VREI SĂ NE’NTÂLNIM SÂMBĂTĂ SEARA? (Episodul 1)

UN TRUP, O DRAGOSTE, 91 DE INIMI!

Întâlnirea de vară, carpați.org-2008

(Leaota, 6-7 septembrie 2008)

Spune o vorbă din popor că la bătrânețe unii oameni dau în mintea copiilor. Mare adevăr se găsește în înțelepciunea asta populară! Nu fac nici eu excepție de la această constatare în legătură cu mintea. La vârsta de șapte ani (a trecut ceva vreme de atunci!) deslușeam tainele aritmeticii cu bețișoare rupte din vreun vrej de viță de vie, legate în mănunchiuri de 5; 10; 100. La 60 de ani deslușesc tainele computerului pipăind orbește cu mous-ul printre inscripțiile de pe monitor; orbește pentru că la anii mei de școală limba „capitalismului retrograd“, în speță engleza, nu se studia prin școli; doar ceva franceză pe care după doi ani de studiu s-au gândit s-o înlăture din învățământul primar. Totuși, în cei doi ani de limba franceză am învățat cu mult mai mult decât în nouă ani de limba rusă, „limba comunismului biruitor“ care, într-o vreme, chiar era disciplină obligatorie la examenul de bacalaureat (numit pe atunci examen de maturitate); pe mine m-a ferit Dumnezeu de așa ceva.

Sunt nevoit să memorez sensul unor cuvinte ca: delete, yes, no … asta la început pentru că după câteva experiențe neplăcute când apărea câte o fereastră cu un lung șir de cuvinte, din care înțelegeam tot atât dacă ar fi fost scrise în sanscrită, urmate de delete, cerându-mi-se  să optez între yes or no, dădeam click la „plesneală“ cel mai adesea făceam alegerea nepotrivită. Atunci strigam după ajutor stârnind mânia Antonellei care, dacă nu aș fi fost tatăl ei, mi-ar fi aplicat vreo … corecție nu tocmai pedagogică!

Engleză prea multă nu am reușit să învăț (sunt lipsit de abilitatea învățării limbilor străine) dar m-am străduit să înțeleg acele expresii specifice calculatorului, scrise în engleză, astfel că doar rareori mai apelez la Antonella, doar pentru unele nelămuriri în chestiuni pe care nu le înțeleg.

Nu după mult timp la noi în casă a pătruns internetul (meritul este în exclusivitate al Antonellei care a avut ceva de luptă cu bătrânescu-mi conservatorism) și iată-mi o fereastră deschisă spre lume. Când am reuși să învăț a umbla prin acest hățiș am prins a căuta informații despre una din publicațiile mult îndrăgite de mine, dispărută de câțiva ani, revista România Pitorească, ce-mi oferise de-a lungul timpului, în cea de a doua jumătate a ei (prima jumătate era destinată „celor mai iubiți dintre pământeni“), până în decembrie 1989 apoi, în scurtul timp cât a mai rezistat, în întregimea ei informații cu caracter turistic. Așa am descoperit inscripția carpați.org: click și mi se deschide în fața ochilor cea mai fascinantă fereastră a internetului. Răscolesc pagină după pagină, privesc entuziasmat fotografii cu munții atât de dragi mie, cu jurnale pe care le citesc cu nesaț. Lume multă pe aici din toate colțurile țării dar și de pe alte meleaguri. Încântat, aș vrea să-mi scriu și eu părerea la unele jurnale care m-au impresionat în mod deosebit dar nu o pot face pentru că nu am cont. Încerc eu dar din nepricepere, după mai multe încercări nereușite, abandonez. Nu am răbdare s-o aștept pe Antonella și-l sun pe Radu, nepotul meu, care este un îndrăgostit de calculator, și-i cer ajutorul. Într-un sfert de oră treaba este rezolvată și așa a apărut pe carpati.org „costel2007“ , nășit de nepotul meu Radu. Și de atunci, legătura mea cu iubitorii muntelui reuniți în această comunitate se vede pe site-ul carpati.org .

Multă vreme am petrecut cu ochii în monitor și cu degetele pe mouse. Așa aflu că, anual, au loc două întâlniri cu membrii, una vara și alta iarna, de fiecare dată tot în alt loc, unul mai pitoresc decât celălalt. Aș vrea să particip și eu dar nu îndrăznesc. Privesc fotografiile, citesc discuțiile de pe forumuri și mă simt din ce în ce mai mic. Echipamente mult prea costisitoare pentru bugetul meu, iar a mă duce la acest gen de întâlniri cu bocancii mei de piele făcuți la Clujana, cu hanoracul de tercot făcut la Scornicești, cu jambierele făcute la cine știe ce cooperativă meșteșugărească, cu rucsac cu cadru și cort făcute la Urziceni (Doamne, cât mă mai mândream cu ele!) m-aș fi simțit ca atunci când am venit la oraș, eu copilul obișnuit să hălăduiesc cu tălpile desculțe dealurile natale astfel că acestea, tălpile adică, peste vară, se adaptau lutului întărindu-și pielea de nu o mai puteau străpunge nici spinii, învinsă fiind, și atunci cu mare greutate, de vreun cui rătăcit prin țărâna drumului: sălbătăciune într-o lume pe care o credeam mult superioară mie.

Un an am rezistat tentației de a trece peste toate acestea dar mi-am propus să-mi îmbunătățesc echipamentul și când voi reuși să-mi ascund sub o falsă poleială sărăcia-mi, să îndrăznesc a participa la o astfel de întâlnire; îmi dau răgaz până la cea de vară din 2008. Mare lucru nu am reușit să-mi cumpăr decât un cort Nutka ce va înlocui vechiul meu Cerna pe care-l trec în rezervă.

Îndrăznesc să comunic cu unii din carpatiști. Aș fi nedrept dacă aș pronunța nume; ar însemna să arăt că am favoriți, iar ca să dau numele favoriților ar trebui să scriu miile de ID-uri ale membrilor de pe carpati.org. Totuși nu pot să nu menționez pe Cristiana (cristianacrin), o tânără născută și crescută pe plaiuri Sălăjene care, după ce i-au crescut aripile, a zburat către fascinația Americii stabilindu-se la Chicago. Mai întâi am comunicat pe privat apoi, după stabilirea legăturii, pe messenger. În toamna lui 2007, venind în Romania, și-a manifestat dorința de a ne întâlni pentru a ne cunoaște și personal. Am făcut mai multe încercări de a stabili un loc de întâlnire dar din cauza programului încărcat ce-l avea toate s-au dovedit a fi nepotrivite. Soluția unică era deplasarea mea la Zalău.

 Și așa, într-o splendidă dimineață de început de octombrie, când lumina zilei ce se instala îmi dezvăluia frumosul peisaj în care și-a făcut culcuș Zalăul, am cunoscut-o pe Cristiana Crin o minunată sălăjancă, atât de prietenoasă de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea, intimidându-mă cu nonconformismul ei … american. Împreună cu mama ei au făcut totul ca să mă simt bine în timpul celor câteva ore petrecute în capitala Sălajului.

Și iată, postată pe site, mult așteptata știre a stabilirii locului și datei întâlnirii de vară a acestei comunități a iubitorilor de munte: 6-7 septembrie, Leaota.

Știrea mă prinde oarecum în ceață: de Leaota doar auzisem dar unde se află habar nu aveam. Și încep răsfoială prin reviste, hărți, ghiduri și în final pe internet. Google Earth-ul mă luminează oarecum arătându-mi doar coordonatele locului; undeva la est de Piatra Craiului și la sud de Bucegi. Zoom-ul destul de redus mă lipsește de amănunte. Încet-încet apar pe carpati.org  noi amănunte postate de cunoscători; mai dau și peste niște hărți astfel că sunt în măsură să-mi fac planul: plecare cu rapidul de dimineață până la București, o legătură cam pe muchie spre Petroșița (cu coborâre la Fieni) apoi câțiva kilometri buni de luat la picior până la cantonul Între Văi ce constituie punctul de intrare în traseu spre cabana Leaota. Cineva care pleacă din Craiova anunță că mai are două locuri libere în mașină; îl contactez pe privat și stabilim să ne întâlnim la Fieni de unde să mă ia și pe mine până la cantonul Intre Văi.

 Mă simt cuprins de sfială; oare cum să fac eu, un neica nimeni, să mă alătur atâtor nume cu răsunet pe carpați.org, participanți la faimoasele ture ale lui Nea Naie sau celor care sfidează verticalele prin Carpații noștri sau prin alte părți?

 Îmi fac un plan: pensionar fiind, am timp suficient la dispoziție astfel că voi pleca cu o zi mai devreme, îmi voi monta cortul undeva în drumul spre locul întâlnirii și privind la trecerea participanților să-mi fac o părere despre cât de abordabili sunt apoi, în funcție de aceasta mă voi alătura, sau nu, lor. Infantilismul acestui plan mă face să-l abandonez din start. La urma urmei, locul zeilor este în Panteon!

1. VINERI

După o noapte cu sufletul zbuciumat de un inexplicabil trac de drum pășesc spre gară, totuși mustind de optimism. Sunt pregătit pentru orice, inclusiv să petrec două zile în singurătate. De fapt nu mă simt niciodată singur; sunt cu muntele și cu cei doi prieteni nelipsiți din rucsacul meu: revista Rebus și acel lucru considerat, de unii, inutil … o carte. De data asta, o bună parte din rucsac este ocupat de un volum de 910 (nouă sute zece) pagini fără poze (calculul greutății o las în seama altora). Se cheamă „Apocalipsa“ de Sthepen King; un roman S.F. ce abia l-am început, captivându-mă de la primele pagini, și nu mă îndur să întrerup lectura pentru a căra cu mine vreo carte ceva mai subțirică.

Urcat în tren într-un vagon … modern, lipsit de intimitatea acelor compartimente de șase sau opt locuri astfel că peste zgomotul rulării vagonului pe șine se suprapune zvonul vocilor celor ce discută, caut loc voluminosului meu bagaj undeva pe culuarul din capătul vagonului și folosindu-mă de mescioara (singurul lucru bun în acest gen de vagoane) din fața mea mă pun pe citit ignorând ce se petrece în jurul meu. Și astfel, preț de vreo sută șaptezeci de pagini parcurg drumul de la Iași la Tecuci apoi după altele o sută cincizeci de la Tecuci la București. Prin amabilitatea șefului de tren sunt informat de la ce linie trebuie să iau trenul către Petroșița; timpul dintre cele două trenuri este destul de strâns, doar zece minute, însă cum trenul meu a sosit conform graficului (ba cu câteva minute mai devreme) și nu am de traversat decât o singură linie mă scutesc de emoțiile acestei transbordări.

Așa-zisa „Săgeată Albastră“ (eu am supranumit-o tramvaiul lui Miron Mitrea) cu scaune tari și incomode, doar geamurile panoramice care îmi oferă o largă perspectivă mai domolesc spiritul meu critic. Cât despre diferența dintre clase aproape că nu există; clasa a I-a constă din câteva locuri pe același tip de scaune incomode situate în capătul vagonului, despărțite de rest printr-un perete de plexiglas, fără ușă. Și mai observ o diferență: scaunele dinspre interval au un fel de policioară montată cu o palmă mai sus de podea; nu le văd rostul până ce o doamnă a cărei înfățișare sugerează prestanța unei intelectuale, cu bronzul tenului provenit de la o sursă incertă, își leapădă papucii din picioarele pe care, scoțând un oftat de satisfacție, le așează pe acea policioară. Mai observ că deshiderea automată a ușilor nu mai funcționează conductorii alergând, la oprirea în stații, de la ușă la ușă acționându-le manual cu niște mici manivele sub ochii impacientați ai călătorilor care nu pricep ce se întâmplă.

Fiind pentru prima dată pe aceste meleaguri renunț la citit și privesc peisajul dominat din aer de sumedenie de avioane ce zboară la mică altitudine, probabil către sau dinspre aeroportul internațional de la Otopeni. Pe întreg parcursul mă întristează fostele unități industriale ajunse, într-un timp așa de scurt, niște ruine. Prin fața ferestrei defilează impresionantă și fosta capitală a Țării Românești, Târgoviștea străjuită de mănăstirea Dealu (mi-o arată un foarte amabil călător, viețuitor al acestor meleaguri) ce adăpostește capul Viteazului Mihai. Cu o mică întârziere, ajung la Fieni, capătul călătoriei cu trenul, mai rămânând de parcurs încă vreo 16 km. până la locul numit La Ziduri de unde se intră în traseu. Îl contactez telefonic pe craioveanul care promisese să mă ia cu mașina dar aflu că plecând târziu de la Craiova, la Fieni va ajunge târziu în noapte, deci trebuie să-mi replanific parcurgerea acestei distanțe. Așadar trebuie să caut ceva informații asupra satului Runc aflat cam la jumătatea distanței dintre Fieni și La Ziduri. Sunt îndrumat către o intersecție, situată nu prea departe de gară, unde-și are capătul de traseu autobuzul ce merge până la Runc. Soarele frige strașnic și toată lumea caută umbra. La intersecția menționată aflu un microbuz ce așteaptă călătorii și ora de plecare. Iau contactul cu șoferul și încerc să negociez cu el parcurgerea restului de drum până La Ziduri. Nu acceptă și îmi spune că nici mașini care să transporte lemne nu circulă. Singura variantă ar fi un taxi. Dar pe acesta trebuie să-l iau de aici din Fieni; întreb, într-o doară, cam cât m-ar costa și-mi spune o sumă rezonabilă. Îmi fac un calcul asupra timpului necesar parcurgerii celor opt kilometri per-pedes și constat că m-ar prinde întunericul pe drum așa că nu mai stau pe gânduri și-l întreb unde-i stația de taxi. Îl aud că la prețul acesta mă poate duce și el dar numai până la cantonul Între Văi, cam la un kilometru de Ziduri, pentru că de acolo drumul se îngustează și nu are unde întoarce. Ei, așa se schimbă treaba! Așadar bat palma cu el; până la plecare las rucsacul în mașină și merg la un mic magazin din apropiere pentru a cumpăra o butelie de apă minerală și apoi, la drum!

La Runc roagă pe călătorii ce trebuie să-i ia la întoarcere să mai aștepte un sfert de oră și mă duce la cantonul Între Văi pe forestierul ce însoțește apa Ialomicioarei, strânsă între pereți verticali de stâncă. Sunt cât se poate de mulțumit și calculez timpii de mers: o oră și jumătate până la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului și încă o oră până la cabana Leaota, locul întâlnirii, am timp suficient până se va însera.

 Pun rucsacul pe un buștean de pe malul apei și mănânc ceva. Cantonul din dreapta drumului nu pare a fi populat dar clădirea din fața lui, de peste apă, o pensiune se pare, este animată de câțiva copii care fac zarvă alergând pe o terasă sau prin curte. Scurtez pauza la strictul necesar apoi îmi iau rucsacul la spinare și zoresc la drum.

Știu că trebuie să urmez forestierul ce însoțește Ialomicioara până la o ramificație ușor de identificat după gardul mănăstirii, acolo s-o iau pe drumul care duce la stânga și imediat ce ajung la capătul gardului să mă abat în urcare accentuată spre dreapta. Soarele care se lasă spre apus nu mai înfierbântă așa tare, iar de pe munte curge o adiere răcoroasă de vânt care transformă mersul meu într-o adevărată încântare. Mă tot uit după restul unei construcții de zid despre care se face pomenire într-un jurnal citit pe carpați dar nu văd decât o baracă de scânduri pe care o presupun a fi ridicată între timp peste acel rest de ziduri. Nu prea departe dau și de gardul mănăstirii precum și de un indicator ce anunță prezența acesteia. Constat că m-am încadrat în timp, ba chiar l-am prescurtat cu câteva minute. Bag de seamă o mică nepotrivire: informația îmi indica aici o ramificație a drumului, unul care o ia spre stânga, iar celălalt spre dreapta; în realitate unul merge drept înainte, iar celălalt o ia la dreapta. Creierul meu distrat și bine dispus procesează informația cam anapoda … după capul lui nu trebuie nicicum să merg înainte ci trebuie să mă abat de la drumul drept … și mă abat … la dreapta! Drumul bun, se cunoaște că-i circulat, mă încântă și-l calc cu plăcere. Clipocitul apei din stânga și ciripitul păsărilor îmi induc gânduri frumoase așa că merg în neștire.

Dar, la un moment dat, beculețul de alarmă prinde a clipi, mai timid la început, apoi din ce în ce mai insistent; una din informații spunea că la 500 m. de la intersecție trebuie să mă abat pe un drum către dreapta, drum care întârzie să apară și nici nu sunt semne că ar putea să o facă prea curând. Mă autoliniștesc: „ei, s-or fi înșelat și or fi mai mult de 500 m. în rest, totul corespunde descrierii!“ Și merg mai departe. Bag de seamă că din șosea se desprinde o potecă bătută, cât se poate de clară, ce coboară la firul apei. „Asta trebuie să fie, iar cel cu informația a cofundat stânga cu dreapta!“ Și-mi îndrum pașii pe ea. Și merg … și merg … locurile devin din ce în ce mai sălbatice … drumul a apucat-o cine știe încotro … poteca trece de pe o parte pe alta a apei; uneori se avântă în urcuș abrupt îndepărtându-se de apă și dându-mi speranțe: „gata, o apucă spre creastă“ … dar nu peste mult timp se răzgândește și coboară iar. Caut cu privirea pe unde calc împrumutând din experiența lui Old Shatterhand (sunt un împătimit cititor al cărților lui Karl May). Văd semne proaspete ale trecerii umane pe aici: ici un staniol de la o napolitană, colo un chiștoc de la o țigară prea „domnească“ să fie fumată de vreun culegător de fructe de pădure sau de bureți, dincolo o urmă de bocanc; și uite așa, amăgindu-mă singur, dau nas în nas cu o construcție circulară cu geamuri de jur împrejur și mintea mi se luminează: nu este ceva din filmele S.F. ci doar un observator de vânătoare, ceva mai „dichisit“, iar poteca ce o urmasem este una vânătorească. Clar, am luat-o pe unde nu trebuia. În stânga copacii s-au mai rărit și sus se vede golul alpin, o culme prelungă pe care se distinge un drum. Dacă aș opinti la deal în vre-o două ore aș ajunge la culme dar în lipsa unei hărți nu am certitudinea că acolo ar trebui să ajung.

Mă așez pe un bolovan și prind a cugeta. Și mintea mi se luminează iar. La ramificația de la mănăstire se spune că să alegi drumul din stânga, care de fapt merge drept înainte, și nicicum pe cel din dreapta cum făcusem eu. Și uite așa am risipit avantajul de două ore pe care-l obținusem parcurgând o parte din drum cu mașina, și încă o jumătate de oră în plus. Așadar, iute cale întoarsă!

Când ajung din nou la mănăstire umbrele înserării prind a ieși de prin văgăuni; doar vreun ceas din lumina zilei mai am. Continui să merg pe un forestier într-o stare destul de bună. La capătul gardului cotesc brusc la dreapta și un urcuș abrupt mă scoate deasupra mănăstirii în curtea căreia privesc ca din avion. Curând, pădurea ce o aveam în stânga se instalează și pe dreapta drumului, iar coroanele bogate ale arborilor îngroașă umbra înserării ce se apropie cu pași repezi. Amenințarea nopții mă face, inconștient,să zoresc pasul lucru ce curând mă aduce într-o stare de neplăcută oboseală. Caut un loc mai ridicat unde să mă pot așeza și prind din nou să cuget. Am certitudinea că timpul de o oră prevăzut a fi parcurs de la mănăstire până la cabană nu mai este valabil pentru mine așa că mă pregătesc, mai ales psihic, pentru un drum prin noapte. Singurul lucru pe care-l știu cu certitudine este că trebuie să țin drumul, iar la eventualele ramificații să aleg varianta care urcă.

Și o iau, tipa-tipa, în sus; mai merg … mai stau … mai ronțăi câte un pătrățel de ciocolată sau câte o bomboană și, lucrul cel mai important, caut să-mi umplu mintea cu gânduri plăcute. Urc serpentinele, cât încă mai este lumină zăresc prin pădure cărări ce taie curbele pentru a scurta calea către drumul ce se vede deasupra dar le ignor … s-a întunecat dar încă nu este nevoie de lumina frontalei … spre stânga se ramifică un drum mai lat decât cel care urcă dar nu mă las amăgit … câteva sute de metri (sau poate zeci, cine știe?) și dau de o mașină parcată pe margine … are număr de București, deci e posibil să aparțină unor participanți la întâlnire. Probabil nu au mai putut urca din cauza făgașelor adânci săpate de apă în lungul și curmezișul forestierului. Nici nu bag de seamă că s-a înnoptat de-a binelea, într-atât mi s-au obișnuit ochii. Conștientizez asta când îmi caut loc să mă așez pentru un scurt popas și trebuie să aprind frontala pe care, din acel moment, sunt nevoit s-o mențin aprinsă pentru că de o sting privirea-mi nu mai poate răzbate prin întuneric.

Parcă merg de un veac și nu mai ajung la capătul drumului. În liniștea din timpul popasurilor aud foșnete prin frunzarul uscat ce îmbracă solul de sub copaci, poate pașii unor mici vietăți … țipătul unei păsări de noapte străbate spațiul dintre arbori și stele, iar un fâlfâit greu de aripi se pierde în depărtare. O nouă ramificație, de data asta spre dreapta, mă pune în dilemă; ambele drumuri sunt de aceeași lățime, aceleași semne care indică gradul de circulație, ambele urcă ușor … pe care din ele să-l urmez? Aleg „la plesneală“ pe cel din stânga. Și nu greșesc pentru că-l simt  suind spre stele. Sunt obosit și prind a trage cu ochiul prin pădure după vreun loc orizontal unde să-mi pun cortul. Trag cu urechea, sting frontala și caut să străpung cu privirea întunericul în speranța descoperirii vreunui semn al prezenței umane, adulmec aerul în toate direcțiile după iz de fum dar în zadar: doar eu, pădurea și foșnetele. Un singur gând mă reține de la intenția de a monta cortul: situația ridicolă în care aș fi pus mâine când voi fi descoperit că am abandonat la câteva zeci de metri ce mi-ar mai fi rămas de parcurs pentru a ajunge la cabană.

Și intuiția mea se dovedește justă pentru că, parcă, urechea-mi prinde zvon de glasuri … mă opresc și ascult … parcă … dar nu sunt sigur … scot un chiot dar nu primesc răspuns. Oboseala a dispărut; grăbesc pasul și printre copacii ce prind a se rări zăresc licăritul flăcărilor unui foc. Mai scot un chiot și de data asta mi se răspunde, iar lumina unei lanterne prinde a se agita undeva sus, nu prea departe; tai în linie dreaptă către ea, urc abrupt pe lângă o șandrama a cărei miros indică fără dubiu utilitatea ei și răzbat într-o poiană în mijlocul căreia flăcările focului luminează cele câteva corturi montate aici. Nu mai simt oboseală ci doar o imensă bucurie că am răzbătut și că voi întâlni pe cei ce de atâta vreme doream să-i cunosc. Și în lumina focului îmi iese în întâmpinare „zâna cea bună“ care îmi urează bun venit, mă îmbrățișează și mă pupă. O recunosc pe Varverica.

Primul lucru de care mă ocup după ce dau mâna și cu ceilalți este să-mi instalez cortul. Apoi mă apropii de grupul din jurul focului și facem cunoștință. Pe unii îi cunosc după fotografiile de pe carpați.org . Cunosc astfel pe Cipicernat, Gabrielbv, Ovidiu și alții. Pun la bătaie proaspătul coniac fabricat la Iași, Ramero pe numele lui, supranumit de Claudiu, cel care mă însărcinase să-l înmânez carpatiștilor, „înlocuitor de colțunași“ apropó la o promisiune neonarată a acestuia de a-i servi pe unii dintre carpatiști cu acest delicios aliment ce se pare că-i mai puțin cunoscut în afara meleagurilor moldave. Așa de repede trece timpul că ne speriem când constatăm că este trecut de miezul nopții și mergem la culcare.

2.SÂMBĂTĂ

În cursul nopții, dar și dimineață până a mă trezi eu, numărul corturilor s-a înmulțit. Somnul odată alungat, toaleta de dimineață făcută și micul dejun servit fac un tur prin împrejurimi pentru a vedea locurile. Tabăra este amenajată într-o poiană nu prea întinsă dar destul de încăpătoare, situată puțin mai sus de cabana Leaota, o clădire care, deși în bună stare, deocamdată nu este locuibilă. În imediata apropiere se ridică un turn pe care este montată, se pare, elicea unei centrale eoliene. Drumul forestier pe care am venit trece pe lângă latura de jos a poienii și arcuindu-se spre stânga urcă intrând din nou în pădure.

În programul meu de astăzi este inclusă o ascensiune pe vârful Leaota pe care o voi face în cursul dimineții. Gabrielbv mă atenționează că în preajma vârfului este o stână de oi ai cărei câini le-au făcut probleme atacându-i în cursul zilei de ieri când veneau la întâlnire dinspre Bucegi. Sunt mai mulți care și-au propus să viziteze vârful dar cum nu văd să se grăbească vreunul, iar timpul se scurge cam repede, o iau înainte sperând că mă vor ajunge pe parcurs. Traseul este marcat cu bandă albastră și în prima parte urmează drumul. Deci o iau în urcuș blând prin pădure. Timpul este numai bun pentru drumeție; aerul este ușor răcoros, cerul este măturat de nori albi ce mai domolesc fierbințeala aerului, iar vizibilitatea, deocamdată, este destul de bună. Pentru a mă orienta iau cu mine harta Munților Leaota. Nu după mult timp ies în marginea superioară a pădurii și ajung la o stână care, din fericire, nu este populată. Fac un scurt popas și deschid telefonul încercând să-mi contactez familia. Dar, la fel ca în tabără, semnalul lipsește.

De aici se deschide o poiană prelungă ce urmărește spinarea muntelui pe care se vede urcând poteca, ținându-se o vreme prin dreapta pe marginea pădurii, țintind către un stâlp de marcaj plasat pe gurguiul din față ce închide orizontul. Încep urcușul care nu este deosebit de abrupt, încercând din când în când telefonul. Prind semnal doar când mai am puțin până la stâlp; mă retrag la umbra unui copac și conversez câteva minute cu fetele de acasă.

Ajuns lângă indicator orizontul mi se deschide larg în fața ochilor; o spinare prelungă acoperită de pășune se ondulează, punctată de vârfuri, către nord est; din ea se desprind, de o parte și de alta, picioare de munte cu spinări golașe dar având coastele împădurite și formând văi pe fundul cărora se vede sticlind panglica câte unui râu. Din păcate depărtările sunt împâclite lăsând să se zărească vag, ca o umbră, imaginea Pietrei Craiului spre vest și alte plaiuri ale Leaotei către nord și est. Un drum bine profilat ce apare ieșind din valea din dreapta (probabil a râului Vaca) se vede îndreptându-se în aceeași direcție, urmărind curba de nivel și ocolind punctele de maximă altitudine ale vârfurilor.

 O privire pe hartă mă convinge că nu are rost să cobor la drum pentru că, chiar dacă evită efortul urcușurilor, mărește distanța prin curbele care le face, iar pe de altă parte aș fi lipsit în bună măsură de perspectivă. Așadar, îmi propun să urmez linia matematică a crestei călcând pe pajiștea care se întinde cât vezi cu ochii, în coborâri și urcușuri line. Înainte de a-mi continua drumul arunc o privire în urmă și zăresc trei siluete de bărbați ieșind din pădure și călcând pe urmele mele.

Prin urmare, îmi stabilesc un drum imaginar, în linie dreaptă, către vârful din față pe care-l identific pe hartă ca fiind Romanescu spre care se vede, clară, poteca pe care trebuie s-o urmez. Până în șaua, nu prea adâncă, dintre vârful pe care mă aflu și vârful Romanescu pădurea se ține aproape din ambele părți dar în continuare culmea se ridică deasupra ei oferind loc prielnic de pășunat. Plăcerea plimbării este sporită de frumusețea zilei care se desfășoară pe măsură ce timpul trece astfel că, ajuns pe Romanescu, vizibilitatea s-a îmbunătățit destul de mult, umiditatea de la nivelul solului fiind împinsă de curenții ascendenți formând văluri translucide pe albastrul cerului. În stânga se disting mult mai clar versanții estici ai Pietrei Craiului, iar dincolo, în plan îndepărtat, doar umbra masivului Iezer-Păpușa și, poate, a Făgărașului. În față orizontul este încă închis de culmea Leaotei. În dreapta se lasă, adâncă, o vale ce culege apele izvoarelor de sub vârf și care, adunându-se, dau naștere râului Valea Frumușelului pe care, bănuiesc, am hălăduit aseară. Cobor în șaua abia schițată și prind a urca ceva mai abrupt, dar nu foarte mult, către vârful Frumușelu pe sub care se vede șerpuind drumul ce, într-un loc, își lasă spre dreapta o variantă la capătul căreia se vede o stână. Cobor într-o nouă șa apoi urc prelung către vârful Vaca.

Urechea-mi prinde zvon de talangă și behăit de oi. De după linia orizontului apare mai întâi o pălărie, apoi ciobanul care merge, ghid, în fruntea turmei ce-l urmează amuzant de disciplinată, oile desfășurându-se în evantai în spatele acestuia asemenea unei mantii desprinsă de pe umeri; nici una nu-și manifestă intenția de a-l depăși. Mergând agale, „dirijorul“ scoate din când în când câte un fluierat sau câte un îndemn domol: „hii, oaie!“  Bâta-i din dreapta o folosește doar ca sprijin în mers. Apucasem să urc puțin spre vârf și mi-e prea lene să evit contactul cu turma, așa că îmi caut loc bun de pus fundul și aștept desfășurarea evenimentelor. „Ziua bună!“  mă salută ciobanul ajuns în dreptul meu. Pentru a fi reperat de câini de la o distanță mai mare (din experiență știu că datul nas în nas cu aceștia iscă manifestări nu prea prietenoase din partea lor) răspund ceva mai tare: „Salutare! Gata, coborâți de pe munte?“  Nu iau în saeamă răspunsul și ochii-mi caută câinii. La mică distanță, în urma ultimelor oi care au intrat în raza vederii, apare alt cioban ce duce de căpăstru un cal încărcat cu tarhaturile stânii. În urma lui se zbenguie nu mai puțin de șapte câini: șase albi și unul negru. Stau de vorbă cu ciobanul din fruntea turmei, care s-a oprit în dreptul meu; în acest timp oile trec pe lângă noi, de o parte și de alta. Auzind vorbă, câinii aleargă ocolind turma și aruncându-mi … ocheade; nu mă latră, doar aleargă cu nasul prin iarbă culegând cine știe ce informații olfactive. Dacă ei nu-mi acordă atenție, eu nu pot fi lipsit de politețe și lansez glas de chemare la adresa lor (un fel de a te scărpina fără să te mănânce, ar spune unii). Cu limbile scoase din gura deschisă, a zâmbet prietenos (îmi place să cred), îmi aruncă din mers câte o privire și din grupul celor albi se desprinde unul: se apropie, îmi miroase mâna întinsă apoi se îndepărtează nepăsător; ceilalți, văzând gestul, se apropie de mine fără intenții agresive, cercetându-mă cu priviri amuzate, parcă, dar nu răspund invitației mele de contact fizic. Ajunge și al doilea cioban; calul îmi suflă în urechi mirosindu-mă, mă lasă să-i mângâi botul catifelat apoi pleacă și el în drumul lui. Mi se povestește întâmplarea de ieri, cu Gabrielbv. Erau cu toții, oi, ciobani și câni, la ora amiezii, la adăpost de vânt după o cută de teren. Grupul lui Gabi venea cu vântul în față, deci câinii nu i-au simțit decât când au ajuns în imediata apropiere; surpriză și de o parte și de cealaltă astfel că unii (câinii) atacă și ceilalți (grupul lui Gabi) se apără iscându-se o gâlceavă de mai mare dragul. După ce turma se îndepărtează plec și eu la drum cu gând să fac pauză pentru masa de prânz pe vârf de unde apetitul să-mi fie stimulat de imaginile din jur.

Pe măsură ce avansez în altitudine dau de un vânt nu prea tare, doar cât să-mi inducă senzația de frig. Atmosfera încărcată de umezeală își pierde transparența astfel că priveliștea către splendorile munților din jur; Piatra Craiului, Iezer-Păpușa, Făgărași și Bucegi se văd doar ca niște umbre.

Mă simt răsplătit, în schimb, de imaginile din planul apropiat, culmi secundare ce se desprind ca niște coaste din coloana vertebrală a Leaotei acoperite de păduri presărate cu dese poieni în care se văd stâni și mărginite sus de pajiștile întinse ce tapetează golul alpin. În imediata apropiere pădurea a rămas undeva jos, doar pâlcuri de brazi pitici caută, cu tenacitate, să cucerească înălțimile. Către sud și vest se văd sate pe văi de ape, iar undeva, dincolo de o culme, spre umbra Pietrei Craiului, se vede albind un munte părăginit, probabil vreo carieră de piatră. În urmă, departe, urmând drumul, se văd alte două siluete, înlocuind cele trei persoane ce le văzusem și care dispăruseră de demult; spionând prin binoclu mi se pare a identifica pe Cipicernat și Dorina din Făgăraș.

Cu rezerva de energie refăcută, plec mai departe către vârful Leaota ce se vede zvâcnind din dosul Rătuneiului. Cobor la drum să-mi refac provizia de apă de la un izvor amenajat aici, ocolesc un vârf mai puțin  spectaculos, apoi părăsesc din nou drumul  și prind a urca spre vârful Rătuneiul. De aici, mi se deschide în față, în toată splendoarea ei, imaginea vârfului Leaota.

La prima vedere diferența de nivel nu pare a fi așa de mare dar este mult de mers. Ocolindu-l prin dreapta, se vede drumul care răzbate ceva mai la est, la oarecare distanță de vârf, în Muchia Pietroasă ce se desprinde din piscul Leaotei. Ocolul este destul de lung așa că aleg urcușul din șa, direct spre vârf; mai ales că observ umbra unei poteci ce se desprinde din drum îndreptându-se către ținta mea, ținând marginea căldării ce se lasă abrupt în stânga.  Înspre răsărit negurile prind sa se  aduna formând vălătuci de nori albi pregătind ceva. Sper însă că nu se vor îndrepta spre noi ci se vor duce către alte zări.

Cobor prelung, evit contactul cu drumul  preferând poteca de oi și parcurg o scurtă creastă vălurită de mici gurguie, trăgând cu ochiul la căldarea spectaculoasă ce se lasă în stânga, vrâstată de muchii prelungi îmbrăcate în jnepeniș si tufe de smirdar printre care se scurg pârâiașe năvalnice iscate din sumedenia de izvoare, salbă de bănuți argintii pe pieptul feciorelnic al Leaotei, ce aleargă grabnic să sporească debitul Văii Bădenilor; din șa se lasă, desprins din drumul de pe creastă, o ramificație ce coboară abrupt, în serpentine ascuțite, răzbind, după ce traversează rotundul unei poieni în care mi se năzare existența unei stâne, în drumul ce se vede albind pe fundul văii. Ajuns în curmătură, prind a lupta cu urcușul către vârf.

 Din urmă se apropie vertiginos Ciprian și Dorina; în șa, cei doi se despart Ciprian continuând să meargă pe drum, iar Dorina angajându-se pe urmele mele. Și curând trece, replică umană a acceleratului lui Topârceanu:

„Zguduind pământul tună,

Zările de-abia-i ajung …

Parcă zboară

Parcă-noată“

… că-mi vine și mie să întreb:

„Cine-i? … Ce-i? … Ce-a fost pe-aici?…“

… și parc-aud din iarbă țârâit de greier întârziat:

„Ce să fie? Nu-i nimic

A trecut …“ Dorina din Făgăraș.

La mai bine de un sfert de oră în urma ei ajung și eu la momâia din pietre care marchează vârful, iar la câteva minute de mine orizontul este spart de fruntea lui Ciprian.

Chiar dacă vederea în depărtare este lipsită de claritate și nu se pot face fotografii priveliștea este încântătoare. Printre zdrențe de neguri ce se rup din norii de mică altitudine se disting imagini către Piatra Craiului și Bucegi, iar la picioarele noastre se desfășoară, radial, ceva mai clare, culmile ce se desprind din vârf, acoperite de pajiști în partea superioară și cu păduri „ciupite“ de numeroase poieni ce adăpostesc stâne sau sălașe de vite. Dorina îngenunchează într-o adâncă plecăciune în fața rarelor flori nemurindu-le cu aparatul de fotografiat. Puțin după sosirea noastră, pe micul platou de pe vârf, își face apariția o mașină minusculă, motiv de admirativă uimire bănuind dificultatea drumului ce-l va fi străbătut până aici; îndată, cei doi ocupanți ai ei se pun pe montat un cort roșu, semn că, au de gând să înnopteze aici.

Nu zăbovim prea mult pe vârf și o luăm spre tabără hotărând să ținem drumul. Discutând cu proaspetele mele cunoștințe sufletul mi se încălzește și simt în mine rușinea la gândurile ce mi le făcusem presupunând că voi fi privit ca un intrus de către carpatiști. Ajungem în tabără puțin după ora prânzului. Văd că numărul corturilor a sporit colorând poiana, umplând-o, astfel că unii și-au căutat loc printre molizi. Intr-un loc, pe izoprenele întinse pe iarbă, se desfășoară un festin dintre participanți detașându-se Kya, sugerându-mi că acolo se află indestructibilul tandem Brăila-Galați. Din grupul celor sosiți în timpul lipsei mele mai recunosc pe Octavian și Viorica (acel cuplu, autor al unor încântătoare jurnale, care aplică cu strictețe „diviziunea muncii“ adică unul cu scrisul, iar celălalt cu pozele), pe ambițioasa Mike, nelipsită (la fel ca și Kya) din „criminalele“ ture ale lui Nea Nae, un chicotit de râs ce răsună de undeva dintr-o margine mi-o dezvăluie pe Pufulete (personajul zglobiu ce dă culoare jurnalelor carpatiștilor despre turele la care participă) și mai la urmă (poate tocmai de aceea va fi primul în sufletul meu) mereu atentul Xemax.

În tabără domnește armonia, prietenia manifestându-se fără rezerve. Ascultând de cine știe ce impuls, sau poate văzându-mă singur, Xemax îmi acordă o atenție ce mă onorează, impresionându-mă în mod deosebit de plăcut. Adesea este în preajma mea, mă ajută cînd are prilejul astfel că în scurt timp simt pentru el o caldă prietenie.

Mă retrag la cortul meu și-mi pun de o supă (aproape jumătate din ea se duce să îngrașe solul pentru că ochii-mi caută mai mult să identifice noi personaje, cunoscute doar din fotografii, decât la oala de pe primus). Trag cu urechea la aparatul de radio care îmi oferă informații liniștitoare asupra vremii prin vocea cântată a unei prezentatoare; aceeași voce amuzată aduce la cunoștința ascultătorilor că, undeva, într-un oraș din sud-vestul țării, la reuniunea unor cluburi de motociclism, după ce s-au înfierbântat … capetele (nu motoarele), participanții au pornit o strașnică păruială de a trebuit să-i potolească poliția. Ascult vocea din difuzor și caut în jurul meu: glume, râsete, undeva vibrează corzile unei chitare dublând o voce potolită care îngână o poveste de pe munte.

Ora 16.00. Zboară din gură în gură chemarea la ședința A.M.C. nou înființată ce urmează să se desfășoare. Lumea se adună într-un colț însorit al poienii așezându-se în grupulețe, unii pe izoprene, alții direct pe iarbă. Deși îi cunosc de pe site  pe majoritatea din ei (uite-i și pe Oleg, Dedex, Radmar); mă contactează Vladonne, un tânăr bucureștean, cu care mai comunicasem pe privat cunoscându-ne astfel și personal. Nu îndrăznesc să mă lipesc de vreun grupuleț așa că-mi caut loc doar în apropierea lor dar, încet-încet, în jurul meu iau loc alți carpariști astfel că nu mai sunt stingher.

La masa prezidiului contituită dintr-un buștean, drept fotoliu și genunchii proprii drept masă, iau loc Varverica și Cipicernat. Și ședința prinde a se desfășura în cel mai curat stil românesc: se discută aprins, pe rând sau în cor, solicitând sau nu acordul de a vorbi dar, ca abatere de la caracteristica românească a discursului, se dezbat probleme pertinente și nu se bat câmpii, se fac propuneri și se iau hotărâri realizabile și nu utopii. Toate în legătură cu muntele: refugii în Făgărași ce trebuie reparate, asemenea în Piatra Craiului. Aici (apropos de întâlnirea motocicliștilor) nu se ia nimeni la bătaie.

Gata! Ședința s-a încheiat, urmează focul de tabără. Soarele a coborât în dosul brazilor dar lumina zilei încă persistă. După o tură făcută de fiecare pe la cortul lui începe replierea în jurul piramidei de lemne construită într-un colț de poiană, în spatele cabanei. Careva inițiază sâmburele de foc și limbi de flăcări prind a mușca lemnul. Pe măsură ce focul se înalță noaptea se lasă cuprinzând împrejurimile, parcă pentru a scoate și mai mult în evidență cercul de lumină din jurul focului unde s-au strâns carpatiștii ca într-o horă a unirii ce are ca liant dragostea de munte. Se cântă despre munte, cu acompaniament la chitara ciupită măiestru de degetele lui Ovidiu. Eu îmi fac loc lângă Xemaz, Octavian și Viorica. Îi servesc cu „înlocuitorul de colțunași“ al lui Claudiu, mesaj al carpatiștilor ieșeni care ne-am întovărășit sub îndemnul „HAIPE MUNTE!“ Și astfel discuțiile, cântecul și gluma au durat până târziu, în noapte.

3. DUMINICĂ

Mai leneș ca alții, ies din cort când jumătate de tabără dispăruse îngrămădită în rucsacuri. Simt că se apropie momentul trist al despărțirii. Eu nu prea am mare grabă; este timp până pe la ora 22.00 când am tren de la Fieni spre București pentru a prinde acolo acceleratul de dimineață spre Iași. Mai bântui o vreme prin tabără făcând fotografii; careva inițiază flacăra din spuza fumegândă rămasă de la focul de tabără pentru a-și pregăti pe cărbuni un mic dejun de … rămas bun.

 

Între timp alte corturi au fost strânse ; chiar și „vecinul“ meu, Cipicernat, este în plină acțiune.

Varverica îmi înapoiază cordelina ce o oferisem pentru ancorarea banner-ului cu sigla carpati.org  convingându-mă că această reuniune este pe cale de a se sfârși. Simt cum tristețea despărțirii prinde a-mi da târcoale și pentru a-i atenua efectul hotărăsc să-mi strâng și eu cortul, amânând astfel momentul despărțirii cu câteva ore timp cât vom merge împreună până la cantonul Între Văi unde sunt parcate mașinile celor dotați cu așa ceva; apoi drum până la Fieni și timp petrecut aici, până la plecarea trenului, prin vreo cârciumă la o bere și o discuție cu vreo cunoștință de moment.

Ne strângem la umbra generoasă a unui molid, în grupulețe care poartă discuții pe diferite teme; Careva, demonstrativ poate, aplică o ședință bioenergetică altcuiva făcând niște gesturi de mare șaman sub privirile admirative/curioase/ironice ale unora dintre noi (tipul nu pierde prilejul de a dărui câteva cărți de vizită după terminarea ședinței de bioterapie). Personal, nu prea am mare încredere în astfel de însușiri bioenergetice, mai ales că în ultimii ani e o adevărată … inflație de persoane cu asemenea capacități așa că în România nu ar mai trebui să existe durere în sensul fizic; poate doar durerea prostiei (dacă prostia doare) manifestată o dată la patru ani.

Xemax, căruia îi spusesem planul meu de întoarcere acasă, după ce mă chestionează de varianta unei plecări cu trenul direct din București, se face luntre și punte să mă ajute, astfel că îl convinge pe bucureșteanul Valentin_c să mă ia cu mașina până la capitală rămânându-mi astfel timp suficient să particip la berea de despărțire ce o vom servi la Târgoviște. Și la o vreme, mare parte din noi luăm calea întoarcerii; mai rămân doar câțiva ce așteaptă pe cei din grupul lor care au plecat dis de dimineață pe vârful Leaota.

Coborâm ținând drumul chiar dacă în unele locuri sunt scurtături care taie curbele. După ce trecem de mănăstire grupul nostru se mai subțiază cu câteva persoane care trecuseră cu mașinile ceva mai sus de cantonul Dintre Văi.

 La canton, după o scurtă bălăceală în Ialomicioara, plecăm drum întins până la Târgoviște unde, la o terasă drăguță din parcul orașului facem pauza de bere și ceva de mâncare.

De aici, carpatiștii se risipesc pe la casele lor cu promisiunea că ne vom întâlni și la anul. Din mașina foarte amabilului Valentin fac cunoștință cu impresionantele vestigii istorice ale Târgoviștei, oraș de o încântătoare frumusețe pe care, poate cândva, sper să am prilejul să-i cutreer străzile cu piciorul.

 La București ajungem cu vreo două ore înainte de plecarea trenului spre Iași. Binefăcătorul meu mă duce cu mașina până în peretele Gării de Nord, iar eu sunt atât de bucuros că îmi înhaț rucsacul și după pupăturile de despărțire o șterg spre intrarea la peron fără a mă gândi că s-ar cuveni să contribui la costul părții mele din combustibilul consumat de mașină. Îmi dau seama de neeleganța comportamentului meu prea târziu când nu mai puteam repara nimic. Îi cer aici scuze lui Valentin și-i sunt extrem de recunoscător pentru gestul făcut (știu, mașina consumă benzină nu scuze și manifestări de recunoștință … dar … te rog, scuză-mă!)

La peron, așteptând gararea garniturii trenului ce mă va duce acasă, mă amuz urmărind o femelă maidaneză, mamă a cinci puiuți dolofani de care are foarte mare grijă luând poziție de apărare la apropierea, nu a tuturor persoanelor ci numai a unora doar de ea știute. Dolofanii nu pierd ocazia, ori de câte ori se ivește, de a se înfrupta din rezervorul cu lapte matern astfel că, uneori, scena seamănă cu aceea a lupoaicei strămoșilor latini alăptându-i pe Romulus și Remus; numai că de data asta sunt cinci hămesiți … dâmbovițeni.

Ajung acasă depozitând în suflet amintiri frumoase, cu tineri frumoși la chip și la suflet pe care abia aștept să-i întâlnesc în anii ce vor urma.

 

P.S. „VREI SĂ NE’NTÂLNIM SÂMBĂTĂ SEARA?“  este un titlu sub care mi-am propus să adun povestirile inspirate de participarea mea la întâlnirile cu caracter periodic organizate de carpați.org  și asociația de turism montan Hai Pe Munte-Iași. Acestea vor cuprinde trăiri strict personale, fără a avea pretenția de fi considerate cronici ale unor astfel de evenimente. Cum mi-a venit ideea titlului veți afla în episodul al 11-lea.

Cu stimă pentru toți iubitorii muntelui, C. Asandei