OFRANDE ABEONEI -XII-

OFRANDE ABEONEI-XII-

Poveste cu Viorel, flori si capre negre.

(Bucegi, 12-14 iunie 1989)

1. Duminica: Sunt un fur! Gandul ca prin inselaciune, fara sa fac vre-un efort, am furat frumusete nu ma lasa in pace. Pentru ca prin frauda mi-am incalzit sufletul la frumusetea Bucegilor. Mi-am urcat fundul in telecabina si fara strop de transpiratie am ajuns in imparatia zeilor  bucurandu-ma de splendorile celeste fara a avea acest drept. Mustrarile de constiinta nu ma lasa in pace si ma hotarasc sa-mi rascumpar pacatul.

Insir hartile pe masa, iau compasul si creionul in mana si ma apuc de facut planuri; voi merge cu trenul la Sinaia, de aici voi urca cu “sfanta talpa” pe platoul Bucegilor  urmand traseul de sub telecabina pana la cota 1400m., de aici, pe traseul de iarna, pana la varful Furnica si in continuare la varful Omul, apoi voi cobori la Diham; voi urca la varful Postavaru, voi cobori la Poiana Brasov si apoi in orasul Brasov. Calculez numarul de zile, necesarul de alimente, fac aprovizionarea si in prag de seara urc in trenul de persoane Iasi- Brasov. Am tovarasi de calatorie un cetatean din Harlau si un armean din Iasi care merg intr-o delegatie la Brasov.

Armeanul are un debit verbal de sa te duca la disperare. Poseda o geanta de voiaj imensa pe care si-o pune in fata, intre picioare, si din cand in cand plonjeaza cu capul in jos in ea infulecand de zor din ceva, dupa care iese la suprafata cu o sticla de vin din care soarbe cu o pofta nefasta pentru vre-o femeie gravida, apoi ne serveste si pe noi. Sufletele ni se incalzesc si discutia se leaga. Pana la Vaslui petrecem o ora foarte placuta. Aici trenul este luat cu asalt de un foarte galagios grup de ofiteri din care patru cuceresc cele trei locuri ramase libere din compartimentul in care ne aflam noi. Unul, “muscat de filoxera” se baga in “borsul” nostru dar crezandu-se la popota incepe sa bata campii confundandu-ne cu prea supusii lui soldati. Cuprins de lehamite ma retrag intr-un colt si folosesc timpul in mod mai util, adica dormind.

2. Luni: Cu o exactitate surprinzatoare pentru un mijloc de transport pe calea ferata trenul opreste in scrasnet de fieraraie in gara Sinaia. Mai zabovesc un pic la peron pentru a-mi dezmorti muschii si pentru ca plecarea pe munte sa coincida cu ora cinci fix. Timpul este extrem de placut, aerul racoros numai bun de drum. Pe crestele muntelui se vede ceata (semn de vreme rea) dar sper ca peste zi se va limpezi cerul pentru a putea sa admir in voie imprejurimile.

Facandu-se ora asteptata imi aburc rucsacul in spate si plec la drum. Urc scarile din spatele garii si ajuns in fata hotelului Caraiman ma abat la stanga pana la prima intersectie de unde schimb directia cu 180˚; dupa ce trec de hotelul Palas incep a urca, la inceput mai usor, trec pe langa manastirea Sinaia, prind o urma de marcaj cu banda rosie de la cabana Furnica si, dupa ce trec de ultimele case, un indicator ma indruma prin padure, in urcus pieptis, pe muchia muntelui Furnica. Prin copaci mierlele canta in delir. Ajung la un perete de stanca unde un indicator ma informeaza ca, daca ma abat spre dreapta, intr-un sfert de ora pot ajunge la stanca Sf. Ana; in fata, usor spre stanga deasupra capului, se vede Hotelul Alpin de la cota 1400m. Cu toate fortele ma indrept intr-acolo si dupa o ora si trei sferturi, intampinat de croncanit de corbi, ma opresc sa-mi trag sufletul langa antena releului de televiziune amplasata putin mai sus de hotel. Adie un fir de vant rece si, cum sunt transpirat, ma cam ia cu frig; totusi trebuie sa ma opresc si pentru a lua micul dejun.

Imi continuu apoi drumul urmand sa fac pauza intr-un loc unde sa fiu la adapost de vant. Si gasesc locul cel mai potrivit la cabana Valea cu Brazi intr-o sala de restaurant, pustie la ora asta destul de matinala (este ora 6.15); ma multumesc cu un “nechezol” pentru ca de mancare nu este nimic apoi plec mai departe, trec pe langa sediul Salvamont, depasesc locul unde se ramifica poteca formand doua trasee: de vara, care se orienteaza pe coasta muntelui, pe sub linia  telecabinei, ce urca spre cota 2000m. si altul, de iarna, ce se orienteaza spre cabanele Varful cu Dor si Miorita ocolind pe piciorul de munte ce coboara dinspre creasta principala. Ma opresc intr-un loc ferit de vant si incalzit de soarele generos al diminetii incep a iscodi imprejurimile. Am vizibilitate pe un unghi de 180˚ spre directia principala est. Ma aflu destul de sus pentru a privi ca in palma o parte din Sinaia si valea Prahovei dar destul de aproape sa vad un  interminabil tren de marfa serpuind strivit de gravitatie. Putin in stanga, aproape, se zareste un colt al cabanei Valea cu Brazi pe care am parasit-o acum aproape zece minute, iar mai departe, dincolo de valea Prahovei, marmorata cu pete de ceata, culmi muntoase imbracate cu paduri si pajisti, intinzadu-se pana departe in zare; din plan apropiat culmea muntilor Baiului ma ispiteste. Pacle reci coboara de pe inaltimi inconjurandu-ma si obligandu-ma sa imbrac hanoracul. Foamea incepe sa ma scurme dar o mai lungesc pana la cota 2000 unde poate voi gasi cu ce s-o potolesc. Nu fac mai mult de o suta de pasi si sunt cuprins de ceata, o ceata atat de deasa ca nu vad la mai mult de zece metri. Merg urmand neabatut un drum de tractor care urca continuu urmand directia vest o buna bucata de timp dupa care se roteste spre N-NV. Nu vad nimic, nu mai gasesc nici un semn de marcaj dar simt ca sunt pe drumul cel bun. Nu-mi pot da seama de originea acestui simt dar imi urmez cu incredere instinctul. Pe masura ce urc aerul se raceste tot mai mult, iar o foame cumplita incepe sa-mi dea tarcoale. Ma opresc la dosul unui mal si ma dau la provizii. Tremurul picioarelor generat de slabiciunea foamei dispare dar acum tremur zdravan de frig. Mainile imi sunt atat de inghetate ca abia mai pot tine stiloul sa fac niste insemnari. De undeva, banuiesc ca dinspre Sinaia, un dangat de clopot strabate ceata dandu-mi incredere in Cel care,de deasupra capului, ne vegheaza pe toti si pornesc cu incredere la drum.

Merg fara sa vad nimic dar la un moment dat ceata se mai subtiaza , nu prea mult doar cat sa vad ca am ajuns in preajma varfului Furnica pe care-l recunosc dupa cladirea releului radio. Imi dau seama ca am trecut pe langa capatul telecabinei de la cota 2000 fara s-o vad. Acum ma aflu pe drum cunoscut si ma indrept voios in directia cabanei Babele. Ceata in valuri imi permite uneori sa vad pana la 200-300m dar nu mai mult. Am un scurt contact cu o turma de oi si cu cainii care se situeaza la polul opus celor din Bucovina; sunt negri si nu se dau la om. Un dulau imens, negru, se aseaza pe coada in mijlocul drumului cercetandu-ma cu interes cand cu un ochi cand cu altul. Din prudenta decid sa-l ocolesc punand intre mine si el o distanta buna pana cand il pierd din vedere ramanand in ceata. Merg pe langa oile risipite pe pasune si mi se pare ca turma este  interminabila. Incep sa cobor abrupt spre Saua Calugarului. Daca perspectiva este acoperita de perdeaua cetii, imi indrept privirea spre picioare si raman uluit de ce descopar. Pajistea este impestritata cu fel de fel de flori  al caror colorit cuprinde tot spectrul: toporasii albastri(in iunie?!), altele stranse intr-un buchet de un rosu aprins ca de jar, mai incolo ma socheaza una firava  de un albastru profund, inimitabil; peste cativa pasi dau de un covor de margarete frumos asortate cu galbenul florii de papadie. Din adancul cetii urca spre mine, infiorandu-ma, un dangat grav de talanca venind parca de peste timpuri. Cobor continuu si ajung la posesoarea talancii, o vaca ce rupe iarba inrourata cu atata pofta de-mi vine sa ma lungesc langa ea si sa pasc.Trec pe langa niste jgheaburi; prin ceata se profileaza vag constructii ce mi se par  a fi grajduri si incep sa urc usor pe drumul marginit de garduri din sarma ghimpata. Nu stiu cand, venit din ceata, mi se alatura un sir de stalpi de telefon. Simt cum urcusul se domoleste, apoi incepe sa coboare lin pe sub coasta unui deal. Prin ceata acum subtire se profileaza o imensa pata, intunecata la culoare, care se dovedeste a fi desisul de jnepeni de la Piatra Arsa. Ma simt minuscul cand pasesc intre exemplarele viguroase si ma cuprinde senzatia ca ma aflu ratacit pe o alta planeta in univers. Ajung la cabana; intru pentru o pauza si sa ma incalzesc cu un ceai. Este ora 9.00 si turistii cazati aici incep sa faca ochi indreptandu-se spre sala de mese. Cu harta in fata stau un pic la indoiala apoi decid sa ma indrept, pentru inceput, spre cabana Caraiman unde sa solicit informatii despre traseu de la foarte amabila cabaniera de aici, pe care am cunoscut-o in aprilie, dupa care sa urc la cabana Babele unde, am fost informat, as putea servi o masa calda la pranz. Iesind afara constat ca ceata s-a mai ridicat  permitandu-mi sa vad la mai bine de o mie de metri dar in continuare sunt lipsit de posibilitatea de a vedea in departare. La ramificatia potecilor ma abat spre dreapta urmand-o pe cea marcata cu punct albastru si inaintand printr-un culuar orizontal lipsit de ceata dispus, fenomen curios, ca un sandwich, intre doua straturi de ceata deasa. Prapastia vaii Jepilor fumega ca un cos de fabrica aruncand spre tarii scame imense de ceata. Cobor peretele abrupt din apropierea cabanei Caraiman, caut silueta neprietenosului caine lup dar cum n-o vad indraznesc sa intru.

“Gata cu taranii

s-au emancipat

nu mai judeca taranii…”

Romica Puceanu isi da duhul  din doua boxe de cate 80 de w fiecare; in pofida anuntului care avertizeaza ca fumatul este interzis, pacla este mai groasa decat afara; dusumelele se scutura ca la cutremur framantate de cateva perechi care gafaie topaind de mama focului; la mese se bea bere si se fumeaza in draci. Ma apropii de bar si batrana cabaniera ma recunoaste. Ma intreaba ce doresc, ceai sau cafea; o aleg pe ultima si in timp ce mi-o pregateste trag cu ochii si ciulesc urechile. Zaresc rafturile bine aprovizionate cu Perla de Tarnave, Aligote de Husi, Bitter, Calipso, iar din boxele de 80 de w. aud pe unul cum se vaieta de mi se rupe inima povestind despre careva cu dusmani multi pe care niciodata sa nu-i uiti dar pana la urma banda de magnetofon se rupe si se face liniste. Nu o liniste deplina pentru ca aud voci care povestesc despre un oarecare salvamontist care-si petrece timpul prin cabane in fata paharului plin cu altceva decat cu apa minerala sau sirop. La intrebarea unui tanar cabaniera raspunde ca are 62 de ani (vigoarea pe care o manifesta o intinereste cu cel putin zece ani) si trebuie sa iasa la pensie.

Dupa ce solicit si primesc unele informatii despre traseul spre varful Omu plec catre cabana Babele urmand traseul marcat cu cruce albastra care tine, pentru inceput, firul subtire al izvorului Jepilor printre mai multe cruci, fiecare din ele urmare a cate unei tragedii, apoi se repede in linie dreapta, abrupt, printre instrumente pentru masuratori meteorologice, direct catre cabana Babele. Temperatura aerului a mai crescut un pic devenind chiar placuta dar ceata nu vrea nicidecum sa ma lase sa privesc mai departe de 100-200m.; doar vantul s-a mai linistit. Ma opresc si privesc Babele inconjurate cu grilaj pentru a le proteja de salbaticia vandalilor contemporani. Am surpriza sa intalnesc doi moldoveni de la Roman cu care schimb impresii. Unul din ei are un splendid toiag metalic executat la strung dar cam incomod din cauza greutatii; mai nimerit este batul meu de schi din duraluminiu. Merg si ei la Omu dar pleaca inainte. Eu intentionez sa raman ceva mai mult la cabana pentru a servi un pranz cald. Intru in restaurant unde mi se spune ca masa va fi gata peste aproximativ 45 minute, asa ca nu am altceva mai bun de facut decat sa scot Rebusul si sa ma pun pe asteptat. Sala de mese este foarte populata cu persoane din toate categoriile de varste. Se bea cu incrancenare, bautura gasindu-se doar la mare altitudine, in localitatile de deal sau de campie fiind o raritate. Lichidele ingurgitate variaza in functie de varsta; de la o anumita limita (nu prea ridicata) in jos se bea suc sau citronada, iar in sus Babeasca de Cotesti, Burgund de Stefanesti si Cabernet de “nu-stiu-unde” pentru ca eticheta nu se vede fiind prea departe. Si se fumeaza zdravan, indiferent de sex si aproape de varsta.

Doar putin a trecut de ora 12.00 cand in galantarul de pe linia de autoservire au inceput a fi “instalate” farfuriile cu mancare: ciorba de fasole si carnati oltenesti(ce-or fi avand prahovenii cu oltenii?). Ciorba este foarte buna, nici carnatii oltenesti nu sunt rai dar nu lipseste mult sa-mi las o masea in Bucegi. Oaia facand parte din increngatura vertebratelor, un fragment de os a nimerit in carnati si de acolo intre maselele mele. Se putea si mai rau, oaia avand si copite in dotare.

Cu foamea potolita, dupa ce consult harta, prind poteca marcata cu banda galbena si printr-o ceata deasa trec pe langa locul unde banuiesc a fi sfinxul din Bucegi, depasesc o mica inseuare pe care mai mult o banuiesc decat o vad si pe un drum clar, fara diferente de nivel, iau directia spre Saua Sugarilor. Din nou ceata se mai subtie si vad in fata, putin mai jos, indicatorul turistic din sa. Din sens opus se apropie doua perechi. Cand ajung in dreptul lor ii salut: “buna ziua!” “guten tag!” mi se raspunde. Raman surprins auzind grai strain. In urma aud discutii amuzate in germana si o voce de femeie repeta de mai multe ori “bune zuoa”. Ajung in sa unde ma opresc pentru un mic popas. De pe poteca ce coboara din dreapta, dinspre Costila (pe care in aprilie o crezusem vf. Omu), se apropie doua persoane. Ma bucur presupunand ca voi avea tovarasi de drum. Sunt doi straini, imi dau seama de asta cand se apropie destul ca sa-i aud vorbind, probabil sot si sotie, au binisor peste 50 de ani si sunt zglobii ca niste adolescenti. Trec pe langa mine si, cum din cand in cand negurile se ridica oferindu-mi privirilor splendorile din jur, ii vad ca o apuca pe traseul de sub “La Ceardac”. Merg atat de repede ca nu m-as putea tine de ei. Aleg varianta care urca deasupra Ceardacului de unde cred ca perspectiva este mult mai spectaculoasa. Suflu greu urcand abruptul spre Coltii Obarsiei de unde poteca o ia pe curba de nivel. Denumirea “La Ceardac” este foarte sugestiva exprimand exact configuratia locului. La un moment dat, pentru scurt timp, am sub ochi priveliste spre varful Omu care nu pare a fi prea departe. Imi continuu drumul furand imaginile oferite cu zgarcenie de timpul capricios. Prind un jgheab pe care se mai afla inca un strat consistent de zapada si cobor… de pe “Ceardac”. Deasupra mea zaresc imaginea fugara a varfurilor Gavanele si Bucura care imediat sunt inconjurate de caierele de lana alba ale cetii. Marcajul foarte bun  ma indruma prin grohotis, pe o panta foarte accentuata, spre Gavanele pe care, prinzand un moment de vizibilitate buna, il urc pieptis pana la cota maxima  unde ma opresc sa mi se potoleasca bataile inimii. O masa de aer foarte rece se prabuseste peste mine aducand un amestec de fulgi de zapada si stropi de ploaie; pentru a ma feri de umezeala recurg la folia de plastic, pregatita inca de anul trecut, avand o dimensiune destul de mare ca sa-mi protejeze si rucsacul. Ma conving ca am avut o idee excelenta. Cobor usor de pe Gavanele, ocolesc varful Bucura fara a-l urca considerand ca, datorita lipsei de vizibilitate, efortul ar fi fost gratuit. Norii au coborat peste munte si peste mine, lapovita se transforma in ninsoare adevarata, vizibilitatea scade la maxumum 25 m. si ma pomenesc la un  moment dat nas in nas cu varful Omu. Nici nu-s sigur ca-i Omu dar ma opreste o constructie care mi se pare mititica vazuta prin panza ninsorii, lipita de o stanca imensa. Ma apropii si citesc pe firma “Cabana Omu, 2507 m. altitudine”. Imi vine sa chiui de bucurie constatand ca din nou mi-am depasit recordul de altitudine cel care era stabilit in Ineul Rodnei (2279 m.). Deschid usa si patrund intr-o salita de unde urca o scara spre un nivel superior, iar in dreapta se deschide o usa catre o sala de mese. Ma indrept intr-acolo si caldura tinerei si frumoasei cabaniere ma fac sa-mi dau seama cat sunt de inghetat de frig. Mi se ofera ceai fierbinte care ma dezmorteste fizic si mental. In cabana intra un om ceva mai in varsta aducand doua galeti cu apa; este tatal cabanierei. Mai solicit un ceai si ne asezam la vorba; sunt incantati ca vorbesc cu un moldovean de la Iasi. Spun ca intotdeauna simt satisfactie cand au oaspeti de departe. Le povestesc despre drumul facut de la Sinaia si aflu ca acea floare, de un albastru unic (ca albastrul Voronetului, spune cabaniera) este gentiana, iar aceea care inroseste aprinzand coastele muntelui este bujorul de munte sau rododendronul. Le destainui intentia mea de a merge in Postavarul si de aici la Brasov. Mi se spune ca e putin probabil sa ajung pana in seara la cabana Trei Brazi asa cum mi-am propus dar nu-i nici o problema pentru ca in cale am destule locuri unde sa innoptez. Cat stam de vorba ninsoarea se opreste dar vizibilitatea este tot redusa.

Imi iau rucsacul in spate si, foarte amabila, cabaniera ma conduce pana la o raspantie de poteci, vre-o cinci minute de mers, unde-mi da indicatii asupra traseului ce trebuie sa-l urmez.

Cobor in saua Bucsoiului, apoi urc usor varful Bucsoiu. De aici incep sa cobor. Vizibilitatea este tot foarte redusa dar starea exceptionala si frecventa semnelor marcajului, precum si poteca destul de bine conturata ma ajuta foarte mult. Indata poteca se napusteste la vale in panta foarte pronuntata, pe un  perete aproape vertical, cu locuri destul de periculoase unde sunt montate cabluri de otel a caror fibra imi sfasie pielea palmei. Ajung faramat la locul numit  La Prepeleac si ma opresc sa-mi refac un pic fortele. Ici si colo apar molizi razleti care au inceput sa infloreasca, iar vegetatia incarcata cu apa ma uda fara mila pana la brau. Treptat ies sub plafonul de nori si incep sa am vizibilitate in jos. Ma gasesc pe o brana, la baza unor stanci uriase a caror varfuri se pierd sus, undeva in nori, iar la picioare se deschid hauri imense. Ocolesc pe la obarsiile unor paraie cu denumiri sugestive: Valcelul Indracit, Valea Rea si ajung in Poiana Bucsoiu unde coborasul se mai domoleste, iar un indicator imi arata ca nu mai am mult de mers pana la cabana Diham si ca voi trece prin punctul numit Pichetul Rosu. Simtindu-ma destul de obosit imi propun sa innoptez la Diham daca, bineinteles, voi avea noroc sa gasesc locuri. Drumul incepe sa fie foarte usor si merg plin de voie buna uitand greutatea traseului de pana acum. Printre copaci se vede cabana pana la care nu mai am prea mult de mers si tocmai cand zaresc o stana ma pomenesc in mijlocul turmei de oi pazita de patru bestii negre si una alba, fara a mai avea timp sa-mi  iau masuri de siguranta. Inlemnesc de groaza dar fiarele se uita cu dispret,

doar o clipa, la mine dupa care ma ignora vazandu-si de ale lor. Imi vin in fire si am curaj sa constat ca in Bucovina cainii sunt rai si oamenii, in aceeasi masura buni, iar in Bucegi cainii sunt de treaba dar nu am avut inca timp sa-mi dau seama daca oamenii sunt tot asa sau invers. Pe nesimtite ajung intr-o poiana imensa la marginea careia, in partea opusa, este amplasata cabana Diham. Pasesc spre ea, intru in curte si nu iau in seama vre-o patru dulai, unul mai mare decat celalalt, care se napustesc spre mine sa ma ia la intrebari cum de am indraznit sa le incalc domeniul. Latra de nu se mai aude nici in cer nici pe Pamant si parca vor sa ma inghita cu tot cu rucsac. Bucuros ca am scapat din iadul din care tocmai am iesit uit de pericolul pe care-l prezinta cainii si nu ma tem, iar acestia, descumpaniti de nepasarea mea, in loc sa ma muste ma lovesc doar cu boturile. Patrund in sala de mese, unde este si receptia, si o mare usurare ma cuprinde cand aflu ca sunt locuri la cazare. Doar acum realizez inconstienta de care am dat dovada la contactul meu cu cainii cabanei simtind pe maini urmele reci si umede ale boturilor care ar fi putut sa ma muste dar nu au facut-o.Efortul din ultimele trei ore a scos din mine valuri de transpiratie si ma simt deshidratat. Ma lacomesc la doua sticle de bere si asezandu-ma la o masa incep sa cuget. Sunt nemultumit ca la satisfactia parcurgerii in lung a culmii principale a Bucegilor nu s-a adaugat si aceea a admirarii privelistilor. Ridic ochii spre fereastra si cu mare greutate imi reprim un chiot. Am in fata mea o parte din creasta eliberata de ceturi si chiar deasupra se vede morcovul urias al antenei releului de televiziune de pe Costila (nu de pe Omul, cum gresit am crezut in aprilie). O idee imi fulgera prin minte; daca maine este timp frumos pe creasta,renunt la Postavaru si ma intorc pe creasta Bucegilor sa admir frumusetea imprejurimilor, cred ca merita efortul, apoi voi cobori pe Valea Jepilor, la Busteni.

Imi car rucsacul intr-o incapere cu vre-o zece paturi suprapuse, toate libere, asa ca am dreptul de a alege. Ma orientez spre unul de pe care,maine dimineata cand voi deschide ochii trezindu-ma, privirea sa-mi cada pe creasta Bucegilor.

3. Marti: Deschid ochii si privelistea care navaleste pe geam odata cu lumina diminetii ma catapulteaza din pat.Am sub ochi, intr-o vizibilitate perfecta, creasta splendida a Bucegilor. Navalesc afara din cabana si unul din dulaii care voia sa ma manance aseara ma intampina cu prietenie lingandu-mi mainile, parca cerandu-si iertare de primirea lipsita de prietenie. Soarele pe care nu-l vad fiind inca ascuns in dosul culmii Diham lumineaza, ca reflectoarele la spectacol, peretii verticali ai Bucsoiului peste care se vede Costila creand un incantator joc de umbre. Ceata de pe vaile apelor prevesteste o zi frumoasa. Toate acestea ma hotarasc la o schimbare radicala a planului excursiei. Renunt la a-mi continua drumul, amanand pentru alta data ascensiunea pe Postavaru, si decid sa ma intorc pe creasta Bucegilor. Ma intorc in camera, desfasor harta pe pat si-mi fixez traseul. Pentru a nu reface in sens invers drumul ingrozitor pe care am coborat ieri, precum si pentru a vedea noi locuri, ma decid sa urmez traseul marcat cu cruce albastra, prin Glajarie, pana la Sapte Izvoare, de aici pe cel marcat cu banda albastra pana la cabana Malaiesti de unde, prinzand traseul ce vine dinspre Padina sa merg la varful Omu.

Imi fac bagajele si cum este destul de dimineata, abia daca-i trecut de ora sase, plec fara sa-mi iau ramas bun de la cei care m-au gazduit si care inca dorm.. Dusmanii mei de aseara, dar prietenii de azi, i-am numit asfel pe cainii de la cabana, m-au insotit o bucata de drum pana la marginea padurii prin care coboara poteca spre Glajarie. Aici imi iau ramas bun de la fiecare in parte si apoi ii trimit la datorie. Traseul este foarte usor, in coborare lina, poteca strecurandu-se printr-o padurice tanara de foioase. Copacii desi imi inchid perspectiva dar am invatat sa caut frumusetile si in imediata apropiere. Descopar astfel flori incantatoare, plante pe care nu am mai avut ocazia sa le vad, precum si minuscule vietati carora nu le-am dat atentie pana acum; fluturi, gandacei in cele mai neasteptate si socante nuante coloristice. Ajung pe valea unei ape care se insoteste cu un drum forestier. Sunt la Glajarie. Trec apa pe malul celalalt  si incep sa urc mai pronuntat printr-o padure, impozanta de data asta. Ma apropii din ce in ce de pereti verticali de stanca si traversez fagase lustruite de apa pe fundul carora natura a slefuit adevarate mozaicuri marmorand-o  cu puncte albe pe fondul cenusiu al rocii care domina . din nou incep sa intalnesc cruci  care marcheaza locul unde si-au pierdut viata turisti, in majoritatea lor tineri si in general in sezonul rece. Doar o cruce spune ca acolo a murit, in  urma unui atac de cord, un om de 37 de ani. Fac un scurt popas la Sapte Izvoare apoi continuu drumul catre poiana Malaiesti Izvor. De aici incep sa apara dese deschideri de perspectiva spre Bucsoiul Mare in stanga si Padina Crucii in dreapta, locuri unul mai spectaculos decat altul. Pe masura ce urc padurea se rareste lasand la un moment dat loc unui culuar prin care se vede o magica priveliste spre zidurile cu creneluri ale Bucsoiului si creasta aciforma a Padinei Crucii. Mergand prin aerul pur al padurii las gandurile sa zboare spre cel pe care mi l-am avut confident, ghidul Ionel Groza, dar care acum nu mai este. Am fost impreuna doar o zi dar a fost suficienta pentru a ne lega. In continuare timpul este splendid, doar din cand in cand, printre coltii Prepeleacului  se mai invarte cate o fleandura de negura care sper sa nu-mi faca probleme. Ajung intr-o poiana semicirculara cu deschidere spre deal, iar de aici un indicator ma informeaza ca mai am de mers doar 15 minute pana la cabana Malaiesti. Ma opresc sa fac popas. Frumusetea din jur face ca sufletu-mi sa cante; un soare generos incalzeste poiana si pe mine odata cu ea, molizii poarta in varful acelor miliarde de curcubee sferice de roua, undeva o mierla face vocalize in acompaniamentul unui pasaret necunoscut mie,iar deasupra capului se aude, strigandu-si numele, cucul. Stau pe o piatra, uitat de mine insumi, iar din adancul sufletului se ridica un simtamant indescriptibil care-mi provoaca senzatii sublime. O adiere de vant, ca aripa unei fantasme, scutura picaturi reci de roua asupra-mi trezindu-ma din reverie. Trezirea ma revolta si vreau sa ma intorc in vis dar nu reusesc. Imi iau oftand rucsacul in spate, trec firul navalnic al unui sipot si incep sa urc un pinten, scurt dar abrupt, de piatra care ma scoate la cabana Malaiesti ce se vede deasupra mea. Simtindu-mi prezenta, un caine mare cu parul ca de lup se repede in intampinare-mi latrand furios si manifestandu-se  de parca si-ar fi pus in gand sa ma serveasca la micul dejun. In ajutor ii vine un altul, negru ca noaptea, doar coltii imensi sclipindu-i albi in gura. Incremenesc pe loc…gata pana aici mi-a fost, gandesc si sunt gata sa ma sacrific asemenea primilor crestini in groapa cu fiare. Printre ei se strecoara  faptura firava a unei cateluse care mai intai se uita cu mila la mine, apoi se intoarce spre lup si, dupa ce parca-i spune ceva, incepe sa-l linga delicat pe bot si pe la colturile gurii lasandu-ma uluit ca si cainii stiu sa sarute, dupa care il linisteste soptindu-i ceva la ureche. Se linisteste si cel negru care-l imita intocmai. Delicata faptura se apropie de mine si-i multumesc recunoscator mangaind-o. Se produce o minune care ma lasa fara glas; unde mai inainte cei doi cerberi m-ar fi mancat cu tot cu bocanci, acum se apropie de mine devenind brusc foarte prietenosi. Urc scarile pana la platoul inconjurat de zid pe care se afla cabana si dau de un cetatean barbos, cabanierul, care spargea de zor lemne fara sa dea atentie taraboiului iscat de sosirea-mi. Imi manifest dorinta de a bea un  ceai. Ma invita sa intru in cabana. Dau curs invitatiei si aici o gasesc pe sotia cabanierului care, scuzandu-se, ma roaga sa mai zabovesc un pic pana va fi gata ceaiul. Citesc placutele metalice prinse de peretii cabanei de membrii diferitelor cercuri turistice care au trecut pe aici, fac fotografii si-mi notez in jurnal momente importante din timpul excursiei, acestea pentru a-mi ocupa cu ceva timpul pana la servirea ceaiului. Dupa ce ma delectez cu aroma bauturii oferita de cabaniera ma pregatesc de plecare.

In fata cabanei barbatul aranjeaza niste bagaje pregatindu-se parca sa plece undeva. La un moment dat striga alarmat spre sotia sa.

-Angela, Angela, vezi ca pleaca Viorel! Mare-mi este bucuria gandindu-ma ca Viorel, poate vre-un prieten de-al cabanierului, va avea acelasi drum cu mine si vom fi tovarasi. Ma uit spre coltul cabanei dupa care disparuse in goana Angela si ma mir de ce atata efort cand ar fi putut sa-l strige. Dar Angela apare ducandu-l pe Viorel…de capastru, acesta dovedindu-se a fi un cat se poate de real magar.

In consecinta, nesperand la tovarasia lui Viorel plec la deal pe ulucul glaciar hotarandu-ma sa urc pe creasta prin Hornurile Malaiesti. Ulucul dispus in doua terase ofera privirii privelisti de o frumusete salbatica cum nu am mai vazut pana acum prin locurile pe care le-am colindat. Urc pe poteca clara cu marcaj dens, trec  un prag si ma angajez pe prima terasa naclaita cu grohotis si bolovani desprinsi din coasta Padinei Crucii. Aici poteca se ramifica; cea marcata cu triunghi albastru se orienteaza spre stanga urcand pe Brana Caprelor spre saua La Prepeleac, un traseu foarte greu urcand peretele aproape vertical al Bucsoiului; cea de a doua, marcata cu banda albastra, se indreapta spre fundul circului glaciar orientandu-se spre Hornurile Malaiestilor si se parcurge intr-un timp mai scurt cu o ora. Optez pentru aceasta din urma si o intind la drum.

Dimineata splendida si buna dispozitie de care sunt cuprins imi dau spor la drum. Trec pe langa un bolovan urias si icnesc urcand din greu un prag care ma scoate pe a doua terasa, mai scurta si mai ingusta. Incep a calca pete de zapada, iar in fata se deschide priveliste spre fundul ulucului de forma unui urias amfiteatru din fundul caruia urca vre-o trei hornuri inzapezite. Imaginea din fata imi creaza un sentiment de indoiala asupra reusitei ascensiunii spre muchia ce se intinde deasupra mea in cazul cand poteca se va continua prin unul din hornuri. Ajung in fundul caldarii si-l gasesc acoperit cu un strat imens de zapada care acopera poteca si-mi provoaca teama. Dar studiind poteca prin binoclu descopar urme de bocanc ce urca in serpentine pana la un anumit nivel dupa care se abate in arc de cerc spre stanga iesind sub o stanca unde deslusesc un semn de marcaj. Ma opresc putin si admir umil maretia din jur formata de culmile Padinei Crucii si a Bucsoiului Mare  ce se unesc intr-un larg arc de cerc in fundul caldarii glaciare. O caciula de ceata se roteste in jurul varfului Bucsoiu creandu-mi emotii in privinta viitoarelor manifestari meteorologice. Dupa un ocol larg pe fundul circului glaciar poteca trece usor peste doua limbi de zapada, provocatoare de noi emotii, apoi in urcus sustinut pe coasta inclinata la peste 45˚ ma scoate ud leoarca de transpiratia provocata de efort in saua Hornurile Malaiestilor. Si de parca Bucegii ar fi vre-un urias cimitir, in continuare creasta muntelui este presarata de cruci memorand tot atatea sfarsituri tragice ale unor turisti imprudenti. Cu rasuflarea bulucita-n gat  si urechile vajaind de viteza sangelui ma asez pe iarba umeda si cercetez imprejurimile. In saua Bucsoiului, de care ma desparte o imensa prapastie, zaresc imaginea unor vietati care-mi ridica semne de intrebare. La prima vedere siluetele, hipertrofiate de cerul pe care sunt zugravite, mi se par a fi ale un or cai dar, rational, caii nu au cum ajunge acolo. Din cauza respiratiei accelerate provocata de efort imi tremura mainile si nu pot fixa binoclul care-mi ofera o imagine tremuratoare; infing in pamant batul de schi, pe care-l folosesc drept toiag de drum, si rezem binoclul pe el si reusesc, pentru prima data in viata, sa vad capre negre; este un ciopor format din sapte adulte si patru ieduti. Le privesc incantat dar si nedumerit; ma asteptam sa fie negre dar ele sunt maro-roscate din care cauza, la prima vedere, le-am confundat cu niste cai. In partea opusa, pe o creasta a muntelui Obarsia, imi atrage atentia o alta silueta de capra. Un indicator, care poarta mai multe semne de marcaj, ma anunta ca mai am jumatate de ora de mers pana la cabana Omu asa ca o iau sprinten la picior. Mai sunt doar cateva minute pana la ora 11; ajung langa imensul bolovan de piatra care marcheaza varful Omu si nu recunosc locul. Daca ieri abia zarisem cabana, acum vad ca in apropiere mai este o constructie, mai impozanta, care este cladirea statiei meteo, iar in jurul ei mai multi stalpi pe care sunt montate aparate. Am mers repede asa ca abia imi mai pot trage sufletul. Dinspre Morarul urca un grup de fete si o femeie ceva mai in varsta. Intru in cabana unde se mai afla un grup de baieti si fete, elevi aflati in excursie probabil. Ochii, trecuti de la lumina stralucitoare a soarelui, inca nu mi s-au acomodat cu interiorul cand apare cabaniera si la intrebarea mea raspunde ca se astepta sa ma mai vada dar nu atat de repede. Solicit ceai si dupa atata efort simt nevoie de ceva dulce, asa ca iau si un pachetel de rahat. Sunt surprins auzindu-ma strigat pe nume si caut spre coltul de unde venea vocea. Il descopar pe Lucian Ivan, fiul unui vecin, despre care stiam ca-i plecat intr-o excursie in zona Brasovului si m-as fi asteptat sa-l gasesc pe Postavaru. Este elev la Liceul de Transporturi si acum face o excursie cu clasa lui, insotiti de dirigintele lor, dl. profesor Apostol si sotia dumnealui (tot profesoara). Au urcat de la Busteni si intentioneaza sa mearga in continuare la pestera Ialomicioara apoi sa urce, pentru a petrece noaptea, la Babele. Ma hotarasc sa-i insotesc renuntand la ascensiunea pe Costila, asa cum imi propusesem. Cu fortele refacute plec impreuna cu  ei, nu inainte de a urca pe stanca de care-i lipita cabana, la cota 2507m. (sau 2505 m., asa cum e trecut pe harta).

Asadar o luam pe poteca ce duce catre  La Ceardac, nu pierd prilejul de a urca pe varful Bucura (despre care mult timp s-a crezut ca este mai inalt decat varful Omu, deci cel mai inalt din Bucegi), ocolim pe cararea plina de grohotis varful Gavanele si ajungem la Mecetul Turcesc de unde se ramifica poteca marcata cu banda albastra de pe Valea Obarsiei sau Ialomicioarei, cum este cunoscuta partea superioara a Ialomitei. In saua de aici ne oprim cateva minute pentru a admira imprejurimile si a identifica, cu harta si busola, formele de relief din jur; la est Valea Cerbului taie adanc despartind Morarul de Costila; spre sud-vest locul numit La Ceardac pe care ieri,desi am trecut pe acolo, nu l-am vazut decat intr-o foarte mica masura din cauza cetii, dominat de Obarsia si Coltii Obarsiei si care, de aici, pare a fi nivelul lojelor dintr-o sala de teatru de la care sa privesti grandiosul spectacol oferit de Coltii Morarului; spre sud se intinde, pana departe, valea Ialomitei taindu-si drum intre peretii muntelui Doamnele si Tatarului in dreapta si culmea principala a Bucegilor in stanga.

Ne angajam pe poteca spre sud si dupa vre-un sfert de ora de mers, uitandu-ma in spate raman uimit de un colos de piatra cu forma semicirculara, masiv ca un turn de cetate, hasurat de adanci santuri verticale. Valea Ialomicioarei are tot forma circului glaciar de la Malaiesti, insa mai putin spectaculoasa si dispusa intr-o singura terasa. Sub Cascada Obarsiei unde apa se pravaleste vertical pe mai bine de 100 m. facem popas de masa. Imi indestulez trupul dar si sufletul; pentru ca indestulare sufleteasca este privelistea cascadei  si uimirea ce-o provoaca multimea colosalelor blocuri de piatra  stabilita in cele mai curioase pozitii, desprinse din coasta ruiniforma a muntelui Obarsia, ca in urma cine stie carui cataclism. Pe culmea muntelui Doamnele o pereche de capre negre a iesit la promenada. Lucian imi marturiseste ca s-a indragostit de munte si ma roaga sa-l iau cu mine in una din excursiile viitoare.Ii promit. Plecam mai departe pe poteca usoara, nu prea inclinata, care la Piciorul Obarsiei face jonctiunea cu un  drum ce vine din stanga si pe care se inscrie. Incet-incet ajungem la statia de telecabina de la hotelul Pestera; dupa ce luam cateva informatii de orientare ne indreptam spre pestera. Trecem podul peste Cocora  pe langa cladirea frumoasa a hotelului, amplasata intr-un peisaj pe masura, si dupa cativa pasi ajungem la schitul Pestera. Trecem pe langa el pe drum si, ocolind pe langa gard, pasind peste pietre alunecoase, ajungem pe malul navalnicei Ialomicioare langa o microhidrocentrala care acum este parasita; dupa cablurile care pleaca de la ea se pare ca furniza candva curent electric pentru iluminarea pesterii. Trecem o punte peste suvoiul involburat ce de veacuri slefuieste piatra muntelui si ne aflam cam la o suta de metri in fata intrarii monumentale, de catedrala, formata de bolta uriasa in stanca. Un  grilaj zdravan si o poarta cu lacat impiedica intrarea in pestera, iar inscriptia de pe o tablita ne aduce la cunostinta ca astazi este inchisa pentru vizitatori. Dar puterea de convingere a doamnei profesoare si mai ales o hartie frumos colorata strecurata de domnul profesor in buzunarul paznicului fac sa sara lacatul de pe poarta. Fara sa mi se para deosebit de spectaculoasa, fara stalactite si stalagmite (doar cateva fragmente ale unora distruse de cine stie ce oameni cu suflete sterpe), pestera ma impresioneaza prin doua sali foarte inalte si in mod deosebit sala lacurilor unde se varsa un rau subteran formand o apa ireal de limpede incat te poti ineca in el jurand in acelasi timp ca acolo nu-i strop de apa. In cca. 20 minute parcurgem intreaga lungime accesibila a pesterii pana la o gatuitura prin care tasneste un suvoi de apa cristalina si foarte buna la gust. La iesirea din pestera suntem numarati sa nu fi ramas careva inauntru. Ne oprim pe puntea ce trece Ialomicioara si admiram cat se vede din Cheile Ursilor apoi facem un scurt popas la schit unde se celebreaza liturghia. De pe o inscriptie ma documentez  afland ca micuta bisericuta a fost construita in 1901 de un grup de notabilitati ale timpului si al caror nume este mentionat.

Plecam mai departe urmand pentru inceput drumul pe care am venit apoi, trecand de hotel, ne abatem spre rasarit prinzand poteca de pe Piciorul Babelor, paralela cu linia telecabinei,pe un drum usor, fara dificultati dar care a creat, totusi, probleme celor neantrenati. Pentru a fi de ajutor domnului profesor Apostol raman cu cei care sunt ultimii si care se opresc mereu sa se odihneasca. In acest fel nu ma solicit absolut deloc si ajung la cabana Babele perfect odihnit. Primesc un pat intr-o camera comuna unde curatenia nu prea se afla la ea acasa. Pentru inceput sunt singur.

Abia am timp sa ma spal si sa ma schimb de hainele transpirate ca la usa bate Lucian si ma invita la masa din partea domnului profesor spunandu-mi ca peste jumatate de ora sunt asteptat la restaurant. Ma conformez dar din pacate sunt lipsit de prezenta domnului profesor care nu se simte bine. Totusi eu ma simt excelent in prezenta baietilor, beau putin vin cat sa ma simt bine, refuz invitatia fostilor mei tovarasi de drum care pun de un “bairam” si cobor sa ma plimb putin prin jur facand o vizita Sfinxului pe care nu-l vazusem ieri din cauza cetii. Raman surprins cand imi dau seama cat de aproape am trecut de el. Cand nu mai vad nimic din cauza inserarii ma retrag in camera dupa ce trec pe la bar si cumpar o sticla de vin. Constat ca au aparut doi colegi de camera; doi tineri din Oradea, unul are 21 de ani, iar celalalt 22 de ani si sunt incepatori in ale muntelui. Refuza un  pahar de vin asa ca imi torn eu unul si incepem sa discutam despre munte. Le impartasesc din experienta mea, le recomand un traseu pana la Omu si de acolo pe cel ce l-am facut eu astazi, spre pestera Ialomicioarei. Si discutand asa nici nu stiu cand trece timpul astfel ca raman surprins cand privind ceasul vad ca este trecut cu un sfert de ora peste miezul noptii. Ne grabim sa ne culcam, mai ales ca trebuie sa fiu odihnit pentru traseul greu si dificil pe care il am de facut maine; voi cobori pe Valea Jepilor, sau “Valea Mortii” cum i se mai spune.

4. Miercuri: Cu degete de aur dimineata bate in geam trezindu-ma. Colegii mei de camera, cei doi oradeni, dorm somn adanc. Ar trebui sa ma scol dar nu o fac. Pe de o parte pentru a nu-i deranja, pe de alta parte pentru ca e tare bine sa stau in pat, mai ales gandindu-ma la ce ma asteapta in cursul zilei care abia incepe. Imi mai ofer un ragaz si ma strang covriog sub patura adormind imediat. Ma trezesc din nou crezand ca am atipit doar o clipa dar cand ma uit la ceas vad ca-i ora sase. Ma scol usurel din patul de fier care scartaie ingrozitor si ma strecor pe usa afara. Fac cateva miscari in aerul ce-mi da un plus de viata. Un geam se deschide izbit cu violenta de perete facand loc unui coleg de-al lui Lucian care de cu seara bause (nu suc) si acum se rasteste nu se stie la cine insirandu-si continutul stomacului pe etajul de desubt determinandu-ma sa ma reintorc urgent in interiorul cabanei. Ii gasesc pe tovarasii mei de o noapte sculati, pregatindu-se de plecare. Imi strang si eu rucsacul, imi iau ramas bun de la ei si pornesc la drum.

Mai trec o data pe la Sfinx sa ma conving ca intre denumire si realitate este cat de cat o legatura. Nu prea seamana a sfinx dar privit dintr-o anumita pozitie are forma unui cap de om. Ieri, profesorul Apostol era foarte entuziasmat vorbindu-mi despre teoria conform careia ar fi un megalit si nu o creatie a naturii. Intr-adevar figura pare a purta pe cap o caciula cum purtau dacii. Din punctul meu de vedere exclud aceasta supozitie; este ceva, nu stiu inca ce, care imi intareste aceasta parere.

Cobor  spre cabana Caraiman la care ajung fara probleme. Aici nu vad nici o miscare asa ca imi vad de drum orientandu-ma spre poteca ce coboara in haul imens  in care se pravaleste Izvorul Jepilor. Stiu din articolele citite in Romania Pitoreasca ca este un traseu extrem de dificil dar nu gasesc nici un anunt scris care sa avertizeze acest lucru. Daca ar fi sa ma iau dupa indicatorul din marginea prapastiei care arata spre undeva in jos, ar trebui sa ma apuc cu degetele de nas sa inchid ochii si sa-mi dau drumul spre adancuri ca intr-o apa. Dar eu am mai multa minte; incep sa pasesc cu atentie, pastrandu-mi calmul, uitandu-ma atent dupa urma de picior si dupa marcajul cruce albastra aplicat pe pietre, foarte des. Ca prin farmec poteca mi se desfasoara clar in  fata, coborand in serpentine scurte pe peretele vertical al Caraimanului. In dreapta si din spate se aude fasaitul cascadei  spre care privesc incantat de frumusete, uitand primejdia, cand ma opresc sa-mi trag sufletul. In rastimpuri se aude bubuitul apei izbita de stanca pe care ajunge in partea de jos. In locurile cu risc sunt montate cabluri de otel de care sa te tii, cu fibra groasa, impletita (nu ca La Prepeleac, ale carei urme le voi purta o vreme pe degetele de la mana stanga). Tresar cand aud zgomot de pietre ce cad si urmaresc inlemnit cum prin fata mea, la cam 20 m. o capra neagra imi taie calea urcand peretele puternic inclinat al Caraimanului cu usurinta cu care as urca eu cu liftul un bloc cu zece nivele. Copitele au aderenta la stanca de parca ar fi unse cu lipici. Imi continuu drumul clatinand din cap a mirare dar nu peste mult timp intervine ceva care ma pune in stare de alarma; de undeva de sus, aruncate parca de mana unuia pus pe glume, mici pietricele cad in fata mea. Incep sa fiu atent, ma concentrez, si descopar glumetul; pe serpentinele de deasupra mea, insotindu-ma o buna bucata de drum, capra ma urmareste si din cand in cand intinde gatul uitandu-se curioasa in jos, spre mine, provocand caderea pietrelor.

Ma opresc la o cruce din teava de fier ale carei brate sunt rasucite de o forta mare cu minte putina. O placuta incunostiinteaza ca acolo a murit un profesor, pe nume Stefanescu, de 29 de ani, salvand vietile a 17 copii. Revoltat, si dezgustat in acelasi timp, imi amintesc de inscriptia unui mucalit pe un indicator deasupra cabanei Caraiman  care crede ca traseul de pe Valea Jepilor este “un traseu pentru redusi mintali”; nu stimate domn, doamna sau domnisoara, spiritual sau spirituala, traseul nu este pentru redusi mintali. Orice redus mintal consumator de alcool, fumator, indisciplinat, prea ingaduitor cu sine insusi, lipsit de curaj, superficial; etc. care s-a angajat pe acest traseu  este un candidat la eternitate si numai prin miracol poate sa-l strabata de la un capat la celalalt, iar redusul mintal cand are norocul sa strabata Valea Jepilor face fel de fel de acte greu de inteles de un om cu mintea intreaga, cum ar fi acela al “viteazului” care si-a masurat puterile cu bratele unei cruci.

M-am convins (oare nu sunt lipsit de modestie?) ca este un traseu pentru cei cu o buna conditie fizica, lucizi, disciplinati, neincercand sa para mai destepti decat cei care au marcat traseul.

Ajung intr-un loc ce-mi da fiori; poteca intra in apa traversand-o pe marginea unui prag peste care raul se arunca intro prapastie de cateva zeci de metri; o vad pe partea cealalta continuandu-se pe coasta Jepilor Mici. Se simte lipsa unui indicator care sa arate locul exact pe unde se traverseaza.O iau pe unde mi se pare a fi mai bine dar ma opresc incremenit simtind alunecus ca pe gheata sub talpa bocancului. Imi amintesc de sfatul dintr-un ghid de drumetie: ”in orice imprejurare sa-ti pastrezi calmul.” Procedez intocmai; stau sa ma linistesc dupa care ma intorc pe malul de pe care am plecat. Studiez locul cu atentie si aleg varianta care, desi imi aduna apa in bocanci, ma fereste de pericolul alunecarii pe piatra lucioasa care m-ar proiecta in prapastie. Ajung cu bine pe malul drept si ma angajez pe o portiune mai putin dificila a potecii. Peisajul incepe sa arate splendid, infrumusetat fiind de o puzderie de flori al caror colorit ma fac sa lupt din greu cu tentatia de a le rupe sa fac un buchet cu ele. Deasupra capului, periodic, cablurile care poarta telecabinele incep sa huruie ducandu-le, mici cutii rosii zugravite pe albastrul cerului  de deasupra capului. In replica, tot de marimea unei cutii, zaresc undeva jos o cabanuta vopsita in verde si galben in fata careia minuscule siluete stau intinse la soare. Poteca se mentine inca la inaltime pe coasta muntelui coborand usor, afundandu-se in padure, apoi in doua repezisuri abrupte se lasa pe marginea raului care curge intr-un zgomot infernal. Printre copaci, nu departe, se vad primele case din Busteni. Ma opresc langa un trunchi prabusit de copac sa-mi schimb tinuta; inlocuiesc bocancii cu baschetii cumparati de pe malul marii si treningul ud de transpiratie cu altul uscat, inghit cateva imbucaturi de mancare si iau o gura de vin din sticla cumparata aseara la babele dupa care aburc rucsacul in spinare si-mi fac intrarea in orasul Busteni. Si am primul contact cu civilizatia. Dintr-o curte, doua voci, una de barbat si cealalta de femeie , discuta aprins ambii fiind de acord ca in curtea lor este mizerie ca intr-o cocina de porci. Si de peste gard isi face aparitia falfaind o punga mare de gunoi care aterizeaza imprastiindu-si continutul pe strada, in fata mea.

Este o dimineata splendida, insorita, iar soarele frige zdravan. Mai colind zadarnic prin magazine sperand sa gasesc vre-un cadou ca lumea pentru fetele mele de acasa dar, in lipsa unor lucruri serioase, ma marginesc la niste “prostioare”. Surpriza mare o am ducandu-ma la atelierul de reparatii radio unde mesterul care-mi promisese o doza stereo pentu un picup “Unitra” chiar s-a tinut de cuvant; bucuria care ma cuprinde imi da imbold sa-l recompensez material dar bucuros de bucuria-mi refuza ciubucul.

Abia-i trecut de amiaza si imaginea abruptului Caraimanului ma doare. Ma doare ca nu mai sunt acolo, ma doare ca m-am grabit sa plec de acolo. Cum nu mai pot rezista sa stau mai bine de zece ore pana la trenul care ma va duce direct la Iasi incep sa rasfoiesc “Mersul trenurilor” pentru a incerca o combinatie. Si o descopar. Cu un tren personal care merge de la Brasov la Bucuresti voi merge pana la Ploiesti Vest; de aici am la dispozitie 90 de minute sa ajung la Ploiesti Sud de unde voi merge acasa cu rapidul Bucuresti-Iasi astfel ca peste putin mai mult de opt ore pot fi in mijlocul familiei. Dau curs planificarii si peste vre-o cincisprezece minute, pe fondul muzicii rotilor de tren, privesc cu nasul lipit de geamul ferestrei vagonului defilarea muntilor care parca-mi fac in ciuda expunandu-si crestele insorite. Ii amenint in gand; las’ ca ne mai vedem noi!  Navalind din stransoarea muntilor trenul ma poarta printre grade Celsius care storc apa din mine,  printre lanuri de orz copt cu flori albastre de cicoare in cosite si maci rosii dupa urechi. Cobor la Ploiesti Vest si nu mai simt transpiratia ce-mi curge pe sub camasa cand, asteptand un autobuz, casc gura la “giumbuslucurile” pe care le fac, prin nu stiu ce imprejurare, trei avioane; fel de fel de minunatii pe care le stiam doar din carti: lupinguri, cadere pe o aripa, in vrie, picaje… .

Ajung acasa cand  deja s-a intunecat. Cecilia inca nu a venit de la serviciu dar pe masa din bucatarie ma asteapta, printre altele, un castron cu cirese mari, rosii. Drept rasplata, cand vine acasa, dupa ce o sarut de bun sosit, o servesc cu un pahar de “Babeasca de Cotesti” din sticla ce o cumparasem de la cabana…Babele.

Stau cu ochii privind spre ce numai eu vad. A fost o excursie foarte reusita, schimbarea de program aducandu-mi mai multe bucurii decat regrete; daca am schimbat programul si in loc sa ma duc pe Postavarul m-am intors pe Omu, iar pentru a evita parcurgerea aceluiasi traseu intr-un timp asa de scurt m-am abatut pe la cabana Malaiesti pe un drum care s-a dovedit tot atat de dificil ca efort fizic cat si ca periculozitate, am facut-o pentru ca nu ma puteam impaca cu gandul ca, traversand cel mai spectaculos sector al Bucegilor, sa nu vad mai nimic din maretia peisajului. Si ce odihna poate fi mai reconfortanta decat aceea cand iti tragi sufletul la margine de poiana, privind la tasnirile semete ale coltilor de stanca spre infinitul celest, sau la un bradut impodobit in fiecare varf de ac cu tot atatea picaturi de roua prefacute de soare in milioane de curcubee sferice a caror culoare o imprumuta multimea florilor ce se itesc dintre ierburi in timp ce deasupra capului, acompaniat de pasaretul padurii,cucul iti canta de nenumarate ori anii ce-i mai ai de trait.

——————————