OFRANDE ABEONEI -XVII-

OFRANDE ABEONEI-XVII-

Am nimerit în paradis.
(Munţii Rodnei, 19-21 februarie 1990)

Mai devreme decât îndrăznisem să sper, încep ascensiunile montane de anul acesta.
Aşa cum stabilisem cu Grigori-senior, urmează sa merg la Borşa pentru a lua a doua „tranşă“ de cartofi. Din decembrie anul trecut, când am făcut ultimul drum la Borşa, şi până acum, în istoria ţării, în viaţa romanilor, s-au produs mutaţii radicale trecându-se de la întunecata „epoca de aur“ la epoca democratiei. Aprovizionarea cu alimente a Iaşiului s-a ameliorat oarecum dar cum, spre norocul meu, cartofii sunt plătiţi trebuie să merg să-i iau. Spun spre norocul meu pentru că nu-mi arde mie de cartofi, cât mă răscoleşte dorul de munte. Aşadar, în zi de marţi, 18 februarie 1990, în faptul serii, cu schiurile în spinare, urc în acceleratul ce pleacă spre Timişoara şi apuc calea muntelui într-un prim voiaj, voiaj care sper să fie un preludiu la celelalte cinci pe care le-am programat pentru anul acesta. Fără peripeţii deosebite, mai mult dormind obosit fiind după o tură de serviciu de noapte, datorită emoţiilor provocate de gândul la viitoarea întâlnire cu muntele nu mă odihnisem deloc în timpul zilei, iată-mă ajuns la Salva unde urmează să aştept trei ore trenul care mă va duce spre Maramureş. La început sunt puţini călători în sala de aşteptare şi cum somnul îmi trecuse, iar liniştea mă îndeamnă la lectură, scot „Don Juan“de Nicolae Breban şi mă las furat de paginile cărţii. După un timp, ridicând ochii, văd că sala de aşteptare a devenit mult mai animată, iar o parte a celor din jurul meu îmi admirau schiurile. Intru în vorbă cu ei răspunzându-le la întrebarea cu privire la ţinta călătoriei mele. Grupul din jur se măreşte treptat şi, fireşte, începem a discuta subiectul arzător care frământă populaţia României din 22 decembrie 1989 încoace, politica. Sunt curios pe de o parte să aflu opţiunea oamenilor către un partid sau altul precum şi părerea acestora – în marea lor majoritate cei din jurul meu sunt oameni de la ţară – asupra proprietăţii pământului. În prima problemă mă lămuresc repede; cei mai mulţi sunt alături de F.S.N. şi Ion Iliescu neagreând în nici un fel partidele istorice, sau fără nici o istorie; în mod deosebit au „un dinte“ împotriva P.N.Ţ. şi P.N.L. blagoslovindu-l cu fel de fel de invective pe liderul ţărănist Corneliu Coposu. Cât despre redobândirea pământului nu se arată prea entuziasmaţi percepând notiunea de privatizare, poate, ca pe un C.A P. cu … „faţă umană“. Mai fac cunoştinţă cu două persoane de la Timişoara care îmi povestesc grozăviile întâmplate acolo în perioada 16-22 decembrie. De neînchipuit cum oamenii pot avea un comportament atât de feroce. Luându-ne cu vorba nici nu ne dăm seama când trece timpul şi doar difuzorul care anunţă sosirea trenuluice vine de la Bucureşti şi merge la Sighetul Marmaţiei ne face să privim la ceas.

Urc în trenul care este destul de plin şi găsesc loc într-un compartiment unde mai sunt două familii (trei bărbaţi şi două femei) care vorbesc într-o limbă străină, nu ţigăneşte cum par a fi ci mai curând ungureşte; în faţa mea se află un om care stă retras pe un colţ de banchetă,speriat parcă. Intru în vorbă cu el şi aflu că avem acelaşi drum, spre Borşa. Ceilalţi ocupanţi ai compartimentului vorbesc deranjant de tare, iar în focul discuţiei unul scoate o ţigară. Îi atrag iritat atenţia că în compartiment nu se fumează; se scuză şi iese pe culuar împreună cu ceilalţi doi. În urma lor femeile încep să sporovăiască pe ungureşte. Îi studiez pe sub sprâncene şi cu toate că îmbrăcămintea nu e ţigănească ceva ma face să bănuiesc că sunt membri ai acestei naţii. Unul din bărbaţi, cel care scosese ţigara, este chiar îmbrăcat elegant, în haine de oraş. După ce-şi termină de fumat ţigara (între timp îşi aprinseseră şi ceilalţi doi câte una) se reîntorc în compartiment. Cel îmbrăcat orăşeneşte se adresează cu voce aspră celor femeilor spunându-le ceva în aceeaşi limbă străină. Ca prin farmec, în compartiment începe să se vorbească româneşte. Unul mai în vârstă scoate dintr-o traistă, ţesută frumos, o sticlă ce conţine un lichid gălbui şi încep să cinstească. Cel îmbrăcat ca la oraş, după ce trage o duşcă mi-o întinde şi mie. Dau să-l refuz dar înainte de a scoate vre-un sunet mi se adresează: – Domnule, nu te teme pentru că nu-i otravă! Ai văzut că am băut şi noi. Mie mi se spune „Poetul de la Nimigea“, iar în sticlă este ţuică de prună învechită în butoi de dud; şi-mi povesteşte tradiţia de pe la ei, cum la naşterea unui copil se pune ţuică în butoi nou de dud şi se îngroapă în pământ urmând a fi dezgropat la nunta aceluia –în cazul de faţă„vinovata“ este una din cele două femei, o tânără ce tocmai împlinise 18 ani.Şterge gâtul sticlei cu podul palmei şi mi-o întinde din nou. De data aceasta nu mai refuz şi ducând recipientul spre gură simt în nări un miros deosebit apoi, imediat,simt pe gât arsura tăriei alcoolului care-mi ridică lacrimi în ochi. Aroma este foarte plăcută şi parcă o simt răspândindu-mi-se în tot corpul odată cu tăria care se duce direct în sânge, ocolind parcă stomacul. Îi mulţumesc înapoindu-i sticla pe care, după ce o ia, o întinde şi celuilalt român dar acesta refuză. Nu insistă şi se întoarce din nou spre mine. – Iertaţi-mă că vă întreb, dar văzând bagajele îmi închipui că vă duceţi să schiaţi. Unde mergeţi? Îi răspund că merg la Borşa, la prieteni, unde voi petrece câteva zile. Discuţia se leagă, sticla umblă din mână în mână şi, încet-încet, ne împrietenim. Doar cel ce-mi va fi tovarăş de drum până la capăt stă ghemuit, speriat parcă, pe colţul lui de banchetă. Aflu astfel de la „Poetul din Nimigea“ că sunt ţigani unguri, că sunt din localitatea Nimigea Ungurească aflată în apropiere de Salva, un sat locuit numai de ţigani, că limba ce-o vorbesc nu este nici maghiară dar nici limba vorbită de ceilalţi ţigani. Cultura de care dă dovadă este putin obişnuită la cei din neamul lui. Mă mulţumesc să constat fără a-l întreba ce studii are. Îmi recită versuri din poeţi români precum şi unele despre care spune că sunt ale lui. Eu îi povestesc despre locurile pe unde am umblat, despre oamenii pe care i-am cunoscut.

Aflând că unul din obiectivele mele viitoare este Ţibleşul îmi propune să-l atac dinspre valea Someşului şi să trec pe la ei prin Nimigea. Intuind ce aş vrea să-i spun menţionează că ţiganii din satul lui sunt oameni civilizaţi şi nu am de ce să mă tem. Iar faptul că voi întreba unde locuieşte „Poetul din Nimigea“ va fi ca o parolă care-mi va deschide uşile caselor şi inimile oamenilor. Cu glas tare îi promit dar în gândul meu … . Discuţia cu noile mele cunoştinţe mă captivează într-atât că drumul până la Vişeu mi se pare extrem de scurtşi uit să mai admir de la fereastra compartimentului peisajul încărcat de zăpadă prin care aleargă trenul.
Cobor în staţie la Vişeu împreună cu cetăţeanul care merge la Borşa – noii mei prieteni merg mai departe, la Sighetul Marmaţiei. Văzându-se pe peron, tovarăşul meu de drum răsuflă uşurat şi prinzând glas mă priveşte cu admiraţie spunând, spre marea-mi uluire.
– Domnule, mare curaj mai ai! Cum nu ţi-a fost frică să bei şi să stai de vorbă cu ţiganii? Dacă te tăiau cu cuţitele? Până să-mi revină graiul să-i pot răspunde a trecut ceva timp aşa că am lăsat-o baltă.
La Borşa mă întâmpină un timp foarte rece , cu cerul înnorat munţii zărindu-se doar din când în când printre fuioarele norilor. Ajung la familia Danci unde sunt primit cu mare amabilitate. Aflu că băiatul lor, pe care, bineînţeles, îl cheamă ca pe tatăl său – de aceea îi voi spune Dumitru junior – a venit acasă, terminându-şi stagiul militar şi acum este la serviciu. Mă bucur auzind această veste şi cum ştiu că este schior de performanţă îmi propun să-i fac o invitaţie pe pârtia de la complexul turistic să-mi dea lecţii de schi. Până la sosirea juniorului de la serviciu mă hotărăsc să-i fac o vizită lui  Grigori-senior. Îl găsesc acasă numai pe Niculiţă „cel cuminte ca o fată“, apoi vin Niţa şi Viorica. Manifestările de prietenie şi ospitalitate mă copleşesc şi doar cu mare greutate, numai în urma promisiunii că pe seară, după ce voi fi venit de la schiat, le voi mai face o vizită. Mă întorc la Dumitru-senior unde-l cunosc, în sfârşit, pe … Dumitru-junior. Acesta este un băiat scund destatură dar sportul i-a construit un corp musculos, la dantură se văd reparaţii ( poate în urma vre-unei căzături la schi ), este volubil şi-mi povesteşte o mulţime de întâmplări hazlii. Se prinde să-mi fie profesor de schi. Cu mare întârziere, din cauza autobuzului, ajungem la complexul turistic. Între timp plafonul de nori se ridicase aşa că tot drumul nu mi-am putut dezlipi ochii de la coastele înzăpezite ale vârfului Puzdrele. La complex telescaunul nu mai funcţionează; personalul care-l deserveşte, vre-o patru inşi cu nasul roşu, vorbesc parcă turceşte şi sunt aman „clătinaţi“ de multele grade de pe scala … alcoolmetrului. Urcăm pe jos cam până pe la jumătatea pârtiei de sub telescaun. Îmi cumpărasem schiurile iarna trecută, cu banii care ar fi trebuit să-i cheltuiesc pe ţigări, precum şi echipamentul necesar, adică costum de schi şi bocanci (pentru clăpari nu-mi fusese suficientă suma economisită). Pe puţina zăpadă care s-a pus pe dealurile Iaşiului am învăţat numai să … cad, lecţia de schi constituind-o doar un pasaj citit în „Accidentul“ lui Mihai Sebastian unde unul din eroii cărţii îl învaţă pe celălalt să schieze, iar practica o făcusem în cele câteva zile petrecute cu Cecilia pe Rarău . Mă aşteptam la nişte explicaţii mai ample de la Dumitru-junior dar acesta, după ce mă întreabă dacă ştiu să-mi pun schiurile, mă îndeamnă să-l privesc cu atenţie şi să fac întocmai ca el, după care-şi dă drumul şi dispare într-un nor de zăpadă pe panta foarte înclinată a pârtiei. Când mă uit în vale mă apucă ameţeala dar ambiţia mea de bărbat mă face să ignor teama şi-mi dau drumul; vre-o patru-cinci metri pe schiuri şi vre-o sută de metri pe brânci (hei, dacă s-ar fi inventat schiuri şi pentru mâini aş fi fost as!!!).

Scârbit de nesupunerea schiurilor care de fiecare dată când reuşesc să mă ridic mă trântesc la pământ cu duşmănia unui cal năravaş, le iau la spinare şi cobor la fel cum urcasem. Îl găsesc pe Dumitru-junior discutând cu cei cu nasul roşu de la telescaun. Îl anunţ că am renunţat la gândurile sinucigaşe şi-l invit la unul din restaurantele staţiunii. Mergem la ce l al noului hotel, Stibina, căruia i se făcuse inaugurarea la revelion. Aici, prin bunăvoinţa Leanei, amica de inimă a celuilalt Dumitru, fiul Savetei (Doamne, greu e să scriu despre prietenii mei din Borşa pe care, în marea lor majoritate îi cheamă Grigori sau Dumitru Danci sau Mihali!), suntem serviţi cu un minunat vin de Murfatlar şi cu o cafea naturală cum demult nu am mai băut.
Ne întoarcem la Borşa după lăsarea serii. Stau cu Dumitru-senior la un pahar de palincă, cu ochii căscaţi la televizor unde vedem, culme a democraţiei, un ministru de interne şi unul al apărării, ditamai generalii, luaţi la întrebări, sub privirea larg zâmbitoare a ultimului de pe o lista întocmită la repezeală, pe genunchi poate, în focul „revoluţiei“ – pe numele lui Ion Iliescu – de minerii din Valea Jiului şi remarc pe unul mai arţăgos dintre ei pe care-l cheamă Miron Cozma.

Marţi. Îmi este foarte cald şi de aceea dorm cu intermitenţe toată noaptea. M-am obisnuit cu cele 6-7 grade din apartamentul de la Iaşi şi căldura mă deranjează. De pe la ora 6,30 nu mai pot dormi deloc şi cum în casă este linişte stau în pat şi-mi fac planuri cum să-mi petrec ziua. Mă hotărăsc să plec cât mai dimineaţă spre complexul turistic şi să stau toată ziua cu schiurile pe zăpadă. Bătrâna, mama lui Dumitru-senior, a fost prima care a dat deşteptarea. Întâi i-am auzit vorbind, apoi în camera alăturată s-a aprins lumina. Imediat am fost în picioare şi după un mic dejun mâncat în fugă, mai mult forţat de Dorina, îmi iau schiurile şi plec la drum. Şi aici, ca şi la Iaşi,mă urmăreşte acelaşi ghinion în privinţa mijloacelor de transport în comun; ajung în staţie imediat ce autobuzul trecuse astfel că aştept vre-o trei sferturi de oră până prind o ocazie. Am ajuns la complex şi sunt informat că telescaunul funcţionează doar de la ora 10.00. Timp am suficient la dispoziţie aşa că mă oploşesc la barul hotelului Stibina unde simt în nări o aromă înnebunitoare de cafea. Comand o ceaşcă şi între timp frunzăresc cu lăcomie nişte ziare împrumutate de la un cetăţean. În jur lume multă care discută „în draci“ politică. Se pomeneşte cu admiraţie de Miron Cozma şi minerii lui care fac nu ştiu ce fapte de vitejie la Bucureşti punând lucrurile la punct. La zece fără un sfert merg la telescaun dar abia începuse să-i facă revizia aşa că mai aştept încă vre-o oră. Soarele se ridică pe cer şi înfierbântă ca în miezul verii

   În sfârşit iată-mă urcat în telescaun având ca vecin un băiat din Bacău aflat în staţiune. Până să ajungem sus ne împrietenim. Pe măsură ce urc, priveliştea se deschide spre depărtări şi datorită clarităţii excepţionale a atmosferei, pe care n-am mai întâlnit-o până acum, pot vedea în amănunt versantul estic al Munţilor Maramureşului pe care-i am în spate, iar peste ei, departe în stânga, se iţeşte Bâtca Tătărcii din Obcina Mestecănişului. Priveliştea încântătoare a culmii Dealului Negru şi a Cornedeii mă ispitesc pentru o viitoare călătorie. În dreapta am plaiul puternic înclinat al Feţei Meselor, din munţii Rodnei, dominat din spate de vârful svelt, sclipind argintiu în soare, al Puzdrelor. Recunoscând toate acestea i le arăt tovarăşului meu de scaun care priveşte şi el copleşit de frumuseţea ce ni se arată ochilor.Când depăşim ultima culme şi ajungem pe micul platou de sub Ştiol, acolo unde este şi capătul superior al telescaunului, hotărârea mea este luată; Pentru a nu mă afla în centrul atenţiei cu stângăciile mele de schior începător (mai bine zis căzător avansat pentru că schior încă nu sunt) stârnind hazul tuturor voi merge în spatele culmii Ştiolului unde nu voi stârni cu tumbele mele ilaritate decât poate vre-unui Moş Martin ieşit să-şi încălzească ciolanele la soare. Venit din urmă, ni se mai alătură un tânăr, o cunoştinţă tot din Bacău a proaspătului meu amic. Le propun varianta la care m-am gândit şi sunt de acord să-mi ţină tovărăşie.

Aşadar o luăm în sus orientându-ne după o urmă proaspătă de schiuri. Tragem din greu privind cu jind la linia inactivă a teleschiului pe sub care ne croim drum. Nu mergem mult când deasupra capului nostru se pune în mişcare, huruind, cablul care duce schiorii în deal şi, minune, o voce din urmă ne invită să ne agăţăm de unul din beţele atârnânde ce trec pe lângă noi. Nu aştept a doua invitaţie; îmi pun la repezeală schiurile şi iau între picioare primul băţ ce mă ajunge din urmă. După câteva poticneli mă redresez şi mă las, cu încântare, tras la deal. La roata cea mare din capătul de sus mai fac câţiva paşi până pe culme şi rămân fără grai, copleşit de frumuseţea de rai ce se deschide înaintea ochilor mei. În faţă am Poiana Ştiol ce coboară în pantă lină spre ESE până la bănuita Bistriţă Aurie dincolo de care, pe Piciorul Dancului, se văd risipite vre-o cinci stâne, pustii acum. Spre vest se deschide valea adâncă a Pârâului Cailor, pe unde urcasem cu vre-o două luni şi jumătate în urmă, cu Zănoaga Cimpoieşului în pragul superior de unde se iscă firul apei ce se prăbuşeşte în pragul inferior formând Cascada Cailor ce se vede îngheţată. Spre est, orientată de la nord către sud, se vede valea la care, izvodită din pieptul Gargalăului, sapă cu sârg Bistriţa Aurie tăindu-şi cale printre muchia Zănoagei Cimpoieşului şi culmea Ştiolului, din stânga, şi Piciorul Dancului în dreapta. Şi toate acestea acoperite de mantia de nea ce sclipeşte în miriade de steluţe care desfac lumina soarelui într-o infinitate de minuscule cioburi ale unui curcubeu sfărâmat. Privim tăcuţi, eu şi tovarăşii mei uitaţi, şi simt cum ceva începe să-mi clocotească în suflet răscolindu-mă, atrăgându-mă cu puterea dragostei de adolescent; un irezistibil imbold de a porni spre locul unde cerul îmbrăţişează culmea muntelui mă cuprinde fără să-i pot rezista. Cobor pe pământ şi văd că în timpul absenţei ni se alăturase un al patrulea tovarăş. Aflu că-i din oraşul Bistriţa şi este student la Timişoara. Semnalul de plecare îl dă studentul care se lasă să lunece pe schiuri, uşor, spre Şaua Ştiol. Îi conving pe tinerii mei băcăuani că merită să sacrifice masa de prânz (sunt la odihnă, cu bilet, în staţiune) pentru a vedea ceea ce „El“ îţi oferă doar o singură dată în viaţă.

Ne lăsăm în voia schiurilor care alunecă lin în vale pe panta dulce până la poteca ce o simt ascunsă sub zăpadă. Ne deplasăm în imensitatea albă şi nu peste mult timp am dovada simţului meu de orientare când dau peste un stâlp de marcaj (purtătore de bandă albastră) al traseului ce duce spre Şaua Gargalău. Tragem un pic mai tare să-l ajungem pe student pentru a ne continua drumul împreună. Iau ca reper un alt stâlp de marcaj, pe care-l descopăr cercetând cu binoclul, departe, unde începe zănoaga de la lacul Izvorul Bistriţei. Soarele încălzeşte destul de tare încât începem să ne scoatem hainele de pe noi rămânând numai în cămaşă; studentul chiar se lasă gol până la jumătate. Zăpada începe să se înmoaie şi lipindu-se de schiuri mă ajută la urcuş împiedicându-le să alunece înapoi. Urcăm pe sub muchia care desparte Zănoaga Gargalău de cea a Cimpoeşului şi ne oprim des pentru a privi împrejurimile dominate de creasta principală a Munţilor Rodnei, având ca punct de atracţie vârful Gargalău spre care privind, refac din memorie drumul de acum doi ani, când am avut primul meu contact cu Munţii Rodnei, urmăresc cu binoclul locul unde poteca se strecoară coborând de pe vârf printr-un horn la al cărui capăt inferior se ramifică; o parte se orientează spre fundul Zănoagei Gargalău trecând pe lângă lacul Izvorul Bistriţei, iar cealaltă parte urmează spre vest o muchie îngustă de pe care se deschid privelişti splendide de o parte şi de alta a crestei. Atunci optasem pentru a doua variantă nedându-mi seama că ratez întîlnirea ce mi-o propusesem cu lacul de unde se naşte Bistriţa. Cele două poteci se reunesc în Şaua Gargalău.

Cu simţurile „excitate“ de atâta frumuseţe urc coasta urmat de tovarăşii mei, iar jnepenii acoperiţi complet de zăpadă, peste care călcăm, ne joacă feste; facem mare haz atunci când vre-unul dintre noi căutând sprijin în băţ nimereşte cu acesta în vre-un gol dintre arbuşti, neumplut cu zăpadă, se pomeneşte lungit pe burtă. Urcăm din greu dar cine mai are timp să se plâmgă de oboseala? Cu sufletul fremătând de euforia stârnită de frumuseţe urcăm…urcăm…şi pe măsură ce urcăm în faţa ochilor ni se deschide, în toată splendoarea ei, Zănoaga Gargalău , înecată în zăpadă, straşnic păzită de vârful cu acelaşi nume (2159 m.) prelungit spre dreapta de o muchie, ca un zid de cetate, care se termină în Şaua Gargalău, punct de întâlnire al traseului de creastă cu cele care vin de pe văile Anieşului şi Bistriţei Aurii.  Şi culmea, pentru a treia oară ratez întâlnirea cu lacul Izvorul Bistriţei ascuns de data asta sub o mantie groasă de nea. Dorinţa de a bea apă din locul de naştere al Bistriţei este determinată de două cauze: pe de o parte stabilirea unei performanţe, pe de alta setea straşnică ce mă chinuie şi pe care nu opot domoli doar cu zăpadă. Apelez mereu la hartă şi busolă, dar mai mult la memorie, şi stabilesc locul … aici trebuie să fie! Îmi scot schiurile, păşesc cu atenţie prin zăpada în care mă scufund mult deasupra genunchilor şi … da! Aici e lacul Izvorul Bistriţei; dovada de necontestat o am în bocancii care se umplu ochi cu … bistriţă. Mă retrag acolo unde bănuiesc ca ar fi malul lacului şi ne pregătim de popas. Trebuie să ajungem la apă pentru că o sete aprigă ne chinuie. Îmi iau schiurile în picioare pentru a nu mă mai scufunda din nou şi păşesc uşor bătătorind zăpada până ajung în preajma locului unde luasem apă în bocanci, fac o copcă adâncă în zăpadă şi din căuşul pumnilor îmi potolesc setea cu apa vie a muntelui. Tovarăşii mei mă imită apoi, cu forţele refăcute, începem să urcăm în serpentine largi, pentru a ne mai cruţa de efort, coasta abruptă spre Gargalău. Studentul lansează propunerea să mergem la cabana Puzdrele dar mă abţin de a hotărî ceva până ce nu voi fi ajuns în dungă să văd cum se prezintă traseul. După aproape o oră de urcuş ajungem pe muchie, la aproximativ 500m de la şa spre vârf. Mă opresc cu sfială crezându-mă un intrus în paradis. Nu găsesc cuvintele care să exprime ce simt; orice exclamaţie aş scoate nu ar oglindi nici pe departe emoţia puternică de care sunt cuprins în faţa spectacolului grandios al muntelui. Claritatea atmosferei este de nedescris făcând să dispară noţiunea de distanţă; am impresia că de-aş întinde mâna aş putea pune degetul pe Bistriciorul Călimanului, care se află cale de vre-o două zile de mers pe jos, ce domină maiestuos zarea. Regretând că nu am la mine aparatul de fotografiat pun binoclul la ochi şi mă adap cu sete din imagini. În urmă, spre NNE, se întinde Valea Bistriţei Aurii pe care se zăresc, până departe, urmele lăsate de noi, singurele semne a prezenţei omeneşti; în plan îndepărtat, sclipind în soare, se profilează Pasul Prislop şi culmea Munţilor Maramureşului; spre răsărit poteca principală de creastă se opinteşte urcând pe vârful Gargalău de unde, făcând un uşor arc de cerc spre dreapta, ocoleşte pe sub vârfurile Clăii (2121 m.) dispărând apoi prin nordul vârfului Omu (2134 m.) care închide perspectiva spre zona înaltă a crestei ce culminează cu Ineul; mă rotesc cu faţa spre sud să văd cum, după ce-şi culege apele de la picioarele Gargalăului, Anieşul se grăbeşte la întâlnirea cu Someşul Mare, tăindu-şi cale printre  Coasta Tăului şi culmea Bârladelor; departe, dincolo de gura văii, împărăţind peste un popor de munţi împăduriţi,se ridică semeţul vârf al Heniului Mare din Munţii Bârgăului purtând în creştet, semn de nobleţe, o imensă antenă; mai departe, dominând alte culmi mai mărunte ale Bârgăului, închizând zarea, se desfăşoară succesiunea de vârfuri ale Călimanului; spre vest se continuă poteca de culme ce se desfăşoară în linie dreaptă pe sub culmea Muntelui Cailor până în şaua Galaţului de unde, după ce-şi trimite o variantă spre cabana Puzdrele, urcă voiniceşte la cei 2048 m. ai vârfului Galaţului.Poteca se vede acoperită de un strat gros de zăpadă lucru ce mă determină să nu mă hazardez la un drum spre cabana Puzdrele bănuind că vom fi nevoiţi să rămânem peste noapte acolo stârnind astfel îngrijorarea prietenilor mei din Borşa. Departe, deasupra unui plafon de nori, se văd, impozante, vârfurile Rebra şi Pietrosul Rodnei.
Ceasul care arată ora 14.00 îmi atrage atenţia că este timpul să mă întorc la Borşa. Fără a mă fi săturat de frumuseţea peisajului mă rup din vrajă şi-mi dau drumul, pe cale întoarsă, tăind pieziş coasta muntelui, îndulcind pe cât se poate panta şi prelungind plăcerea alunecării pe schiuri. Ajung până în fundul căldării glaciare fără a executa vre-un plonjon inoportun.

În continuare, unneaşteptat calvar stoarce valuri de transpiraţie deshidratându-mă; dincolo de umbra muntelui soarele muiase zăpada, iar aceasta nu are altceva mai bun de făcut decât să se lipească de schiurile mele mărindu-le greutatea cu câteva kilograme şi împiedicându-le să alunece. Le scot din picioare dar, după ce mă scufund de câteva ori în zăpadă până la brâu, le pun la loc. Şi aşa mă chinuiesc până la muchia Ştiolului, la teleschi, unde ajung frânt de oboseală şi în jur nici zare de urs cu care să-mi potolesc foamea de care sunt cuprins. Mă opresc să-mi trag sufletul, precum şi să-mi las tovarăşii s-o ia înainte. Egoismul ce mă caracterizează mă îmboldeşte să-i lipsesc de farmecul salturilor mele spectaculoase determinate de tehnica cu totul specială cu care schiez. După ce aceştia dispar din vedere, măsor din ochi poiana largă de vre-o două sute de metri şi lungă de mai bine de un kilometru, cu o pantă foarte accentuată şi mă lansez, întâi spre stânga, la marginea pădurii reuşesc să fac virajul către dreapta dar când să ajung la marginea cealaltă a poienii nu mai reuşesc, drept care mă arunc cu faţa la pământ, ca musulmanul la rugăciune mulţumindu-i lui Allah că am descoperit cea mai sigură metodă de a mă opri din schiat (cristiane ?!…plug?!… vax !!!) apoi, după ca mă ridic tai din nou poiana către stângarepetând figura cu opritul când ajung din nou la pădure; şi tot aşa până ajung jos. Privesc mândru înapoi la urma lăsată de mine prin zăpadă, un zig-zag artistic marcat de locurile de întoarcere cu adevărate cratere în zăpadă.

Răsuflu uşurat deoarece la urcare luasem, pentru telescaun, bilet dus-întors aşa că sunt salvat de a parcurge pe schiuri porţiunea de pârtie „pentru sinucigaşi“, cea de sub telescaun, de asproximativ doi kilometri lungime şi o diferenţă de nivel de 400 m.. Mă mănâncă limba şi mai stau la discuţie cu un bărbos ce supraveghează, de la capătul superior, funcţionarea telescaunului şi, cum este la modă acum, despre ce altceva putem discuta decât despre politică? Şi, bineînţeles, sunt întrebat pe cine voi vota la viitoarele alegeri pentru preşedinţia României. Am nefericita inspiraţie, neţinând cont de diferenţa opţiunilor politice pe care o sesizasem între noi, să fiu sincer şi să spun că voi vota cu Ion Iliescu. Văd cum un nor se lasă pe faţa lui şi, privindu-mă pe sub sprâncene, învârte nervos o mică manivelă apoi ridicând receptorul unui telefon comunică să se oprească telescaunul pentru că nu mai este nimeni de coborât. Imediat huruitul cablului purtător de bănci încetează, iar bărbosul îşi pune schiurile şi dispare ca o nălucă pe pârtie. Acum, toate ca toate, dar ar fi fost de râsul lumii să cobor cu schiurile în spinare pe lângă cele câteva persoane care se văd delectându-se cu alunecarea pe zăpadă. În consecinţă mai zăbovesc vre-o jumătate de oră până ce pârtia rămâne pustie şi abia după aceea îmi pun schiurile hotărând să aplic schema de mai înainte, când coborâsem de pe culmea Ştiol către la capătul telescaunului. Până jos aşa de mult mă obişnuisem cu buşelile încât după ce mi-am scos schiurile tot la zece paşi îmi venea să mă trântesc în zăpadă. Merg să-mi înec amarul şi să-mi potolesc foamea la restaurantul hotelului Cascada. Mă aşez la o masă, comand ospătarei o friptură, două sticle de bere şi o cafea după care mă pun pe aşteptat. Timpul trece … trece … ospătara umblă încoace şi încolo pe lângă mine ignorându-mă. Să mai treacă timpul intru în vorbă cu un … surdo-mut care-mi ceruse permisiuneasă se aşeze la masa ce-o ocupasem eu. Văzând cum se fâţâie ospătara fără a ne lua în seamă şi … auzind că deja făcusem comandă se înfurie, aşa cum numai un mut se poate înfuria, şi pleacă val-vârtej după ea. Ce i-o fi „spus“ nu ştiu dar în cel mai scurt timp tot ce comandasem era pus pe masă sub supravegherea atentă a tăcutului meu protector. Şi apoi să nu zici că … tăcerea-i de aur ?!

Destul de târziu ajung la Borşa găsindu-l pe Dumitru-senior îngrijorat de întârzierea mea. Las schiurile, îmi schimb îmbrăcămintea şi plec să-i fac o vizită lui Grigori-senior, iar de aici, la invitaţia „mătuşii“ Leontina, urc pe Pietroasa până la locul numit Gârlea, tocmai sus, sub Pietrosul Rodnei unde îl cunosc pe Gavrilă Mihali, soţul ei. Gavrilă este un bărbat cam la treizeci de ani, suplu, cu un lat de palmă mai înalt decât mine, ochii albaştri-verzui, părul blond închis (mai mult şaten), iar sub nas poartă o mustaţă lungă cu vârfurile în jos. Se manifestă foarte prietenos şi în scurt timp îmi devine deosebit de drag. Nu stau prea mult, decât atât cât să bem vre-o două păhăruţe de ţuică. Mă încântă locuinţa lor, o casă tip vilă, cu etaj, care încă nu este terminată. Dar, mai ales, mă încântă splendidul peisaj în care este amplasată casa, sub fruntea Pietrosului, iar râul Pietroasa trece chiar prin curtea lor.

Miercuri. Astăzi ia sfârşit scurta mea escapadă la munte. Îmi dau jos barba la cişmeaua din curte, cu ochii la Zănoaga Iezerului şi la vârful Pietrosul care se văd splendide în claritatea excepţională a aerului dimineţii. Mai fac o scurtă incursiune la complexul comercial din centru de unde cumpăr câteva articole care nu prea se găsesc pe la Iaşi apoi, condus de Maria, Niţa şi Niculiţă, merg la gară. Aici am surpriza de a reîntâlni pe studentul din Bistriţa care îmi dă o mână de ajutor la Vişeu şi Salva la bagajele-mi nu prea uşoare. Deasemenea îl cunosc şi pe un verişor de-al Mariei care lucrează la Arad şi care fusese în concediu la Borşa.
De la Salva, din acceleratul care mă duce acasă, privesc pe fereastră spectacolul munţilor timp de mai bine de patru ore până ce, la Gura Humorului, îmi iau rămas bun de la ei şi mă retrag într-un colţ al compartimentului să trag un somn până la Iaşi.

——————————