Toti pentru unul si unul pentru toti (Ciucas 21-23 ianuarie 2010)
“Stau singur si ma-ntreb, de ce-am plecat de-acasa” Versurile melodiei “In umbra marelui urs” a rebelilor de la Phoenix imi suna obsedant in cap dupa ce am trecut de stana de sub Zaganu.
Plecasem noaptea cu trenul spre Ploiesti impreuna cu Ionut, Catalin si Cristina, cu gandul sa urcam in muntii Ciucas prin Zaganu, apoi pe creasta Zaganu-Gropsoare, sa campam la cort undeva, da fara a stabili de la inceput unde, dar in cap aveam ca ideal ar fi sa ajungem in Saua Chirusca iar a doua zi sa mergem pe Vf. Ciucas pe la Tigai apoi pe culmea Bratocei si sa campam pe langa statia radiotv.
Era prima data cand voiam sa dorm la cort iarna, era prima data cand propuneam si cumva organizam de unul singur o tura de iarna dar incalcasem oarecum o regula a mersului pe munte care spune ca mai ales in ture mai grele sa nu mergi decat cu persoane cu care ai mai fost. Asa cum in realitatea de doar 1 % pe care o percepem functioneaza foarte bine legile lui Murpfy incep sa apara probleme. Vremea se anunta geroasa in aceasta perioada, desi am avut locuri la cuseta eu n-am putut dormi mai deloc, Catalin avea un rucsac exagerat de greu cam 19-20 kg, mai facuse traseul de Zaganu vara si stia ca nu-i chiar scurt in fine ne echipasem cu cele de trebuinta unei campari de iarna, eram cat de cat hotarati s-o facem.
Pe la 9.30 ne punem in miscare din Cheia, vremea-i linistita, zapada mica prin padure, ajungem la stana de sub Zaganu, facem o pauza de vreo 20 minute si o luam la “deal“ caci abia acuma urma abruptul. Mai fusesem prin august 2007 in Ciucas dar nu si pe Zaganu, studiasem traseul din informatiile de pe internet chiar exacte si utile, nu se impuneau echipament si cunostinte de alpinism, gandisem o marja de siguranta, dar ora 12.00 la care eram abia in stana Zaganu ma cam punea pe ganduri, mi se parea ca ne deplasam prea incet si nu prea mai aveam speranta ca punem cortul pana sa-nceapa apusul.
Dar eram oarecum multumit in sinea mea, pana la urma mergem pe munte nu sa facem cine stie ce performanta chiar daca un scop este si testarea limitelor personale, imi trecuse si supararea pe Ramiro care din motive necunoscute n-a mers, chiar glumeam deja referitor la cum vom dormi in cele doua corturi, persoana disputata fiind desigur Cristina de parca ar fi avut vreo putere calorica suplimentara necesara incalzirii in cort. Dupa vreo 50 de metri de la stana Catalin acuza o durere la piciorul drept/stang se opreste din doi in doi metri mormaind ca motanul ca parca ar vrea sa se-ntoarca, il incurajam, incerca sa mai inainteze dar i se blocheaza efectiv muschiul .Ma gandeam ca se va intoarce si Cristina, zicerea ca cei patru apostoli au fost trei, Luca si Matei pare potrivita imi aduc aminte ca repetasem in gluma pe drum ca “o sa ne cam ia dracu cine ne pune sa nu stam acasa” deja simteam ca se va termina aici tura.
Era total aiurea cu pregatirile si planurile de o luna incoace sa ma-ntorc, speranta ramasese Ionut care pot sa spun ca sta foarte bine cu psihicul, nu intra in panica si rezista la orice efort. Il ajung din urma, il intreb ce facem si raspunde scurt ca indiferent ce se-ntampla noi urcam, intoarcerea in Cheia fiind fara probleme pentru cei doi.Ramane sa astepte sa vada care-i optiunea , imi scazuse un pic moralul dar am plecat inainte, am rupt zapada pana in saua dinaintea Vf. Zaganu unde ma opresc la stalpul indicator, ii raspund lui Ramiro si lui Mihai la telefon desi nu prea aveam chef, trag puternic aer in piept si soarele ce se mai iveste dintre nori ma linisteste. O fi frumos si singur pe munte doar tu cu el, da parca nu-i pentru mine. Trec vreo 15 min mai lungi decat de obicei apare si Ionut care confirma hotararea inteleapta a lui Catalin de a se intoarce, tin sa spun ca apreciez mult (acum) decizia lui Catalin de a intoarce pentru ca nu s-a ajutat doar pe el ci si pe noi, iar in urma lui, cu o vointa de remarcat Cristina tinea aproape, ceea ce a facut sa-mi revina adrenalina si optimismul.
Era ora 14.00 si deja calculele initiale trebuiau refacute. Cand era ceata mai mergeam pe langa traseu, cand se-nsenina dibuiam repede stalpii, trecem de zona cu lanturi, gasim un loc cat de cat drept chiar in traseu in apropierea a doua stanci mari pe parte estica si zic sa punem cortul ca de acum iesim in creasta Zaganu-Gropsoare si nu credeam ca mai avem sanse de a gasi un loc de campare.
Pana la urma hotaram sa dam inainte, spre apus se zareste platoul Bucegilor in fata Tigaile, merita sa urci pe munte chiar si cinci ore pentru un sfert de ora de splendori.
Aparitia sporadica a soarelui ne mai incurajeaza, suntem pe Vf. Gropsoare 1883 m, acolo un vant de-ti ardea obrazul si speranta mea ca cele doua refugii despre care scria pe net de “urgenta extrema” ca ar putea folosi cat de cat ca loc de campare se destrama.Le vad de la distanta mici si expuse in creasta parca era doua borne, suntem in situatia in care rostesc propozitia “preferata” a lui Ionut nu avem ce face, trebuie sa mergem mai departe si gandul ma duce la coborare la Muntele Rosu plan care era de rezerva in caz ca….. Urmele lasate in spate dispar instant, ajungem la primul refugiu unde nu incapeau inauntru decat doua-trei persoane in picioare, usa era scoasa iar in mijloc era un stalp care iesea prin acoperis. Ora 17.00 soarele aproape apusese, epuizarea inerenta se vede pe fetele noastre facem consultari de 30 de sec si hotaram sa punem cortul jos intr-o cabana. Punem frontalele, bem tot ce mai aveam lichid, iau GPS-ul in mana, tragem pe noi geci, cagule, manusi si pornim spre saua La Rascruce, gasim indicatorul spre Muntele Rosu, in coborare vedem si o lumina de la o constructie banuim ca ar fi vreun refugiu, ori vreo cladire a statiei seismice, ne dam cu parerea ca acusi ajungem, da sa dovedit inca odata ca distantele pe munte sunt inselatoare si era de fapt Complexul Muntele Rosu, in doua ore suntem in restaurant .Prima masura deschidem telefoanele, sunam acasa la cei apropiati si la cativa din HPM, eu aveam vreo trei sms-uri de la sotie nu se-ntamplase niciodata sa sun asa tarziu in fine totul e bine cand se termina cu bine. Desi nu sunt un mare fan al animalelor tin sa consemnez un fapt bine de stiut vizavi de cainii din zonele montane care insotesc grupurile de turisti pe aproape toti muntii. Pe tot traseul au fost cu noi si doi caini (mai inghetati ca noi) da care la coborare desi aveam gps cu trackul spre cabana, atunci cand simteau ca balaurim o luau inainte 20-30 m faceau urme, insemnau locul unde ajungeau prin metode specifice (cu “puncte galbene” desi traseul era triunghi rosu) si veneau inapoi.
Pana ne-am dat noi seama unde dispar deodata, ei de fapt incercau sa ne arate directia spre urmatorul stalp de marcaj si ne mai dadeau si o oarecare siguranta mentala caci se stie ca fac traseele de sute de ori si vara si iarna pentru ceva de mancare.
Cand am ajuns la cabana binenteles le-am dat sandwich-uri, noi am luat cate o dusca din sticluta de whisky pe care o carasem, apoi cu ceaiuri, cu bere, luam o camera de doi (Ionut pe podea ) si pe la 21.30 stingerea. Mersesem de 9.00 la 19.00 si cu 15 kg in spate. Un pic de frustare era in gandul meu, ca n-am reusit sa facem ce ne-am propus, gandim sa mergem a doua zi sa facem Vf. Ciucas si sa campam totusi la cort inspre Pasul Bratocea, Tonkastein are si el niste variante, da somnul e un sfetnic bun. Dimineata facem calcule pentru diferite trasee, Cristina cu gand pasnic de odihna la cabana scoate o carte de 500 de pagini si vreo 2 kg (nu stiu cand vroia sa o citeasca putea sa ia doar 20 de file), Catalin se cazase in Cheia si la prima propunere a lui Ionut de a merge pe varf cu intoarcere la cabana am zis da inainte sa termine propunerea.
Plecam impreuna cu inca doi cunoscuti din Iasi, urcam pe traseul pe sub Babele la sfat, coboram tot pe acolo ca era mai inghetat si te tinea cat de cat zapada, era si ceata nu mai aveam chef sa stau cu GPS-ul in mana, iar in 7 ore suntem inapoi la “cortul din cabana”. Venise si Catalin, eram din nou toti patru muschetari, ne punem la o masa, socializam cu Beby si Mugur si dimineata coboram in Cheia, de acolo la Ploiesti si directia Iasi. Trenul e un tren mai de fite dar pe Mugurel nu-l impresioneaza, isi aduce aminte ca face parte din trupele de extrema dreapta si imbracat in clasicele haine kaki, dupa ce ne incalzim cu bere incepe sa cante tare “In the army now”, si “God save the queen”, bate ritmul in masuta pana ii sare laptopul unei doamne care statea in fata lui, lumea din vagon se ridica in picioare sa vada cei, noi radem de ne dam pe jos, in sfarsit se opreste asa cum a inceput, facem planuri pentru viitoare si posibile actiuni HPM la 19:00 in Iasi si fiecare la casa lui sau a altora.
Ca si concluzii: multumiri Salvamont Ciucas pentru marcarea buna a traseelor, muntele e frumos tot timpul da parca atunci cand traseul e mai greu, cu un pic de viscol, intuneric si tensiune e mai palpitant.
A fost prima data cand am mers la frontala si pe timp de iarna, iar desi poate parea banala si mai ales si cu gps in dotare, aceea coborare spre cabana (ca de fapt tot traseul) facuta fara schimba prea multe vorbe intre noi, cel mai probabil din cauza oboselii, dar urmarindu-ne reciproc cu privirea gata de a ajuta daca era cazul, a fost ceva deosebit care ramane undeva acolo….. Nu am reusit sa facem traseul stabilit, nu am reusit sa dormim la cort, dupa unii poate am carat degeaba echipamentul ca se putea si fara, dupa unii poate am renuntat prea usor la plan, dar simt ca intre cei patru care am fost acolo s-a stabilit o relatie de camaraderie si incredere, relatii care se stie doar pe munte si in momente mai deosebite se incheaga
Text: Aurica Scriitoru
