare pe hărți și ne-a mai și fost recomandat de niște localnici tuciurii. Urcușul spre Dosul Bardăului urmează valea Cristinei și începe de la construcția ce se află la capătul forestierului Botizu, în stânga, pe un drum de TAF mai vechi. Valea Cristinei e foarte frumoasă, sălbatică, cu multe cascade zgomotoase. După vreo două ore de urcuș, ce împarte oarecum grupul în două, întâlnim o turmă de oi cu ciobanii aferenți, care ne salvează de la o altă buclă, pentru că iarăși o luasem mult dreapta, spre culmea Cristina. Mergem cu ciobanii pe poteca de animale până la stana din Dosul Bardăului, unde ni se oferă produse de la stână, ba chiar și invitația de a ne caza acolo, dar era prea devreme pentru așa ceva. Privim cu lehamite panta abruptă până pe vârful Bardău și facem planuri de ocolire, fiind deja în întârziere față de planul inițial. Nu ințelegem prea exact ce ne explică ciobanul ucrainean despre trasee, mai ales că și denumirile neaoșe și hărțile noastre nu îi sunt foarte clare, așa cum nici nouă nu ne prea erau, de la gândurile despre bere, ciorbe de …., eclere. Urmăm oarecum indicațiile acestuia, ratăm poteca de animale care, după spusele acestuia ne-ar fi scos prin dreapta vârfului, la stâna din Grohot, și ne trezim, ca în filmele cu Stan si Bran, în CULMEA CRISTINA, loc unde ne tot îndemnam si nu prea să ajungem de dimineață. Punem capul în jos și tragem tare până la stâna din Piciorul Lutoasa, unde punem corturile. De aici avem o priveliște deosebită asupra crestei Bardăului, dintr-un unghi probabil mai putin cunoscut de drumeți. Urmează, bineinteles de-acu’, clasica mâncare de bureți, care intră cu noduri, un cognecel pentru digestie și la somn.
Marți dimineață, deja într-a patra zi de bălăureală, o luam întins la talpă spre cătunul Smereca, loc unde mai ajunsesem in 2011, culegem informații și ne aprovizionăm de la un magazin local cu produse alimentare ieftine și proaste, berea fiind singura pe placul nostru. Ni se sugerează de către grăniceri să urmăm creasta matematică spre granița cu Ucraina, pentru a evita valea Repedea. Urcăm spre creasta Mihăilecu, deja am găsit și banda roșie și campăm în apropierea unei stâni, pe un pinten sub vârful Stânișoara, un loc super de campare pe vreme bună. Luăm un lapte prins foarte bun de la cioban, moneda de schimb fiind țuica și țigara. Încercăm să frigem niște bureți la foc, dar nu prea ne ies și îi înghițim mai mult cruzi, lucru nu prea indicat pentru cei sensibili cu stomacul.
A cincea zi, dimineața vine cu vreme răcoroasă, numai bună pentru mișcare, așa că ne trezim – ca de obicei – devreme și urcăm în creastă fără probleme de orientare, până la lacul Vinderel, chiar dacă avem parte de valuri de ceață și vânt. O dată ce incepem urcușul pe Farcău, vântul suflă cu o putere formidabilă, epuizându-ne fizic. Șirurile de munți în toate direcțiile, liniștea zonei, fără bulevardele aglomerate din Bucegi și Ceahlău, fac ca stresul și epuizarea fizică să dispară și ne reînvie entuziasmul de la inceputul turei. Analizăm sugestia grănicerilor de a urma culmea Farcăului spre Ucraina și de acolo să ținem drumul pe graniță până la Pop Ivan, dar nu ni se pare mare șmecherie, pentru că ar fi însemnat să avem în spate rucsacii mari tot traseul. Coborâm la stână de lux din Piciorul Dancului, proprietatea domnului Beucă, unde campasem in 2011, facem o pauză mai lungă și servim din produsele de calitate superioară ale ciobanilor. Urmăm drumul spre cătunul grăniceresc Smereceni, coborârea abruptă solicitându-ne iarăși genunchii. O mare dezamăgire ne așteptă la ceea ce credeam noi că am putea găsi la pichetul grăniceresc – probabil înțelesesem greșit de pe net: doar niște clădiri în paragină, nelocuite și neprimitoare. Suntem obosiți după 5 zile de efort major și destui km cu diferențe de nivel, campăm decent în curtea unei casuțe de vară, urmând ca a doua zi să abordăm vârful Pop Ivan fără bagaje. Traseul din Smereceni până în creasta ce duce pe Pop Ivan nu este marcat, dar nu prezintă dificultăți de orientare: urmează un drum forestier principal până la stâna din Capul Groșilor, iar de acolo, prin șaua de dinaintea vârfului Paltinu, urmează poteca de graniță cu Ucraina. Pe creasta Râpa – Pop Ivan marcajul e unul ucrainian probabil (banda roșie orizontală) Pe vârf facem poze cu steagul Ucrainei, ne uităm cu gânduri îndrăznețe spre lanțul muntos ce se-ntinde în țara vecină, dar ne-ntoarcem cu pasul si privirea spre Rodnei. Cu ajutorul domnului Beucă facem rost de un rechin de treabă, care ne duce în Borșa, la pensiunea Leontina.
Vineri doar nea Costel și Sorin mai au curaj și chef să plece în purgatoriul din Zănoaga Mare și Pietrosul Rodnei, restul revenim la obiceiurile străbune (mâncare și beutură).
Poate că ar merita să avem o acțiune comună cu responsabili și asociații din zonă, pentru refacerea marcajelor… sau poate mai bine ca zona să ramână așa, doar pentru cei îndrăzneți… om vedea, dar cu siguranță vom reveni în munții Maramureșului, pentru că sunt destule locuri ce merită descoperite și chiar revăzute.
Mai multe poze găsiți aici
Trackul traseului (cu bucle) aici
Filmul turei aici
