Ceahlau in inimile noastre -Full HPMCeahlau in inimile noastre. (Ceahlau All inclussive)

Ceahlau in inimile noastre. (Ceahlau All inclussive)

August 2008.

Participanti de la bun inceput : Mihai Cibotaru , Mihai Husleag, Claudiu.

Recuperati de pe traseu: Catalin , Radu zis si Ionut si Lucian.

             Ceahlaul. Imi amintesc cu placere turele de o zi pe Ceahlau, ori plecati din Piatra Neamt, ori gonind din Iasi, uneori nerabdatori cu trenul sau cu “ia-ma nene”, alteori cu masina, cu portbagajul plin de rucsaci, uite asa de fiecare data cu acealasi dor de Ceahlau ,nemistuit in inima ne alergam picioarele,fie in zi de iarna sau vara. Cine a fost pe Ceahlau cunoste un pic din emotia reintalnirii cu el. Cine s-a nascut langa Ceahlau se simte o parte din el.

                Cu un astfel de dor si cu un oftat mare in suflet, au pornit o calatorie de o zi pe Ceahlau, rumegata un pic la terasa Rita (tanti rita) cu trei zile inainte, dezlegata cu drag de sotii si prietene, trei barbati si o masina dis de dimineata din Iasi. O prima tura HPM pentru subsemnatul se anunta foarte interesanta. Hotarasem ca sus sa ni se alature Catalin si Ionut si prietenul lor Lucian, oameni care erau deja de 2 zile pe munte.

             3 ore ne-au despartit de izvorul Muntelui si de peisajul de la poalele Ceahlaului. Nu am avut rabdare sa ajungem pana la cabana Izvorul Muntelui si am oprit masina pentru cateva imagini. Platoul cu Ocolasul Mic, cu spinarea ocolasului Mare, cu cabana Dochia si jgheabul ei, cu misticii Calugarii si cu un pic de Detunate, cu jgheaburile visate, cu Panaghia ocrotitoare doamna a Moldovei si cu vesnica Toaca, scumpa la vedere, toti si toate ne dadeau Buna Dimineata.

            Iata-ne si pe traseul spre Poiana Maicilor. Urcam, urcam, ne incalzim si intram in ritm, ne minunam pentru a nu stiu cata oara de vederea lacului de la Bicaz, ocrotit de covorul de munti. Dam si de clopotei si pe masura ce urcam ne desfatam cu branele si jgheaburile Ocolasului Mic cu al sau perete misterios si inca necunoscut pentru unii din noi.

          Incep sa se vada si Claile lui Miron din Poiana Maicilor. Si urcam, urcam, iar timpul trece atat de repede incat nici nu ne dam seama cand ajungem sub Clai. Suntem deja deasupra Poienii Maicilor traseul nostru comun de suflet.

             Iata-va Clailor, prilej de poze si admiratii. Printre Clai zarim si undeva departe Piatra Neamtul cu Pietricica mica… cat o pietricica. Din vis ne coboram incet si revedem lumea noastra surazatoare prin lentilele aparatelor foto. Visul continua si ne strecuram printre turnuri din Pisa ce ne zambesc, lasand in spate Turnul Lui Budu si Ana cu vechea lor poveste trista, intr-o ceata melancolica. Legenda, culeasa de parintele Constantin Matase si publicata in fernacatoarea sa carte “palatul Cnejilor” spunea ca odata pe mealugurile din zona Neamtului, pe timpul domnului Alexandru cel Bun traia un capitan de osti, viteazul Budu. Falnic mai era voincul acesta iar faima lui se dusese peste munti si vai si ajunsese departe pana in tara Nemteasca, vitejia lui fiind grozava in luptele cu tatarii. De el prinsese drag domnita Ana, fata domnitorului .  Multe clipe frumoase au petrecut tinerii indragostiti la poalele Ceahlaului pe bidiviul viteazului , pe tapsane , prin poienile pline de flori si liniste, printre stancile croite de Dumnezeu. Pana intr-o zi cand Budu a caut rapus in lupta. Atunci toate s-au schimbatr mai putin iubirea fetei care nu putea sa traiasca fara flacau. Ana s-a dus la o vrajitoare si deznadajduita a aflat calea catre iubitul ei : sa-l cheme ca strigoi. In fiecare noapte , Ana si Budu zburau pe bidiviu la lumina lunii deasupra muntilor lor dragi , pana intr-o noapte cand un o furtuna i-a cuprins si un fulger i-a rapus  aproape de venirea zorilor. Alte legende mai spun ca Ana trebuia sa sopteasca cateva cuvinte magice dar  prinsa de vraja iubirii a uitat sa le mai spuna si le-a rostit mai tarziu , dar in zadar caci deja cantasera cocosii . Au cazut amandoi si sintr-o clipita -au prefacut in doua stane de piatra: Budu – falnic cu coroana crenelata si Ana – subtire si mladioasa , aplecata cu dragoste catre iubirea vietii ei, pe vesnicie alaturi de sufletul pereche. Inca o varianta mai spune ca bidiviul s-a prabusit si el si a ramas alaturi de stapani devenind Piatra Sura .

           Respir cu greu, sufocat nu de efortul traseului ci de emotia locului si de frumusetea legendelor. Ne roim toti in jurul Clailor cu aparatele foto ca niste albinute. Eu vorbesc mai mult, cei doi, Mihai si Mihai tac si fac… fotografii.

             Deodata sus inspre jnepenis suna trompetica alui Mihai Cibo. Cei trei amici rezidenti de doua zile in Ceahlau isi fac aparitia: Radu, Catalin si Lucian. Mihai Cibo ne duce pe varful Vanturis, pe doua brane frumoase unde in soapta ne arata la o distanta apreciabila o capra neagra. Din cauza distantei, nici nu se sinchisea de noi. Capra, nu Mihai. Soapta a devenit voce si la un pic (nu mult de galagie) ne-a vazut si si-a continuat linistita siesta pentru ca vedeti voi era deja ora 1 dupa amiaza.

             O mica greseala in incercarea mea firava de a imortaliza capra ma face sa scap aparatul foto spre prapastia de sub noi, ma arunc un pic la vale si cu un reflex de portar de fotbal il agat cu piciorul si il prind. Baietii au incremenit, deja ei ma vedeau dus in hau, un pic m-au dojenit, insa probabil gestul meu reflex, un pic periculos, a venit neasteptat, fara prea multa judecata. Mie nu mi-sa parut periculos, atat timp eu eram fara greutate in spinare, dar si cu aparatul in miini. Pana la urma, da-l incolo de aparat, ca viata e mai importanta, asta fost concluzia noastra. Contabilul tot contabil ramane, bine ca am prins si aparatul foto, sapuniera Canon.

                Vedem in sfarsit Toaca si platoul, cu cabana Dochia, vedem claile lui Miron, vedem Coloana Dorica cu Ocolasul Mare iesind maiestous din ceata.

             O luam inapoi spre poiana de sub Coloana Dorica prin jnepeneii umezi de la ploaia din noaptea trecuta, eu cu Mihai Cibo inainte, ceilalti baieti in urma noastra. Soricelul ne inghiontea la stomac asa ca noi doi ne-am oprit la masa din poiana si am degustat cele din traista. Baietii iesisera din jnepenis, noi le-am facut din mana si ei ramaneau la marginea poienii. Cand colo ajung si ei la masa si Mihai H (haş) ne spune ca erau ingrijorati ca nu veneam si credeau ca s-a intamplat ceva. Apele s-au linistit si am terminat masa intr-o buna dispozitie.

             Si apoi am plecat doar patru, Mihai, Mihai, Claudiu si Catalin, doi au coborat in Izvor pentru a prinde o masina spre Bicaz si tren spre casa (Pana la urma am plecat toti 6 spre Iasi in masina, baietii nu s-au miscat in Izvor).

             Ne pornim la drum. Am mers in tihna prin locuri umblate sau mai putin umblate, am vazut ceea ce visam toti de ani de zile, luni sau saptamani, varfurile si ascunzisurile Ceahlaului, tainele lui fantastice, povestile lui de basm. Sa va mai spun de florile de colt? Sa va mai spun de platoul dinspre Bicazul Ardelean si de Piatra Singurateca de pe Hasmas cum ne facea cu ochiul? La fel si Piatra Sura, ne saluta de amiaza? Impreuna am simtit cu inimile fiecaruia, larg deschise, bucurile si emotiile oferite de munte, am trait ceea ce ne-am imaginat, am urcat ceea ce nu am putut urca, am ajuns la ceea ce ne-am putut dori iar Cel de Sus ne-a dat si ceata si ploaie atat cat trebuie ca sa putem urca si ajunge la cabana.

            Doamne ce repede trec clipele fericite, pe nesimtite ca un fulg sau ca o pana. As vrea sa ma opresc aici, in lupta cu timpul si spatiul, chiar daca… chiar daca am ajuns la cabana pe ceata si ploaie, chiar daca mi-am agatat pelerina de ploaie intre stanci si jgheaburi, chiar daca Mihai Husleag si-a zgariat piciorul in pietre, chiar daca acolo unde trebuia sa vedem mai mult, nu am vazut nimic din cauza cetii, chiar daca am ciocnit impreuna un pahar de vin sau am mancat o tochitura, o friptura sau o mamaliguta cu branza cu smantana, chiar daca ne-am schimbat in sala de mese la bustul gol spre disperarea unora, chiar daca nu am mai gasit vestitul ceai cu rom de la cabana, chiar daca am coborat la intoarcere pe Lutul Rosu, ma opresc aici cu bucuria clipelor petrecute impreuna. Impreuna cu voi, Mihai, Mihai, Catalin dar si cu voi Radu si Lucian coborati in graba in izvor, dar recuperati pe drum.

            As vrea ca drumul spre Iasi sau spre Izvor sa nu mai fi existat iar noi, incremeniti in iarba si in poiana de sub Coloana Dorica sau intre florile de colt de sub stancarii si creste, sa ramanem pentru cateva vesnicii si picaturi de ploaie deasa cu ochii larg deschisi, mult mai fericiti decat personajele din filmul lui Kubrick.

                  Traiesc din nou si din nou acea zi in minte si ii multumesc lui Dumnezeu pentru fericirile si binecuvantarile prea repede bagate in seama. Tot ce e frumos zboara repede pe langa noi, ne aruncam dupa clipe dar ele se evapora ca un abur. Vom reusi din nou sa oprim timpul sau spatiul pentru a atinge din nou tainele Ceahlaului?