Elbrus – noaptea invierii!

Incep sa povestesc incepand cu gara din Iasi. Povestea contine doar consideratii personale si doar ceea ce am trait ca experienta, eu si Ina, exclusiv. Referirile la ceilalti participanti la tura vor avea doar aspect conjunctural, in ideea ca as putea gresi in aprecieri sau as putea percepe gresit situatii sau fapte. Participantii la tura au fost eu:

Ina

Otilia David (Oti) din Iasi:

Rau Ovidiu (Raoul) din Tecuci:

Adrian Silivestru (Sly, devenit apoi Adylsu, dupa valea cu pricina) din Cluj:

Marcu Dan

si fiica sa, Alexandra (Alex) din Deva:

. O gasca pe cinste!

Dupa ce ma complexa tinuta oficiala a lui Aurica si alura de samurai a lui Ionut, o idee ma bazaia prin suflet, cum ca mergem intr-o zona de razboi, unde anul trecut fusesera doua atentate concomitent, si gluma unei amic «vezi sa nu pleci turist si sa te intorci veteran de razboi».

Dar dupa pupaturi, imbratisari si suspinuri ca la o nunta, ne urcam in tren. Avea sa fie casa nostra pentru urmatoarele 42 de ore. N-as putea spune ca a fost dezagrabil. Ba din contra, chiar ne-a placut. Tin minte ca Ina a scos o lista cu localitatile prin care avea sa treaca trenul, context in care Adylsu, uitandu-se circumspect la lista, conchide… « mama, cat o sa bem pe drumul asta!» Si asa a si fost! Luasem cu noi niste sticle de palinca cu gand de protocol. Rand pe rand si-au aflat sfarsitul! Una din ele, cea de la Oti avea legata la gat o cordica tricolora (in culorile steagului), pe care am mutat-o la urmatoarea sticla. Ocupatiunea a devenit si ea sa pupam tricolorul si din patriotism, o faceam cu consecventa!

Si ajungem in gara de la Rostov.

Grija noastra a fost sa ne procopsim cu biletele de intors acasa. Aici, surpriza mare! La trenul de Rostov – Varna nu erau decat 3 bilete. Doamna de la casa, care spre norocul nostru, intelegea engleza (sau avea experienta in lucrul cu turistii straini, nu ne-a dumirit exactitatea situatiei) ne-a propus sa mergem cu trenul de Rostov – Chisinau. Am aceptat cu placere… singura varianta de intors acasa;). Apoi, de la alta casa, am luat bilete pentru Mineralnye Vody (inseamna, de fapt, Apele Minerale). Traiasca vorbitul cu mainile! Am reusit si aici marele slem! Cum trenul pleca la ora 14, am haladuit un pic prin Rostov, la schimbat de bani si la mancat ceva. Mie personal, mi se golise mintea de ganduri, ramanand doar unul: o friptura mare, suculenta de porc, stropita din belsug cu macar bere! N-a avut parte neica de mangaierea asta! Ne-am oprit la o „chestie” in care se servea peste si raci! Am refuzat cu dispret alura fotogenica a crapilor si mirosul duios de peste.

La foame raman consecvent despre niste feluri si pestele sau crapii nu sunt pe lista. M-am multumit c-o bere! In gara am incarcat o placinta uriasa umpluta cu nu-s ce! Imi place sa cred ca era carne. N-am mai avut ocazia de experimente culinare caci trenul statea sa gareze. Ne-am urcat in trenul nr.2 din ruta, care a facut pana la M. Vodye cam 7 ore. Am ajuns tarziu la M. Vodye. In gara ne-a asteptat soferul de la Pilgrim, noi contactand in prealabil agentia! Pe drum, obsesia unei mese inagurale ne framanta pe toti. A fost prima teapa! Soferul ne opreste la un fel de birt si acolo ne-au servit, primul fel, muraturi (ceea ce pe mine m-a tot facut sa sper la friptura) si o supa. Colegii radeau de asteptarea mea care s-a dovedit mai fara de folos ca un castig la 6 din 49.

Si ajungem la hotelul Sheherezade, proprietatea Pilgrim! Acolo, dupa ce ni se prezinta situatia, hotaram sa punem corturile si sa ne cazam a doua zi, ca sa nu pierdem micul dejun, cina si, mai ales, sa beneficiem de dus! Afara ploua marunt dar hotarat, exact ca-n filmele rusesti! Si astfel si-a aflat sfarsitul sticla de whisky, ultima luata de protocol! Aici o sa explic parerea mea, pentru ca unii au fost nemultumiti de situatie. Rusii nu si-au incalcat cu nimic obligatiile. Cand am sunat, ne-au intrebat daca ramanem peste noapte in M. Vodye, noi insistand sa ajungem la Pilgrim. Probabil, in context, doamna Tatiana, persoana noastra de contact, a inteles ca dorim sa ajungem in situatia data, la ora 2 noaptea, acceptand compromisul situatiei. Si poate l-am fi aceptat dar dorinta dusului a fost mai arzatoare ca somnul de frumusete;). Asa ca am pus corturile si a doua zi, pe la ora 12 , am intrat in program, cu tot dichisul. Dupa ce ne-am exercitat pasiunea pentru igiena, am facut o plimbare pana in Terskol, ocazie cu care am experimentat pentru prima data specialitatile culinare locale, la un local pe care noi, adaptand literele rusesti la cele latine, l-am denumit „Motan”, supa „de aia”, pui caucazian, saslic (gratar de carne de miel), basca berea locala, Elbrus! Aveau meniu si-n limba engleza.

Si vine ziua cea mare. Cu tot calabalacul, cu mic cu mare, schimbam doua telecabine (in fapt, telegondole) si un telescaun si ajungem la butoaie. Dupa o oarecare asteptare, facem cazarea si, echipati de-o tura usoara, facem prima urcare pentru aclimatizare. Elbrusul arata impunator. E urias… pare ditamai! In jur, peisajul iti taie respiratia! Aflam ca pe Varful Ushba, un armean se afla blocat, solicitand interventia pentru salvare. Dan ne arata care e Varful Ushba! Arata exact ca un cosmar, frumos doar la privit! Hotaram ca in noaptea ce vine, la ora 3 sa fim „in curte”, sa incepem tura!

Si se face ora 3. Ne adunam cu totii si incepem sa urcam. In mintea noastra se pripasise si o lozinca, afectata de Dan „Compagneros, vamos a la guerra. Adelante!” Simteam ca sangele imi zbarnaie prin vene! Patit cu vremea, pe Mont Blanc, simt o usoara strangere de inima cand Ina spune ca parca i s-a parut ca fulgera, mai ales ca sperasem sa nu observe! Cine spune ca Elbrus e un munte usor, probabil are alte repere! Pana sus, deasupra Stancilor Phastukov, panta nu se inmoaie nici un pic. Urci ca pe Varful Bistricioru, cu genunchii la gura. Vremea se strica vazand cu ochii. Deja, cand am ajuns sus, sa facem stanga spre saua dintre cele doua varfuri, se lasase ceata si incepea sa aburniteze usor! Vantul era domol. Un batranel, probabil ghid, care cobora, ne spune ca am inceput tura prea tarziu,ca trebuia sa plecam de la 12 noaptea de la Butoaie sau mai sus, de la Priut, ca din sa ma sint patru ore pana pe varf si ca sa ne intoarcem! Eu ma uit la Dan, Dan se uita la mine… Nu ne dam seama ce vrea sa spuna omul si ne continuam ruta. Ajungem in sa ca prin vis.

 

 

Nu a existat grup cu ghid, pe care l-am intalnit, care sa nu ne ceara insistent sa ne intoarcem. Mai sus, in portiunea cea ma periculoasa, caci in stanga se cascau hauri, Ina incepe sa vomite. Imi dau seama ca o afecteaza altitudinea si ma rog din tot sufletul sa fie doar de la efort! O asteptam sa-si revina si o rog sa mai forteze un pic, sa ajungem la un loc plan, unde, eventual sa ne astepte pe cei care vor sa facem varful. Trece pe langa noi si ultimul grup cu ghid care nu intelegeau de ce nu coboram. Cei din fata parlamenteaza cu ghidul si hotaram sa mai continuam un pic. Ceata devenise densa, incepuse sa ninga si vantul spulbera zapada in fata. Ne oprim! Aici majoritatea hotarasc sa ne retragem din traseu.

Firesc ar fi fost ca asa sa fac si eu. Mi-a fost greu sa hotarasc contrariul, mai ales ca in grupul care se intorcea era si Ina. Cu car fac schimb de rucsaci, iau pioletul care pana atunci fusese la ea, aparatul foto, imi iau ramas bun de la ceilalti care ma priveau prostiti si hotarasc sa continui singur. Era aproximativ ora 14. Ii spun Inei ca daca nu dau nici un semn pana la ora 23.30, sa anunte pe cei de la rescue team.

Oti, mai tarziu, mi-a spus ca am fost individualist si egoist, ca am fortat varful pentru mine, din prima, si nu am fost solidar cu grupul si daca n-as fi fost asa incapatanat, a doua zi as fi facut varful cu ei. Din punctul ei de vedere are dreptate sa creada asta. Din punctul meu de vedere lucrurile stau altfel si m-am explicat mai tarziu colegilor. Cand sunt pe munte, angajamentul meu este total! Asta inseamna ca sunt dispus sa-mi asum riscuri pana la nivelul suportabilului. Paradoxal, nu sunt un tip de anduranta, ci unul de explozie!
Imi era foarte clar ca nu voi mai avea forta nici sa ma scobesc in nas, darmite pentru o revenire in traseu a doua zi! Am facut sacrificii foarte mari sa pot ajunge pe Elbrus si, doua luni am fost legat de glie cand cu alegerile, cand practic nici nu am existat pentru realitate, fiindu-mi greu cu un serviciu, darmite cu practic doua! Mi-a fost imposibil sa accept ca toate astea au fost doar pentru o tura pana in saua dintre varfuri. Mai bine stateam acasa ! Apoi, am socotit ca atunci cand esti pe un munte mare iti asumi riscuri mai mari si,asa cum am spus si-n alt context, eu am vrut sa ajung pe varf nu din orgoliu, ci pentru ca exista.
Conceptual, percep o ascensiune ca fiind facuta cu echipament minim, in forta! Eram in carti ! Am urcat de multe ori singur, iarna! Ceata nu ma speria! Macajele facute din stegulete se vedeau inca bine sau daca asteptam, vatul alunga ceata si pentru urmatorii 10 metri se vedea directia traseului. Am facut doua greseli: prima a fost ca mi-am dat ochelarii anti UV jos de la ochi ca sa vad steguletele mai bine, care abia se vedeau prin ceata cu ochiul liber, si nu mi-am tinut targgetul, ca daca nu ajung pana in preajma varfului pana la ora 18, sa ma retrag din traseu.

Si am continuat singur inca cinci ore si ceva . La dus a fost OK. Cu exceptia a doua pante foarte accentuate, inzapezite, cu zapada pana la brau! Brusc, pe una din ele, imi da prin cap ca poate declansez vreo avalansa si incerc o iesire spre dreapta. Stand eu si chitind mai bine treaba, imi dau seama ca asa sunt mai mari sanse s-o iau cu zapada la vale, taind panta, asa ca renunt si urc vertical. Pierd marcajul. Mai sus, dupa a doua panta il regasesc. Ducea la un sir de stanci ca cele de la Phastukov. Erau ca spinarea unor dinozauri. Trec printre ele si pierd din nou marcajul. Era ora 19.20. Urc prin stanga, pe langa sirul stancilor, socotind ca pe acolo trebuie sa fie varful. Cand ma uit la vale si-n directia opusa panta urca la fel de mult. Socotesc ca si-n directia aia ar putea sa fie varful. Chitind treaba, imi dau seama ca am o sansa din doua sa nimeresc directia buna, pe oricare parte as lua-o! Imi venea sa dau cu pioletul in stanci. Ma uit la ceas. Era deja 19.40. Aici am gresit, uluitor, ca n-am continuat.
Ar fi trebuit sa continui pana as fi dat de varf. Tot aia era. Dar vremea se inrautatise simtitor. Nu mai vedeam mai nimic din cauza cetei si la gene mi se prinsesera mici turturi de gheata si situatia, recunosc, ma descumpanea. Realizez ca ar fi cazul sa ma retrag din traseu.

Ma mai uit odata in toate directiile, doar-doar oi vedea vreun stegulet de marcaj. Nu se mai vedea nimic. Totul devenise o nebunie. O iau rapid la picior, nadajduind sa-mi gasesc urmele mai incolo. Nu le-am mai gasit. Zapada ninsa si vantul ce o spulbera imi stersesera urmele. Asta m-a descumpanit. A fost pentru prima data cand mi-a trecut prin cap c-am pus-o! Mai jos zaresc ca prin minune un sir de stegulete. O iau alert spre ele si intr-un pasaj cu plan puternic inclinat, ma dezechilibrez, de ameteala, si cad inspre prapastie, cu capul in jos, pe-o parte. Din instinct, fac manevre si ma opresc in piolet. Nu as fi crezut despre mine ca mai stiu sa fac asta, dupa stagiul de alpinism de iarna, neexersand ulterior oprirea in piolet. Dar am facut treaba cu o naturalete si o voiciune de parca as fi exersat in fiecare seara cate juma’ de ora inainte de culcare. Stresul momentului face din noi mari artisti :). Ma ridic in picioare si din ameteala cazaturii ma dezechilibrez si cad din nou, de data asta pe burta cu capul jos. Ma opresc din nou in piolet si cand ma dezmeticesc… cazusem in cararea traseului, chiar langa un stegulet. Imi zic in barba ceva de norocul prostului. Cu coada ochiului privesc spre vale, sa vad cat de tare m-as fi dus in jos. Si valea se ducea, si se tot ducea si privirea mi se opreste in ceata. Nu mai iscodesc cu privirea mai in stanga sau in dreapta, cu gand sa nu-mi stric cheful! Pornesc pe cararea gasita si intr-un moment zaresc in fata, destul de departe cele doua varfuri ale Elbrusului unde trebuia sa ajung. Abia se mai vedea si statea sa se intunece. Am scos mobilul si am trimis un mesaj Inei ca m-am ratacit si ca sunt in preajma celor doua varfuri si ca sunt OK si ca ne vedem dimineata, sa nu se ingrijoreze. Dupa aia am stat un pic si am sunat la 112. Apelul nu s-a efectuat, habar n-am de ce, si mai tarziu cand m-am uitat sa vad daca Ina mi-a raspuns la mesaj, vad ca mi se terminase si bateria la telefon. Spre dimineata mi s-a blocat si ceasul de la frig, nemaiaratand nimic.

Cand am ajuns printre cele doua varfuri era deja noapte de-a binelea. Eram pe undeva pe la cinci mii de metri si ceva. Eu nu le-am mai vazut. Doar am banuit ca sunt pe acolo pentru ca valea s-a largit si a devenit mai lina. Mi-am dat seama ca nu mai am cum sa ajung la Butoaie. Nici nu voiam, stiind de partea puternic crevasata de la Stancile Phastukov, in care, pe ceata si intuneric, as fi putut sa nimeresc. Dar am socotit sa ajung in preajma vaii finale care ajunge la Butoaie si dimineata sa cobor. A fost o noapte lunga pe platoul de langa varfuri. O vreme m-a socat ca nu-mi venea sa cred ca mi se intampla asa ceva! Ma tot intrebam daca oare chiar sunt in preajma mortii! Gandul asta mi-a racit sufletul de orice duiosie fata de mine insumi. M-am gandit, asa… ca sa mai treaca vremea, la ce as pierde daca as muri, la Ina, la parinti, la copilul pe care as fi putut sa-l am si sa-l vad crescand, la cartile ramase necitite, la cariera, la toate vacantele, la toate ajunurile de Craciun, la cafeaua de dimineata si la cate nu m-am mai gandit eu in noaptea aia! As fi vrut sa pot varsa macar o lacrima, macar de dragul „romantismului” momentului, insa imi era prea teama, cumva, sa nu slabesc vigilenta si stand asa si plangandu-mi de mila sa nu ma tenteze sa motaiesc, sa adorm si sa mor in somn, inghetat. Ma obseda chestia asta cu adormitul. Am trecut in revista variantele sa raman in viata si singura cu sorti de izbanda am hotarat ca este aceea sa merg toata noaptea. Aveam aprinsa frontala si am inceput sa merg usor spre directia nord, la busola. Setea incepea sa ma chinuie de parca eram in desert. Asa ca am inceput sa mananc zapada. Cand mai cadeam, dezechilibrat de vant, luam trei pumni de zapada. Tin minte placerea absoluta cand simteam cum zapada se transforma in lichid si-mi aluneca pe gat. Cred ca, transformata in litri, am baut vreo doi litri de zapada, caci apa imi inghetase in sticla de plastic de ore bune in urma.Uneori adormeam pentru cateva momente, in picioare, sprijinit in piolet. Daca cineva mi-ar fi spus asta inainte, nu as fi putut sa-l cred, ca poti adormi in picioare! Cand deschideam ochii sa privesc in noaptea cu ceata si ninsoare, aveam iluzia ca se inchide un vizor, ca la aparatele foto vechi, cu film!

Mergeam mecanic si socotind ca poate Ina a primit mesajul, am inceput sa strig dupa ajutor. Tarziu in noapte, cand inca ceasul mai mergea, mi s-a parut ca deja e 5 fara 10 (cand, de fapt, abia era ora doua noaptea) si ma miram in ce nor de furtuna oi fi de nu vad nimic in jur, ci numai intuneric! Cea mai bizara iluzie a fost ca , tot cautand in rucsac sa scot sticla de apa, „vad” ca clapeta din stanga e schimbata cu una asemanatoare cu cea de la casca. Va spun cu mana pe inima ca atunci asa o vedeam si banuiala a cazut pe cei doi finlandezi langa care dormisem la Butoaie. Ma chinuiam s-o desfac si ma tot intrebam ca daca tot mi-au „completat-o”, la ce naiba au mai pus in loc gioarsa aia de clapeta ! A doua zi, dupa-amiaza, cand am sustinut lucrul asta si am vrut sa arat si celorlalti clapeta schimbata, am ramas absolut socat. Clapeta originala de la rucsacul meu era acolo, neschimbata. Totul fusese doar in mintea mea.

Spre dimineata, cand prima geana de lumina mi-a aratat vag peisajul din jur, mi s-a facut foame. Am pus rucsacul jos si am scos carnatul luat din Terskol. Cred ca am apucat sa musc de doua ori din el, cand sus, de pe panta aud o voce de tipa ca striga ceva. Nici prin cap nu-mi dadea ca ma cauta pe mine! Credeam ca e vreo nebuna care a venit acolo sa admire rasaritul de soare si frontala mea a speriat-o sau a nedumerit-o… Habar n-aveam unde sunt,in ce loc de pe Elbrus, nu aveam nici un reper si momentan nici nu prea aveam in cap sa fac orientarea de dimineata . Mai tarziu am aflat ca junsesem deja pe ruta nordica, fiind departe de directia spre Butoaie. Ii strig in engleza ca am nevoie de ajutor si sa coboare sau sa sune la rescue team. Ma asezasem culcat pe-o rana si ma uitam in spate sa vad unde s-o fi dus „nebuna”. Cand, la vreo 100 de metri, vad doua lumini, care datorita cetii si ochilor mei deja afectati (dar eu inca nu stiam asta) imi parea exact a fi doua schelete umane, cu cap si trunchi, le vedeam „clar” cum dansau ireal si pulsau luminos la nici 100 m de mine. Imi zic, ca na, dupa o noapte de doi bani pe Elbrus, mai am parte si de fenomene extrasenzoriale! Erau, e fapt, frontalele de la salvatorii mei, Anna, Michael (Misa), sot si sotie, si colegul lor, Edik. N-am recunoscut-o pe Anna, desi cu o zi in urma, la Butoaie, ma ajutase sa fac rost de apa, de la o pompa montata pe ghetar si fata de care, noi baietii facusem cateva consideratii cu privire la frumusetea armonioasa a corpului ei, concluzionand ca tipa era o barbatoasa care dupa 2 sticle de vodca te si bate mar daca niste chestii nu ies cum trebe (cum ar fi orientara in traseu, ritmul de urcare etc;). Te bate asa, promotional! Adevarul e ca Anna, cu parul ei blond si lung, arata foarte bine. Ne-a descumpanit un pic doar cand a ridicat doua lazi care pareau destul de grele si le-a trantit intr-un telescaun! La moment, nici n-aveam cum s-o recunosc, ca avea masca si ochelarii de schi, imensi si mie numai de identificari nu-mi ardea. Eram absolut epuizat. Mersesem 27 de ore încontinuu. Ma intreaba daca sunt Gabriel, ma evalueaza medical rapid si-mi dau sa beau ceai si sa mananc un sandvis. Eram atat de obosit ca n-am putut sa iau decat o gura, simtind ca-mi vine sa vomit!

Cand ceilalti au ajuns la Butoaie, Ina a fost intrebata de seful ghizilor de la Pilgrim daca au coborat cu totii. Ina a spus ca eu am ramas sa fac varful si ca daca nu dau nici un semn pana la ora 23:30 sa dea alarma. Tipul s-a alarmat instant, nelasand sa lucreze varianta asta. A sunat la Priut si de acolo a pornit Edik. De la Butoaie au pornit Anna si Misa cu un ratrack. Am avut noroc, caci in aceeasi noapte un polonez a cazut intr-o crevasa. Evaluand situatia, au pornit sa ma caute mai intai pe mine, socotind ca am mai mari sanse sa ma gaseasca in viata decat pe polonezul cazut in crevasa.

Edik mi-a luat rucsacul si Anna cu Misa ma sprijineau e cate un brat. Eram atat de epuizat ca dupa 10 pasi simteam nevoia sa ma opresc, altfel ma prabuseam. Cu toata jena, dupa catava vreme, le-am propus sa mai slabeasca ritmul, caci am mers 27 de ore incontinuu si sunt epuizat. Misa, ranjind satisfacut, ma dumireste ”man it’s not my problem, it’s yours problem”, insa se opreau des, sa-mi revin, am mai facut si doua pauze mai lungi cu baut ceai, intr-una am reusit sa mananc si un mar. Cand am ajuns la Butoaie m-am dumirit ca tipii plecasera sa ma caute de pe la 12 noaptea, in conditiile in care in seara urmatoare plecau in tura, avand clienti si practic, timpul ocupat cu salvarea si aducerea mea la Butoaie era rupt din timpul lor de odihna si pregatire a turei. In sfarsit ajungem la primul ratrack, al celor de la Salvamontul rusesc. Mi s-a parut c-am dat de oferta verii! Nici un Lamborghini nu m-ar fi induiosat mai mult la acel moment! Coboram din ratrack-ul salvamontului si urcam in altul care ne duce la Butoaie. Pe cale Misa imi zice ceva de trei romani, eu banuind ca or fi oarecare compatrioti care, ca si noi, pornesc spre varf. Cand ajung aproape, am surpriza totala sa vad ca erau Oti, Adylsu si Raoul care se lipisera de un grup de ghizi, plecand spre varf. Stiu ca m-am bucurat din tot sufletul pentru ei, in timp ce ei, printre ghionturi mi-au promis… „sa vezi ce-ti spargem fata cand ne intoarcem de pe varf!”, bucurandu-se si ei ca ma vad cu ochii lor ca sunt oke. Jos, la intrarea in traseu, ma astepta Ina care a avut o noapte cum numai ea poate sa stie. Mi-a spus ca pana la 2 noaptea a sperat ca o sa ma intorc. Dupa aia, din auzite, am aflat ca a „arat” curtea de la Butoaie si a plans pana pe la 6 dimineata cand s-a transmis prin statie ca am fost gasit si sunt in viata. Insa, intreband daca sa faca bagajul ca poate sunt in stare grava, seful ghizilor i-a spus ca ar fi bine. A crezut ca sunt grav accidentat si nu i se spune. Femeile plang usor mai din orice, insa Ina avea niste motive intemeiate, socotind contextul! Cand am coborat din ratrack si ne-am imbratisat tremura toata! Stie ca imi displac manifestarile prea emotionale si s-a abtinut cu stoicism sa nu izbucneasca in lacrimi. I-am multumit in gand din tot sufletul. Tin mine ca prin noaptea cu pricina ma macina teama ca Ina sa nu cumva sa sune acasa si sa roage pe ai mei sa trimita bani pentru a ma aduce in tara in sacul de plastic. Ar mei s-ar fi achitat instant, mai ales tata, cu inima lui in pioneze! A fost primul lucru despre care am intrebat-o. Raspunsul ei m-a dumirit. Puteam acum agoniza linistit 🙂

Concluzii: desi ar parea de speriat, va garantez ca o noapte pe Elbrus, chiar si pe la 5000 m, nu-i cu nimic mai presus ca una in Fagaras. Tot marsaluind pe platou, mi-am adus aminte de o postare a lui Mihai Telemark, de pe carpati.org, cand doi alpinisti ce i-a prins noaptea la coborare, unul din ei s-a accidentat, rupandu-si ambele picioare, si asa au facut rapeluri toata noaptea. Eu eram mic copil pe langa ei. Aveam tot platoul in care sa bat si pas de defilare daca mi s-ar fi nazarit. Aveam pe mine echipament de top, cam tot ce e mai de soi pe planeta la vremea asta, inclusiv bocancii de plastic, care fratilor, abia aici si-au facut treaba. Mi-e imposibil sa cred a oricare ar fi fost in locul meu n-ar fi facut la fel, luptand pentru viata lui si nici macar n-a trebuit sa-mi dau foarte tare silinta. A trebuit doar sa merg tot timpul si sa casc ochii sa nu cad in vreo crevasa.

Dupa ce am ajuns la Butoaie si dupa o supa pregatita de Ina, am adormit instant. Cand m-am trezit, ca din moarte, abia puteam sa ma misc! Nu exista vreo particica din corp care sa nu ma doara! Iar statul cu ochii deschisi im provoca dureri la ochi aproape insuportabile. Dan si Alex se pregateau sa urce in noaptea ce venea intr-un aranjament similar cu cel al grupului cu care plecasera de dimineata Oti, Adylsu si Raoul. Tin minte ca la 12 noaptea cand s-au trezit sa se echipeze, nu m-am putut abtine sa nu ma cobor din pat si sa ma duc la ei. In lipsa mea, se reusise cazarea noastra, a tuturor, in acelasi loc. Mi se parea sfasietor de trist ca nu pot sa merg si eu. Chiar am zis ca as merge si eu, urmand a adaug ca daca n-as fi asa de obosit. Dar Ina imi prinde fraza si striga la mine „treci in pat. Nu vezi ca esti varza?” eu incercand o indoiala… „sunt varza….?”, faza care o face pe Alex sa izbucneasca in ras. Mai tarziu, povestind faza, Raoul isi exprima nedmerirea cum o planta din ordinul crucifere, onorabila dealtfel, a ajuns sa fie folosita intr-un sens atat de dezagreabil!

Am socotit ca as mai avea o sansa a doua zi-seara , daca reusesc sa-mi revin din oboseala. Chiar incropisem un plan si obtinusem, dupa indelungi staruinte, negocieri, lingusiri si amenintari, sa obtin si acordul Inei. Din pacate, cand m-a vazut responsabilul cu cazarea, mi-a spus ca am nevoie urgenta de ingrijiri medicale la ochi, lucru confirmat de un medic roman, care urcase pe Elbrus si era la Butoaie. Mi s-a spus ca in starea in care eram, dupa doua ore de stat in zapada, nu mai aveam sa vad nimic, oricum ,si ca trebuie sa tin cat mai mult ochii inchisi si sa cobor la poale, unde ultravioletele nu mai sunt reflectate in proportie asa mare! Ulterior mi-am dat seama ca n-as fi fost valid nici fizic. Mi-a luat 3 zile sa-mi revin cat de cat.
In timp ce ne faceam bagajele, apar si Dan cu fiica-sa, Alex si-i asteptam si pe ei sa-si faca bagajele, coborand toti in aceeasi zi in Terskol. Obtinem acordul unui localnic, Osman, prieten de-al unui prieten de-al lui Raoul si facem noaptea acolo. Campingul nu ni s-a parut safe. A doua zi omul ne-a gasit si un microbuz la un pret rezonabil si am ajuns in Elbrus – sat, cazandu-ne la Camping Saclia, singurul cu dus! Ne-am mai plimbat, am mai saslic-arit, am mai bericit si asa a trecut ziua. Seara, surpiza, la camping,se cazase si grupul de polonezi cu cel care cazuse in crevasa!, pre numele lui Adam, exact ca ala din Biblie… A iesit bairam mare!

A doua zi am pornit sa ne plimbam pe valea Adylsu, insa ploaia, rece si deasa, ne-a facut sa ne intoarcem si sa am pierdut ocazia sa vedem una dintre cele mai frumoase vai din zona. Seara s-a facut un foc mare de tabara, la initiativa lui Dan si am socializat pret de vreo 4 sticle de vodca si 4 litri de bere. Eu am scos trabucurile care ar fi trebuit sa fie ale victoriei… dar n-au fost, si am impartit cate 2 la un trabuc. Ivona – poloneza, o tipa foarte simpatica si sociabila, si Dan au incendiat atmosfera cu tot felul de glume. Dimineata ne astepta microbuzul negociat cu cei de la Pilgrim care ne-a dus val-vartej spre M. Vodye, desi unii aveam probleme cu forta centrifuga care s-a dovedit a fi in contradictie fatisa cu vodca efectuata de cu seara! La un moment dat, Raoul, de plictiseala, incepe sa vorbeasca in limba romana cu soferul, care nu stia boaba de limba romana. Paradoxal, pareau ca se inteleg, desi daca unul ar fi spus „Tatal nostru” si celalalt scorurile etapei, s-ar fi inteles la fel de mult. Raoul, incurajat de succesul aparent al conversatiei chiar ii spune ca „stii, cand eram mai tanar am avut un Minsk. Si tata a avut un MZ”. Soferul il priveste si aproba multumit din cap, spunand si el ceva in limba lui. Si asa a mai trecut vremea. Pe geam ni se perinda peisajul, aproape incredibil de frumos! Simteam ca ma sfasie tristetea! O vacanta se termina… Un munte ramanea in urma, inca auzindu-i in suflet chemarea, prietenia, dragostea. Niciodata nu m-am simit in primejdie pe un munte. Poate unii munti sunt mai ursuzi dar un munte stie sa-ti fie prieten pe veci. Si acum a fost la fel.

Sufletul nostru nu e din lumea aceasta. Poate din acest motiv frumosul ne doare atat de mult! Din adancurile disperarii, pana pe culmile faradelegii, incercam sa fugim de aceasta durere, afundandu-ne mintea in tarana. Si se intampla ca, in loc sa nu ne mai doara, gandurile ne devin doar putreziciune. Poate ca am fi mai castigati daca am alege sa ne aducem sufletele in dar ca ardere de tot, mireasma placuta Domnului, caci Dumnezeul nostru este si foc mistuitor!

31 august 2012

Gabi (Zentai)

(foto: Oti, Ina, Adyl’su si Raoul)