Iulie 2009

Multă lume ne-o povestiti de grădina unui Uriaş, o grădină specială, un loc unde înfloresc stâncile în loc de flori, un târâm unde legendele sunt împietrite şi unde timpul uită de el şi se opreşte în loc. Acolo am ales să poposim şi noi pentru vreo 4-5 zile, în inima Uriaăului, acolo am îndrăznit să oprim şi noi timpul pentru a-i asculta povestea, chiar acolo in Ciucaş.

Am aflat ca Ciucaşul este îngăduitor şi că primeşte o familie de Bîrliboşi, fiind pemtru prima dată în vizită la el. Unii zic ca s-o dus de mult vremea scrisorilor aşa ca în pofida faptului că am vrut să-i scriem o ţidulă bătrânului Uriaş, am cedat in favoarea tehnologiei moderne sunându-l  la numarul de telefon 074278247227 (U-R-I-A-Ş-U-C-I-C-A-Ş)Ş

-Bună seara, nenea Uriaşu’ Ciucaş?

-Bună seara voinicilor! Eu sunt- ne răspunde o voce groasa de moşneag sfătos.

-Nenea  Uriaşu’, suntem o familie de pitici,mai mari sau mai mici, ne zice Birlibaşi , venim tocmai de la Iaşi şi am auzit, de pe-un site vestit de pe internet, carpati punct org se cheama si am prins de seama ca ii draguţă grădina lui mătaluţă  şi tare am vrea sa o vizităm, sa ne bucurăm.

– Piticoţi din Iaşi, mari, mici şi drăgălaşi, eu cu bucurie, de sunteţi o mie, îndată vă primesc şi vă omenesc, dar să ştiţi că-i vară şi e cald afară şi-s cam ostenit şi un pic adormit. Prieteni mei buni  vă vor ajuta, gândul meu bun  il voi da , doar veniţi aici, voi ce i mari dar şi cei mici.

-Mulţumim nenea Uriaşu’, dă-ne doar un sfat, bun şi cumpătat, un’să poposim , să ne hodinim? Noi de marţi venim, sâmbătă plecăm.

– Bine v-aţi gândit şi v-aţi socotit, că de sâmbătă apar şi apoi dispar hoardele de huni, barbari şi păgâni, toate le diatrug şi fură tot ce-in bătătură, fac mizerii mari, bande de tâlhari. Voi să n’aveţi teamă, o să dea ei seamă.  Staţi ori la căsuţă ori puneţi un cort, jos la cabanuţa Silva eu socot. Aveţi tot acolo, duş şi apa calda, gazde primitoare, bere, îngheţată.

–  Mulţumim nenea Uriaşu’, multă sănătate, numai bucurie si somn bun să fie!

– V-aştept dragii mei!

Prima zi –Marţi – iulie 2009

Zis şi făcut, Maria, Matei ,Cristina si Claudiu hai in maşină, drumu-i rapid de la Ieşi până în Braşov mai ales când chemarea e mare, apoi Săcele, multe serpentine şi undeva în stânga, inainte de Cheia vedem drumul spre cabanuţa noastra, drum nu tare bun.

Ajunşi la Silva găsim gazdele noastre domnul şi doamna Bucurescu, amabile, de un calm deosebit, ne instalăm vara în casuţa de iarna, spaţioasa, numai bună pentru o familia noastră. Bucuros că nu-i televizor in cameră incerc să-mi cunosc vecinii înainte de a monta cortul. În dreapta noastra, perete in perete in perete cu noi am două doamne tare simpatice din Bucureşti care tocmai ies la o plimbare scurta şi pe care avem să le cunoaştem mult mai târziu. In stânga, la cealaltă căsuţă……. Stai un pic, nu te grăbi trebuie să montezi cortul. Eu să dorm in căsută? Nici pomeneală! Aşadar la treaba, la vechiul meu cort de familie de 4 persoane din Quelle adus de cineva din Germania, prin anii ’90. Tocmai când puneam cortul lânga casuţa vecinilor zăresc si doi dintre vecinii din stânga , doi tineri simpatici foc din Galaţi, Eugen şi cu Mari pe care îi intreb politicos dacă-i deranjează să pun cortul exact lângă căsuţa lor. “Dar ce , suntem in Bucureşti? Pune-l frate, ca nu-i nici o problemă.”  mă repede Eugen.

Surâd şi îmi dau seama ca ne  vom fi tovarăşi buni de calatorie sus pe crestle Uriaşului. Facem cunoştiinţă ţi ne dăm seama că suntem multe lucruri care ne leaga. Măcinul, Ceahlăul, ţuica, umorul negru şi bicicleta dar şi acum stau  şi ma întreb cum le încăpuse 2 biciclete intr-un tico.

Mai târziu apar şi ceilalţi vecini ai noştri, o familie din Bucureşti cu tata , mama , fratele şi fetiţa lor de 5 ani, care tocmai se intorc de pe traseul spre vârful Ciucaş.

Toate bune şi-adunate, foamea-i mare , încercăm un grătar, îmi place grătarul dar nu-mi place să-l fac. Vântul e puternic, bine ca şi eu sunt priceput aşa că mergem frumuşel şi profităm de amabilitatea gazdelor noastre, familia Bucurescu şi nu ne supărăm cand doamna ne „trânteşte” o ciorbă numai bună de lins pe degete şi un grătar din carne de pui cu o porţie de cartofi prăjiţi dreşi oleacă cu caşcaval de i’o scânteiat ochii lui Matei. Când văd că avem şi îngheţată şi bere apăi tot zic să mai vii pe munte. Cât timp aşteptam mâncarea facem cunoştiiţă cu un părintele deosebit si liniştit in vorbă de la mânăstirea Suzana , foarte amabil şi legăm o conversaţie despre oamenii care incalcă regulile muntelui şi nu înţeleg nimic dintr-o călătorie pe munte. Cabanierul nostru ne povesteşte cum vin degeaba oamenii acolo şi dau muyica la maxim şi apoi se cearta din cauza ei şi nu neaparat ca e l amaxim ci din cauza sortimentului dar şi din cauza băuturii. „Doi erau sa se omoare duminica trecuta din prostie nu altceva” „Şi ce-ati facut?” „Ce să fac? I-am lăsat să–şi vada de-ale lor şi apoi am chemat poliţia” Surâdem şi ne povestim de unde suntem şi ce intenţionăm să facem a doua zi Gropşoarele Zăganu, părintele ne încurajează iar cabanierul ne aprobă ideea că s-ar putea să mai găsim bujori de munte pe anumiţi versanţi.

Seara se lasă frumos, e linişte, invaziile încă nu au ajuns. Stăm şi ne uităm spre apusul de soare iar lumina dulce de seara se lasă pe creasta promisă pentru a doua zi. Ascult un sfat dat intr-o vreme :”când ţi-e greu, când ai un necaz sau o stare proastă, când totul pare aiurea, ridică capul din pământ si înalţă-şi ochii spre cer, uită-te la el şi vei vedea cum s eva înviora inima. Nu ştiu de ce mi-am adus aminte pentru că nu simţeam tristeţe , inima îmi era veselă , cei dragi alături, iar coăbiile pluteau ţn lumina soarelui bine merci. Dorul de a vedea ciobani cu oi la deal mi s-a stins când vedem turmele cum incet-incet merg spre culcare. Ne intâlnim cu vecinii noştri Eugen şi Mari ce coboara de pe Muntele Roşu , lăsând în depărtări ca şi noi amintirea unui apus de soare.

A doua  zi –Miercuri – iulie 2009

 Cabana Silva –Statia seismică –La Răscruce  (Triunghi Roşu)

La Rascruce-Vf Gropşoare-Vf Zăganu-Stâna din Zăganu (cruce roşie )

Stâna din Zăganu-Poiana Mare a Zăganului (nemarcat )

Poiana Mare a Zăganului- Cabana Silva (punct albastru)

Dis de amiază facem ochi, ei nu e chiar amiază dr ne prinde deja ora 9 nepregătiţi. Familia din Bucureşti ne salută şi în frunte cu fetiţa lor pornesc pe traseu. Noi ne pornim pe la orele zece fără un sfert dimineaţă, în formulă cvasi reunită completă , Cristina, Maria, Matei, Claudiu , Eugen şi Mari şi sperâm că dacă o da Domnul îi vom ajunge pe cei dinaintea noastra, familia mai harnică. Urcăm pe traseu şi lasăm in dreapta cladirea staţiei seismice şi aplicăm politica special facută pentru Maria şi anume pauzele lungi şi dese cheia marilor succese.

Numai bine că ajungem pe prima culme că Maria se cam întinde la soare iar noi de abia aşteptăm sa vedem cum âncă mai poposeşte luna sus pe cer. Maria oboseşte şi pe parcurs ce înaintăm realizăm că Maria va renunţa, aş fi vrut să fi ajuns măcar pe creasta, să ne bucurăm împreună. Cristina rămâne cu ea , nu coboară incă, mai cauta o gâză, o floricică. Noi ţinem poteca orizontal pe versant şi prindem oleaca săp urcăm si să depăşim pădurea. Urcăm spre culmea Gropşoarele şi undeva spre finalul urcuşului ne întâlnim cu familia noastra vecină. Matei are un tovaraş de încredere, mers  şi nădejde in persoana fetiţei, nu ne facem prea multe griji in privinţa lor mai ales că amandoi copiii merg excelent.

Avem o perspectiva faină, aşa cum ne promisese uriaşul in gand, o parte din culmea Bratocei, culmea Tig(l)ailor Mari şi vârful Ciucaş ni se dezvăluie, e dragoste la prima vedere, dragoste din aceea car enu moare niicodată, undeva in jos zărim si cabana Ciucaş si drumul care a rănit muntele.

Apoi nu uitam si de plaiurile Grohotişului, de culmile Baiului şi de fălnicia Bugecilor şi undeva pitiţi descoperim Piatra Craiului siPostăvaru.Undeva ăn spatele nostru ni se desfăşoară o parte din ceea ce urma să fie şi anume toata creasta Gropşoarele Zăganu.

Ajungem la Rascruce şi copiii sunt fericiţi ca suntem la 1805 m. Undeva, în zare, ma uit spre Siriu însă căldura nu ne ajută să avem ochi limpezi, de vulturi.

Numai bine că mergem pe culmea Gropsoarelor că printre tufele de afine, pe lânga cărare, în căutarea smâradurului deja trecut,

găsesc o bancota de 50 (cincizeci de lei) murdară de noroi.Ceilalţi se uită la mine şi nu le vine să creadă ochilor, se pare că eu i-am căscat bine de data asta. “Doamnelor, domnilor, copiii, diseară bere, înghţată, suc de banii aştia la cabană”. I-am găsit, să fie primiţi. Continuam amuzaţi călătoria noastră pe marcaj cruce roşie.

Pe urmatoarea culme dăm de un corbcare nu ne lasă sa înaintăm. Negru rămâne uimit la loop-urile executate cu maiestrie dar şi cu multa amenniţare de către corb iar sunetul facut de pasăre îţi cam dădea fiori. Probabil că îşi apăra cuibul. Matei încearcă să fugă dupa el să vadă dacă cumva vede vreun cuib. Imposibil de aflat în tufele de afine.

Culmi fantastice se desprind din creastă în directia staţiunii Cheia şi prind şi eu o brănă , încercănd să ajung la capătul lumii.

Jos e lumea dezlănţuită, sus eram noi topiţi nu de căldură ci de verdele Uriaşului şi de formele lui , descoperind de fiecare dată alte şi alte chipuri.

Profilul cumnatului adormit,

chiciroangele Uriaşului,mânile lui, buzele, nările, chiar şi urechile

alcătuiau toate o lume fantastică.

Avem grijă la coborâre pe drumul nostru

şi undeva in faţa noastra intuim ca ar fi vărful Zăganu.

Nu uităm de fiecare stânca întălnită

Apoi ajungem la porţiunea unde creasta se ocoleşte pe lespezi, având nevoie de cabluri pentru a trece, loc numit de oameni“la Lanturi”.

Căutăm în minte, ajutaţi de imagine Podul de aramă şi ajungem aproape de vârful Zăganu, intr-o şa şi îndreptăm stalpul căzut cu cele doua indicatoare de trasee triunghi albastru spre Poiana Valea Stânii şi cruce roşie spre stâna din Zăganu şi spre Cheia. Acumulatorul se termină la aparatul foto .Lăsăm bagajele din spinare şi noi, bărbaţii urcăm pe culmea din faţa noastră, acolo unde intuim noi că ar fi vârful, cei drăgălaşi rămân în vale.

Coborâm apoi prin jgheaburi late şi ne minuăm de multitudinea de flori de colţ întâlnite şi le păstrăm doar in minte ca amintire. Prietenul nostru, Negru îşi întâlneşte vechii săi prieteni, câinii de la stâna din Zăganu, urcaţi până la marginea pădurii. Salutăm şi noi ciobanul, un flăcău mai mutalău, dar care totuşi ăşi rupe din muţenie şi reuşeşte să ne mai povestească de urşii care mai vin noapteala stănă şi fug căt îi ţin picioarele când sunt incolţiţi de câini. Ne luâm râmas bun de la Negruţ urmăm cărarea pe o porţiune foarete asemănătoare cu ce de la coborârea de pe Pietrosu Bistriţei. Mă simt Acasă în grădina ta, Uriaşule!

Undeva în vale observăm stâna din Zăganu, iar mie mi se pare că undeva în stânga ei văd un câine de pază, când colo, atunci când ne apropiem zărimo oaie neagră. Salutăm şi pe ciobanul din stâna şi tragem şi cu coada ochiului la adăpostul făcut intre copaci , un culcuş tare simpatic. In jur de orele 5 cotim dreapta de la stăna pe un drumeag plin de noroi şi timp de o jumatate de ora ne mobilizăm să ocolim cât putem calea plină de apă aşa încăt apelam la bucle pe sus prin padure, pe deasupra cărarii. Apoi incă o jumatate de oră prin padure pâna când ajungem intr-o poiana imensă , superba şi găsim la capătul ei cărarea sau drumeagul care leagă Cheia de Cabana Silva, dăm şi de un marcaj proaspăt punct albastru. Copiii simt oboseala, pe bunădreptate după opt ore de mers, încep mici mofturi, fiecare părinte îşi încurajează piticii să urce şi cu chiu cu vai ajungem spre cabana Silva pe la şapte seara.

Când ajungem la marginea pădurii spre cabana Silva, mă întreb dacă o să fim primiţi cu multe blagosloviri pentru mica noastră întârziere. Surpriză! Scumpa mea soţie iaca apare la o vatră de foc cu o tavă plină de mici care tocmai se rumeneau şi cu bucaîi generoase de piept de pui tocmai scos de pe grătar. Aşa da! Aşa da imagine şi primire! Nu voi uita toata viaţa mea acest moment important din viaţa unui bărbat, acela când , ostenit soţia îl aşteaptă cu grătarul făcut. Dacă regii au descălecat ne putem pune la un pahar de vorbă pe terasa cabanei dupâ ce în prealabil ne-am spălat şi schimbat. Ne adunăm cu toţii la un suc, la o friptură, la o îngheţată sau la o ţuică de Răducăneni. Bancnota găsită este pusa la bătaie şi consumată iar juma-ul de chil de ţuică merge gâl-gâl peste socata lui Matei. E timpul să mş duc in cort pentru ca şi a doua zi se anunţă frumos. Doamne iartă-mă dar ce prostii spun, dar cand nu-i frumos în Ciucaş? E clar, e timpul să mă culc!

A treia zi – Joi – Doamnele

Doamnele din Bucureşti, ca două surori dintr-un film regizat de Zeffirelli , ma anunţasera in seara precedentă ca şi-au amânat plecarea în urma discuţiei avute la prima întâlnire când, printre două vorbe de „Bucuroşi de cunoştiinţă” , le-am strecurat ideea să urce pe munte, ca-i păcat să nu vadă mai mult de o zonă aşa de frumoasă pe o vreme splendidă. Doamnele intenţionau să plece mai devreme dar s-au răzgândit în urma conversaţiei. Să vă povestesc despre ele, erau doua doamne distinse, cam la 50 si 60 deani, toate un zâmbet. Prima dintre eleera profesoară cred ca de istorie iar a doua lucra in cercetare, avea mai multe brevete de invenţie la activ. Din păcate memoria îmi joaca feste şi nu le mai reţin numele. Pe lângă această scurta descriere a lor, mai e ceva să vă mai spun, doamnele mele dragi faceau un fel de meditaţie transcedentală, un soi de yoga, o meditaţie pentru implinirea şi întregirea conştiinţei universale. In fiecare dimineaţă şi seara făceau tot felul de incantaţii, mantre, aprinzând tot soiul de beţişoare parfumate fiind călăuzite in împlinirea păcii de catre fotografia uneitanti cu semnul lui Shiva pe frunte, o maestră a meditaţiei. De fiecare dată când mă întâlnesc cu asemnea oameni îmi propun un exerciţiu de toleranţa, de aceasta sunt foarte deschis şi nu contrazic foarte mult. Curiozitatea dar şi deschiderea m-au facut să avem o discuţie interesantă despre oameni, reîncarnare (nu sunt susţinătorul reîncarnării dar cred în viaţa veşnică din punct de vedere creştin). Mi s-a masurat aura şi am făcut şi eu nu ştiu ce experiment cu mâinileîncât am simţit nu ştiu ce curenţi de aer. Dupa asta mi-au dat un diagnostic mi-au şi măsurat sănătatea, mi-au spus că am ceva probleme cu ficatul dar că nevoia de a merge pe munte vine tocmai din apropierea mea cu Dumnezeu, ce să-i faci, le-o nimerit pe toate. Lovitura de graţie a fost acel curent ascendent descendent de deasupra capului dar şi orizontal vertical, foarte pronunţat datorat mersului pe munte, cât mai aproape de cer.

Să revenim cu picioarele la cabana Silva, doamnele sunt gate dar de data asta vreau să o las pe Cristina să urce cu ele şi cu Matei, Maria preferă o plimbare cu mine până pe vale Berii. Noi doi mai întârziem cu plecarea aşa că ma uit ce încet urca ceilalţi pe panta dinspre staţia seismica, intenţia lor este să repete o parte din traseul de ieri ca să poată să ajungă pe creastă. Cetinel o luăm din loc, soarele ne bate în cap, mergem prin pădure şi undeva intr-o poieniţă ne oprim şi stăm la umbra, mai culegem o floare. Apar si vecinii noştri Eugem şi cu Mari, calare pe caii lor nazdravani şi sunt bucuroşi ca fac iarăşi un traseu cu bicicletele lor. Eu şi cu Maria ne intoarcem la cabana Silva, fata se plictisise deja, aşa că tândălim în faţa terasei la umbră la o bere şi îngheţată.

Pe la amiază vin şi turiştii noştri dragi şi o văd pe Cristina cu un zâmbet pe faţa spunându-mi în taină că au ajuns tot unde ajunsese ieri cu Maria, doamnele având un ritm de melc, 15 minute stăteau, 5 mergeau, asta datorită şi efortului, una dintre ele fiind bolnavă cu inima.

După-amiază punem în aplicare jocurile inspirate din articolul “Joc si joaca” articol scris de câtre Mike (multumim Mike!) pe site+ul carpati.org http://www.carpati.org/articol/joc_si_joaca/718/

Au funcţionat perfect jocurile statice, mai ales că le-am jucat în cabană, afară erau câteva ropote de ploaie, oleacă de răcoreală binevenită. Tot in acea după amiază tragem o fugă până la Raşnov şi vedem cetatea dar mintea tot spre munţi trage.

eara este una liniştită aşa cum se cade unui munte atât de frumos. Vă puteţi inchipui linişte la Muntele Roşu? Noi asta am căutat şi am găsit.

Ziua a patra-A doua întâlnire

Cabana Silva –Statia seismică –La Răscruce(Triunghi Roşu)

La Rascruce- Şaua Gropşoarele- Şaua Chiruşca (cruce roşie) -Şaua Chiruşca (cruce albastră)– Ţig(l)ăile- Varful Ciucaş- Ţig(l)ăile-Fosta cabană Ciucaş (bandă roşie)- Fântâna Nicolae Ioan(cruce albastră) – Cabana Silva (bandă galbenă)

O dimineaţă insorită, e momentul să ies din lenevie şi să mă mai întâlnesc din nou cu Uriaşu. Eugen şi Mari sunt prea somnoroşi pentru plecatul de la ora şapte şi oricum ei facuseră cu câteva zile în urmă traseul, ai mei la fel şi ei osteniţi, aşa că pregătesc ceva de-ale gurii şi dă-i drumul la mers. Am ales să urc tot prin La Răscruce pentru ca mi-a plăcut foarte mult traseul şi să cobor pe la Fântâna prof. Nicolae Ioan. De data asta sunt singur cu mine şi pot să vad totul.

Când ajung la prima stâncâ de unde se vede cabana Muntele Roşu observ un început de beşică la picior, nu-i nimic, îi dau înainte. Vremea e prea faină ca să mă întorc, e răcoare, păsările mă încântă cu concertul de dimineaţă. Albastrul cerului mă anunţă ca azi voi fi binecuvântat cu multe minuni. Cum urc spre Răscruce pe partea cealaltă a muntelui inspre şeaua Chiruşca., pe o muchie intermediară, văd persoane care împing tare picioarele la deal, cine ştie poate mă întâlnesc şi eu cu nişte carpatişti.

Le fac semn cu ambele braţe , ca un naufragiat care face semn la vasul ce trece nepăsător pe lângă insulă. Nu văd în schimb nici un semn, bag tare şi eu la deal ca să le ies drept in faţă la intersecţia dintre culmi, ajung mai devreme decât ei şi aştept. Afinari le spunem noi un pic în glumă sau mai degrabă căutători de afine, vin tocmai din Măneciu , un băiat, doua fete şi mamele lor. Sunt dezamăgiţi pentru că nu au găsit nimic, găleţile sunt goale, este mijloc de iulie şi nu sunt afine pe Chiruşca. Se pare că au fost alţii mai harnici înaintea lor. Le apreciez ustensila, vestitul pieptene de fier şi apoi ne luam rămas bun şi sănătate. Este trecut de opt şi ma gândesc dacă oare s-o fi trezit ai mei.

Chiruşca îmi sună tari moldovineşte şi dacă mi-o plăcut ceva la mersul pe munte la prima oră este senzaţia de deja vu pe care ţi-o poate da un traseu necunoscut dis de dimineaţă.

Asta am simţit şi chiar dacă este un traseu populat in weekend mi se pare şi sălbatic în acelaşi timp. Undeva mi-a adus aminte de un traseu prin Hăşmaş.

Ajung şi văd Ţiglăile si vârful Ciucaş şi toata inima Uriaşului, acolo sunt.

In prima şea de după cabană văd un cort şi descopăr doi iubitori de munte din Paşcani, doi tineri pe la douăzeci şi ceva de ani. Le dau bineţea de ora nouă, unul dintre ei mai comunicativ ămi răspunde şi legăm o scurtă conversaţie , celălalte mai somnoros şi mai tăcut, fiecare cum îi dat sau cum îi cheful. Mai sus, ciobanii sunt deja cu oile pe culmea muntelui.

Urc spre minunea din faţa mea şi apoi incet incet incep să caut asunzişuri, brăne,

să mângâi stâncile, să mă strecor pe acolo unde pot şi unde încap, să observ forme şi să mă bucur cu toată fiinţa mea de ce este acolo.

Poveste fară de sfârşit este Ciucaşul şi el

Uriaşul ştie asta, mi-l închipui cum surâde prin barbă

dar chiar dacă este adormit, este viu.

Sui şi văd grădina lui imensă şi colosală, acolo unde infloresc stâncile.

Urc pe grohotiş, ca apoi, la intors să ţin muchia muntelui pe deasupra grohotişului. In vârf sunt răsplătit dumnezeieşte pentru tot ceea ce văd. Mi-aş fi dorit să văd şi Ceahlaul , era undeva acolo acest frate drag şi bun cu Uriaşul Ciucaş.

Sunt atat de răsplătit încât văd vulturi care se joacă deasupra mea in viteze uluitoare. Apoi apar şi cateva avioane de armată care cred că faceau exerciţii militare. Doua clipe, doar doua clipe.

Cobor. Aş mai fi stat sau aş fi luat-o spre culmea Bratocei, prea mult îmbietoare , dulce şi fantastică. S-a făcut deja ora 10 şi jumătate şi e timpul să mă întorc la ai mei. Mă opresc şi ne resalutăm cu băieăii din Paşcani care urcă şi ei grohotişul. “Aşa de repede?” – mă întreabă iar mie mi se pare că a trecut o veşnicie. Ciobanii au coborâtmai in vale aşa ca pic exact in mijlocul certei câinilor de la cele doua turme. Cearta dispare când mă văd ciobăneştii şi eu devin mărul discordiei din peisaj. Intr-un final îii potoleşte un cioban, eu mă amuz copios pentru că deobicei mă împrietenesc repede cu dihăniile de pază. Cabana Ciucaş parca răsare din pământ şi imi aduc aminte de poveştile lui taică-miu de la cabana aceasta care se mai chema prin anii 50 casa de oaspeţi Alexandru Vlahuţă. Acum e paragină şi probabil se va construi ceva în curând.

O iau spre Fântâna profesorului Nicolae Ioan şi găsesc acolo o parte din pacea unui izvor.

Pe traseu incep să dau pe diverşi turişti ce urcă unii mai grăbiţi, alţii cu chef de vorbă dupa cum le placul. O familie cu copilaş mic îmi atrage atenţia şi după cateva schimburi de cuvinte simt ca mă iau drept un puştan care a fost pe vârf şi s-a intors. N-am de ce să mă supar e bine când te simţi mai tânăr decât eşti. Spre capătul traseului mă întâlnesc cu doamnele mele simpatice care, ajutate de un om de o seama cu ele, scotoceau prin pământ dupa cimbrişor. Mă pun la treabă şi pe mine şi le întreb ce vor sa facă cu cimbrişorul şi aflu ca vor sa-l ia cu tot cu radăcină sa-l pună în grădina lor.

Dupa-amiază ne odihnim oleacă sufeletele la Mânăstirile Cheia şi Suzana şi ne chiorâm la ultimul locaş de cult la o măicuţă gen Helga ştie tot. Seara apar barbarii sau deja au apărut, s-a dus liniştea şi distracţia e în toi, incă nu aud manele, dar un deştept sau doi sau trei şi-au adus televizorul la munte şi ascultă ştiri. Eu cu Matei mă amuz şi mai stăm de vorbă cu Mari şi cu Eugen şi cu prieteni din Galaţi, George şi familia sa. Somnul ne prinde în cort pe mine şi pe Matei, uşor deranjaţi de sunetul dat la maxim de către barbari.

Ziua a cincea –Despărţirea

A doua zi pornim la drum la timp ca să nu ne enervăm , ne luăm rămas bun de la toţi, mulţumind la fiecare pentru bunăvoinţă. Peste ceva timp, Eugen îmi trimite două poze cu o vipera găsită dupa plecarea noastră pe treptele unei căsuţe de iarnă. A luat-o intr-o pungă şi a dus-o departe în pădure, dupa ce în prealabil a aflat că undeva mai sus, înspre staţia seismică ar fi fost un cuib de viperă.

Noi am fost in vacanţă in grădina Uriaşului Ciucaş.

Mulţumim nenea Uriaşu’,

Să mai poftiţi pe la noi dragii mei!