OFRANDE ABEONEI XXIV – EXPLORATOR PE VALEA POIENII.

EXPLORATOR PE VALEA POIENII.

(Munții Rodnei, 22-28 septembrie 1991)

Legătura mea cu Maramureșul  a fost o întâmplare. Numele ținutului l-am aflat încă din copilărie, citind povestiri despre Dragoș și Bogdan; mai târziu, când am început să învăț istoria și am aflat legătura lor cu întemeierea Moldovei, sunetul cuvântului Maramureș îmi înfiora, nu știu de ce, sufletul. Totuși o vizită pe aceste meleaguri nu a fost una din preocupările vieții mele. De aceea atracția irezistibilă pe care am simțit-o când, întâmplător, am luat contact cu el m-a surprins; cu mai mult timp în urmă am făcut o călătorie în interes de serviciu la Sighetul Marmației, călătorie care mi s-a întipărit în memorie, iar inima mi-a rămas în muții prin care am trecut, mai ales Țibleș și Rodnei; atunci am străbătut câte o mică porțiune din văile Izei, Vișeului și Tisei. L-am revăzut în august 1981, călătorind cu motoreta (vă mai amintiți de Zambilica? v-am mai pomenit de ea) și am străbătut Maramureșul de la Pasul Prislop, pe valea Vișeului și Tisei până la Pasul Huta. Dragostea cea mare, însă, a fost declanșată în aprilie 1989 când am petrecut cu Antonella câteva zile la Borșa; atunci l-am cunoscut pe părintele Simion Mihali și, pot spune cu mâna pe inimă, că intrarea mea în Borșa Maramureșului s-a făcut, simbolic, prin biserică. Prin biserică m-am împrietenit cu „MoșGheorghe“ și ramurile copacului al cărui trunchi este. „MoșGheorghe“ este un om obișnuit pe care, însă, mi l-am făcut „chip cioplit“; dacă nu-mi poate fi tată, un frate mai mare îmi poate fi. L-am numit „MoșGheorghe“ pentru că în Maramureș  se spune moș la bunic; deși diferența de vârstă dintre noi nu justifică sensul cuvântului „moș“ dat în Moldova l-am numit așa pentru că mi l-am dorit un sfătuitor înțelept, un fel de Daniil Sihastrul. Așa mi l-am dorit eu să fie. În realitate „MoșGheorghe“ este ceea ce își dorește el să fie: un om obișnuit căruia îi plac viața, femeile frumoase și un pahar de horincă, un om care, atunci când ne întâlnim se bucură; și este atâta sinceritate în bucuria lui cum numai la un prieten poate fi. De aceea „MoșGheorghe“ îmi este deosebit de drag! „MoșGheorghe“ din care mi-am făcut „chip cioplit“, căruia îi port un deosebit respect și un imens simțământ de prietenie.

 1-Duminică

Avusesem programată anul acesta o excursie în Piatra Craiului cu scopul de a continua traseul întrerupt în iulie 1990 în Șaua Grind. A trebuit să amân acest plan pentru a merge la înmormântarea altui prieten de-al meu, Gavrilă, unul din ginerii lui „MoșGheorghe“.

Când fusesem la Borșa, în iarnă, (ocazie cu care am trăit acea nemaipomenită aventură împreună cu Gavrilă, Maria și Antonella) Sava, a treia fiică a lui „MoșGheorghe“, era însărcinată; i-am spus, în glumă, că de-o fi băiat să-i dea numele meu. Aflu acum că dorința mi-a fost îndeplinită: băiatul pe care-l născuse Sava purta numele de Georgian Costel!

Fiul părintelui Simion, student la Facultatea de Electrotehnică din Iași stă pentru câtva timp la noi; pentru două zile a venit și Cornelia, soția lui. Stând de vorbă cu ei, ascultându-le graiul, m-a prins dor de Maramureș așa că am am amânat ideia de a repeta încercarea străbaterii în lung a Obcinei Mari a Bucovinei și am dat curs invitației lui Georghe Danci-Brandis de a-l vizita.

Mă hotărăsc să plec împreună cu Cornelia. Mai întâi a existat o variantă conform căreia urma să plecăm cu trenul până la Iacobeni de unde urma să ne ducă cu mașina, la Borșa, peste Pasul Prislop, tatăl ei; eu ar fi urmat să cobor la Gura Lalei, să urc pe Ineu, apoi ținând creasta să merg în Șaua Gargalău de unde, coborând pe la lacul Izvorul Bistriței, să merg la Borșa. Din cine știe ce motive, tatăl Corneliei nu a mai putut veni la Iacobeni așa că mi-am schimbat planul; vom merge cu trenul prin Salva, iar eu voi coborî la Dealul Ștefăniței pentru a parcurge porțiunea de creastă principală a Munților Rodnei rămasă nefăcută, adică de la Dealul Ștefăniței  peste Bătrâna, la Pietrosul , iar de aici să cobor pe la Tăurile Buhăescului, pe văile Buhăescu și Repedea la Gheorghe Brandis, iar de acolo în Poiana Borșa, la tatăl Corneliei.

Călătoria cu trenul am făcut-o în tovărășia Corneliei și a unei tinere, studentă la Iași. Tiimpul a trecut nebăgat în seamă datorită discuțiilor interesante pe care le-am dus în permanență cu cele două companioane. A avut loc și o întâmplare hazlie care ne-a amuzat grozav; la Verești a urcat un cetățean aflat într-o ușoară euforie bahică, a intrat în compartiment ignorându-ne cu desăvârșire, și-a ocupat locul apoi a întins masă mare pe o jumătate de canapea, cu slănină, ceapă muștar, copănelele prăjite ale cine știe cărei orătănii precum și o butelie de jumătate de litru cu „cocârț“. Se pune omul pe treabă; face firmituri cât să hrănească un mare număr de zburătoare; înghite ca un scăpat din foamete, suge cu sete din  „cocârțul“ care-i taie răsuflarea și-i pune bujori în obraji. Iese apoi pe culuar și duhănește dintr-o țigară lungă cât un creion. În urma lui ne punem pe prognoze; cea mai pesimistă, a studentei, prevede că nici nu va apuca să se întoarcă în compartiment pentru că se va prăbuși pe culuar. Dar, contrar previziunii fataliste, omul se întoarce în compartiment, descalță pantofii și-și ridică picioarele pe canapea, scoate din diplomat o carte cu coperți frumos colorate și se pune … pe sforăit de nu se mai aude zgomotul făcut de roțile trenului.

La Salva, între două trenuri, mergem în spatele gării la un chioșc unde servim câte o cafea, iar eu, uitând că trebuie să urc pe munte, iau ca supliment o palincă. La plecare ne strecurăm în vagonul de clasa a I-a ( pe aici se poartă) pentru că este mai puțin aglomerat și-mi va fi mai ușor la coborâre cu enormul meu rucsac. Un grup de bărbați cu horinca în nas se ceartă cu șeful de tren urlând în gura mare o avalanșă de cuvinte obscene.  Cu bunul simț violentat de atâta vulgaritate, Cornelia îmi spune că abia acum înțelege preferința mea pentru singurătatea muntelui; acolo nu am a mă teme de nimic decât (ferească-mă sfântul!) de un eventual accident, caz în care nu ar avea cine să mă ajute. Fiarele sălbatice sunt violente prin natura lor de aceea te ferești de ele dar omul este imprevizibil și poate deveni violent când te aștepți mai puțin.

Trenul se apropie de Dealul Ștefăniței, stația unde urmează să cobor, așa că-mi iau rucsacul în spinare, îmi atârn de gât proaspăta mea invenție (o borsetă la care am adaptat cureaua unui vechi aparat de fotografiat) și o teacă în care se află un cuțit, mai mult pentru a crea impresie decât pentru utilitate; mai consult o dată harta, îmi iau rămas bun de la Cornelia și cobor în stație. Abordez un ceferist din preajma mea și-i solicit, pentru mai multă siguranță, o lămurire asupra direcției în care urmează s-o apuc după care plec cu voie bună la drum.

Îmi propun să mă opresc pentru înnoptat la ora 19.00 (asta însemnând cam trei ore de mers). Mă întorc puțin de-a lungul căii ferate, în direcția din care venisem și când ajung la primul drum spre stânga o apuc pe acesta. În scurt timp ies dintre case și mă opresc să mai consult o dată harta. Pun lângă ea și ghidul turistic al Munților Rodnei unde, pe o pagină, este desenat un detaliu cu zona cuprinsă între Dealul Ștefăniței și Capu Muntelui; mă amuză toponimicul locurilor ce urmează să le străbat; aflu astfel că merg pe Valea Fundoaia  pe sub Dosul Frumușelii, cum este numită culmea ce se înalță în stânga; râd de unul singur, ca prostul; de deasupra capului, dintr-un molid, un ghem de pene mă privește cu un ochi și scoate un fluierat a uimire-compătimire. Văd că trebuie să țin drumul forestier pe care mă aflu, apoi, după vreo doi kilometri (cam o jumătate de oră) trebuie să mă abat spre dreapta urmând o potecă marcată cu bandă roșie; îmi propun să mă opresc pentru noapte în locul numit „La jgheaburi“ unde se vede figurată o stână.

După trei sferturi de oră de mers, de la gară, ajung la o ramificație spre dreapta; este tot un drum dar neîntreținut, bolovănos și rupt de ape. Urc prin pădure de amestec, fag și molid, când mai abrupt, când mai domol și după o oră și jumătate de la atacarea pantei ies în partea superioară a pădurii. Priveliștea spre apus este încântătoare. Peste … Dosul Frumușelii se desfășoară o perspectivă amplă a Munților Țibleșului. Se văd, deasemenea, vaste porțiuni din valea Sălăuței care curge spre sud, fragmente din zona sudică a Munților Maramureșului (spre nord) și o culme secundară a Rodnei (spre răsărit).

Efortul depus la urcare, precum și faptul că în cursul zilei mă întreținusem doar cu două napolitane și două cafele, fac de la un timp să-mi tremure picioarele de slăbiciune. Când ajung la un izvor mă opresc să mănânc. Dar nu am astâmpăr și, cu șnițelul într-o mână și felia de pâine în cealaltă , mă deplasez spre un loc de unde am o vizibilitate bună și cercetez împrejurimile.

 Mă aflu pe o culme de munte; puțin mai jos de locul unde m-am oprit se vede o stână dar cum încă mai am timp destul până la ora 19.00 când am hotărât să mă opresc, după ce-mi potolesc foamea, plec mai departe. Ghidul îmi arată că după ce voi intra din nou în pădure voi ajunge în scurt timp la o nouă poiană cu sursă de apă și stână. Mai urc puțin pe pășune și ies la porțiunea orizontală a spinării muntelui. Ajung în dreptul unei alte stâne dar mai incitantă este imaginea unei construcții al cărei lemn albește proaspăt în marginea pădurii care se vede în față. Aceasta  nu are aspectul unei stâne ci, mai degrabă, a unui refugiu turistic. Mai depășesc o limbă de pădure, urc și ajung la căsuța ce-mi atrăsese atenția. Este o construcție aproape pătrată, cu acoperiș nou de draniță, într-o stare foarte bună. Deschid ușa legată cu sârmă și am în față o încăpere tixită cu butuci tăiați, un prici încăpător acoperit cu un strat gros de fân și o sobă de fontă. Îmi dau seama că este un adăpost pentu lucrătorii de la pădure (butinari, cum li se spune în Maramureș); fiind duminică, probabil că oamenii s-au dus pe la casele lor. Deși nu este încă ora 19.00, cum locul îmi place foarte mult, mă decid să fac popas aici. Astfel că, fiind scutit de a monta cortul, mâine voi putea pleca la drum mai dimineață.

Mă debarasez de bagaje, îmi schimb hainele ude de transpirație și, pentru că soba de fontă din căbănuță nu-mi dă garanția că nu va transmite focul construcției care urmează să mă adăpostească,  amenajez o vatră afară unde  fac  focul.  Deoarece nu a trecut prea mult timp de când am mâncat îmi fac un ceai pentru a-mi potoli setea.

 Linștea care domnește în jur, nemișcarea (nu se simte nici cea mai slabă adiere de vânt) îmi induce o adâncă liniște sufletească și o bucurie, o inexplicabilă beatitudine, pun stăpânire pe mine. Simt în preajmă o prezență nedefinită care se apropie blând  de mine, se insinuează în gândire mea, în sufletul meu, dirijându-mi voința și simțirile, inducându-mi o imensă iubire față de tot ce mă înconjoară; uit, și-i iert pe toți cei care m-au nemulțumit sau mi-au făcut rău. Mă las cuprins de sentimente  și pierd perceperea trecerii timpului. Retrăiesc amintiri plăcute din viața mea și când, întâmplător, revin la realitate constat că s-a înnoptat demult. Deasupra capului, o lună imensă, rotundă, de un alb strălucitor, luminează feeric împrejurimile; o privesc prin binoclu și descopăr, într-o margine, un  cerc perfect cu un punct în centru; văd dealuri și văi adânci; mă minunez de ce descopăr pentru că am privit-o de multe ori fără să văd atâtea detalii; undeva jos, pe Pământ, departe, se vede albind panglica șoselei, însoțind valea Sălăuței, pe care se deplasează în viteză punctele luminoase ale farurilor de mașini. Într-un târziu răcoarea nopții îmi amintește că sunt doar într-un tricou subțire. Este ora 23.20  dar nu-mi este somn; doar conștiența faptului că mâine trebuie să fiu odihnit mă face să mă retrag la adăpostul refugiului. Mă bag în sacul de dormit și, ca să adorm mai ușor, scot o carte pentru a citi, la lumina unei lumânări, câteva pagini. Când somnul îmi gâdilă pleoapele sting lumânarea și-mi notez într-un colț al memoriei ca, pentru viitoarele excursii, să-mi fac o instalație electrică de iluminat, cu baterii de lanternă, pentru a evita potențialul pericol în caz că aș adormi cu lumina aprinsă.

 2-Luni

Când mă trezesc, afară încă este întuneric. Îmi impun să adorm din nou și … o fac. Când deschid iar ochii văd cum prin gemulețul de la capul meu pătrunde lumina zilei. Gata cu trândăveala! Sar din pat, fug la izvor unde alung cu pumni de apă moleșeala somnului apoi îmi iau binoclul și urc pe vârful care se ițește nu prea departe în coasta micii căbănuțe care-mi oferise adăpost pentru noapte. Încerc să stabilesc locul în care mă aflu dar nu prea reușesc. Mă concentrez asupra priveliștii care mi se desfășoară în fața ochilor; mai întâi îmi îndrept atenția asupra cerului să-mi fac o idee asupra condițiilor meteo; o pânză subțire de nori albi, ca o perdea diafană la geamul unei camere cochete, închipuie un model fantezist pe albastrul cerului, la mare înălțime; revenind pe pământ constat că vizibilitatea este relativ bună, doar depărtările sunt ușor împâclite; aerul este încă rece și adie un vânt ușor, iar temperatura este de 6˚C (m-am dotat și cu termometru!) Nu pot identifica cu certitudine Pietrosul, motivul fiind că din acest unghi nu l-am văzut nici o dată. Pe măsură ce timpul trece luminozitatea din jur se amplifică, indiciu că soarele se ridică pe cer. Spre est se zărește o dungă pe care o bănuesc a fi culmea Buhăescu-Rebra, iar deasupra ei se vede o fâșie de cer intens luminată, semn că acolo este senin. Mă întorc la locul unde am înnoptat, aprind focul, iar cât fierbe apa pentru ceai îmi strâng bagajele apoi servesc micul dejun compus din ceai și pâine cu dulceață. Îmi propun să plec cel mai târziu la ora zece pentru că am drum lung de făcut și intenționez ca până în seară să ajung la Borșa sau, în cel mai rău caz, în imediata apropiere; sper chiar să fiu trecut de Pietrosul. De undeva, din vale, răzbate până la mine zgomotul civilizației umane transpus în zvon de motoare. Ajutându-mă de binoclu redescopăr, la lumina zilei, șoseaua înfrățită cu calea ferată care aburcă în amonte pe valea Sălăuței, spre Dealul Ștefăniței, pentru a trece în Maramureș; șarpele lung al unui tren de călători se ia la întrecere cu gândăceii multicolori  întruchipați în autoturismele de pe șosea. Constat că s-a făcut ora 9.50 și că vremea s-a ameliorat foarte mult; cerul este în cea mai mare parte senin, doar depărtările sunt încă înecate în pâclă.

 Înalț rugă de ajutor Celui care m-a vizitat aseară și plec … în întâmpinarea echinocțiului; astăzi la amiază va începe toamna astronomică. Intru în pădurea impozantă de molid pașii purtându-mă pe un drum în perfectă stare care ocolește muntele în coborâș ușor, abia sesizat; când sunt gata-gata să mă plictisesc ies din pădure, pătrund într-o rariște foarte largă unde dau de o stână părăsită. Deasupra mea, în direcția din care am venit, se ridică un versant stâncos, clădit parcă de uriași, din lespezi de piatră printre care, ici și colo, răsar molizi chinuiți care se avântă spre cer. Confrunt harta cu terenul și bănuiesc că mă aflu în Preluca de sub piatră (Preluca Pcietrii, pronunță localnicii), iar vârful cu coasta părăginită, care împunge cerul, este Muncelul Râios.

 Dau de un izvor și fac popas. Mă spăl de noroiul colectat când, traversând un făgaș adânc și mocirlos, am fost umilit, trântit la pământ, târât pe fundul pantalonilor de mâzga perfidă acunsă pe sub smocurile de iarbă. Îmi refac provizia de apă și plec mai departe coborând ușor printr-o pădure tânără de molid. Nu merg prea mult și aud zgomotul unor roți de căruță apoi, după vreo zece minute, ajung la un drum prunduit, chiar în vârful unei pante. Este ora 11.55 și mă aflu în Pasul Pietrii, pe drumul care face legătura între localitățile Romuli, de pe Sălăuța din Ardeal și Moisei, de pe Vișeu în Maramureș. Căruțele pe care le auzisem, sunt trei, fac popas să se odihnească oamenii și caii după efortul urcușului. Stau de vorbă cu cei pe care i-am întâlnit și aflu că sunt din Moisei; ca de obicei, îi întreb despre numele locurilor și-mi sunt confirmate cele ale Pasului Pietrii și Preluca de sub Piatră dar de Muncelul Râios nu au auzit și nici nu cunosc vreun alt nume al muntelui.

Plec mai departe hotărând ca următorul popas să-l fac la ora 13.00, pentru masa de prânz și să ascult buletinul meteo la radio. Timpul se menține în continuare frumos, vântul bate ușor din sud, iar temperatura aerului este de 16˚C. Urc continuu prin pădure, lipsit de perspectivă, porțiunile de urcuș aspru alternând cu cele blânde, iar la ora 13.00 ajung într-o poieniță unde mă opresc, hotărât să fac o pauză de o oră. De aici am priveliști spre nord-vest, pe deasupra copacilor; am în fața ochilor Pietrosul Rodnei, cu clop de ceață așezat șmecherește pe o ureche, care-mi face șăgalnic semn a chemare. Vârful Bătrâna nu se vede încă dar îl simt undeva, nu departe, deasupra mea. Prognoza meteorologică comunicată la radio anunță cer noros pentru Maramureș, iar spre seară ploi. Deocamdată, însă, cerul este mai mult senin; doar câteva cețuri subțiri se învârt la mare altitudine. Deși la umbră temperatura aerului este de doar 16˚C soarele frige încât poți face plajă fără probleme.

 Ora de pauză trece repede, deci pornesc din nou la drum. Intuiția nu m-a înșelat, dovadă că după jumătate de oră de urcuș aspru care scoate sufletul din mine ies la gol alpin. Drumul se vede ocolind vârful pe curba de nivel așa că mai merg pe el un sfert de oră, apoi îmi ascund rucsacul într-un tufiș și în câteva minute sunt la cota maximă. Priveliștea este magnifică! Am sub ochi întreaga porțiune de traseu  pe care o voi străbate. În fața mea, cam la trei sferturi de oră de mers văd, deplasându-se spre Buhăescu Mare, doi turiști; aș vrea să-i ajung dar nu știu dacă o voi putea face.

Timpul este în continuare frumos, cerul s-a mai înnorat dar nu sunt semne de ploaie. Privirile îmi sunt atrase către culmea impozantă care se desprinde din creasta principală, orientându-se spre sud, numită Culmea Stănigea, care separă valea Gușețului de Izvorul Bârlei. Mai incitantă însă, spre vest, se adâncește groapa de la izvoarele Dragoșului străjuită strașnic, ca de un zid, de culmea care, plecând din vârful Bătrâna, trece peste vârful Gropilor apoi se curbează, prin Buhăescu Mare, spre nord și trecând peste Rebra și Pietrosul coboară, prin Culmea Hotarului, spre valea Vișeului.

Mă întorc la rucsac și-mi continui drumul pe poteca ce coboară în Tarnița Bătrânei după ce străbate un platou prelung, Podul Bătrânei, printre jnepeni, având sub ochi o largă priveliște spre toate punctele cardinale. Grăbesc pasul să-i  ajung pe cei doi turiști ce-i văzusem de pe vârful Bătrâna dar nu-i mai văd și, tot cu ochii după ei, ajuns la o ramificație de poteci, o apuc, din nebăgare de seamă, pe ramificația care, pe sub vârful Gropilor, coboară în Tarnița la Cruce; după un sfert de oră observ eroarea și mă redresez urcând pieptiș spre vârful Gropilor, primul vârf de peste 2000 m. (2063 m.) din capătul vestic al munților Rodnei. Trudesc din greu cam trei sferturi de oră și iată-mă, suflând ca o locomotivă, ajuns la traseul cel bun. Fac popas să mi se liniștească respirația și inima, fac fotografii și-mi limpezesc spiritul căutând la grandoarea peisajului care mă înconjoară; la picioarele mele se desfășoară, impresionantă căldarea Gropilor, iar după o culme îngustă ce se desprinde din Rebra se află căldarea Rebrei; fiecare din cele două circuri glaciare naște câte un pârâu: Groapa, respectiv Pietrosul (altul decât cel care ia naștere din lacul Iezerul Pietrosului) și care, unindu-se mai jos cu alte izvoare, vor forma râul Izvorul Dragoșului. Toate acestea sunt dominate, dinspre răsărit, de un semicerc format din culmea care unește vârfurile Gropilor, Buhăescu Mare, Rebra și Pietrosul Rodnei, cu coaste abrupte, sălbatice, năclăite de grohotiș. Și toate acestea luminate discret de soarele care alunecă spre asfințit. Îmi amintesc întrebarea pusă de studenta cu care călătorisem în tren (dacă nu mi-i urât să călătoresc de unul singur) și-i răspund în gând: „Cu atâta frumusețe în fața ochilor, cum să-ți fie urât? Frumusețea văzută de ochi induce în suflet o stare de exaltare ce exclude urâtul.“

Este destul de târziu; căciula de ceață care se tot rotește în jurul Rebrei și ploaia care vine din urmă, dinspre apus, mă determină la o schimbare a planului. Îmi iau rucsacul în spate și plec grăbit la drum; intenția este să cobor pe valea Buhăescului, apoi a Repezii și dacă nu voi putea ajunge la Gheorghe Brandis în seara asta, pun cortul pe malul apei. Nu coborâsem niciodată în căldarea Buhăescului, doar o văzusem de sus de pe Pietrosul, Rebra și Buhăescu Mare. Harta îmi arată că din Curmătura Pietrosului coboară o potecă pe la tăuri și de acolo spre Repedea; pentru  a  prinde-o din acel loc înseamnă să trec peste două vârfuri ( Buhăescu Mare, 2119 m. și Rebra, 2225 m.) și, chiar de aș urma poteca ce ocolește punctele de mare altitudine, tot aș prelungi timpul … și ploaia vine implacabilă dinspre Țibleș. Aplic o tactică îndrăzneață lăsându-mă condus de instinct și, orientându-mă după amintiri, cobor lin în șaua Buhăescului unde am o ușoară ezitare: căldarea Bătrânei, pe care o am în stânga mă ispitește oferindu-mi jneapăn pentru lemn de foc și apă din izvoarele Gropii; doar vântul care bate puternic dinspre vest, aducând ploaia , mă face să-mi urmez planul inițial. Așadar cobor pe o potecă de oi spre groapa Buhăescului (în dreapta mea) și țin pe sub spinarea Rebrei considerând că voi ajunge la tăurile Buhăescului. Deși văzut de sus relieful nu părea a pune probleme deosebite, am de luptat din greu cu declivitatea accentuată și cu terenul bolovănos. Mă las condus de urmele de oi care mă feresc de o porțiune mlăștinoasă, mai trec peste o culme scurtă dar foarte abruptă după care mă așteptam să dau de lacuri dar în locul lor găsesc desișuri de jnepeni și pereți prăpăstioși de stâncă ce se prăvălesc din tăriile cerului nelăsându-mă să văd vârful Rebrei … merg mai departe și ajung la un prag după care găsesc o pantă ruptă de ape și urme de animale, iar jos, la câteva sute de metri, văd construcția unei stâne înconjurată de covor de grohotiș; spre mine urcă vuiet de apă care curge, invitânu-mă, parcă, să accept găzduire. Oboseala acumulată la coborâre, mai multă decât cea acumulată în de-a lungul întregii zile și usturimea tălpilor mă hotărăsc să înnoptez la stână. După toate aparențele oile sunt plecate; studiind în amănunt cu ajutorul binoclului, nu descopăr nici un semn de viață.

Cobor într-acolo dar distanța care nu părea așa de mare se dovedește a fi dificilă de parcurs … am impresia că stâna se deplasează odată cu mine îndepărtându-se și că am să merg o viață întreagă fără să ajung. Și totuși, încet-încet, distanța se micșorează … când mai am vreo douăzeci de metri până acolo scot un fluierat puternic să descopăr prezența câinilor dar nu-mi răspunde decât ecoul care-mi întoarce fluieratul spart în cioburi.

Intru în stână când norii au ajuns deasupra capului meu, iar soarele mai arată doar o felie minusculă de după dunga Rebrei. Prin stână parcă au trecut duhurile cele rele; unul din cele două priciuri este fărâmat și cu scânduri arse, iar o porțiune de acoperiș este spart, dranița fiind risipită în jur.

Îmi las rucsacul și ies să studiez puțin împrejurimile. La doi pași de stână curge năvalnic un pârâu ce sare un prag avântându-se într-o cascadă înspumată de vreo zece metri înălțime și care se pierde în vale, printre cutele adânci ale muntelui. Cele patru lacuri, Tăurile Buhăescului, nu le văd nicăieri.

Mă întorc înfrigurat în stână și încep să-mi amenajez loc de înnoptat. Încerc mai întâi să montez cortul în interiorul ei ( afară nu se poate, locul fiind acoperit de un covor gros de grohotiș) dar din cauza unei lespezi mari de piatră acest lucru este irealizabil. Din cutiuța neagră a aparatului de radio, printre fluieraturi, pârâituri, pocnituri și hârâituri vocea suavă a Ortansei Jude cobește a ploaie. Înalț ochii către cerul acoperit de nori negri care se zărește printr-un colț din spărtura acoperișului și răcnesc disperat: „Nevoie, ajută-mă!“ … și nevoia, săritoare … nevoie mare năvălește peste mine și-mi arată priciul rămas teafăr de năvala bipedelor sălbătăciuni care, minune a lui Dumnezeu, este înfipt tocmai sub porțiunea întreagă de acoperiș. Sub îndrumarea atentă și la sfaturile neprețuitei Nevoi scot cortul din husă, îl aștern pe prici apoi iau folia de polietilenă și o fixez în cuie (acestea se găsesc din belșug, bătute prin grinzile și bârnele din care este construită stâna) acoperind pereții din jurul priciului prin crăpăturile cărora vântul fluieră sinistru; folia fiind destul de mare îmi mai rămâne o margine pe care o trag, în chip de acoperiș, deasupra culcușului, astfel că dacă la noapte va ploua, nici nu-mi pasă; amenajez și interiorul culcușului căptușindu-l cu hainele de schimb și pătura, aranjez sacul de dormit, numai cât să mă bag în el. Mulțumesc apoi Sfintei Nevoi și, sărutându-i mâna, o îndemn către alt necăjit  care va fi având nevoie de ajutor.

Răspund apoi altei nevoi stringente care mă înghesuie de la o vreme, foamea. Feresc de pe vatra de foc priciul distrus, caut, și găsesc lemne într-un adăpost de lângă stână, pun securea în funcție și, în nici zece minute, focul pocnește zglobiu împroșcându-mă cu snopi de scântei și învelindu-mă „drăgostos“, ca pe o bucată de șuncă, cu valuri-valuri de fum făcându-mă să lăcrimez înduioșat. Mănânc înghițind ca un  lup, beau câteva căni de ceai fierbinte și mă retrag în culcușul pe care mi l-am pregătit. La lumina lanternei studiez harta și alcătuiesc planul pentru mâine.

Dacă nu va ploua, voi urca fără bagaj în Curmătura Pietrosului de unde voi ataca vârfurile Pietrosul și Rebra. Mă voi reîntoarce la stână, îmi voi strânge bagajul și voi coborî în Borșa pe valea Repezii. Măsor distanțele pe hartă și calculez că trebuie să plec cel târziu la ora 14.00 pentru a ajunge pe ziuă. În caz că va ploua sau va fi ceață, e posibil să petrec încă o noapte aici. Deasemenea, dacă până la ora zece nu voi putea începe ascensiunea spre Curmărtura Pietrosului, voi renunța la aceasta. Dau cu flit modestiei și las să mă cuprindă mândria constatând că, parcurgând traseul de la Dealul Ștefăniței la Buhăescu Mare am realizat parcurgerea integrală a traseului principal de pe creasta Rodnei, de la Pasul Rotunda la Pasu Șetref, care măsoară aproximativ 54 km.

Închid ochii să dorm, strângând sub pleoape imaginea lunii ivită printr-o spărtură din nori și în urechi cu cântecul de leagăn al râului care curge prin apropierea stânei.

3.Marți.

Pe la o bucată de noapte mă trezesc zgomotele ploii și a puternicelor rafale de vânt care lovesc cu violență în pereții de bârne ai stânii. Mă strâng în propria-mi căldură și-mi continui fericit somnul. Când  mă trezesc iarăși o lumină tulbure pătrunde prin acoperișul spart. Mă extrag din căldura culcușului și când ies din stână nimeresc, parcă, într-un imens balot de vată. Ceața care mă înconjoară este atât de deasă încât am impresia că nici vârful nasului nu mi-l  pot vedea, iar atmosfera e atât de încărcată de umezeală că nu ar mai lipsi mult să mă pomenesc scufundat într-un iaz. Mă întorc în stână, aprind focul și-mi pregătesc micul dejun. În timp ce mănânc aud din vale un fluierat scurt pe care la început îl cred a fi fluieratul de alarmă al strajei de capră neagră. După câtăva vreme, însă, sălbătăciunea ce o credeam a fi capră neagră începe să fluiere o melodie. Cum nu am cunoștință de vreo vietate, în afară de om, care să reproducă o melodie prin fluierat ies curios în ușa stânei încercând să deslușesc prin ceață miraculoasa făptură. Mai întâi dau nas în nas cu un dulău care sare scheunând speriat de ieșirea-mi intempestivă, zăresc apoi prin ceață o ființă umană adăpostită sub un sac de polietilenă, grăbind spre stână în urma a încă doi dulăi, iar mulțimea de movilițe din jur, pe care le luasem drept bolovani, se dovedește a fi turma de oi. Schimbăm salutări și, de parcă eu aș fi fost stăpânul stânei, îl invit să intre la adăpost de ploaie. Stăm de vorbă și aflu că la câteva sute de metri mai jos, în marginea pădurii, mai rezistă toamnei o stână de oi de la care vine dumnealui și vajnicele-i ajutoare, cei trei dulăi care se manifestă prietenoși față de mine. Îmi spune că distrugerile făcute la stâna în care ne aflăm (și care este a oamenilor din Romuli) au fost făcute de un grup de tineri urcați de pe valea Repezii, din Borșa. Îmi mai spune că Tăurile Buhăescului sunt deasupra pragului sub care se află stâna (nu mai jos, cum crezusem eu) și cum între timp ploaia încetase prinde un moment când  o pală de vânt înlătură, pentru scurt timp, negura și-mi arată poteca pe unde trebuie s-o iau ca să ajung la ele. Răspunzându-i la întrebare, îi spun că intenționez să cobor în Repedea să-i fac o vizită lui Gheorghe Brandis apoi voi merge în Poiana Borșa la Teteriță, tatăl Corneliei. Se dovedește a-i cunoaște pe ambii, îmi dă indicații sigure cum să găsesc casa lui Gheorghe și-mi vorbește în termeni elogioși despre Teteriță.

După ce ciobanul pleacă după oi eu încep să-mi adun bagajele; ceasul se apropie de ora 11.00, trecând de limita pe care mi-o propusesem să urc pe Pietrosul. Dar când ies afară să văd ce se mai întâmplă rămân uluit; nici urmă de ceață, munții etalându-și, incitant, priveliștile. Acum trebuie să mai fac o precizare (pe care nu știu dacă am mai făcut-o) asupra alcătuirii unei stâne de la munte. Materialul folosit la construcția ei constă din bârne de brad sau molid, îmbinate orizontal, neetanș,astfel că între ele rămâne suficient spațiu ca să vâjâie vântul și să suplinească lipsa ferestrelor; când ciobanul vrea sa cerceteze ce se întâmplă afară nu are decât să privească prin crăpăturile dintre bârne. Cum stâna în care mă aflu este înconjurată din toate părțile de versanții muntelui nu am avut posibilitatea să văd decât o infimă parte din cerul de deasupra capului, prin spărtura din acoperiș; de aceea surpriza mea când văd împrejurimile eliberate de neguri. Abia acum am prilejul să văd locul în care am înnoptat; din trei părți stâna este înconjurată de coaste stâncoase acoperite cu desiș de jnepeni, iar în față, spre sud-est, se desfășoară valea Buhăescului. Iau harta și folosindu-mă de informațiile date de cioban stabilesc locul unde mă aflu. Sunt în Zănoaga Buhăescului, locul de unde-și culege apele râul Buhăescu (care mai jos, la locul numit Gura Noaselor, se unește cu Izvorul Repedea formând în continuare râul Repedea), sub pragul lacurilor glaciare numite Tăurile Buhăescului (spre nord-vest); cumea Pietrele Albe, alungită spre răsărit (la nord) și Piciorul Buhăescului Mic (la sud). Stâna se află la confluența a două izvoare. Dorința de a vedea Tăurile Buhăescului este foarte mare și nu-i pot rezista. Ciobanul mi-a spus că până la Gheorghe, pe Repedea, fac cel mult trei ore, deci îmi pot permite să încep a coborî chiar și la ora 18.00; acum este 11.45 deci am la dispoziție încă șase ore. Îmi aranjez toate bagajele în rucsac, îl leg, numai cât să-l iau în spate și să plec atunci când mă voi fi reîntors de la tăuri și plec cu gând să urc numai până la cele patru lacuri.

Iau cu mine obiectele de care nu mă despart niciodată: binoclul, aparatul de fotografiat, exponometrul, trepiedul, cuțitul și bățul de schi și plec. Din spatele stânei se vede o potecă ce urcă abrupt până la alta care vine pieziș, pe sub stânci, din direcția din care am venit aseară. O urmez, urc din greu printre bolovani, trec un prag, cam de înălțimea unui stat de om, și ajung deasupra cascadei. Aici mă trezesc în plină sălbătăcie; blocuri imense de piatră stau, parcă, gata să se prăvălească de pe versantul înclinat al Pietrei Albe. Jnepenii domină împrejurimile obligându-mă să fac eforturi considerabile pentru a mă strecura printre ei.  Colți imenși de stâncă se înfing în norii care sunt atât de joși că parcă i-aș putea atinge cu mâna. Înaintez puțin și zăresc lacul Buhăescu 3 (numerotarea lor este făcută de sus în jos) aproape triunghiular; seamănă, parcă, cu o mistrie de zidar. Mai urc un prag și rămân cu răsuflarea tăiată în fața lui Buhăescu 2; este aproape circular, cu o apă atât de limpede încât îmi este imposibil să cred că are 5,20 m. adâncime; are aspectul unei fântâni uriașe săpată, parcă, de mâna omului. Dorința irezistibilă de a mă avânta în unda-i de cristal mă face să mă îndrept grăbit către următorul. Urcușul, deși nu-i lung este mai greu; poteca abia se ghicește strecurându-se printre bolovani și pe sub jnepeni, pe marginea apei. Acesta are o formă aproximativ triunghiulară, iar partea din  amonte se sprijină pe o stâncă ce se înalță vertical și din care țâșnesc șuvoaie limpezi de apă.

Acum ar trebui să fac cale întoarsă ocolind ușor prin dreapta pentru a ajunge la Buhăescu 4. Dar, ridicându-mi privirea către cer, să văd ce gând mai are vremea, rămân fără grai. Deasupra mea cerul este senin, iar vârful Rebra se vede în toată măreția lui. Mă simt cuprins ca de o beție și cine mi-ar mai putea sta în cale acum? Nu-mi mai pasă nici de rucsac, nici de conținutul lui. Îl las în grija lui Dumnezeu și încep a trudi la deal, grăbind spre Curmătura Pietrosului. Când ceasul arată ora 12.55 ajung în dungă și din sufletu-mi izbucnește cântecul …

„Ia mai zi-i măi din vioară

 Că-mi vine să joc … “

Și cum să nu „erupă“ din mine astfel de simțăminte când mă aflu la limita inferioară a unui nor din care atârnă flenduri, ca franjurii unei uriașe perdele pusă la fereastra albastră a împărăției lui Dumnezeu. Iar sub această uriașă perdea, departe, sub picioarele mele, se văd văile Vișeului și Izei, cu sate risipite în lungul lor, cu case ce au acoperișurile colorate și pereții albi; ici-colo țâșnesc, a rugă, nenumărate turle de biserici; în fundal, ca un decor de teatru, se desfășoară Munții Maramureșului acoperiți, ca de o umbrelă, cu trei straturi suprapuse de nori de un alb strălucitor. Ceața s-a ridicat și mai mult descoperind vârful ascuțit al Rebrei care-și manifestă asupra mea un magnetism irezistibil. O iau într-acolo ca și cum ar fi fost firesc să fac acest lucru. Urc aproape alergând pe poteca ce se strecoară, printre bolovani imenși, pe poteca înclinată la 45˚. Alerg și mă cuprinde uimirea nepricepând de unde am atâta putere, eu care nu sunt în stare să alerg mai mult de 20 m. nici pe loc drept. Nu mă opresc decât de câteva ori, nu mai mult de un sfert de minut, să-mi trag sufletul.

Când ajung pe vârful marcat de resturile de lemn ale unei borne topometrice mă așez să privesc la spectacolul oferit de munte, parcă să-mi răsplătească efortul; am în fața ochilor, ca proiectat de un diascop, imagini fugare din peisajul montan, zărite printre spărturile din nori, expuneri cu timpi variabili, cât durata trecerii ferestrelor din perdeaua imensă de ceață … imaginile se succed … apropierea alternează cu planurile îndepărtate … sunt clipe când mă aflu ca sub un clopot imens, eu, infimă vietate cugetătoare, alături de imaginea de vis a vârfului Pietrosul încadrat în chenar de ceață din care razele soarelui se reflectă, ca dintr-o oglindă, luminându-l feeric … vreau să fac o fotografie dar durata scenei este atât de scurtă încât nu reușesc decât să armez aparatul și să-l duc la ochi, iar când să apăs pe declanșator nu am în față decât un perete alb … zadarnic aștept repetarea momentului … a fost unic … când norii fac închinare craiului munților mă lasă scăldat de soare, iscodit de vârfurile ce țâșnesc, mici insulițe, dintre caierele albe, strălucitoare, închipuind spinările oilor unei imense turme ce-și face siesta la amiază.

 Cobor din nou în Curmătura Pietrosului de unde încep să urc spre obiectul adorației mele până la slăbiciune, vârful cel mai înalt din Carpații Răsăriteni, Pietrosul Rodnei (2303 m.). Dacă în curmătură mă aflam sub plafonul de nori, pe măsură ce urc mă apropii de ei astfel că ajuns în locul unde poteca se ramifică spre Zănoaga Iezerului îi sprijin cu creștetul ca pe un tavan. Vizibilitatea nu este chiar atât de redusă, așa că văd până la 50-60 m.. Încă zece minute de mers și ajung lângă stația meteorologică automată, punctul cel mai înalt al vârfului. Încă o dată Dumnezeu îmi răsplătește efortul risipind norii, mai întâi de deasupra capului meu unde văd, printr-un rotocol imens, un cer uluitor de albastru. Cu intimitatea violată de prezența-mi inoportună stăpânii hăurilor protestează: cu fluierături stridente, repetate în cascadă marmotele dinspre Zănoaga Iezerului și cu altele, ușor voalate, repetate la intervale mai mari țapii de capră neagră dinspre Groapa Bătrânei. În învălmășeala de nori de sub mine  iau naștere ferestre efemere prin care, într-un joc feeric, apar imagini ale acelorași peisaje dar văzute, acum, din unghiuri diferite. Și aici imaginile îmi încântă ochii și fac sufletu-mi să vibreze de frumusețea ce nu oricărui muritor îi este dat s-o privească (iertată-mi fie lipsa de modestie). Și cum să nu mi se taie răsuflarea când, de la o înălțime apreciabilă, privesc locurile joase deasupra cărora mă aflu urcat cu propriile-mi forțe?

 Spre nord se vede, întinsă de-a lungul văii Vișeului, salba de localități: Poiana Borșa, Borșa, Moisei, Vișeul de Sus, Vișeul de Jos, iar departe, abia bănuită, valea Tisei; chiar jos, în fața mea, îmbrățișată protector de două picioare de munte ce coboară din Toroioaga (aflată în Munții Maramureșului), întinsă pe valea Țâșlei, se scaldă în soare Baia Borșa. Casele sunt concentrate pe văile apelor ce-și duc obolul către râul Vișeu, dinspre Munții Maramureșului sau din cei ai Rodnei, densitatea lor scăzând pe măsură ce se afundă între munți; unele din ele se văd cățărate sub culmile Cearcănului, Măgurii sau Obcinii încât intuiesc faptul că o bună parte din iarnă, când văile sunt întroienite, rămân izolate de restul localității. Cu atât mai multă bucurie trebuie să aducă primăvara în sufletul acestor oameni, cu cât iarna este mai aspră.

Spre nord nord-vest se desfășoară culmea Munților Maramureșului acoperită de trei straturi suprapuse de nori de un alb strălucitor; simt cât de dezavantajată este specia umană față de cea a păsărilor prin aceea că oamenii sunt lipsiți de splendoarea zborului; zadarnic aș întinde brațele în chip de aripi, zadarnic le-aș mișca încercând să mă desprind din înlănțuirea Pământului pentru a pluti beat de fericire deasupra acestor frumuseți. Cine știe, poate acest lucru să fie posibil dincolo de viață !? …

Rotindu-mi privirea spre vest zbor cu închipuirea, iar dorința este atât de puternică încât am senzația, la un moment dat, că mă desprind de mine însumi și planez pe deasupra Dealului Zimbrului, cumpănă de ape între Iza și Vișeu … plec la început de pe Pietrosul Rodnei luând-o pe firul văii dintre un picior al Rebrei și Culmea Hotarului, fac un  salt uriaș peste culmea împădurită a Măgurii (dogorită, poate, de dragostea cerbilor acum, în miez de toamnă) și o iau pe Iza în jos, cu Țibleșul în stânga, îmbrățișând cu dragostea sufletului pe cei care-și au sorgintea dintr-un Dragoș sau Bogdan, rude de sânge cu noi moldovenii, o iau înapoi, de-a lungul culmii înecate în pâcle a Țibleșului, pe la obârșia Sălăuței care ni l-a dat pe Coșbuc, cotesc spre răsărit, urmând drumul ce-l călcasem în ultima zi și jumătate, peste împădurita Obcina Pietrii, țin lungul culmii golașe a Bătrânei din care se desprinde spre nord  spectaculoasa vale a Izvorului lui Dragoș, fac un salt peste vârful Gropilor, brusc repezit spre cer, survolez, nevăzut de aici, pe cel bont al Buhăescului Mare și Rebra, nu demult lăsată vederii de norul în care fusese înveșmântată  o bucată de timp. Și iată-mă izbit brutal de mine însumi, intrând în dura realitate.

Ceasul îmi amintește că ora amiezii a rămas mult în urmă așa că o iau grăbit pe drumul întoarcerii coborând în Curmătura Pietrosului, iar de aici, pe la Tăurile Buhăescului zorind să ajung la stâna unde am lăsat bagajele. Trebuie să fiu în valea Repezii, neapărat, pe lumină. Totuși nu mă îndur să trec chiar nepăsător pe lângă lacuri așa că fac, împreună cu fiecare, câte o fotografie.

Când ajung la stână reîntâlnesc ciobanul pe care-l cunoscusem dimineață; de data aceasta este împreună cu un tovarăș de al lui. Mă invită să trec pe la ei, la stână, dar fiind presat de timp nu promit nimic.

Fac lateral cei câțiva pași până la firul apei ce coboară de la tăuri, îl traversez pe malul stâng și încep să cobor, având râul drept ghid, căutând să ghicesc poteca adevărată prin mulțimea de cărări făcute de oi; crezând că am greșit luând-o mult spre coasta muntelui mă redresez orientându-mă spre apă și zăresc mai jos o potecă bătută … cobor aspru până la ea și merg pe prund până întâlnesc un alt râu ce vine din stânga. Tot de acolo vine și un zgomot care îmi atrage privirea și rămân uluit privind impozanta cădere de apă ce se aruncă înspumată pe un perete aproape vertical de la o înălțime de 60-70 m.. Continui drumul ținând firul apei și ajung într-un loc unde acesta își taie, asemenea unui fierăstrău, drum într-o stâncă ce i s-a pus de-a curmezișul aruncându-se apoi într-o groapă de 3-4 m. adâncime.

 În față, de după o cută de teren, apare, provocându-mi emoții, o stână; fumul care iese prin acoperiș îmi dă de veste că ciobanii sunt prezenți și, uitându-mă atent, văd două exemplare de câini bine hrăniți care-și prăjesc blana la soarele ce strălucește peste creste. Răsuflu ușurat când zăresc o potecă ce trece pe malul drept al apei, ocolind stâna, și pe care mă grăbesc s-o urmez. Intru în pădure și după vreo cinci minute ajung într-o poiană unde se văd urmele unei stâne părăsite. Caut continuarea potecii dar aceasta coboară la firul apei după care se întoarce în direcția din care venisem. O iau totuși prin pădure, pe firul apei, călcând pe poteci abia ghicite, făcute de animale; pe măsură ce cobor îmi dau seama că omul nu a prea călcat pe aici. Studiind harta mai atent descopăr că, ocolind stâna de teama câinilor, mă abătusem de la drumul cel bun care urmărește malul stâng al Buhăescului. Cât nu e prea târziu ( pe hartă sunt figurate două cascade, al căror zgomot parcă îl aud, și cine știe unde voi mai avea posibilitatea să mă redresez) trebuie să mă corectez; trec apa pe malul celălalt și mă avânt într-un urcuș foarte dificil din cauza pantei foarte înclinate, solului umed și alunecos precum și desișurilor care adesea mi se pun în cale; după vreo douăzeci de minute de efort ajung la o potecă bătută ce coboară ușor urmărind curba de nivel, lăsând râul undeva jos, departe. Ceva mai târziu, printre copaci, văd una din cele două cascade,spectaculoasă, revărsându-și apa printr-o despicătură a muntelui, ca printr-o poartă deschisă. De la un timp coborâșul se accentuează, bolovanii care îmi fărâmă picioarele se înmulțesc; șuvoaie de apă se prăvălesc prin mici canioane tăindu-mi calea, avântându-se spre Buhăescu ce curge undeva jos prin despicătura dintre munți. Uneori apa, până își găsește loc, îmi ține tovărășie curgând, pe zeci de metri distanță, printre picioarele mele.

Priveliștea magnifică mă însoțește atât din stânga unde se înalță pinteni al căror vârf nu-l văd, cât și din dreapta unde se năpustesc izvoarele; Buhăescu își construise drum triumfal luptând cu stânca. După ce începe să se audă din nou tumultul apei răzbind prin piedicile ce i se pun în cale, de undeva de jos, mai merg încă vreo douăzeci de minute și ajung la o nouă cascadă cu șuvoiul de apă, mult mai bogat de data asta, despicat în două de un pinten de piatră, având o cădere de mai bine de cinci metri. Pădurea s-a rărit așa că am perspectivă și pe versantul de pe partea opusă; acolo, undeva sus, văd, ca pe un scul de lână atârnat într-un cui bătut în perete ce așteaptă ca gospodina să-l țeasă în război, o altă cascadă avântată pe un perete vertical de la o înălțime de vreo zece metri. Presat de timp scurtez popasul la minimul posibil după care, într-un ultim efort, cobor la firul apei.

Calitatea drumului devine acceptabilă bolovanii și făgașele săpate de ape dispărând. Poteca trece de mai multe ori de pe un mal pe celălalt al Buhăescului, adesea podețul fiind înlocuit de vreo bârnă jilavă aruncată de-a curmezișul care-mi pune la grea încercare simțul echilibrului ținând cont că am rucsacul în spate (și atârnă cel puțin 25 kg.). O cădere în apa nu prea adâncă dar destul de rece și curgând cu o viteză apreciabilă nu mi-ar surâde, obosit și transpirat cum sunt.

La un pod de beton, de unde începe un drum forestier, mai fac un mic popas apoi continui să cobor ușor de-a lungul apei; nu mai merg mult și ajung în locul unde, din dreapta, năvălește izvorul Repezii care unindu-se cu Buhăescu formează râul Repedea. Aici întâlnesc un om ce coboară de la pădure și ne continuăm drumul împreună. Îl întreb dacă îl cunoaște pe Gheorghe Brandis; răspunde afirmativ și la rugămintea-mi promite să-mi arate casa lui. Omul aduce în discuție subiectul care frământă în ultimii ani toată suflarea românească: politica. Datorită condițiilor de sol și climă care în zona Borșei fac imposibilă cultivarea cerealelor, oamenii mergeau în țară unde lucrau la I.A.S.-uri primind ca plată cereale, în principal porumb. Acum, când se pune problema retrocedării pământurilor  I.A S.-urile vor dispărea astfel că apare îngrijorarea asupra modului cum își vor mai putea procura cerealele în aceste condiții. Pe măsură ce înaintăm valea râului se lărgește, iar după ce trecem pe lângă o căsuță nostimă, din bârne vopsite în verde, amplasată în stânga drumului, de după un colț de stâncă (căruia localnicii îi spun cățân) apar primele case de pe valea Repezii. Albia râului se îngustează și se adâncește, apa bolborosește zgâriindu-și burta de stâncile care-și ridică vârfurile pe fundul ei.

În fapt de seară, iată-mă ajuns la casa lui Gheorghe. O găsesc numai pe Mărioara și copiii: Lucian și George. Gheorghe este plecat din nou la „butin“ pe Latorița. Îi dau fotografiile pe care le făcusem la Petrimanu și vreau să plec. La insistențele Mărioarei, precum și datorită faptului că timpul este destul de întârziat pentru a mai coborî în Poiana Borșa, accept să rămân peste noapte. Mi-l iau „tovarăș de somn“ pe feciorul cel mai mare al lui Gheorghe, Lucian, un puști dezghețat căruia îi place la nebunie fotbalul. Această pasiune avea să-l frământe toată noaptea făcându-l să dea din picioare și să se certe cu tovarășii lui de minge, aidoma ca pe stadion.

 4. Miercuri.

O dimineață senină dar foarte rece mă întâmpină când, după ce mă trezesc, ies ușurel din casă pentru a nu-i deranja pe cei care dorm încă, să-i dau binețe soarelui. Dau roată gospodăriei lui Gheorghe și văd că, deși are o curte nu prea încăpătoare, este cât se poate de bine întocmită. Casa, încă în construcție, este compusă dintr-un demisol (unde este amenajată o cameră, bucătăria și o mică magazie) și un nivel unde se pare că sunt trei camere. În spate se află acareturile: un saivan, cotețul pentru porci și magazia de lemne (coleșna). Totul străluceșta de curățenie. Drumul care trece prin fața casei îl presupun a fi acela pe care în ianuarie anul acesta, împreună cu Antonella, Maria și Gavrilă, am început a urca spre zănoaga din fundul Negoescului având ca țintă cabana Puzdrele, după ce, peste culmea Prelucile, trecusem din valea Pietroasei în cea a Repezii. Dintr-o curte de peste drum , Mărioara, pe care o credeam dormind, apare ducând o găleată plină cu lapte; fusese la locul unde pășuna vaca, pentru a o mulge.

Servesc micul dejun apoi, promițând că nu-i voi ocoli niciodată când voi trece prin Borșa, îmi iau rămas bun și, cam pe la ora zece, plec pe valea Repezii spre Poiana Borșa, având de la Mărioara informații exacte despre noua mea gazdă la care urma să poposesc: cuscrii părintelui Simion Mihali din Borșa. Timp de o oră și un sfert merg pe strada care urmează firul Repezii având în dreapta culmea Prislopașului și în stânga pe cea a Prelucilor. Cartierul Repedea este un fost sat, alipit Borșei când aceasta a devenit oraș.

Trec pe lângă casa mamei lui Gavrilă fără s-o recunosc. Constat, după cum arată casele, că oamenii de pe Pietroasa sunt mai înstăriți decât cei de pe Repedea. Când ajung la gura Repezii fac un popas la podul cel nou care se construiește peste Vișeu. Sunt abordat de oamenii care muncesc aici și, la solicitarea lor, le satisfac curiozitatea povestindu-le de unde sunt și pe unde am fost în timpul actualei călătorii. Aflând că până la pepinieră (acesta este reperul după care trebuie să mă orientez pentru a găsi casa părinților Corneliei) nu este o distanță așa de mare nu mai aștept autobuzul și o iau pe jos în susul Vișeului. După ce trec de cele două frumoase biserici ortodoxe  din Poiana Borșa (localitate în care tocmai intrasem după trecerea podului peste Vișeu) încep să fiu atent spre stânga pentru a descoperi restaurantul familiei Timiș, sora cea mai mare a Corneliei, acesta fiind cel mai sigur reper de orientare pentru a ajunge la punctul final al scurtei mele călătorii de astăzi. Conform informațiilor descopăr localul respectiv la parterul unei splendide vile. Intru în restaurant și o las oarecum surprinsă pe Maria (așa mi se pare că o cheamă) abordând-o de parcă ne-am cunoaște de când lumea. Gafez permițându-mi acest comportament crezând că-i va fi vorbit Cornelia despre sosirea mea dar sunt bucuros că am nimerit atât de ușor. Nedumerită în continuare, mă servește, la solicitarea mea, cu un pahar de vișinată și o sticlă de apă minerală. Nu prea iau în seamă purtarea-i rece, nedumerită, nici nu caut vreo explicație; mă așez la o masă de lângă fereastră de unde am o fantastică priveliște spre Piatra Negoescului. Îmi delectez papilele gustative cu aroma vișinatei și privirile cu imagini. Pe șosea apare Cornelia. O strig și vine înăuntru. Până îmi termin paharul de vișinată bea o cafea și mă lămurește asupra nedumeririi surorii ei: nu fusese informată de sosirea mea, de aceea nu știa cine sunt.

Plecăm spre casă, gospodăria părinților ei fiind cu vreo trei sute de metri mai sus, pe Vișeu; aici nu găsim pe nimeni: mama Corneliei este la cartofi, iar tatăl ei nu a venit de la serviciu. O văd necăjită și o întreb care-i motivul. Cu ochii aburiți de lacrimi îmi spune că are sarcină de la primărie să facă o documentație despre situația caselor și locuitorilor de pe Valea Poienii, o stradă care urmărește valea râului cu același nume, afluent al Vișeului, în vederea recensământului populației care se va face anul viitor. Este revoltată pentru că, deși ceruse, nu i se dăduse nici un însoțitor. Îi este teamă să meargă singură fiindcă gospodăriile se ridică până sus pe dunga muntelui, risipite la distanțe apreciabile unele de altele, iar oamenii nu sunt prea prietenoși cu angajații primăriei, având experiența anilor trecuți când, în urma „indicațiilor prețioase“, li se numărau vitele de prin grajduri. Ascultând-o, în capul meu începe să se înfiripe o idee; îmi amintesc de povestirile unui inginer de la I.P.E.G. care în tren, cu ocazia călătoriei mele cu Antonella spre Borșa, îmi descrisese oamenii de pe munte ca fiind descendenți direcți ai dacilor liberi, excesiv de conservatori, refuzând beneficiile civilizației (nu din motive financiare); preferau iluminatul cu lămpi cu dohot (petrol) iluminatului electric. Dacă m-aș subtitui eu slujbașului primăriei aș avea prilejul de a cutreiera plaiurile de pe coasta Măgurii dar, mai ales, de cunoaște oameni de pe valea Vișeului și în special oameni a căror gospodării se află  în împărăția sălbăticiunilor. Îi spun gândul meu Corneliei propunându-i s-o însoțesc. Acceptă bucuroasă, și după ce mai bem câte o cafea plecăm pe coclauri.

O luăm pe șosea spre Borșa, apoi cotim pe prima stradă la dreapta … de fapt stradă e un fel de a spune pentru că, în realitate, este o uliță în toată legea care urcă însoțindu-se cu un firicel de apă, din ce în ce mai abruptă și mai bolovănoasă, spre dunga zugrăvită pe cer a Cearcănului. Ne oprim pe la case, iar în timp ce Cornelia își face treaba eu intru în vorbă cu oamenii. Pe măsură ce înaintăm casele se risipesc, urcând pe câte un pinten de deal, legate de drum prin câte o potecuță îngustă care șerpuiește albind printre fânețe și mici loturi cultivate cu cartofi, oamenii devenind din ce în ce mai circumspecți, mai reținuți în comunicare, mai simplu îmbrăcați. Casele moderne  rămân la firul apei, în timp ce construcțiile vechi, făcute din bârne ridicate pe temelii de piatră, se retrag spre creastă. Drumul rămâne undeva în vale, iar noi călcăm potecile care leagă într-o adevărată rețea gospodăriile, gardurile neconstituind opreliști; când ajung la vreunul, neapăret găsesc un pârleaz sau o poartă ce poate fi deschisă cu ușurință.

Așa ajungem la o casă cocoțată sub o culme de deal, o adevărată cetate de bârne, după ce ostenim pe poteca foarte înclinată. Cu sufletul la gură din cauza urcușului strigăm la stăpânii casei dar aceștia întârzie să-și facă apariția. Am timp să cercetez casa; bârne zdravene, cioplite grosier, patinate de trecerea anilor, prevăzută cu geamuri de mărime mijlocie, protejată împotriva ploii de un acoperiș înalt de draniță, înconjurată din trei părți de șatră, sprijinită pe o temelie de piatră, înaltă de vreo trei metri. Accesul se face pe o scară robustă cioplită, deasemenea, din bârne solide. Are alcătuirea caselor simple de la țară; o sală în mijloc și câte o cameră de o parte și de alta. Ușa fiind deschisă bănuiesc că gospodarii sunt acasă. Tocmai când Cornelia începe să urce scara zăresc la o fereastră, în stânga intrării, figura unui bătrân care face semn cu mâna, invitându-ne să intrăm. Urc și, pătrunzând în casă am senzația că mă aflu într-un muzeu, construcția ei fiind făcută în vremuri neștiute. Ușa din stânga este deschisă și văd bătrânul care ne făcuse semn să intrăm, așezat la o masă solidă, cam de aceeași vârstă cu casa, mâncând lapte dintr-un castron de lemn servindu-se de o lingură de lemn. Deasupra ochilor albaștri și limpezi ca cerul unei dimineți senine se ridică o frunte înaltă, brăzdată de riduri orizontale. Pletele-i de un gri deschis se împletesc cu mustățile-i uriașe ale căror colțuri se pierd în barba ce curge până spre furca pieptului. Este îmbrăcat cu o flanelă groasă de molton maroniu peste care are tras un pieptar din blană de oaie și o pereche de pantaloni largi de suman de culoare gri; în picioare poartă opinci încălțate peste obiele. Mă bâlbâi negăsind, pentru moment, formula cu care să-l salut (primul gând care-mi vine este să îngenunchez și sărutându-i opinca să-i spun „să trăiești, Măria Ta!“) dar îmi revin și, făcând o ușoară plecăciune îi spun: „Să trăiți și bine v-am găsit“). „Bine ați venit, ne răspunde bătrânul, poftiți la masă!“ Îi mulțumim de invitație, scuzându-ne că tocmai am mâncat, apoi spunem scopul vizitei noastre. În timp ce Cornelia îi cere lămuririle necesare eu studiez camera în care ne aflăm și ce se vede prin ușa deschisă. Ușa de la intrare este solidă ca o poartă de cetate, iar în fundul tindei se văd mai multe unelte agricole tot atât de vechi cât și casa; deasupra lipsesc scânduri din podea și se vede dranița afumată de la acoperiș. Camera în care ne aflăm este de dimensiuni impozante dar de austeritatea unei chilii de sihastru, în ea negăsindu-se decât obiecte absolut necesare: un pat de lemn acoperit cu o cergă nevopsită, un dulap de lemn și două scaune; toată această mobilă este de o robustețe excesivă, făcută parcă să dureze până la sfârșitul lumii. Pereții sunt văruiți simplu, în alb, fără nici o podoabă;  doar pe un perete, într-un cui, atârnă o lampă cu petrol creând impresia că este veterana tuturor lămpilor de acest tip. Împresionat de vechime îl întreb pe bătrân câți ani are casa. Îmi răspunde că acum optzeci de ani în urmă, de când are el amintiri, tot așa arăta.

La plecare ne conduce pe o potecuță ce se strecoară prin fâneață până la pârleazul peste care se trece în curtea vecinului. Se laudă cu o mândrie copilăroasă arătându-ne ditamai bucata de polog ce o culcase la pământ, singur, cu coasa, plângându-se de cei trei feciori ai lui care, făcându-se orășeni, îl lăsaseră pradă uitării. Mi-l încrustez în memorie, să nu-l uit nicicând, și după ce ne luăm rămas bun ne continuăm drumul. Mai trecem prin multe gospodării până când, în jurul orei 19.00, ne îndreptăm spre casă având satisfăcută, în bună măsură, curiozitatea stârnită de acel inginer din tren ce-mi vorbise de maramureșenii rămași în munte, care nu au vrut să coboare cu casele pe valea Vișeului, refuzând binefacerile tehnicii, numindu-i „descendenți direcți ai dacilor liberi“.

Când ajungem la șosea îl întâlnim pe tatăl Corneliei, adăugând astfel la lista cunoștințelor mele încă un moroșan de treabă, prea ocupat însă cu treburile cotidiene pentru a acorda prea mult timp comunicării dintre noi.

Coborât din liniștea muntelui, iată-mă în plin viespar politic: minerii din Valea Jiului în frunte cu „regele“ lor, Miron Cozma, și, folosindu-se de răngi, târnăcoape și pietre smulse din pavaj, precum și de „motorizate“, au legat ușa clădirii guvernului cu un cablu de oțel și, cu ajutorul unei basculante imense, încearcă s-o smulgă din țâțâni; deasemenea, unii dintre ei, dând dovadă de un profesionalism desăvârșit, folosesc din plin sticle cu benzină având „implementate“ fitile arzânde. Tot circul acesta îl văd la televizorul fratelui Corneliei care m-a invitat la o horincă. Țelul … democraticei acțiuni sunt cei doi zâmbăreți la strigarea cărora, cu un an și ceva în urmă cotonogiseră un oarecare număr de studenți și cetățeni ai Bucureștilor, apoi sădiseră flori în Piața Universității. Nu-i mai doresc pe cei doi care le dăduseră posibilitatea să cumpere mai multă gumă de mestecat, băuturi contrafăcute și țigări străine decât muritorii de rând din România. Acum s-au gândit că vor să mai cumpere și altceva dar nu le mai ajung banii … așa că  … jos Iliescu … jos Petre Roman. Dar dacă pentru zâmbărețul nr.1 se mulțumesc numai cu huiduielile, zâmbărețului nr. 2 vor musai să-i dărâme „locul de muncă“. Bineînțeles că acesta nu este de acord cu punctul lor de vedere și le răspunde în aceeași manieră, organizând … focuri de artificii și o atmosferă de bucătărie când se taie ceapă multă, în timp ce uleiul se arde în tigaie. „Curat murdar“; îmi simt sufletul cuprins de scârbă și de revoltă.

Ne întoarcem destul de târziu, servim cina aproape de miezul nopții apoi discutăm de toate cu sufletul încălzit ușor de o palincă … fioroasă dar băută cu măsură. Când oboseala ne doboară, mergem la culcare. Afară este o noapte cu cerul înstelat și un aer rece, lichefiat parcă, și de teama frigului mă învelesc cu tot ce găsesc la îndemână în camera ce-mi fusese destinată: cearșafuri, pături … ochesc undeva și o plapumă … în caz de nevoie … .

 5. Joi.

Alunecasem în somn ca într-o fântână … ajung la ecuator și se pornește o ploaie torențială care mă udă până la piele. Dar nu este ploaie … este propria-mi transpirație, iar eu nu sunt la ecuator ci sunt în casa unui moroșan de treabă din Poiana Borșa. Transpirația este iscată de temperatura infernală din cameră care mă determină să arunc de pe mine tot cu ce mă învelisem de teama frigului. Când se face dimineață cercetez camera dar nu văd nimic , nici o sobă, radiator sau calorifer. Atingând din întâmplare un perete îl simt că frige. Aflu mai târziu că este peretele unei sobe amplasată pe hol care încălzește trei camere în același timp; noaptea anunțându-se rece se făcuse focul în ea. Pentru mine, un foc făcut în sobă în luna septembrie constituie un fapt inedit.

După ce servim cafeaua mă ofer s-o însoțesc din nou pe Cornelia  pentru a-și termina misiunea ce-i fusese încredințată, iar eu să mai cunosc și alți … daci liberi. Urcăm pe Valea Poienii până la casa unde ne oprisem aseară, la o răspântie de drumuri, tocmai sus în coasta muntelui. Gospodarul, un bărbat înalt și zvelt, cam de cincizeci de ani, ne iese în cale să ne apere de fiara care se zbate furioasă în lanț. Suntem invitați în casă dar Cornelia vrea să-și termine mai repede treaba, așa că refuzăm politicos. Strigă către Mărie să aducă „oiaga“ cu prună și un păhăruț. Din casă iese Mărie, o moroșancă subțirică,cu ochi vioi și fața numai zâmbet, soția gospodarului, cu o sticlă cu palincă și un pahar. Cornelia refuză. Dar eu cum să refuz păhăruțul din care sare un snop de mărgeluțe cristaline? Fac urare de noroc și sănătate, duc paharul la gură dar mirosul vine mai înainte spre nas pentru a vesti minunea ce-mi va onora gâtlejul, fără a mai ajunge în stomac pentru că până acolo fiind cale lungă se va strecura prin pereții esofagului pătrunzând direct în sânge, punându-i foc. Servește și gospodarul, urmând, parcă, un ritual; ia păhăruțul din mâna femeii, îl ține cuprins între degetul mare, cel arătător și mijlociul (inelarul și degetul mic sunt strânse cerc în podul palmei)  îl duce ușurel la gură, răstoarnă capul spre spate, ca filmat cu încetinitorul și lasă doar o picătură să-i umezească buzele. Stăm de vorbă despre una și alta. Maramureșanul mă privește doar rareori pentru că ochii lui caută cu sete, cu dragoste, peste împrejurimi; vorbește cu noi dar el se află hăt-departe pe Cearcănul sau pe Repedea, pe Buhăescu sau pe Pietrosul sau … pe cine-știe unde. Mai beau un păhăruț apoi refuz. Dacă ar fi fost după el (dar și după mine) am fi terminat litrul de țuică stând … de povești. Plecați de acolo ne strecurăm pe un făgaș săpat adânc de ape, apoi prinzând o urmă, urcăm pe malul înalt.

Ascunsă între niște copaci, zărim o casă de om sărman. De după colțul ei apare, pentru o clipă, capul unui copil. Când ajungem găsim un bărbat paralizat de spaimă și o femeie gata să ia startul. Reușesc s-o opresc cu blândețea glasului și în scurt timp le vine inima la loc. Bărbatul devine foarte volubil dar nu înțeleg nimic din ce-mi spune. Este surdo-mut. Îmi traduce femeia. În timp ce stăm de vorbă și Cornelia își notează datele de care are nevoie apare lângă noi, ieșind din casă, un înger cu plete blonde și cu ochii rupți din cerul senin al unei dimineți geroase de iarnă, larg deschiși, imenși, spre minunile vieții. Simt dorința irezistibilă de a-i dărui ceva dar nu am ce … scociorăsc prin buzunare, dau de portmoneu și găsesc pe fundul lui niște meschine monede de cinci lei, patru la număr. Dau două ei și frățiorului ei ceva mai mare, puștiul care ne descoperise și dăduse alarma, pe celelalte două. Dar în ziua de astăzi ce mare lucru și-ar putea cumpăra cu zece lei? Poate Dumnezeu, în imensa lui bunătate, îi va dărui noroc astfel ca să nu îmbătrânească biată sălbăticiune în poienile de pe coasta Cearcănului. Nu mă îndur să mă despart de ea, iar când totuși o fac sunt convins că îngerii nu sunt o născocire. Ei există!

Mai mergem o bucată de drum trecând prin pajiști, sărind peste pârleazuri sau strecurându-ne prin porți neîncuiate, urcând pe coasta dealului Corobaia (altul decât cel de sub Pietrosul) căutând casele din ce în ce mai rare, adăpostite în mijlocul câte unui pâlc de molizi, la dosul vreunui vâlcel sau pe câte o spinare de deal. Găsim o moroșancă săpând cu dușmănie, scociorând prin pământul răscolit, după cartofi. Când suntem foarte aproape ne vede și are o zvâcnire de parcă ar voi să fugă. „Nu vă temeți că nu am venit să vă numărăm vițeii ci pentru cu totul altceva“ caut eu s-o liniștesc. Mă privește cu ochi aprigi, pe sub basmaua trasă, să-i ferească fața de lumina puternică a soarelui, și-mi răspunde arțăgoasă: „No, dară de ce m-aș teme de dumneata? Nu m-am temut io dă alțâi cari-or vint să-mi numere mărhăile-n grajd șî m-oi teme tocmai amu?“ Mai izbește de câteva ori cu colțul sapei în pământul uscat, apoi cu degetele-i înnegrite de țărână alege dintre bulgări câteva stârpituri de cartofi și-mi spune cu năduf: „Supărată sunt co fo′ secetă anu′ ăsta și nu s-or pre făcut napcii, și de nu s-or făcut napcii n-om ave slană pă masă. La noi, domnule dragă, pentru că nu crește porumbul, napcii ′s baza; ei ne hrănesc. Dar care-i baiul?“ Îi explicăm despre ce-i vorba și auzind motivul vizitei noastre trăsăturile feței i se destind. Devine deosebit de amabilă și ne scutește de vizitarea câtorva case dându-i Corneliei relații amănunțite despre vecinii ei. În toiul discuției, brusc, mă îngrozește cu un strigăt ascuțit, repetat: „uaaa! … uaaa! … uaaa!“ și se repede, agitând prin aer sapa. Repede îmi dau seama că nu sunt singurul îngrozit … îngrozit se înalță în văzduh și furul, uliul care încercase să-i răpească gospodinei o găină. Văzând dușmanul alungat, se întoarce la noi și-și continuă vorba. „Domnule, mi-ai spus că nu faceți recensământul animalelor … păi să-ț′ spun ce i-am făcut la unul … unul grăsuliu trimis de la primărie să-mi numere mărhăile (văzându-mă nedumerit, Cornelia mă luminează că mărhăi sunt vitele mari vaci, tauri, viței). No, du-te dumneata în grajd și le numără că io nu am vreme amu; da trag cu ochiu′ la el și cum îl văd intrat, tranc! închid ușa, pui lețul de-a curmezișu′  pe din afară, apoi îmi fac treabă prin oraș. Se înserase cam de multișor când m-am întors; mă gândeam c-o fi flămând. No, domnu′ le-ai numărat? S-o dus tovarășu′ ca pușcat și de atunci nu i-o mai călcat pchiciorul pe aici; nici lui, nici altuia.“O ascult și privesc grajdul ce se ridică ceva mai încolo; o construcție de om gospodar, făcută din bârne zdravene, cu o ușă pe măsură, să reziste atacului lui Moș Martin despre care am auzit că dintr-o lovitură de labă e în stare să facă surcele o ușă mai slabă. În jur, pe o rază de cam jumătate de kilometru, nici o casă! Mi-l închipui pe bietul tovarăș, slujbaș al primăriei, prizonier în așa o închisoare și nu-mi doresc să fi fost în pielea lui.

Cu această ultimă casă, Cornelia își termină misiunea ce o avea de îndeplinit și coborâm în Poiana Borșa. Nefiindu-mi foame refuz mâncarea dar accept o cafea după care plecăm cu autobuzul la Borșa; Cornelia să meargă la primărie, iar eu să-i duc lui Gavrilă, la mormânt, o ramură de jneapăn  ce o adusesem de pe munte, apoi să-i fac o vizită părintelui Simion Mihali, tatăl lui Adrian și socrul Corneliei. Deasemenea, să-i vizitez pe Dumitru și Grigori-senior. În Gârlea, la „MoșGheorghe“ nu-mi mai rămâne timp să mă duc. După amiaza este săracă în întâmplări; cei pe care îmi propusesem să-i vizitez nu sunt acasă, sezonul strângerii cartofilor și cositul otavei fiind în toi. Accept invitația la o cafea la părintele Simion  apoi o mai lălăi prin oraș și, în fapt de seară descind la gazdele mele din Poiana Borșa.

Epilog. Alerg zadarnic prin oraș să cumpăr câte un cadou Ceciliei și Antonellei; zadarnic mă umilesc adresându-i un respectuos „săru′ mâna“ femeii de ipsos, manechinul dintr-un magazin, întrebând de existența nu știu cărui parfum pentru ca apoi descoperind eroarea să-mi cer zăpăcit scuze aceleiași femei de ipsos explicându-i  că am confundat-o cu vreo vânzătoare. Închei ziua de vineri refugiindu-mă în Poiana Știol la un concert de păsărele, apoi servesc prânzul la restaurantul Stibina din complexul turistic unde sunt servit ireproșabil de Leana, o altă cunoștință de a mea, vecină cu Grigori-senior. Spre seară îmi iau rămas bun de la Cornelia și părinții ei și cobor la Dumitru-senior, mai aproape de gară, a doua zi urmând să iau drumul Iașului.

Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg pentru că sunt obligat să promit câte o scurtă vizită prietenilor mei, inclusiv lui „MoșGheorghe“. Aici, Sava nu acceptă refuzul meu de a sta la masă; apare și Leontina cu Gabi, aceasta din urmă oferindu-ne tuturor o surpriză de proporții: se cuibărește la mine în brațe, ea care nu este deloc prietenoasă cu străinii, și mănâncă „cot la cot“ cu mine, altă surpriză  pentru că, de regulă, este foarte greu de convins să mănânce; nu mă îndur să o las de pe genunchi până nu termină tot din farfurie astfel că trenul se duce fără mine fiind nevoit să amân plecarea pentru trenul de noapte. Așa că, ajung acasă duminică în loc de sâmbătă, cum eram așteptat.

P.S. Îmi cer iertare dacă în a doua parte a povestirii mele v-am plictisit; nu am putut da uitării acei oameni pe care i-am cunoscut în aceste zile, care se alătură celorlalte cunoștințe ale mele de prin munți. Noi ne ducem de plăcere pe munte, pentru scurte perioade; ei conviețuiesc cu muntele pe toată durata vieții lor. Noi, când muntele este dușmănos fugim, ei se luptă cu el. În aparență sunt oameni duri precum stânca în preajma căreia își duc existența dar cu un suflet atât de cald, cu un deosebit cult al ospitalității! Când, temându-mă că deranjez, îmi cer scuze îmi răspund: „Pentru noi un oaspete este o mare onoare; feri Doamne de casa în care nu intră un oaspete!“