OFRANDE ABEONEI -XIV-

OFRANDE ABEONEI – XIV-

Criminalii.

(Caliman 14-16 august 1989)

1. Luni: Pentru mine orice calatorie este o sarbatoare. Ma aflu deci la inceputul unei sarbatori care debuteaza cu o dimineata splendida de vara ce ne creaza o exuberanta stare sufleteasca ; Ceciliei, mie si Antonellei. Suntem instalati intr-un compartiment de tren pe care-l vom imparti cu tovarasii nostri de calatorie, timp de cateva ceasuri, pana la Vatra Dornei unde urmeaza sa petrecem trei zile. In asteptarea plecarii trenului studiez pe vremelnicii nostri companioni, un barbat si doua femei (mama si fiica, probabil) ; in ultima clipa celelalte doua locuri ramase libere sunt ocupate de o pereche cam de varsta noastra, femeia imbracata intr-un doliu studiat ; nobletea discreta a trasaturilor fetei barbatului imi atrage atentia, cu toate ca este nebarbierit.

Trenul se pune in miscare si limbile se desleaga. Aflu astfel ca cele trei persoane pe care le-am gasit in compartiment sunt din Raducaneni si merg la Cacica unde de ziua Adormirii Maicii Domnului biserica catolica organizeaza o slujba religioasa intr-o capela amenajata in salina. Discutand nici nu-mi dau seama cand trece timpul si ajungem la destinatie. Familia in doliu a stat majoritatea timpului retrasa si doar aerul Mestecanisului le-a deslegat limbile ; asa cunoastem  familia Shoitu, dumnealui lucreaza la Intreprinderea Metalurgica, iar dansa la I.I.R.U.C. – merg la Vatra Dornei pentru a petrece cateva zile. Desi am in oras un prieten din copilarie – Costica, a lui mos Toader Dumitrica vecinul si prietenul parintilor mei, din Vutcani – nu indraznesc sa-i cer gazduire considerand ca deranjul pe care-l vom provoca nu-i va face placere, mai ales ca in intervalul de opt ani scurs de la ultima noastra intalnire nu dadusem prea multe semne de viata. Hotaram deci sa ne cuplam cu familia Shoitu pentru a cauta impreuna loc la hotel. Usurati de bagajele pe care le lasasem la gara incepem a colinda pe la receptii : Dorna, Bradul, Caliman dar fara prea mare noroc. Receptionera de la Dorna  promite ca dupa ora 13.00 imi poata da adresa unui particular. Mai hotaram sa facem o incercare la motelul Runc dar si aici sunt slabe sperante deoarece majoritatea sportivilor din Moldova aflati in cantonament se stabilesc in acest splendid loc din Vatra Dornei. Soarta imi scoate in cale pe Bitzu, fost coleg de serviciu pe cand lucram la „Mase Plastice”, acum antrenor la echipa de scrima a C.S.M. Iasi. Imi spune ca e in cantonament cu echipa mare si chiar astazi pleaca la Iasi pentru a prelua copiii cu care sa mearga in cantonament la Brasov, iar de aici in turneu in Bulgaria (peste vre-o luna avea sa aflu ca el si pustii lui luasera mai toate medaliile bulgarilor). Camera in care statuse ramane libera si este platita asa ca mi-o cedeaza pentru cele trei zile cat am de gand sa stau. Refuza orice plata si stabilim sa ne intalnim la ora 16.15 la barul hotelului Caliman sa bem un coniac si sa-mi dea cheia camerei. Problema cazarii fiind rezolvata plecam sa rezolvam o alta, tot atat de stringenta, masa de pranz. Doamna Shoitu pare a fi cam pretentioasa si doreste sa mergem la un restaurant mai „emancipat”. Dar cum emanciparea este o notiune cam…desueta pentru vremurile pe care le traim, la restaurantele hotelurilor Bradul si Caliman masa se serveste numai abonatilor din statiune, iar la Casa Dorneana este … zi de curatenie. Propun ca ultima solutie restaurantul de deasupra cofetariei Scufita Rosie dar pentru a preintampina o noua surpriza ne aprovizionam de la alimentara de langa cofetarie cu o „litra” de coniac si, datorita unui fenomenal noroc, cu doua paini calde. Intram in restaurantul la care, spre norocul nostru, de data aceasta nu este inventar dar, spre nenorocul nostru, nu putem fi ospatati decat cu ciorba de legume si o insipida tocanita de ciuperci din conserve chinezesti. Doar painea proaspata cumparata si coniacul ne-a facut sa iesim satisfacuti din frumosul, dar saracul, restaurant de la Scufita Rosie.

Ne despartim de domnul si doamna Shoitu stabilind sa ne intalnim la ora 17.00 la barul hotelului Caliman ; dumnealor se duc dupa niscaiva cumparaturi, iar noi mergem in parcul statiunii pentru o mica relaxare. Aproape de ora intalnirii cu Bitzu ma indrept spre locul stabilit ; de pe geamul usii barului, un afis ma avertizeaza ca la aceasta ora personalul este intr-o sedinta. Ma postez in apropiere si privirea incepe sa-mi mature imprejurimile cautandu-l pe vajnicul spadasin care trebuie sa apara dintr-o clipa in alta. Nu-mi pot pune stavila privirii asa ca sunt nevoit sa vad, revoltat/amuzat privelistea oferita de inghesuiala unor lipsiti de „demnitate” asaltand un grup de polonezi, cu infatisare de compatimit, care ofera spre vanzare, la pret de specula, pseudo-ness „Inka”, parfumuri, sapunuri, lame de ras, pasta de dinti, tigari si alte produse care, inexplicabil, lipsesc de o buna bucata de timp din unitatile comertului socialist din Romania. La ora 16.30 vazand ca „muschetarul” nu apare ma indrept spre gara sa-l intalnesc la tren. Aici, ori el nu s-a ascuns prea bine, ori eu l-am cautat prea insistent, dau de un Bitzu-incurcat care nu stie cum sa se scuze ca nu s-a putut tine de cuvant din cauza unor sefi veniti de la Iasi care au ocupat camera ce intentiona sa mi-o cedeze. Ma reintorc in statiune , le expun fetelor situatia si cum salvarea sta in bunavointa lui Costica, prietenul din copilarie, le las sa ma astepte in parc, iar eu plec sa caut resedinta acestuia.

O iau pe strada Unirii, spre Dorna Arini, unicul element sigur fiind directia in care trebuie s-o apuc. Rascolesc printre amintirile de acum opt ani cautandu-l. Si-l aflu. Acasa este numai Catinca, sotia lui care, dupa o oarecare ezitare ma recunoaste. Imi spune ca prietenul meu este plecat la un sef de-al lui sa-l ajute la strans fanul si ca urmeaza sa vina diseara. Ii explic situatia si o rog sa-i primeasca, macar pentru o noapte, si pe noii mei prieteni de la Iasi, familia Shoitu. Avand incuviintarea ei plec in parcul statiunii unde le gasasc pe Cecilia si Antonella impreuna cu noile noastre cunostinte care descoperisera o gazda si deja se instalasera. Intre timp s-a facut seara, satisfactia problemelor rezolvate ne creaza buna dispozitie si hotaram sa ne incheiem ziua la restaurant. Mergem la Bradul unde gasim ceva de mancare (ospatarul pretinde a fi rinichi) si mai prindem si un vin pe care eticheta eticheta incearca sa ne convinga a fi selectionat de Cotnari. Ascultam o orchestra care, ce-i drept, canta muzica buna dar asa de galagioasa ca din nou tanjesc dupa discretia acordeonistului de la Sinaia. Destul de tarziu plecam de la restaurant, mergem la gara de unde ne luam bagajele si dupa ce stabilim sa ne intalnim peste doua zile ne despartim de familia Shoitu. Ei si-au programat pentru maine sa plece la Putna, la hramul Sfintei Maria, iar noi intentionam sa mergem pentru o zi in Caliman. Trecem pe la autogara si aflam ca avem autobuz spre exploatarea miniera la ora 5.15. Ajungem la Costica pe la ora 22.30. Catinca fiind de noapte la lucru, era plecata. Geamurile fiind intunecate mi-am inchipuit ca prietenul meu s-a culcat. Bat in geam la bucatarie, la inceput discret apoi din ce in ce mai tare si cum nu se simte nici o miscare incerc usa pe care  o gasesc descuiata. Ne inchipuim ca este plecat pe undeva prin vecini si ne punem pe asteptat. Antonella este obosita si incerc sa-i provoc buna dispozitie pentru a suporta mai usor trecerea timpului. La un moment dat zaresc strecurandu-se prin storul unui geam lumina albastruie de televizor. Patrund in casa prin usa din fata, descuiata si aceasta, si-l gasesc pe Costica dormind in fata televizorului care, golit de imaginea marelui carmaci, lumina trasaturile binecunoscute ale prietenului meu din copilarie. Cu mare greutate reusesc sa-l trezesc si sa-l fac sa ma recunoasca, recunoastere confirmata la inceput de o injuratura, apoi de sarutari si imbratisari. Le aduc in casa pe Cecilia si Antonella, i le prezint, apoi, dand curs invitatiei acestuia, mergem la bucatarie. Gazda noastra,avand inca in sange „otrava filoxerei” vrea cu tot dinadinsul sa ne faca sa mancam doua feluri de bucate gatite din bureti  si doar cu mare greutate reusim sa-l lamurim ca am cinat la restaurant. Frante de oboseala, Cecilia si Antonella se duc la culcare,  iar eu raman cu Costica depanand amintiri din copilarie in fata unui pahar de bautura pana ce, ingroziti de ora tarzie ne ducem si noi la culcare. Il rog sa puna ceasul sa sune la ora patru, apoi plonjez in somn.

2. Marti: Ma trezesc scuturat ca de cutremur. Nu, nu-i cutremur, este mana Ceciliei care ma scutura de umar si vazandu-ma in sfarsit treaz ma intreaba cat e ceasul. Privesc acele acestuia care imi indica ora 4.45. Imi dau seama ca sansele de a ajunge la autogara in jumatate de ora sunt nule. Ma rasucesc pe partea cealalta si dorm in continuare visand ca escaladez toate crestele din Caliman. Cand ma trezesc din nou, lumina zilei patrunde pana in cele mai dosnice colturi ale camerei. Ma ridic din pat si ies in curte. Varfurile din jur sunt inecate in ceata, iar atmosfera este incarcata de o racoare umeda. Catinca, auzind miscare vine sa ne dea binete si ne invita la micul dejun. Pe masura ce ziua inainteaza negurile se salta descoperind coama Barnarelului, facand loc soarelui care infierbanta din ce in ce mai tare. Ma bucur strasnic vazandu-mi reinviate sperantele de a urca in Caliman. In minte incep sa ia nastere planuri pentru restul zilei ; in primul rand echiparea cat mai urgenta  si fuga la autogara pentru a lua informatii despre posibilitatile de a ajunge in Caliman, apoi o ascensiune pe Dealul Negru (cu telescaunul ) daca mai este timp, dupa care drum  cu autobuzul pana la exploatarea de sulf si o mica ascensiune pe munte, in limita timpului disponibil. La autogara,aflu ca autobuzul spre Caliman va pleca  la ora 13.15.Avand la dispozitie cam trei ore pana atunci plecam spre telescaun. Un mic calcul asupra timpului si decidem sa urcam spre Dealul Negru de unde, dupa ce vom fi admirat imprejurimile, sa ne intoarcem astfel incat sa nu ratam din nou plecarea in Caliman.

Inceputul plimbarii, deosebit de relaxanta, o facem cu telescaunul. Dimineata este clara avand vizibilitate pana in departare. Asezat in telescaun cu respirastia usor agitata de emotia provocata de splendoarea imprejurimilor, cu picioarele relaxate, sprijinite de bara, ii spun vecinului meu de scaun , tot ceferist, fost acar la Lunca Ilvei,denumirea tuturor formelor de relief care se vad in jur, si a caror poteci fusesera calcate de mine cu piciorul ; nu toate dar multe dintre ele. Spre NNV se vede unduindu-se culmea Suhardului, cu varful Ousorul in prim plan, strivit parca de colosul imbracat in jnepeni al varfului Faraoane a carui spinare curba, de felina adormita, se sprijina de un capat al muntelui Stefanu ; refac cu inchipuirea traseul crestei principale cand am coborat in saua Diecilor pentru a urca apoi, cand mai greu cand mai usor, spre punctul culminanat al Suhardului, varful Omu, in stanga caruia se vede culmea prelunga a Gajei, poarta de intrare , prin Pasul Rotunda, in Muntii Rodnei pe care pasii m-au purtat acum aproape un an  cand sufletul mi-a fost infiorat de mugetul de dragoste al cerbilor ; si la orizontul drapat de ceata  diminetii zaresc, sau poate mi se pare mie, conul de piatra al Ineului. Ma rasucesc in scaun si ochii imi fug o clipa in sus, pe ulucul Bistritei Aurii, pentru a urca apoi pe culmea cu paduri strabatute de alei ca de gradina publica, pe care edilii au uitat parca sa puna banci, a Obcinei Mestecanisului si o clipa sufletul ma doare de dorul Baciului Flocea si al hutulilor de pe Lucina ;  si ma mai doare sufletul privind ranile pe care le-a facut muntelui civilizatia umana in pasul Mestecanis si pe coastele Giumalaului ; ridic privirea spre crucea ascunsa in nori de pe varful Giumalau peste umarul careia se iteste Raraul. Si, indreptandu-mi trupul din pozitia incomoda in care statusem mai inainte, trec cu privirea peste Bistrita spre suplul si elegantul Pietros al Bistritei si parca-mi vine sa suflu greu la amintirea excursiei din mai, anul trecut, cand am varsat multa transpiratie inotand din greu prin zapada, calcata inaintea mea de urs, ce mai dainuia in padurile de pe versantii abrupti. In fata orizontul este inchis de culmea impadurita a Dealului Negru impiedicandu-ma sa privesc creasta Calimanului. Ajunsi la capatul telescaunului o luam pe pajiste in sus, intram in padure, si, dupa cativa pasi, patrundem intr-o poiana larga in mijlocul careia se afla un marcaj topometric. Facem un mic popas lasandu-ne mangaiati de razele soarelui apoi coboram in oras pentru urmatoarea etapa a zilei, drumul in Caliman.

Las pe Cecilia si Antonella in parcul statiunii urmand sa ne intalnim in autogara, iar eu in pas sportiv merg la Costica sa iau rucsacul cu cateva lucruri si ceva de mancare. O scurta targuiala cu soferul autobuzului „conventie” si iata-ne instalati printre mineri, gata sa ne hranim sufletele cu imaginile ce se vor perinda prin fata geamului. Autobuzul se pune in miscare si, dupa ce mai culege de pe drum cativa calatori ocazionali, nu mult de la iesirea din Vatra Dornei spre Dorna Arini se abate spre o sosea ce vine in inghi drept, din dreapta. Incepem a urca domol printre munti tinand firul raului Neagra cu apa murdarita de dezvoltarea industriala a Romaniei socialiste. Ma aflu asezat la jumatatea autobuzului, pe partea stanga, si caut sa vad cat mai mult din ceea ce se afla in raza mea de vedere. Trecem prin satele Sarul Dornei, Neagra Sarului si Gura Haitii. Oamenii sunt imbracati in straie de sarbatoare ; astazi este Sfanta Maria, sarbatoare pe care, cu multi ani in urma, o asteptam cu tot atata nerabdare ca Pastele sau Craciunul. In aceasta zi, in Vutcanii copilariei mele este balci anual (iarmaroc, i se spune pe acolo) zi in care noi copii ne „destrabalam” cu harbuji si pepeni galbeni, cu turta dulce si inghetata, limonada de toate culorile, exasperandu-ne parintii cu dorinta noastra  de a  cumpara tot ce inventivitatea tiganeasca scosese in materie de jucarii : fluiere din lemn si tabla (tzignale) pistoale cu dopuri, figurine din gips, ceasuri care toata existenta lor arata aceeasi ora, si doar imaginatia noastra ce le mai misca acele, si alte nimicuri. Din loc in loc, autobuzul oporeste pentru a cobori calatorii ocazionali. Dupa ce iesim din Gura Haitii valea prinde a se ingusta, iar soseaua se repede in serpentine pe versantul impozant a Iezerului Calimanului. Pe coasta ruinata a muntelui din dreapta se vede, scursa, o imensa cantitate de praf de roca, galben-roscat, iar deasupra  troneaza constructia, acum pustie, a statiei de concentrare de la exploatarea de sulf. Autobuzul face brusc un ocol si opreste ajuns la capat de traseu. Coboram in marginea coloniei miniere si ma simt coplesit de senzatia de pustiu. Ma aflu ca intr-un mic cartier de oras parasit ; de jur-imprejur blocuri din prefabricate cu geamurile sparte, tocuri sfaramate, usi scartaind in balamale ruginite, miscate de o adiere de vant. Senzatia de zadarnicie, de cheltuiala imensa si inutila imi da tarcoale. Pe harta din ghidul turistic al muntilor Caliman figureaza, in imediata apropiere, refugiul Luana. Zaresc putin mai sus o frumoasa cladire pe care o banuiesc a fi o cabana sau refugiul figurat pe harta. Intreb un miner despre un drum care sa ne scoata pe creasta ce pare a fi foarte aproape. Acesta ridica din umeri si-mi spune ca nu exista asa ceva. Am incredere absoluta in harta, asa ca ignor spusele…ignorantului si apucam pe drumul care urca spre cabana. In cinci minute ajungem pe un platou betonat din fata acesteia si drumul se termina. Senzatia de pustiu domina si aici; constructia pare nelocuita, iar buruienile care izbucnesc din crapaturile imbracamintei de  beton ce acopera  platoul dovedeste ca nu  prea este calcat de picior de om sau roata de masina. Hotaram sa facem popas de masa, timp in care sa stabilesc strategia ce s-o urmam. In timp ce ma indop pana la ingretosare cu inventia culinara a „epocii de aur”, chiftele din peste congelat (alt gen de carne nu se mai gaseste in Romania socialista) cercetez imprejurimile.

Ne aflam intr-un urias amfiteatru format din culmea ce uneste varfurile Calimanul Cerbului si Iezul Calimanului spre est ; Bradul Ciont , Retitis si Pietricelul potopit de jnepeni, spre sud ; Negoiul Romanesc spre nord, sub noi si in continuare, pana departe spre Bistrita, se intinde valea Negrei Sarului. Privesc la ce a mai ramas din Negoiul Romanesc si ma simt coplesit de revolta. O minte criminala pusese sa fie ucis un munte. Din coasta lui muscasera escavatoarele adunand sulful iesit cu mii de ani in urma din maruntaiele-i si buna parte din trupul lui este aruncat in prapastiile din jur, bucata cu bucata, din vina unor pseudogeologi care calculasera zacamantul de sulf exploatabil pe durata unui secol dar secolul lor nu a avut nici 14 ani. Au fost distruse Grotele Luanei dar apogeul crimei l-a constituit distrugerea Palatului de Ciocolata, unic in Europa.

„Stalactitele, stalagmitele, draperiile, pernitele depuse in planuri succesive si crustele, movilele si banchetele intalnite in Palatul de Ciocolata sunt concretiuni (concentratii) datorate hidrolizei, actiunii apei de infiltratie, incarcate cu dioxid de carbon, care descompun mineralele de fier si antreneaza fierul in solutii dicarbonatate, apoi, in anumite conditii fizico-chimice,acesta se depune sub forma de concentratii de limonit, formate din diferiti hidroxizi in variate stadii de dezhidratare.” (Traian Naum, Emil Butnaru- Muntii Caliman, Editura Sport Turism, Bucuresti, 1989, pag.35)

Din miile de mineri care  fusesera angajati la inceput au mai ramas doar cativa care, executand dispozitiile altor geologi se pare, umbla sa descopere „cai morti”. Pacat de mandretea de munte, pacat de miliardele de lei prapadite pe utilajele ce ruginesc in ploaie si de blocurile din colonia care arata ca dupa un bombardament. Pe marginea uriasei palnii sapata in munte vad o sosea ce urca ocolind varful ca un hogeag daramat al Negoiului Romanesc. Iau din nou harta si constat ca soseaua iese pe creasta, de aceea hotarasc sa coboram in colonie , iar de acolo sa prindem soseaua. Fac provizie de apa de la un rau care curge prin apropiere, probabil unul din izvoarele Negrei Sarului, si o luam pe sosea in sus ocolind imensa groapa a exploatarii pe fundul careia isi dau sfarsitul, abandonate, escavatoare, tractoare, camioane de mare tonaj, buldozere si alte utilaje al caror nume nu-l cunosc. Muntele ucis ma intristeaza si-mi provoaca o durere aproape fizica. Din spate se isca svon de motor si hodorogeala de fieraraie, iar dupa a doua serpentina o masina ne ajunge si oprind langa noi suntem invitati sa urcam.. Aflam ca autovehicolul duce la schimb minerii care vor patrunde in maruntaiele pamantului printr-o gura de mina aflata mai sus, aproape de creasta. Suntem informati ca avem masina de intoarcere la Vatra Dornei la ora 22.20, asa ca avem destul timp la dispozitie. Un miner tinerel si cam „shotios” incearca sa ma ia peste picior speriindu-ma cu povesti despre urs dar nevazandu-ma impresionat se lasa pagubas. Ajungem la gura de mina, coboram, multumim soferului pentru amabilitatea cu care ne scutise de mai bine de o ora de mers pe jos, ne continuam drumul ocolind pe dupa varf si descoperim un traseu marcat cu punct rosu, banda albastra si banda rosie care in cateva minute ne scoate sub Saua Fetzii. Vizibilitate avem doar spre N si NV, spre valea Fetziisi Negoiul Unguresc, in rest perspectiva este inchisa de culmi. Apelez din nou la harta si hotaram sa coboram in Saua Negoiului, aflata la vre-o 10-15  minute de mers, iar de acolo sa escaladam Negoiul Unguresc pe al carui varf se zareste o constructie sferica , ca o jumatate de minge de fotbal cu hexagoane albe si rosii. Ajungem in sa, la o rascruce de poteci, iar indicatorul de aici ma informeaza ca suntem pe „Drumul Mariei Tereza” veche poteca granicereasca de pe vremea cand Transilvania era supusa imperiului austro-ungar.

Incepem sa urcam, mai usor la inceput, printre jnepeni, pe marginea circului glaciar de sub varf, avand in stanga perspectiva deschisa spre valea Negoiului, iar mai jos, pe coasta muntelui, se vede o stana pe care mi-o propun drept eventual adapost  cand la sfarsitul lui septembrie voi urca din noua aici sa ascult boncaluitul cerbilor. Cand poteca razbate din desisul de jnepeni urcusul se aspreste, iar cand ajungem la o lespede de piatra, mama si fiica se aseaza pentru odihna, refuza apoi sa mearga mai departe dar nu au nimic impotriva sa-mi continuu singur drumul pana in varf, ele ramanand sa ma astepte acolo.

Despovarat de greutatea rucsacului, avand atarnate de gat doar binoclul si aparatul de fotografiat,ma lansez zglobiu pe coasta abrupta acoperita la inceput cu un strat gros de grohotis apoi cu lespezi mari de piatra desprinse in felii din trupul Negoiului Unguresc la a carui cota maxima, 2081 m., ajung in douazeci de minute. Constructia viu colorata care se vedea de jos se dovedeste a fi un refugiu turistic confectionat din elemente de fibra de sticla. Ma cuprinde jalea cand il vad distrus de cine stie ce neoameni cu mintea ingusta ce-si manifesta primitivismul distrugand ce au facut altii. Imi inchipui cat au muncit cei care l-au construit carand materialele cu spatele pentru ca nu vad cum pot sa ajunga pana aici cu vre-o masina sau animal de povara. Splendoarea din jur ma face sa uit tot ce-i urat pe lume asa ca, cu binoclul la ochi, ma rotesc in jurul propriei-mi axe si iata ce vad : din varful pe care ma aflu se prelungeste spre NV o muchie potrivit de larga ce coboara intr-o inseuare prelunga pentru aurca apoi in varful Pietrosul Calimanului ; departe,spre vest se zaresc alti colosi de piatra, iar spre sud se prelungeste o alta muchie a Negoiului Unguresc pe care, undeva mai jos,se zareste o stanca uriasa avand o silueta tare curioasa ; spre est coboara poteca pe care am venit si pe care, undeva mai jos, se vad albind bluzele Antonellei si Ceciliei  care-mi fac semne cu mana ; peste Saua Negoiului se vede, mai spre stanga, varful ascutit si afumat al NegoiuluiRomanesc pe care se prelinge pecinginea oribila a unei halde de steril, iar mai spre dreapta culmea prelunga a Pietriceluluide care se pare ca fusese legat candva printr-o culme, acum distrusa de cine stie ce cataclism ; de la Pietricelul culmea sa continua spre est si dupa ce trece de varful Retitis, pe care se vede ridicandu-se o constructie, se orienteaza, facand o curba larga, spre nord trecand peste varfurile Iezerul Calimanului si Calimanul Cerbului ; cu exceptia Pietricelului, care are coastele naclaite cu desis de jnepeni, culmea este acoperita de pasune ; toate aceste culmi si varfuri domina vai largi de rauri cu coastele impadurite ; ici si colo izbucnesc spre cer varfuri golase , pana departe spre valea Muresului ; spre nord se casca ulucul unui circ glaciar mai putin spectaculos decat cele din Muntii Rodnei dar tocmai de aceea mai atragator prin blandetea lui…parca ar fi un tobogan pe care-si rup pantalonasii in fund, in timpul lunecusului, copiii.

Fac fotografii apoi, pentru a nu pune la incercare rabdarea fetelor, ma lansez intr-un coboras care ma solicita mai mult decat urcusul. Soarele se lasa usurel spre asfintit asa ca trebuie sa ne orientam spre colonia miniera de unde vom lua autobuzul. Studiez terenul cu binoclul si stabilesc traseul ; vom cobori in saua Negoiului, vom urca pana in saua Fetei si urmarind drumul vom merge spre capatul estic al Pietricelului de unde ne vom orienta spre blocuri. Luasem cu noi apa minerala de la izvorul  „23 August” din Vatra Dornei si din cauza acasteia Cecilia a inceput a avea strasnice arsuri la stomac. Nu aveam la noi nici un medicament, singurul leac la indemana fiind un colt de paine uscata pe care s-o manance pentru a absorbi sucul gastric aflat in exces. Dar pana la urma leacul a venit de unde nici nu ne asteptam. De dupa o cuta de teren a aparut o turma de oi pe care nu mai aveam cum s-o ocolim pentru ca ne-au inconjurat cainii, unul mai impozant ca celalalt. Pentru a-i potoli, Cecilia le-a aruncat coltul de paine, bucata cu bucata ; cainii s-au imblanzit, iar arsurile din stomac au disparut in mod miraculos. Ciobanul se apropie de noi vorbind bland cu dulaii si ne linisteste spunand ca nu sunt agresivi cu oamenii. Mai stam la sfat cu el si aflu ca-i din judetul Bistrita Nasaud…ca ne aflam la punctul de intalnire a trei judete : Bistrita Nasaud, Suceava si Harghita…ca traditia este ca oile sa coboare de pe munte pe 8 septembrie, de Sfanta Maria Mica.

Pe harta mai figureaza un varf, Nicovala, pe care insa nu-l pot identifica, neiesindu-mi la numaratoare ; ma gandesc ca datorita asemanarii formei Pietricelei cu o nicovala sa nu aiba doua denumiri si sa fie trecut pe harta, in mod eronat, ca doua varfuri distincte. Il intreb pe cioban, aratand spre coasta imbracata in jnepeni.

-Acesta-i varful Nicovala?

– Apoi domnule, imi raspunde, nu stiu cum ii zaceti dumneavoastra pe domneste da’ noi ii zacem Pietricele. Imi dau seama ca daca as fi privit mai cu atentie nici nu ar fi trebuit sa cer lamuriri … printre tufele de jnepeni se vede un stat compact de grohotis intinzandu-se pana sus pe varf, incat Pietriceaua pare literalmente o movila de pietricele. Cu urari de bine si sanatate ne despartim de ciobanul nasaudean, de mioarele si dulaii lui, urcam scurt prin dreapta varfului si apoi ajungem la creasta principala. Facem inca un  scurt popas pentru ca, printr-un tur de orizont, sa ne fixam pe retina imaginile mirifice din jur, apoi prinzand un  drum paraginit ce coboara direct in vale spre colonia minerilor ne pomenim, surprinsi, chiar langa cabana cu aspect de casa parasita. Imi dau seama ca venisem pe continuarea drumului ce urca de la capatul autobuzului dar din cauza vegetatiei abundente, si pentru ca nu fusese folosit de mult, nu-l descoperisem. Mai zabovim un pic pe platoul de aici imbaindu-ne in tacere, apoi coboram in colonia miniera unde ajungem odata cu seara.

Ne asezam pe un bolovan si, apasati de tristetea imprejurimilor cu aspect de oras parasit, incepem sa asteptam autobuzul care sa ne duca la Vatra Dornei. De la geamul unei cladiri, singura care nu era marcata de sentimentul parasirii, o femeie discuta cu cineva. La propunerea Ceciliei, ma indrept spre ea pentru a o intreba la ce ora soseste autobuzul. Aflu ca soseste aici la ora 22.30 si va pleca la 23.00 Mai avem, asadar, de asteptat inca vre-o trei ore si ceva. Cum odata cu inserarea de pe munte se lasa un aer rece care ne violenteaza trupurile, cerem ingaduinta sa patrundem la adapost. Femeia se scuza ca nu i-a venit ei mai intai ideea aceasta si ne invita sa intram. Patrundem in interiorul unei bucatarii spatioase unde se pregateste mancare pentru cantina minerilor. Femeia, care este bucatareasa, ne spune ca se pregateste masa doar pentru vre-o trei sute de mineri fata de cei mai bine de trei mii cati erau cu vre-o patrusaprezece ani in urma. Inauntru pluteste o caldura placuta si limbile ni se dezleaga. Aflu de la foarte volubila bucatareasa o multime de lucruri despre Caliman, despre oamenii locului, despre viata ei personala si, cu toata impotrivirea noastra, ne serveste o masa calda.

Pe munte se vad miscandu-se luminite ; ni se spune ca sunt minerii care ies din galerii si coboara pentru  a astepta autobuzul care sa-i duca acasa ; la ora 23.00 acesta se pune in miscare si ne duce, intr-o ora, la Vatra Dornei. Oboseala, caldura placuta si leganatul autobuzului ne adoarme ca pe niste prunci de ne trezim doar la autogara si suntem nevoiti sa facem o bucata de drum pe jos pentru a ne intoarce la prietenul meu, Costica Adam pe care, putin dupa miezul noptii, il trezim pentru a ne deschide usa sa intram in casa.

3. Miercuri: Ultima zi. Ne sculam si o gasim pe Catinca asteptandu-ne cu micul dejun pregatit. Prea amabila sotie a prietenului meu, nedezmintind ospitalitatea bucovinenilor, in loc sa se culce dupa tura de serviciu de noapte, a facut cumparaturile de la piata,  a pregatit masa si a asteptat sa ne sculam pentru a ne servi. Iesim in oras cu intentia de a mai hoinari putin. Pe strada ne intalnim cu Costica ; se invoise de la serviciu pentru a petrece ziua impreuna. Ca s-o lasam pe Catinca sa se odihneasca il intoarcem din drum si ne oprim la „Casa Dorneana” la o sticla de vin si la depanat amintiri din copilarie. Dupa amiaza ne luam ramas bun de la gazdele noastre si ne indreptam spre gara nu mai inainte de a trece prin parcul statiunii unde avem stabilita o intalnire cu familia Shoitu pentru a ne povesti aventurile. Ne luam apoi ramas bun (ei urmeaza sa mai ramana cateva zile) si condusi de Costica mergem la gara.

——————————