SFIDÂND APOCALIPSA – Rarău, 20-21 decembrie 2012

De ceva vreme, mult iubitele noastre televiziuni „naționale, obiective și …  imparțiale“ au pus în dezbatere iminenta producere a apocalipsei prevăzută cu secole în urmă de calendarul mayaș care spune că, nici mai mult, nici mai puțin, pe 21 decembrie 2012 e musai sa vie sfârșitul lumii; mai pe înțelesul tuturor, apocalipsa. Dar cu mii de ani în urmă CINEVA  stabilit că eu, insignifianta gânganie, din multele de pe Pământ, voi face ieșirea din preajma Crăciunului în Munții Rarăului; fantastică coincidență, pentru că pe Rarău, acum mai bine de jumătate de secol, m-a copleșit iubirea de munte și tot aici are să se sfârșească, odată cu lumea, pentru că altfel nu are cum.

Așadar îmi caut tovarăși lângă care să meriți a trăi  un așa strașnic eveniment cum este sfârșitul lumii și-i găsesc dispuși la aceasta pe Paula, Nicu și Sorin. Și iată-mă, cu rucsacul mai ușor ca de obicei (pasămi-te, îmi va folosi doar la dus !) purcedem la drum.

1.Joi, 20 decembrie 2012.

Cu ochii cârpiți de somn, pe la cinci dimineața,  iau drumul gării; cu ochii cârpiți de somn pentru că stătusem până după miezul nopții cu ochii boldindu-mă pe internet savurând, în principal, jurnalele rămase necitite de pe carpați.org; că doar nu era să plec din astă lume ca un ignorant. Cu muzica iscată în sufletu-mi de scârțâitul melodios al zăpezii călcată de bocancii-mi ajung la gară și pătruns în sala de așteptare, văzându-i pe Nicu și Paula, mă simt rușinat că nu am fost eu primul sosit. Îl sunăm pe Sorin, să fim siguri că sosește la timp, apoi luăm bilete și urcăm în trenul care ne îmbrățișează glacial că … dacă vine apocalipsa ce ne mai trebuie căldură! După câteva minute apare și Sorin. Schimbăm impresii nepomenind nimic de … marele aveniment ce avea să-l trăim, nevrând să dezmințim afirmația biblică precum că momentul sfârșitului lumii îl știe doar EL, apoi ne retragem fiecare în … propriu-i sân să completăm deficitul de somn pentru că, nu-i așa? trebuie să întâmpinăm apocalipsa perfect odihniți, să o „savurăm“ în toată splendoarea ei.

Coborâm din tren la  Câmpulumg Est sau Capu′ Satului, cum îi spun localnicii, și, în sala de așteptare, ne punem la punct ținuta de drum.

Traversăm calea ferată, urcăm scurt și abrupt un taluz de pământ după care o luăm pe șoseaua care urmează firul Izvorului Alb. Vremea este închisă, negurile acoperind culmile Rarăului; nu bate vântul, iar micuțul aparat digital, cu pretenție de ministație meteo automată, ce-mi atârnă la gât de câteva luni, ori de câte ori merg la munte, îmi arată, deși simt a nu fi așa, că temperatura aerului este de -12˚C.  Mergem pas întins sporovăind pe diferite teme și în mai puțin de o oră ajungem la gura râului Limpedea, afluent pe dreapta a Izvorului Alb, de la firul căruia se abate poteca marcată cu cruce galbenă ce trebuie s-o urmăm pentru a ajunge în Șaua Ciobanului aflată la răsărit de Vârful Rarău.

Mai întâi parcurgem o scurtă porțiune ce se strecoară printre case, facem o scurtă pauză, la un izvor, pentru provizia de apă apoi ne continuăm mersul printre fânețe și saivane cățărate pe deal. După câteva sute de metri traversăm spre dreapta firul apei și ne angajăm pe malul stâng al acesteia în urcuș din ce în ce mai susținut. Câștigăm noi în altitudine dar câștigă în grosime și stratul de zăpadă care, în curând, ne ajunge până la genunchi. După vreun ceas de urcuș, poteca părăsește drumul și prinde a se aburca, strecurându-se printre trunchiuri impozante de mesteacăn și molid, pătrunzând într-un mediu semilichid (micuțul amic legat cu sfoară de gâtu-mi spune ca umiditatea în atmosferă este mai mare de 95%; liniștea ar fi absolută (nici măcar o adiere de vânt nu mișcă acele molizilor) dacă zgomotul infernal al inimilor noastre nu ar tulbura tăcerea … „apocaloptică“ a muntelui. Să tot fi trecut vreo două ore de la înscrierea pe Limpedea când facem popas de un sfert de oră pentru a ne revigora cu câte un pahar cu ceai fierbinte, precum și să completăm cu câte ceva energia consumată; ciocolată, bomboane, fructe.

Ne  avântăm din nou pe poteca al cărei urcuș se mai asprește dar nu aceasta scoate sufletul din noi ci grosimea stratului de zăpadă care crește proporțional cu altitudinea. Singurul purtător de rachete pentru zăpadă este Sorin; se suie pe ele și-l punem cap de coloană, „deschizător de drumuri“, pentru a rupe zăpada. Mergem în tăcere pentru că orice cuvânt scos înseamnă consum de energie care nu trebuie risipită inutil. După mai bine de o oră, printre copaci se zărește lumina prevestitoare a poienii de sub cascadă. Scurta porțiune de urcuș aspru ce precede poiana care  solicită efort sporit și din cauza trunchiurilor copacilor doborâți de vreo vântoasă ne stoarce de puteri silindu-ne să facem din nou popas pentru a ne face o rezervă mai consistentă de energie.

Dacă pe măsură ce urcasem, ca efect al fenomenului de inversiune termică, temperatura aerului se mai ridicase până la  -4,5˚C, de ceva vreme  prinde iar a coborî, astfel că acum sunt -10˚C dar înfierbântați de efort nu simțim, mai ales că nu bate nici o adiere de vânt; doar gogoloaiele de pământ înghețat ce s-au lipit de vârful oțelit al bețelor de trekking stau mărturie gerului.  Vizibilitatea este acceptabilă atât cât să putem rătăci cu privirile prin împrejurimi, doar cât ne îngăduie pădurea; În dreapta sensului nostru de mers se ridică verticala stâncilor de sub vârful Rarău, iar în față ni se pune versantul înclinat dispre Șaua Ciobanului unde trebuie să ajungem. Trebuie să urcăm până la o brână pe unde cred să fie poteca; doar bănuită, acum fiind acoperită de stratul gros de omăt în care stăm îngropați până mai sus de genunchi.

Cu forțele refăcute, dar și stimulați de seara ce se apropie cu pași repezi, zorim la drum; intenția noastră este de a ajunge înainte de lăsarea serii în Șaua Ciobanului, pentru a putea aprecia la lumina zilei grosimea stratului de zăpadă de aici, și a ne orienta pe o linie de ocolire a porțiunii  despre care avem informația că aceasta nu ar fi așa de subțire. Marcajul nu se mai vede fiind acoperit de zăpadă dar știm că trebuie să urcăm câteva zeci de metri diferență de nivel orientându-ne ușor spre dreapta, către un copac stingher ce-l știu purtător al semnului de marcaj și reper sigur către cascadă. Și începem luptă sisifică, fiecare pe unde i se pare că-i mai ușor, prăbușindu-ne cu tot cu zăpadă doi pași din trei suiți … scoatem strigăte automobilizatoare … scoatem hohote de râs, amuzant-nervoase când după câștigarea câtorva metri de urcuș alunecăm tot atâția înapoi … Sorin este „tradus“ de rachete, care nu-l mai ajută când este aproape ajuns la liman și noroc de un pui de molid care i se pune în cale oprindu-l mai înainte de a pierde tot ce câștigase până atunci;

 Paula,  disperată că zăpada  ce-i ajunge mai sus de brâu o împiedică să pășească găsește în mersul pe genunchi cea mai ingenioasă metodă de a câștiga în înălțime fără a se scufunda prea adânc în puful prin care înoată și, asemenea inversiunii termice, are reflexe inverse, adică în loc să hohotească  de  plâns,  cu  obrajii  în lacrimi, scoate hohote nestăpânite de râs; 

 Nicu suflă ca o locomotivă și ia, la propriu, zăpada în piept urcând odată cu ea; eu, pedepsit de dreptatea divină că mă amuz pe seama necazului tovarășilor mei, mă pomenesc cu stânca în fața nasului și cu zăpada  la  subțiori  alunecat,  poate,  de pe vreun bolovan de sub picioare,

 

înconjurat din trei părți de obstacole greu de străbătut astfel că nu am altceva de făcut  decât să renunț de bunăvoie la avantajul obținut în altitudine și cu oarece efort să fac cale întoarsă, câțiva metri, apoi s-o iau pieziș pentru a mă folosi de „siajul“ făcut de genunchii Paulei. Și așa, după ceva luptă, ne reunim sub arborele purtător de semn de marcaj. Urcăm încă un prag și iată-ne ajunși la cascada încremenită de gerul Babei Iarna. Scurtă ședință de poze, apoi ne continuăm drumul. Sorin pune frână optimismului meu exagerat conform căruia trebuie să ajungem foarte repede în Șaua Ciobanului anunțându-mă încă este mai bine de o oră de mers, iar Paula îmi dă ca reper o poiană cu un molid în mijloc unde trebuie să ajungem, iar de acolo vom fi îndată în șa.

Zvonul iscat la un moment dat pe deasupra molizilor îmi dă de veste că ne apropiem de creastă; este șoapta vântului ce hălăduiește peste culmi. Ajungem la o poieniță dar fără molidul de reper la mijloc; nu am curaj să-l întreb pe Sorin dacă aceasta-i poiana cu pricina, de teama unui răspuns negativ. Nu sunt obosit decât atât cât este firesc în astfel de situații dar mă vreau ajuns mai repede deasupra pădurii. Și când mă aștept mai puțin, văd pădurea ferindu-se din calea mea și orizontul se deschide în Șaua Ciobanului. Este a doua oară când fac acest traseu dar acum mi s-a părut mai lung ca prima dată. Aerul începe a se îngroșa prevestind o înserare timpurie, plafonul de nori este sus (dar nu prea tare) vântul doar adie, iar frigul, cât o fi el, nu-l simt. Vârful unui stâlp purtător de marcaj de iarnă care doar se ițește din zăpadă ne face o idee asupra grosimii acesteia; stăm la sfat pe unde s-o luăm. Sorin propune urcușul direct pe Vârful Rarău ținând marginea pădurii, cel mai sigur reper; dar panta este descurajant de abruptă, ce-i drept stratul de zăpadă pe acolo nu pare a fi prea consistent, iar orizontul înșelător aflat la câteva sute de metri îmi ridică semne de întrebare despre câte altele vor fi ascunse după el. Propunerea mea este să urcăm până la un taluz ce pare a înconjura muntele pe curbă de nivel, și-l bănuiesc a fi conturul unui drum pe care să-l urmăm încercând să ajungem la drumul marcat.

Propunerea mea este acceptată și începem urcușul. Dacă în pădure zăpada era afânată, aici este îndesată și mai greu de străbătut. Sorin se avântă înainte în căutarea drumului, Nicu după el, Paula, acolo unde zăpada este mai mare și greu de răzbătut în poziție verticală îngenunchează a rugă, iar eu, moșul, mă târăsc cum pot în urma lor.

Ajungem la taluzul de pământ dar cum totul este acoperit de zăpadă, iar innoptarea se lăsase pe nesimțite, nu-mi dau seama dacă am ajuns sau nu la un drum. Sorin este dus în față și nu-l mai vedem dar ne ținem după urmele lui angajate pe curba de nivel. Trecem la lumina frontalelor pentru a distinge mai ușor amprenta rachetelor imprimată în zăpada bătucită de vânt. Consider că e mai bine să trec în față și mă străduiesc să merg fără a câștiga sau a pierde din altitudine. O adiere parșivă se strecoară pe sub mâneca hainei atunci când încerc să cercetez ceasul așa că renunț a mai controla timpul. Și în astfel de condiții acesta se dilată, mult amplificat față de cel real. La o vreme zărim frontala lui Sorin pe care îl găsim așteptându-ne într-un loc unde mi se pare că recunosc curba drumului în care răzbate poteca din Șaua Ciobanului. Facem un scurt popas, apoi plecarea mai departe. Bag seamă că urmând porțiunea complet acoperită de zăpadă este mai obositor dar abătându-mă pe acolo unde răzbat vârfurile buruienilor constat că efortul se reduce considerabil, aceasta fiind mai subțire. Moralul refăcut la răzbaterea la drum începe din nou să urmeze o curbă descendentă; din dreapta, de sus, deasupra orizontului, ar trebui să apară luminițele roșii din vârful antenelor de pe Rarău dar acestea întârzie să se lase văzute. Cu toate că am o oarece siguranță că suntem pe drumul cel bun, aceasta începe să se clatine constatând  absența oricărui reper; marcaj de vară acoperit de zăpadă și lipsa oricărui loc cunoscut. Știu că trebuie să ajungem într-o mică șa, situată între Vârful Rarău și un picior de munte, ușor de recunoscut după un gard prin poarta căruia trebuie să trecem. Jocul de culori între alb și gri joacă feste vederii mele astfel că în locul văii ce trebuia s-o am în stânga mi se năzare că se ridică o culme prelungă, paralelă cu drumul nostru … și luminițele roșii tot nu se văd! … dar, uraaa! Dumnezeu ne-a pus în cale un arbore de pe trunchiul căruia sticlesc în lumina frontalei o sumedenie de semne de marcaj printre care și al nostru. Prindem aripi dar picioarele ne cam lasă. Îl conving pe Nicu să ia bețele mele cu rondele pentru zăpadă (de mare folos mi-au fost!) pentru că-l simt mai obosit ca mine. Și iarăși mergem (cât oare? Un minut … o oră … sau o noapte întreagă?) fără a întâlni alte repere cunoscute. Ba, mai mult, din stânga apare marginea unei păduri, pe care nu mi-o amintesc, ce-și aruncă o limbă ce traversează drumul nostru și urcă spre vârf … trecem pe sub o linie de înaltă tensiune care ne mai dă oarece speranțe știind că urcă la releul radio dar oare cât de sus (sau de jos) suntem? În dreapta albește cubul de beton al unei captări de apă, probabil, înconjurat cu gard de sârmă ghimpată, un alt semn că civilizația se află pe undeva pe aproape … dar unde-i? Ținem urmele lui Sorin care într-un loc prind a coborî; nu-s de acord cu el și-mi continui drumul dar peste puțin timp panta ce mi se pune în față mă convinge să-i dau dreptate. Mersul fără bețe mă obosește până în prag de epuizare și mă obligă să apelez la bețele nefolosite ale Paulei care sunt cu rondele de vară. Caut să-mi maschez câteva momente de descurajare (dar pe care Paula le-a sesizat) și mă gândesc la organizarea unui bivuac. Asta pentru scurt timp; în linia neagră ce se zărește coborând din dreapta și din stânga, întreruptă de o pauză în punctul cel mai de jos, recunosc acel gard cu poartă unde trebuie să ajungem. Mai facem un scurt popas de revenire a respirației și o gură de ceai cald apoi ne avântăm în direcția frontalei lui Sorin, care se zărește nu prea departe; ne așteaptă bătucind zăpada pentru a nu-i îngheța picioarele. Ne spune că de aici înainte recunoaște locurile cu precizie. Deci o ia înainte, iar noi pe urmele lui. De după o dună de zăpadă cerul prinde a se lumina și curând ne apare în fața ochilor, undeva mai jos, clădirea feeric luminată a stației meteo, parcă pentru a ne îndruma pe calea cea bună dar având un inestimabil impact psihologic.  Înotăm în continuare prin zăpada ce trece uneori deasupra genunchilor coborând până la gardul stației pe lângă care trecem savurând lătratul câinilor care ne ies în întâmpinare fără a se apropia prea mult de noi. Ajungem la un drum circulat pe care-l urmăm puțin apoi ne abatem în coborâre directă luând urma unor schiuri. În vale, ușor spre dreapta, licărește lumina unui bec pe care-l bănuiesc a fi de le refugiul salvamont dar în final se dovedește a fi de la fosta cabană pastorală (… fostul canton al ocolului silvic unde-l cunoscusem cândva pe nea Niculaie). Ajungem din nou la drum bătut și de acum … gata … nu mai avem mult și „apocalipsa“ ia sfârșit; ia sfârșit înainte de începutul prevăzut de calendarele maya pentru mâine.

Facem roată în mijlocul drumului și privindu-ne unii pe alții râdem fericiți plesnindu-ne palmele reciproc, în stil american. Avem timp să ne studiem și să ne amuzăm pe seama înfățișărilor noastre; șuvița de păr scăpată de sub gluga Paulei a prins promoroacă dând chipului ei zâmbăreț o înfățișare de Sfânta Vineri; Paula privește la mine și un râs de nestăpânit îi scutură corpul la vederea unui fir de păr de pe vârful nasului meu în jurul căruia se adunase un smoc de promoroacă; Sorin dansează pe rachete să nu-i înghețe picioarele; doar Nicu, tăcut, ne privește contemplativ gândindu-se la știe el ce.

Nici nu mai știu când am parcus cele două-trei sute de metri până la cabană unde am fost întâmpinați de cei doi câini ce-și duc viața pe aici. Ne imortalizăm chipurile pentru … posteritate într-o poză (de fapt două poze) de grup apoi intrăm în holul cabanei.

 

Ne eliberăm de greutatea „tarhaturilor“ și pătrundem mai întâi în restaurant unde din gura șemineului se revarsă valuri de lumină și căldură având ca sursă lemnele ce ard, trosnind, cu flăcări jucăușe. Îmi spun în sinea-mi: Doamne, ce bine-i după … apocalipsă!  Și descătușat de grija drumului nu mai bag de seamă cu ce ochi ne privesc cele câteva persoane de la cele două mese din preajma șemineului. Mai arunc ceva hanțe de pe mine și merg la recepție pentru a primi cheia de la camera ce o rezervasem cu câteva zile mai înainte. Am surpriza de a fi recunoscut de barman și prindem a ne mărturisi unul altuia cum ne-au reușit „licorile“ anul acesta. Se plânge că afinata nu i-a prea reușit de data asta, probabil că vara secetoasă să fi influențat calitatea siropului; ar fi vrut să depășească savoarea „înlocuitorului de frontală“ al cărui creator sunt dar soarta nu l-a ajutat. În schimb i-a reușit o smeurată de să-ți fie milă să speli paharul după ce o bei; și în timp ce vorbește îmi toarnă dintr-o sticlă un ciocănel de licoare roșie ca sângele, și pe care, vrând-nevrând, o gust mai întâi cu nasul pentru că aroma a mângâiat nările cu mult înainte de a pune mâna pe pahar; ce să mai povestesc de încântarea papilelor gustative care, egoiste, refuză să elibereze drumul spre gâtlej al zeieștii licori. Mai primesc un păhărel să-l duc, împărtășanie, și tovarășilor mei. Am fi vrut o ciorbă caldă dar, cum era ora destul de târzie, nu am putut-o obține.

Mai zăbovim o vreme la gura șemineului, rememorând clipele când, cu doi ani în urmă, am cunoscut-o pe Paula; atunci i-am dezvăluit existența grupului nostru și am fost atât de convingător că ni s-a alăturat împreună cu tatăl ei.

Constatând că în cameră e cam răcoare sesizăm recepția și până se rezolvă treaba mai întârziem în restaurant preț de … o bere. Urcați în cameră, compensăm lipsa mult visatei ciorbe cu o supă „confecționată“ cu ingrediente din rucsacul Paulei și fiartă la aragazul meu. Completăm apoi deficitul de lichide din organism cu câte o cană de vin fiert după care „plonjăm“ în somn.

 

2. vineri, 21 decembrie 2012

După un somn profund, fără vise pe care să mi le amintesc, cu o singură întrerupere pentru a mă răsuci să scap de durerea din umărul pe care mă culcasem, mă trezesc perfect odihnit. Înainte de a deschide ochii iscodesc cu urechile; cele trei respirații, cu tonalități diferite, indică faptul că în această cameră încă se mai doarme; puțin câte puțin prind a capta imagini din domeniul vizualului și constat că în jur domnește semiîntunericul; sucesc la 180˚ cele două camere video din propriu-mi craniu și văd în ferestre albăstrind zorii. Nu mai pot dormi dar nici să stau linistit în pat. Așadar, căutând să fac cât mai puțin zgomot (cam greu în liniștea profundă a camerei) îmi iau „ustensilele“ și plec în căutarea băii de pe hol. După ritualul de dimineață îmi iau aparatul de fotografiat și cobor în fața cabanei pentru a culege imagini matinale.

Aerul lichefiat de puterea gerului îmi pătrunde în plămâni violentându-mi gâtlejul care protestează întro tuse de nestăpânit. Treptat mă aclimatizez punându-mă în acord cu mediul. De jur împrejur molizi acoperiți cu halate imaculate de omăt, peste umerii cărora se apleacă, cercetându-mă parcă, „Doamna ce mare“, clădirea impozantă a hotelului alpin peste care se

 suprapune,  în imaginația-mi, umbra dipărutei cabane ce-mi adăpostise primul somn de copil fascinat de minunățiile ce-mi fuseseră oferita de munte, ulucul înzăpezit marcat pe la mijlocu-i de o dâră îngustă de pași îngropați în omăt alunecând către către Șaua Colbu și unde, de m-aș lăsa câțiva pași aș ajunge la Izvorul Rece pe care, dacă m-aș duce acolo l-aș găsi întemnițat în celulă de beton și nu strecurându-se șopotind din stâncă în stâncă pentru a se slobozi sticlind în soare, începând lunga-i călătorie prin Colbu, Bistrița, Siret și Prut în marea cea mare; iar de acolo, suit de căldura sfântului Soare să se ridice în tării pentru a începe o altă călătorie ce-l va întoarce la locul de obârșie. Privirile „Doamnei “ se întretaie cu cele severe ale „Domnului Rarău“ ce are fruntea împodobită de cunună de fier din care țâșnesc antenele releului stației de telecomunicații.

 

Mă dumiresc de ce aseară nu văzusem luminițele roșii din vârful lor; un brâu de neguri plutește cam pe la mijlocul imenșilor piloni împiedicând vizibilitatea către reperul pe care-l căutam noi; altă explicație nu pare a fi pentru că se păstrează aceleași condiții meteo de ieri ba, aproape sigur, stratul de nori putea fi mult mai consistent.

 

Întors în cameră îmi găsesc companionii în perfectă stare fizică și, mai ales, psihică agitându-se în verva pregătirilor matinale.

Întindem masă mare pe cea din hol, ne înfruptăm unul din „traista“ celuilalt încheind festinul cu câte o cafea. Paula pregătește două termosuri de ceai fierbinte pentru drum și facem planul de întoarcere.

Ne propusesem să urmăm traseul de pe Izvorul Alb până la schitul din Poiana Sihăstriei, iar de acolo să ne abatem pe Culmea Bodii de unde să coborâm, după ce o vom fi străbătut în lungime, pe Valea Seacă și de acolo la gară. În privința dificultății drumul nu poate fi comparat nici pe departe cu cel de ieri; chiar dacă stratul de zăpadă va fi gros, suntem în coborâre și putem urma drumul care este curățat, asta in cazul când scurtăturile ar fi inabordabile. Doar prima parte a traseului ce se desprinde din Izvorul Alb ar putea fi mai grea datorita grosimii stratului de zăpadă, pe care-l bănuiesc a fi necălcat dar când vom ajunge la șoproanele cu fân vom da de drum făcut de săniile care transportă periodic nutrețul la gospodăriile din vale.

Paula vine cu o altă propunere (în ideea de a-l proteja pe Nicu de efort): de la schit să ne despărțim urmând ca eu și Sorin să urmăm traseul stabilit, iar ei doi să coboare pe drumul de pe Izvorul Alb urmând a ne reîntâlni la Câmpulung, în gară. Mai mult, spune ea, s-ar câștiga și timp considerând că ei ne vor încetini ritmul. Nu mă încântă despărțirea grupului și aduc argumente, destul de convingătoare, cu care-i combat ideea; dar las ca Nicu să aibă cuvântul botărâtor. Și acesta (dragul meu prieten!) mă susține. Paula, cu fața luminată de nelipsitu-i zâmbet, se supune hotărârii majorității. Cu bagajele făcute, ne luăm rămas bun de la gazdele noastre și pornim pe calea de întoarcere. Renunțăm, pentru a câștiga timp, să mai urcăm pe Piatra Șoimului și o luăm în vale. Trecem pe lângă un microbuz (abandonat în zăpadă sau, ținând cont că drumul e deszăpezit,  poate  lăsat  intenționat  acolo) și din intersecția de sub Piatra

Șoimului atacăm prima scurtătură; folosindu-ne de o urmă mai veche dar și ajutați de poteca în coborâre răzbatem fără prea mare efort prin stratul de zăpadă. Atmosfera plăcută, cerul ușor înnorat care ne protejează ochii de eventuala sclipire a zăpezii în lumina soarelui, precum și buna dispoziție, ne dă imbold să atacăm toate scurtăturile astfel că în 65 de minute suntem la schit. Aici, de la ultima mea trecere, s-au făcut câteva modificări printre care construirea unui adăpost pe marginea șoselei. Nicu rămâne paznic la rucsacuri iar noi facem o fugară vizită la mănăstire.

Ne reluăm drumul însoțiți de un mioritic ce, poate, venise la mănăstire pentru a se închina Creatorului tuturor. Înscrierea pe traseul către Bodea se face abrupt, descurajant, cu trecere peste firul înghețat al apei și aburcarea greoaie pe un mal vertical înalt de un stat de om, apoi pe drumul cu făgașe adânci săpate de uriașele roți ale mastodonților devoratori de pădure; ținem mijlocul pe care-l știm, chiar ascuns sub zăpadă, mai ușor de abordat; orice abatere la stânga sau la dreapta se sancționează cu o scufundare până la brâu. Când, de după o dungă de nea, apare acoperișul saivanului din Poiana Crucii (rebotezată în epoca anteiliesciană, în spiritul … materialismului dialectic, Poiana lui Mândrilă)

părăsim linia curbă ce ne-ar fi dus în arc de cerc, ocolind saivanul, la ramificația acestui traseu: înainte către Culmea Bodii sau în stânga către obârșia, și apoi pe firul apei, Văii Seci, și o luăm în diagonală prin fâneață, către un copac stingher aflat pe culme, ce l-am luat drept reper. Zăpada este până la genunchi dar consistența ei nu pune prea mari opreliști la înaintare; doar panta abruptă ne obligă să ne oprim din când în când pentru a ne potoli bătăile inimilor. Doar dragul de patruped se zbenguie prin zăpadă alergând neobosit în toate direcțiile cercetând cu nasul, culegând informații doar de el pricepute. Sorin pendulează după imagini, zig-zagând stânga-dreapta, față-spate; Nicu luptă voiniceșta în spatele meu cu nămeții, iar Paula, undeva în plan median zâmbește efortului spunându-i, parcă: fă ce vrei că mie nu-mi pasă.

 

Facem pauză în preajma copacului-reper și-l solicităm imperios pe Sorin, fotoreporterul nostru, pentru o poză în grup; chemăm și mioriticul dar acesta, de o vreme, nu ne mai dă atenție; acum stă la câțiva metri de noi și nasu-i amușinând către vale, urechile-i sucindu-se ca antenele de radar îi aduc informații care-l ispitesc tot mai mult. Plecați de la ședința foto urmăm linia imaginară a curbei de nivel și curând ajungem la poteca marcată, ruptă și ea de TAF-uri pe o distanță apreciabilă.

 

Începem ultimul urcuș abrupt la care transpirăm cam 10-15 minute, până la ieșirea din pădure și caut cu privirea turma de ciute ce mi-a apărut în ultimii ani prin acest loc. Le zăresc, din păcate, doar urmele, unele mai vechi, altele mai proaspete, semn al dăinuirii lor prin aceste locuri.

La marginea de sus a pădurii facem încă un mic popas; caut bradul care m-a dăruit de-a lungul anilor cu rămurica ce-i dă aromă bradului meu artificial ce-l împodobesc de Crăciun dar îl găsesc bătrân și trist; de-ar fi trup, asemenea mie, l-aș imbrățișa și l-aș săruta cu drag; dar cum este doar un arbore îl îmbrățișez cu privirea și nu mă mai îndur să-i ciupesc o rămurică, oricât de mică, din coroana-i acum nu prea bogată. Totuși simt o bucurie ce mă cuprinde în privința-i. Văzusem, străbătând pădurea, unele pancarde care clamau: „Cine are pădure, va avea aur!“ Da, adevărat, pentru că în dezmățul postdecembrist bravii noștri „patrihoți“ (expresia aparține inegalabilului Constantin Tănase și încă este perfect de actualitate) s-au grăbit să transforme pădurea în … aur. Dar bietul meu prieten, bătrân, pipernicit și bolnav va rămâne aurul din sufletul meu și va muri de moarte bună lăsând, poate, ca firul de viață ce va renaște din rădăcina-i să apuce vremuri mai bune.

Mă întorc la prietenii mei și ne continuăm drumul. La un moment dat, ridicându-se din valea din dreapta o părere de chefnit de câine sau poate de altceva; amicul nostru patruped se oprește brusc, caută cu nasul și urechile într-acolo apoi o zbughește în salturi mari prin stratul gros de omăt necălcat. Se oprește puțin mai încolo, se întoarce către noi și dacă i-aș vedea ochii sigur aș citi în ei mesajul de rămas bun, apoi își continuă drumul către chemarea de el auzită, părăsindu-ne.

Din păcate pentru Sorin, priveliștea în plan îndepărtat este acoperită de plafonul de nori ce a mai coborât pe măsură ce ziua înaintează.

Mergem prin oceanul imaculat al omătului căutându-ne drumul, orientându-mă (eu sunt cel care și-a asumat rolul de ghid) după saivane, dâmburi, colți de stâncă, copaci și alte repere știute, iar rarii stâlpi purtători de marcaje de iarnă și descoperiți de privirea ageră a Paulei încă de la mare distanță vin să confirme că suntem pe drumul cel bun. La „umbra“ unui molid cu ramurile îmbrăcate de zăpadă ne oprim într-un scurt popas și ciugulim cate ceva de mâncare. Trecând pe lângă o pășune îngrădită, unde cu ceva timp în urmă îmi găsisem prietenia într-un mioritic ce mi se înălța până aproape de brâu, prind a fluiera ușor, a chemare, poate amicul meu vine să ne vedem. Aici este liniște, însă de după un deluț, de dincolo de un pâlc de copaci, vine zvon de lătrături; sper dar nu cred să fie prietenul meu; este totuși cam departe de locul unde ne cunoscusem; curând îl descoperim, pe el și încă un tovarăș de-al lui, sus, lângă un șopron de fân, având o sarcină foarte importantă; paza celor câteva zeci de oi care, tolănite în zăpada din jurul șopronului își fac siesta; conștienți de importanța slujbei lor nu se îndepărtează decât câțiva pași de „obiectele muncii“. Saivanele se îndesesc și la un moment dat o aud pe Paula exclamând: „Caprioarele!“; nu apuc să le văd dar știu că  vin la fânul din șoproane; le mai văzusem și în iernile trecute .

   

Zăresc peste două culmi intrarea în pădure de unde știu că într-o coborâre de vreo douăzeci de minute vom ajunge la drumul de pe Valea Seacă ce, în cam o oră, ne va scoate în centru Câmpulungului, la câțiva pași de gară. Uitasem de ramura de brad așa că prind a căuta cu ochii unul din care să mă îndur a lua. Și-l găsesc lângă ultimul saivan, înainte de a coborî în pădure. Înot până la el prin zăpadă, aleg din etajul cel mai de jos al crengilor și rup trei rămurele apoi o rog pe Paula să mi le prindă, cumva, de rucsac fără să-l mai dau jos din spate. Meșterește ea ce meșterește suflând din greu, simt smucituri stânga și în dreapta, trage în jos, împinge în sus și … zbanggg !!! … nu simt nici o durere … doar capu-mi vibrează precum clopotele de la Voroneț când închipuiesc notele cântecului: „Ștefan, Ștefan domn cel mare“. Printre vorbele disperate de scuză ale Paulei (acompaniate de hohote nestăpânite de râs) îmi amintesc de vasul meu, o cratiță din tablă subțire de inox pe care o car după mine pe munte pentru a încălzi apă sau a face supe în ea, și pe care, pentru a nu ocupa spațiu în rucsac, o agățasem cu o carabinieră la exterior. În încercarea de a prinde rămurelele de brad de rucsac, Paula era încurcată de aceasta și, sâcâită, neînchipuindu-și că e atât de ușoară, i-a făcut vânt în sus, ne imaginându-și consecințele. După ce am liniștit-o că nu am pățit absolut nimic tot îi auzeam în urmă chicotele de râs la amintirea amuzantei întâmplări.

Ajungem la gară și după ce luăm bilete mai rămâne timp suficient de o bere la barul de la capătul peronului. Rămân nedumerit când, la întrebarea mea despre locurile rezervate la tren, Paula, după ce consultă biletele, ne informează că vom călători la vagonul opt; din cele știute de mine, acest tren, ce vine de la Vatra Dornei, are doar două vagoane dar admit posibilitatea ca numărul acestora să fi fost suplimentat cu prilejul sărbătorilor… dar chiar cu atâtea? Când trenul intră în gară mi se confirmă ce știam eu, adică cele două vagoane dar pe cel de lângă locomotivă se lăfăie, scrisă cu creta, inscripția „vagonul 8“. Ne instalăm pe niște locuri ce nu ni se cuvin , lăsăm să treacă „omul cu geanta“ și punem de un vin fiert ce-l preparăm la aragazul ascuns „puștește“ printre picioarele noastre; nu cred că se putea vedea ce meșterim noi acolo dar dacă ar fi deschis careva ușa ar fi adormit de aroma ingredientelor aduse de Paula și adăugate în lichidul ce bolborosea molcom în cratița producătoare de zgomote rivale celor din clopotnițe mănăstirești.

Coborâți din tren pe peronul gării din Iași constatăm că apocalipsa vestită de minți cu neuroni singuratici s-a amânat pentru  … vremuri mai bune, îngăduindu-ne încă cine știe câte ture de genul acesta. În loc de apocalipsă am trăit o aventură (deși grea) amuzantă, în tovărășia unor prieteni pe care mi i-aș dori aproape; amintirea acestei drumeții parfumată de zâmbetul Paulei, verva neobosită a lui Sorin și, mai ales, prezența celui mai nou prieten care și-a făcut loc în sufletul meu, Nicu, va fi mereu prezentă în gândurile mele.

  Deasemenea, jur cu mâna pe inimă: mă bucur că apocalipsa nu a mai avut loc. Poate tocmai pentru că a avut prilejul de a vedea patru pământeni atât de îndrăgostiți de viață.

 

P.S. Mulțumesc lui Sorin Untu că mi-a îngăduit să folosesc la acest jurnal și fotografii de ale lui.