OFRANDE ABEONEI -II-

OFRANDE ABEONEI -II-

 

Pe Ceahlau, spectacol de sunet si lumina.

(16 a VII-a   — 19 a VII-a  1985)

Timpul a trecut, anii m-au facut mai intelept, zburdalnicia copilariei a ramas undeva in urma, tumultul tineretii s-a mai atenuat. Eram de-acum cap de familie, tatal unei fetite nici mai zburdalnica, nici mai potolita decat eram eu la anii ei. Trecusera aproape 16 ani de cand in minte-mi se incrustase imaginea muntelui. 16 ani de cand il visam. Incet-incet, starea materiala a prins a permite sa-mi potolesc patima.

Mai intii am descoperit revista ,,Romania Pitoreasca” ,apoi micile ghiduri turistice din colecţia ,,Munţii Nostri”. Am inceput sa le cumpar si sa visez citindu-le.

Inceputul l-am facut cu bicicleta pe sosea, vizitand manastirile din Muntii Neamtului si apoi pe cele din nordul Moldovei

In una din aceste excursii am parcurs drumul de la Targu Neamt la Piatra Neamt peste Culmea Stanisoarei, pe malul lacului de la Bicaz si orasul Bicaz. Imi amintesc ziua calda de vara cu atmosfera incarcata de umezeala ploii ce abia statea sa cada cand, coborand dinspre pasul Petru Voda ce taie Culmea Stanisoarei, ma lasasem in voia goanei mereu crescande a bicicletei, ca o razbunare a urcusului de la Pipirigul batranului David Creanga care scosese sufletul din mine. Mirosul iasomiei abia inflorite mi-a amintit de existenta bunului Dumnezeu. Sufletu-mi se modela dupa legi necunoscute mie. Succesiunea simtamintelor: Dumnezeu-bunatate-duiosie-blandete-frumusete-lumina-soare-floare-iubire.

Toate amestecate intr-un amalgam de sentimente ce nu-l puteam defini, se insinuau in fiecare celula a corpului meu, desprinzandu-ma de lumea obianuita mie si plasandu-ma intr-o lume ce o percepeam fara a o putea explica. Peste toate aceste locuri si simtaminte domina culmea cat se poate de reala a Ceahlaului. De dincolo de lacul prelung sprijinit in spinarea barajului de la Bicaz, pe nedrept botezat cu numele altei ape pentru ca adevarata matrice a lui este raul Bistrita,fruntea batranului Zamolxe s-a aplecat, poate ganditor-conştienta, asupra mea. Am simtit chemarea si mi-am pus in gand sa-i dau curs.

Pentru a-mi asigura baza materiala am recurs la metoda abandonarii fumatului. Beneficiul urma sa fie dublu: unul din punct de vedere al sanatatii, altul economic. Cu banii pe care i-as fi cheltuit pe tigari mi-am cumparat obiecte necesare drumetiei pe munte.

Ziua a I-a, luni

Avad un minimum de ,,instrumente” folositoare actiunii ce mi-o programasem, si fenomenal de multa dorinta, i-am propus Antonellei o aventura pe Ceahlau. Obtinem consimtamantul  Ceciliei si iata-ne in dimineata unui mijloc de iulie in tren, plecand intr-o inedita,pentru noi, calatorie.

Cu mirosul florilor de tei, padurea de la Barnova ne-a urat ,,drum bun”, iar locomotiva dupa ce si-a tras sufletul de greutatea urcusului s-a grabit in vale spre a ne duce la tinta calatoriei noastre. Un mic calcul gresit, facut la Marasesti, a confirmat zicala ca ,,tot raul are si un bine”;in loc sa luam trenul accelerat care mergea la Bicaz, ne-am urcat in acceleratul de Suceava,sosit cu cateva minute mai devreme. La Bacau am aflat ca trenul de la Bucuresti pentru Bicaz nu mai circula si mi-am dat seama ca, totusi, greseala a fost in folosul nostru.

Fara peripetii deosebite am ajuns la Bicaz de unde aveam a-mi pune in evidenta calitatile de organizator de excursii. De aici nu mai aveam tren. Studiind harta am vazut ca pana la cabana Izvorul Muntelui, loc de unde incepe ascensiunea, avem vre-o 12 km.dupa care urma poteca de picior. Am obtinut o informatie conform careia peste vre-o ora vom avea un autobuz pana la marginea de sus a satului Izvorul Muntelui dupa care  va mai fi de mers, cu piciorul, vre-o 2,5 km. pana la cabana. Am procedat conform informatiilor obtinute si iata ca, in prag de seara, plini de optimism, am ajuns la cabana Izvorul Muntelui.

Ne-am oprit putin in fata ei s-o studiem. Impresia a fost favorabila; un corp central cu un singur nivel, de o parte si de alta inca doua corpuri dispuse pe doua nivele, cu o terasa prelunga la etaj. Constructia de barne situata in baia de soare si liniste a muntelui imi stimuleaza starea sufleteasca si o predispune la poiezie. In partea din deal a cabanei se afla o tabara de corturi in jurul careia trebaluiau copii,baieti si fete, de varsta Antonellei. Intrand in vorba cu ei am aflat ca sunt din judetul Suceava, din comuna Liteni. Mi-ar fi facut placere sa ma intovarasesc cu ei dar din  discutiile cu profesorul am fost  informat ca urmau sa urce la Dochia pe la Lutul Rosu,traseu diferit de cel pe care intentionam sa-l facem noi. In timpul ceaiului de seara am facut planul pentru continuarea excursiei: vom urca pe Paraul Maicilor spre Poiana Maicilor, iar de aici , pe sub stancile Butu si Ana, pe deasupra Ocolasului Mic,pe sub Ocolasul Mare, la cabana Dochia.

In ultimele raze ale asfintitului de soare culmea Ceahlaului se profila incitanta pe cerul albastru.

Ziua a II-a, marti.

Soarele incepuse sa incalzeasca bine cand,a doua zi,am inceput sa urcam pe drumul forestier de pe valea Paraului Maicilor.Incet-incet  Antonella s-a trezit de-a binelea, pentru ca tare greu se mai daduse la sculat.

Poteca a inceput in urcus usor de-a lungul apei apoi s-a asprit incepand sa taie prin padure serpentinele. Observand ca pentru a micsora efortul se impune o anumita tinuta la drum am inceput sa invat din mers. In primul rand mi-am dat seama ca geanta in care isi ducea Antonella bagajele era buna de dus cartile la scoala dar nu pe munte. E drept ca nici rucsacul meu nu era mai stralucit. Lipit de spate nu permitea aerului sa circule si pe sira spinarii transpiratia curgea suvoi. Aveam dese ciocniri de opinii cu Antonella care nu ducea geanta asa cum observasem eu ca-i mai bine.

Dupa un scurt popas la un izvor, inca un efort si iata-ne ajunsi la marginea padurii din Poiana Maicilor. Am facut un popas mai indelungat langa indicatorul de la ramificatia potecilor (spre Neagra pe valea Bicazului si spre cabana Dochia). In josul poienii, mult sub noi, se vedea o stana, iar dincolo de vale incepe culmea prelunga si impadurita a Tarcaului. Dar privirea era atrasa mai mult de culmea Ceahlaului care se ridica prapastioasa deasupra noastra.

Hotarasem ca din banii economisiti prin efectul abandonarii fumatului sa-mi cumpar obiecte necesare in timpul drumetiei pe munte. Astfel imi cumparasem rucsacul, o pereche de bascheti cu talpa mai deosebita care, credeam eu, pot inlocui bocancii, si un binoclu. Din toate acestea cea mai reusita achizitie a fost binoclul.Acum ma ajutam de el sa iscodesc departarile, abruptul muntelui stanca cu stanca, cautand zadarnic sa ghicesc cam pe unde urca  poteca. In baia de soare , si cu un peisaj fantastic in jurul nostru, simteam cum sufletu-mi cantă. Am parasit cu regret poiana afundandu-ne din nou in padure urmarind marcajul cu banda rosie si cruce albastra. Urcam din greu; am luat si geanta Antonellei pentru a-i fi mai usor si tragand cu ochii la splendoarea din  jur, varsand siroaie de transpiratie, suportand bombanelile Antonellei nemultumita ca dupa ce-ti scoate sufletul din tine la urcus poteca, aparent nejustificat, incepe sa coboare. Aruncand observatia ironica cum ca ,,notabilitatile” Ceahlaului ar trebui criticate pentru ca nu au pus pe aici ,,troleu” sau tramvai  am ajuns pe platoul Ocolasului Mic dupa ce ne-am strecurat prin incalcitura jnepenilor pe care-i vedeam pentru prima data. Cu ajutorul binoclului aduc la doi pasi de mine frumusetile din jur, prilej de a ma felicita inca o data pentru inspirata achizitie facuta. Cu harta si busola incerc sa identific formatiunile stancoase cu nume desprinse din legende (stancile Butu si Ana, Claile lui Miron, Coloana Dorica) apoi, molesiti de oboseala si frumusete, servim masa de pranz.

Cand soarele a inceput sa coboare din crucea amiezii am pornit din nou la drum. Am suferit un soc vazand ca, impotriva asteptarilor, drumul in loc sa devina mai usor se complica pe masura ce inaintam.  Dar pregatirea psihica ce mi-o facusem parcurgand lecturi cu caracter turistic m-a ajutat sa trec usor peste acest moment dificil. Splendoarea abruptului Ocolasului Mare mi-a facilitat revenirea la normal si strecurandu-ne pe sub peretele lui, mai urcand, mai coborand, ne-am apropiat de cabana Dochia. Urcusul era din ce in ce mai greu drumul fiind plin de obstacole: stanci, copaci smulsi din radacina de furtuna, izvoare pe margine de prapastie. In aceste conditii si aproape in patru labe, trecand printre Ghedeon si o alta stanca,Piatra Viperei, am ajuns la piciorul Ocolasului Mare. De aici, la o azvarlitura de bat e cabana Dochia. Uitandu-ma mai bine imi doresc sa fi gresit, chiar cu riscul de a mai avea mult de mers. Cabana si imprejurimile aratau oribil.Adevarat,  semnele indicau ca se construieste inca o aripa pentru extinderea ei dar acest fapt nu putea fi un motiv de scuza pentru mizeria din jur care parca otravea si aerul.

In fata cabanei, la o masa de scanduri,stateau cativa turisti servindu-si pranzul. Am deschis usa si am intrat intr-o ceata deasa de fum de tutun si miros de tuica ordinara. La cele cateva mese petreceau oameni in salopete, cu cizme de cauciuc in picioare; am aflat mai tarziu ca erau constructorii care lucrau la extinderea cabanei si care erau cazati aici. La barul amenajat intr-un colt al incaperii, dar care facea si functia de ,,Receptie”, servea o tanara imbracata in blugi si un  tricou subtire care se mulau pe corp atat de strans incat faceau ca barul sa devina invizibil. Ma gandeam ce ar fi fost daca Stefan cel Mare s-ar fi nascut cu vre-o cinci sute de ani mai tarziu, sau cabaniera s-ar fi nascut cu vre-o cinci sute de ani mai devreme si ar fi fost proprietara vreunui han din drumul marelui domnitor!!

M-am fortat sa cobor din nou pe muntele Ceahlau si sa intru in legatura cu frumoasa cabaniera. Astfel am aflat ca nu sunt locuri pentru cazare deoarece majoritatea acestora erau ocupate de constructori. Cand am fost informat ca am fi dormit la prici, la un loc cu constructorii, necazul mi-a mai trecut, ba chiar s-a transformat in bucurie. Urma sa mai calcam o bucata de drum pe munte pana la cabana Fantanele unde sigur urma sa gasim loc de dormit. Am facut totusi popas cat am baut un bitter, iar Antonella a mancat o ciocolata. Intre timp am tras cu ochii roata la frumusetile din jur, am facut cativa pasi spre marginea abruptului de unde cabana Izvorul Muntelui se zarea jos abia cat o cutie de chibrituri si apoi am plecat spre Fantanele pentru a nu ne prinde noaptea pe drum. Poteca usoara, urmand curba de nivel, ne-a scos in scurt timp la baza varfului Toaca, spre care urca o uriasa scara de lemn (380 de trepte), langa cabana legata in lanturi a meteorologilor. Din criza de timp nu am urcat pe varf, in schimb ne-am propus ca a doua zi sa suim din nou la Dochia pentru a admira in tihna privelistea „templului” lui Zamolxe. Sub stanca Panaghia, un bloc imens de piatra care tasneste din pamant incercand sa rivalizeze in inaltime cu Toaca, ne-am facut banca dintr-un colt de stanca si ne-am oprit sa ne tragem un pic sufletul. Pe fata Antonellei se citea oboseala dar nu aveam ce face. Seara se apropia si, mai grav decat asta, dinspre culmile muntilor Bistritei se buluceau nori negri, grei, indreptandu-se spre noi tunand si fulgerand. Deodata, intr-un moment de liniste, un sunet misterios iscat din inima muntelui, sau poate din adancul istoriei, a venit sa ne infioare in fapt de seara si cu oboseala facuta tandari am iscodit cu binoclul printre stanci si jnepeni pentru a descoperi pe cel care a dat glas bucimului strabun. Nu reusesc sa-l descopar si senzatia ca sunetul de bucium a venit  la noi de peste ani se accentuiază.

Presati de norii de ploaie si de tunetele care bubuiau acum deasupra noastra am luat-o pe langa Piatra Craiului, pe sub Toaca si Panaghia, mergand la inceput pe curba de nivel, apoi coborand din ce in ce mai abrupt, am ajuns in final sa uram mai mult coborasul decat urcusul. Tot la fel de transpirati si intr-un caz, ca si in celalalt, după opt ore de la plecarea de la Izvorul Muntelui,rupti de oboseala, am ajuns la cabana Fantanele. Cabaniera,o femeie de vre-o cincizeci de ani, foarte de treaba, ne-a cazat intr-o cameră cu mai multe paturi promitandu-ne ca a doua zi cand se va elibera alta cu doua paturi ne-o va da noua. Am constatat ca gradul de confort de aici este superior celui de la Dochia.

Ziua a III-a, miercuri

Noua zi care a inceput pe Ceahlau a navalit peste noi odata cu razele de soare si ciripitul pasarelelor prin geamul uitat deschis de cu seara.

Am dat desteptarea si dupa ce cu o mana de apa am alungat ultimele farame de somn care mai staruiau inca in genele noastre, am luat micul dejun si ne-am mutat calabalacul in camera cu doua paturi promisa in seara precedenta, dupa care cu un minim de bagaje am inceput sa pasim din nou, voiniceste, spre Toaca. Planul nostru era sa urcam pe varf, sa servim pranzul la Dochia, s-o mai vad o data pe hangita in blugi si bluza, stramte, apoi sa coboram pe acelasi drum pe care am urcat.

Dimineata era splendida iar noi plini de optimism. Avand  bagaj doar cateva ,, Eugenii”, binoclul, aparatul de fotografiat  si termosul cu apa mergeam ca prin gradina Edenului. Urma sa-mi depasesc recordul de altitudine, pe care-l stabilisem in copilarie urcand pe Rarau (1650 m.), cu cei 1900 m. ai varfului Toaca. La iesirea din padurea ce acopera culmea Fantanele, intr-o poiana din preajma stancii ,,Caciula Dorobantului” am depasit o familie din Bacau care plecase cu mult inaintea noastra dar fiind incarcati cu rucsacuri mergeau mai greu ca noi. Ne-am continuat drumul facand mici popasuri in puncte de belvedere, identificand cu harta si busola stancile cu nume sugestive (Caciula Dorobantului, Piatra Sihastrului, Castelul). Dupa o ora si jumatate de mers lejer am ajuns la baza varfului Toaca. Am urcat cele aproximativ 450 de trepte ale scarii care facilita ascensiunea. Balansul acesteia crea palpitatii celor mai slabi de fire si chiar am ajutat la coborare o persoana pe care o prindeau ametelile cand privea în josul scarii. Privelistea extraordinara pe care am vazut-o de pe varf  m-a facut sa regret enorm ca nu am teleobiectiv pentru a lua cu mine imaginile pe care le-am vazut si m-am hotarat ca urmatoarele fonduri stranse din abandonarea fumatului sa le orientez  spre cumpararea acestui instrument. Am ocolit varful in jurul statiei meteo si mi-am fixat pe retina toata maretia Ceahlaului. La fel de impresionta ca Toaca, vacina sa Panaghia nu se lasa cucerita decat de alpinisti. La coborare am reintalnit familia din Bacau si o alta familie din Brasov care mergeau la Dochia, apoi la Duruitoarea si Durau. Fiind inca devreme si o buna bucata de drum o aveam de parcurs impreuna, am decis sa ne intovarasim . Asadar, in loc sa facem cale intoarsa, am mers inainte spre cabana Dochia unde am mancat o ciorba (nu prea ieftina), ne-am incalzit cu cate un bitter si (ce pacat) am renuntat la ascensiunea pe Ocolasul Mare care se vedea urcand printr-un plan inclinat, ca o rampa de lansare, din cauza  ca nu mai aveam timp suficient.

Asadar am luat-o pe sub Ocolas, prin nord, spre cascada Duruitoarea. Pe langa noi a trecut ca un fulger, depasindu-ne, un cetatean cu un mic rucsac in spate, imbracat cu pantaloni scurti si un tricou subtire, cu ochelarii sticlind sub fruntea prelungita de o chelie impozanta, bronzata de soare. I-am privit cuprins de invidie mersul usor, elastic, ca un zbor.

O ora de mers a fost ca un drum din basmele celor ,,1001 de nopti”, sau daca exista rai cred ca asa este drumul pe acolo. Tot platoul acoperit cu muschi iti creaza impresia ca mergi pe o saltea cu fulgi, iar coloritul punea in inferioritate cel mai grozav covor persan.nu mai vorbesc de perspectiva ce se deschide spre muntii Hasmasului, Harghitei si in vale, spre statiunea Durau. Dupa o ora de mers prin rai, trecand prin curmatura Piciorul Schiop,am intrat in alt rai cu frumusetea salbatica si greutati care dau farmec luptei, am  luat-o pe Polita cu Arinis si am inceput a cobori spre cascada. Intr-un loc, pe o polita atarnata deasupra noastra, lungit pe o patura, se lafaia in bataia soarelui, citind o carte, cetateanul care ne depasise mai sus. Am inghitit in sec si mi-am vazut de drum facandu-ma ca nu-l vad; imi starnise invidia. M-am felicitat ca am schimbat planul excursiei si am ajuns sa fac acest traseu. Daca m-as fi limitat doar la varful Toaca, asa cum imi propusesem, as fi pierdut trei sferturi din frumusetea Ceahlaului. Pe de o parte drumul extrem de greu, pe buza de prapastie, peste saritori si grohotisuri, coboras abrupt pe parcursul a trei ore de mers, mi-a dat satisfactia ca in lupta cu piedicile naturii am iesit invingator. Pe de alta parte frumusetea si salbaticia de cetate medievala al versantului vestic al Ceahlaului mi-a luat graiul si m-a facut sa-mi dau seama cat de sarac mi-e vocabularul pentru a putea descrie cat  m-au impresionat si cat m-au incantat cele vazute. Totusi, mai putin spectaculoasa mi s-a parut  cascada Duruitoarea; asta nu inseamna ca minimalizez  frumusetea ei. Panglica de apa ce cade aproximativ de la inaltimea unui bloc cu trei etaje este destul de impresionanta.

Cu ochii plini de cele vazute, iar Antonella cu imaginea unui frumos ardelean, cam de varsta ei, ne-am despartit de tovarasii nostri de drumetie si dupa 80 de minute, obositi dar incantati de farmecul celor noua ore petrecute pe munte –din care sapte de mers efectiv- am ajuns la Fantanele. Ca premiu pentru izbanda noastra Ceahlaul ne-a oferit un fascinant spectacol de sunet si lumina; venind din spatele Ceahlaului, dupa ce mantia noptii s-a asternut peste imprejurimi, intr-o succesiune de fulgere care zugraveau pe fundalul cerului extraordinar de clar crestele muntelui, intr-un tunet continuu care a durat aproximativ treizeci de minute si un final cu ploaie repezita in stropi mari, insotita de valul de aer rece si tare ca un vin tonic, natura a scos toti excursionistii din cabana la grandiosu-i recital.

Ziua am incheiat-o in fata unei sticle de vin  in compania unui iesean pe care l-am cunoscut in timpul marelui spectacol.

Ziua a IV-a, joi.

Inca o zi pe meleagurile Ceahlaului. Ultima zi, cea mai relaxata. Am facut o scurta   excursie in statiunea Durau coborand de la cabana Fantanele, cam o jumatate de ora, prin padure.Am servit masa de pranz si am luat relatii despre ce mijloace de transport avem ca sa ajungem la Zugreni, pe valea Bistritei, in preajma Raraului. De la receptionera hotelului Cascada am aflat ca nu sunt autobuze spre Vatra Dornei dar ca putem lua unul din cele care merg la Piatra Neamt sau la Targu Neamt, pana la viaductul de la Poiana Teiului, iar de aici cu ,,Doamne ajuta “ pana la Zugreni.

Epilog.

Trecuse mai mult de un an. Undeva, intr-un colt de suflet, ma rodea ceva. Un dor greu. Fara comparatie. Sau daca  as vrea sa-l compar cu ceva ar trebui sa adun la un loc toate durerile mele de o viata: dorul de casa si de prietenii copilariei cand m-am rupt de sat, dorul de libertate cand eram militar, dorul despartirilor de Antonella cand, mica fiind, o duceam la parintii mei la tara pentru catva timp. Acesta era dorul de Ceahlau.

Cu aprobarea familiei si cu ajutorul unei mici gagalici mecanizate, Zambilica pe numele ei dar in acte figurand ca motoreta ,,Mobra” am luat calea muntelui.

Mai intai am luat drumul Agapiei unde am gasit-o pe maicuta Laurentia odihnindu-se pentru vecie in pacea cimitirului din spatele manastirii. In linistea adanca a satului de maicute am ascultat infiorat ceasul din turnul bisericii care, inainte de a bate orele, canta cateva masuri din ,, Balada” lui Ciprian Porumbescu. Candva muzica era redata de un dispozitiv mecanic cu clopote care se ingana parca cu privighetorile din jur. Acum, insa, electronica luase locul arhaicului mecanism.

Dupa o noapte de odihna pe un pat ca al lui Procust am plecat prin aerul rece al diminetii de sfarsit de septembrie printre pajisti albite de bruma; am coborat in valea Ozanei, am luat-o in susul ei, m-am opintit peste Culmea Stanisoarei si mi-am dat drumul spre Bistrita pe care am trecut-o pe viaductul de la Poiana Teiului. Am urcat pe valea Bistricioarei si abatandu-ma spre stanga am luat-o pe Durau in sus. Dupa un timp, scapand din stransoarea padurii, iata-ma pe mine pipernicitul, efemerul, in fata maretului si nemuritorului Ceahlau. Imi cer cu umilinta iertare stapanului meu pentru ca am indraznit, fara de invoiala din parte-i, in neostoita-mi sete de cunoastere, sa merg sa cunosc si alte locuri si oameni. Induiosat, poate, de umilinta mea a inceput incet-incet sa-si dea cusma de ceata de-o parte si privindu-ma din inaltul Toacai ma dojeni indignat de purtarea-mi ingrata.

,,Sa-ti iasa din cap, farama din secunda Universului ce esti, ca poti pune un picior in fata celuilalt fara sa stiu; ti-am urmarit pasii peste tot unde ai umblat, nesatulule! Cand mi-ai fost oaspete ti-am ogoit setea cu apa izvoarelor mele, ti-am racorit fruntea cu adierea vantului meu si am indepartat ploile ce se invarteau in juru-ti; in fapt de seara ti-am cantat imn din buciumul stramosilor tai, ti-am oferit culcus si ti-am cantat cantec de leagan in susur de ploaie; ziua cand umblai hoinar pe plaiurile mele ti-am asternut covor de muschi si cetina, de flori si iarba. Cand ai ajuns acasa la ai tai m-ai asemuit cu Paradisul. De ce totusi m-ai uitat?”

,,Bunule stapan, nu te-am uitat! Mult m-am luptat cu indemnul de a veni la tine si anul acesta dar in suflet mi s-a strecurat spaima ca viata este prea scurta si ca nu voi avea timp  sa vad tot ce-i frumos in acest colt de lume; nu ti-am cerut ingaduinta si pedeapsa mi-am primit-o purtandu-te in gand, fript de dorul de tine.  Iţi cer acum, voie a-mi da sa merg in fiecare an sa vad tot altceva, picioru-mi sa calce tot pe alt plai, ochiu-mi sa vada frumuseti noi, iar urechea-mi sa auda si fosnetul altor paduri si ciripitul altor pasari; sa-mi incarc sufletul cu frumusete pana in anul urmator si, prin mormant, pana in viata viitoare. Iar cand din mine nu va mai ramane decat un nume si o amintire ce cu timpul se va sterge si ea ingaduie-i umbrei mele salas la sanul tau.”

Ceata s-a imprastiat, soarele lumina din plin maretia Ceahlaului pana in cele mai mici amanunte. Din inaltul Panaghiei si a Ocolasului Mare cobora asupra mea iertarea si binecuvantarea.

,,Iertare deplina nu-ti pot da, nerecunoscatorule! Ai, totusi, din partea mea invoiala de a haladui si pe alte coclauri dar legat fii de cumplit blestem! Sa nu-ti gasesti linistea pana nu vei trece pe la batranul tau Ceahlau pentru a-i mai povesti pe unde ai mai colindat. Altfel sa fii sfasiat de dorul de mine acum si in vecii vecilor” Si zicand acestea ,,Strabunul duh” s-a retras lasand in jurul meu doar imensitatea de piatra.

Si cum stam coplesit de un soare mai mult decat generos al sfarsituluide septembrie pe Ceahlau, a navalit peste mine zgomotul infernal al sfarsitului de lume. Prapastiile hauleau cumplit amplificand zgomotul ce mai tarziu l-am identificat a fi al unui motor de elicopter care, ca o fantasma iesită din infern, s-a ridicat din spatele statiunii Durau, cu ceva atarnat in gheare, a cotit scurt luand-o de-a lungul Piciorului Poienii, Piciorului Schiop disparand apoi in dosul Ocolasului Mare, in directia cabanei Dochia. Mai tarziu am aflat cum cabana Dochia, geloasa pe frumusetea cabanierei, a facut jalba la cei mari solicitand fonduri de infrumusetare. Drept care, nefiind alta posibilitate, se carau materialele si utilajele cu elicopterul pe varf de munte pentru extinderea si modernizarea cabanei.

Am dat ocol Ceahlaului pe versantul dinspre lac avand sub ochi, mereu, stanca ce poarta numele Sfintei Fecioare, am facut un scurt popas la ,,Izvorul Muntelui” si luandu-mi ramas bun de la muntele meu de suflet, am luat-o spre casa.

Iasi-decembrie 1996

—————————-

You may also like...