Muntele copilariei mele -Batca Doamnei

Muntele copilariei mele -Batca Doamnei

(inceputuri firave  de HPM)

Ne ridicam dimineata din pat si seara punem capul pe perna. Uneori reusim sa facem in zori o planificare a zilei ce urmeaza, alteori nu izbutim sa facem rezumatelor clipelor trecute in ceas de seara .

De cele mai multe ori uitam de copilaria noastra, uitam de varsta la care noi eram dornici de sotii si de nazbatii. Uitam dar totusi tinem minte.

Si atunci vine intrebarea : noi am fost copiii? Noi am fost obraznici si neastamparati? Am facut noi sotii si nazdravanii? Care sunt tablourile copilariei noastre? Care au fost bucuriile si luminile tale, pustiule? Si tot gandind si rememorand ajungem la primele noastre iesiri pe munte.

Asa ca va lansez invitatia de a ne aduce aminte cu nostalgie de  „Muntele copilariei mele“. Chiar daca copilaria poate incepe mai devreme la altii poate mai tarziu, unii am urcat de mititei altii de mai maricei, la toti a fost un inceput si o perioada de prima formare in relatia sa cu tot ce inseamna munte. Unii dintre noi au urcat in cativa ani pe munti cati altii in 30 de ani.

In recuperarea timpului pierdut sau uitat pana acum , avem onoarea sa castigam victoriosi clipa , neabandonand amintirile noastre dragi sa putrezeasca saptamani, luni , ani in pivnitele memoriei.

Si incep fredonand cantecul lui Mihai Constantinescu“O lume minunata” aducand aminte cuvintele:

“E-o lume minunata in care veti gasi

Numai copii,

O lume cu mult soare si mii de jucarii

Pentru copii,

In lumea cu povesti si flori veti intalni

Numai copii,

Si-o lume a inocentei pastrati-o orice ar fi

Pentru copii”

Batca Doamnei am urcat-o intr-o dimineata rece, dar placuta de vara. Cred ca aveam in jur de 4 ani si sa va spun drept habar nu aveam ce inseamna muntele. Il vedeam in fiecare dimineata pe geamul ferestrei de la bloc, iarna alb, primavara albastru spre verde, vara verde iar toamna partial color, Acolo, drept in fata , de la o ferestra din cartierul Precista din orasul Piatra Neamt , un copil se uita atent la misterul unei paduri definite prin culoare. Un copil privea padurea de pe Cernegura. Si dezvaluita de mana bunicului, prichindelul curios mergea des la marginea padurii, de langa lacul de acumulare din Piatra Neamt si privea de-a lungul coastei spre Batca Doamnei si spre Carloman.

Este cazul sa va fac o introducere asupra acestor locuri. Ba nu, ma razgandesc si il las pe parintele Constantin Matase sa ne povesteasca din Palatul Cnejilor din capitolul Valea Bistritei in anul 1938, in lucrarea aparuta la Cartea Romaneasca din Bucuresti. Parintele Matase este generos si va povesteste chiar totul:

“Cum parasesti orasul Piatra, la doi chilometri spre apus, pe soseaua nationala, se vad stand fata in fata, deoparte si de alta a raului Bistrita, doua piscuri: unul numit Batca Doamnei, un bot stancos de deal ce iese indraznet in calea Bistritei si pe care se vad urmele unei asezari preistorice; celalat e Troianul, al carui nume trebue sa duca – fara indoiala – la descoperirea altor asezari stravechi, de care par a vorbi legendele din partea locului.

Dupa un mers de jumatate de ceas, esti pe culmea Batca Doamnei. Privelistea se desfasoara , de jur imprejur dar mai ales spre incantatoarea vale a Bistritei, in tot lungul pana la iesirea ei dintre muntii Tarcaului.

Deoparte de tot , in zarea apusului, Ceahlaul strajueste ca un urias incremenit, intr-un gest de negraita maretie. Dealurile ce coboara din pieptul uriasului se inlantuie devale, devale, deo parte si de alta a Bistritei, in valuri nesfarsite ce par ca au inghetat sub puterea unei maini nevazute.

Vezi apoi pana la mari departari cum scoboara apa printre munti si sate in sclipiri de argint, incolacindu- se ca un balaur ce vine cu gatul deschis, drept asupra Batcei, care-i sta impotriva cu aspri colti de cremene.

Lupta apriga dintre apa si patul de stanca al dealului ti-o spune clocotul valurilor de jos, al caror urlet prelung ajunge pana pe inaltimea culmilor de munte .

E adevarat ca Bistrita iese infranta din aceasta naprasnica lupta, ocolind manioasa coltii dealului, printr-o larga cotitura; dar si semetul ei potrivnic a trebuit sa-si plateasca biruinta cu bucati intregi din trupul lui, pe care vreme de mii de ani l’a macinat fara odihna furia nestapanita a apei, si cine stie daca, pana la urma , nu-l va narui de istov.

Batca Doamnei, din muntele ce va fi fost odinioara nu a mai ramas astazi decat ca un pinten ascutit de stanca, sapat de o parte de paraul Doamnei, iar de cealalta , ros de valurile Bistritei.

Din podul de deasupra, de pe coama dealului, nu se mai vede decat o ingusta platforma, sub care straturile de pamant ce s’au naruit , stau ingenunchiate in cateva randuri de praguri, inclinate spre apus.

Singurul loc, pe unde se putea urca omul pe podis, era culmea, prin care dealul se leaga de sirul muntilor vecini, In toate celealte parti, Batca Doamnei e marginita de parapastii greu de infruntat.

Se deslusesc bine, urmele a trei santuri adanci, care aparau candva singurul drum ce urca la cetatue; la o adancime nu prea mare in pamant, se gasesc multe cioburi de oale si lut ars din casele care cu mii de ani in urma, alcatuiau aici, o asezare omeneasca, bine aparata.

Pe Batca Doamnei si imprejurimi se vad multe sapaturi in pamant. Oamenii au apucat din batrani ca pe batca aceasta ar fi trait candva o Doamna, care-si avea deasupra muntelui palate si beciuri adanci cu mari bogatii ascunse acolo. Ba avea si un pod de piele de bivol asternut peste apa Bistritei cu un capat pe batca, cu celalalt pe dealul de dincolo, pe Troian, ce sta drept in fata la aceeasi inaltime.

Multi au cautat comori , dar unde a fost chip sa puna mana pe ele? Cand ajungea bietul om cu sapatul pana la usa beciului, numai iaca-l intampina, ori un buhaiu ros, ori un afurisit de nemtuc si-l lua pe fuga de nu-si mai venea omul in fire multa vreme.

Cativa s’au apucat odata sa sape in preajma comorilor si cand sa zica bietii oameni, Doamne ajuta, i-a cuprins o buimaceala de cap ca n’au mai stiut ce-i cu dansii. Tocmai intr’un tarziu s’a u trezit la mari departari, de unde sapasera, unul la rasarit si unul la apus.

Comorile, se vede, au unblastam si din mana necuratului, care le pazeste, nu poate nimenisa le scoata. Beciul cu pricina ar fi chiar in fata Batcei, in stanci, dar vremea l’ astupat cu pamant si padure.”

Dupa asa o introducere facuta de parintele Constantin Matase, Dumnezeu sa-l odihneasca intru dreptii sai, ma gandesc ca vorbele mele sunt prisos.

Dar sunt deja sus pe Batca Doamnei , acolo unde era cetatea Petrodava, acolo unde santierul arheolgic era pe terminate. Am urcat impreuna cu tatal meu pana pe culmea desgolita, gafaind tocmai jos din vale, o plimbare pe langa capite de fan si prin iarba deasa. Sus, la marginea padurii era santierul arheologic si tot acolo am poposit cu chef de joaca. Numai bine ca baietanii de pe santier mi-au dat un spaclu si o maturice si am curatat pamantul depus pe peatra de cetate. Glumeti, tovarasii mei mai mari mi-au strecurat in pamantul adunat in fata mea un cui ruginit. Mare bucurie a fost cand am dat de el. Comoara vietii mele, nu altceva! Dar ce bucurie a fost atunci cand am desprins o bucata de piatra din zidul cetatii.

Toate acestea le traiam si le traiesc acum in aerul rece al diminetei, improspatat de cel al padurii.

Imi aduc aminte de fantana pe care am gasit-o la coborare pe drumul de caruta si de cararea pe care o tai pe de-a dreptul . Imi aduc aminte de lacul de acumulare de la Piatra si de Cernegura Doamna ce ne privea din profil . Si de oras ce se vedea de sus si de padurea amenintatoare ce coboara in panta abrupta spre lac. Locul Bistritei din poveste fusese luat de lacul de acumulare.

Dupa clipe si clipe am strabatut drumul pentru a nu stiu cata oara pe Batca Doamnei. La douazeci de ani de la prima urcare pe Batca Doamnei , iata-ma impreuna cu sotia mea, Cristina spre locul asteptat.

Proaspat casatoriti, cu sacul imens de dormit si poposit sub brat, cu un rucsacel din material de geaca de blugi si cu bretele din piele, in tricou , in pantaloni scurti si in papuci “walklikeanindian” urcam spre Batca Doamnei. Intr-o vara clocotita iarba, pamantul, padurea , culmea erau toate acolo. Nu era taiata padurea si perspectivele erau la fel de frumoase.

Din cetate insa nu mai ramase mare lucru dar Batca Doamnei a ramas.

“Ieri am fost si noi copii,

Dar timpul ne-a schimbat

In viata am pornit si vise am implinit

Asa cum ne-am dorit

Ganduri bune cate-am strans

Si tot ce-am invatat

Copiilor sa dam iubirea ce-o purtam

Ce-i bun sa le aratam “

Asa ca intr-o buna zi am luat-o de mana si pe micuta noastra Maria spre locul amintit. Maria, la aproape 4 ani, s-a indragostit pe drumul ce duce spre Batca Doamnei de o gaza, apoi de un fluture, nu a omis  o floare cumva, si in cele din urma i-a placut de un cal care pastea iarba pe Batca;  tinanand-o tot asa Maria a cam uitat sa mai urce culmea.

Inchei , trecand prin generatii , ajungand la versurile bunicului, meu , Har. Mihailescu intr-o poezie cu titlul evident de “Batca Doamnei”:

“Tot azurul inghitit in tine

Lacrimat cu dramul il divulgi

Danie de primaveri crestine

Cand mai ciocanesc in geamuri fulgi

 

Batca –pasta neagra cat la glezna

Os de piatra’ n anul curgator,

iti petreci parfumurile ‘n bezna

Pana ce destanue izvor

 

Nourii ti’ncolacesc inele

De se fac din doua sfant ori opt;

Flacarui ceresti de viorele

Ca’n o vatra de pamant s’o copt…

 

Piedica de vanturi iuti ca spirtul,

Piramida nu cu faraon,

Singurica-ti fabric verde mirtul

sub blagosloviri ca din amvon

 

Poala plina pentru sfantul aeier

Dijmui din podoaba cata cresti;

… eu cu pamanteanul curs ma’ncaer

sa-l intorn la cele nelumesti…

 

… dar izbit in piept ca de-un berbece

sovaiu pravalindu-se morman,

timpul darabanelor ma’intrece

de raman pe matca bolova,….”

Batca Doamnei am urcat-o intr-o dimineata rece, dar placuta de vara. Au trecut aproape 30 de ani si sa va spun drept nici acum nu stiu ce inseamna muntele.­ Poate intr-o buna dimineata  ii voi afla tainele , alaturi de prieteni.