OFRANDE ABEONEI -I-
OFRANDE ABEONEI
ABEONA=divinitate romana care-i ocrotea pe calatori.
I se aduceau jertfe la plecare.
In acest jurnal, faptele povestite precum si personajele sunt reale. M-am ferit sa aduc vre-o jignire cuiva. Am fost educat in spiritul respectului fata de semenul meu, omul, fie el prieten sau neprieten. Daca cineva din cei care vor aparea aici considera ca l-am vazut altfel decat este, nu are decat sa demonstreze ca m-am inselat.
Cu respect pentru toti, C. Asandei
De cand, de ce si cum am inceput.
De cand ? Probabil de cand am descoperit ca pozitia normala a omului este cea verticala si ca deplasarea il ajuta sa descopere noutati fascinante.
De ce ? Pentru ca daca omul nu ar fi fost curios ar trai si astazi in pesteri si s-ar hrani cu radacini.
Cum am inceput ? Aici povestea e mai lunga.
Mai intai in satul natal cand am descoperit raiul din locul caruia ii spuneam ,,la deal”. In acest rai zarzarul dadea semnul invierii. La florile-i frumos mirositoare dadeau navala albinele; curioase de zgomot isi desfaceau, rind pe rind, petalele florile ciresului, visinului, prunului, vitei de vie; toate acestea incadrate de florile de salcam.
Ca orice copil de la tara aveam de indeplinit unele sarcini. Mie imi revenea aceea de a scoate mieii si bobocii de gasca la pascut. Si mergeam cu ei in rai. Iar aici, in rai, imi punea Dumnezeu in fata ochilor fel de fel de povesti de nu ma induram sa ma mai intorc acasa.
La început de iunie, odata cu ultimele flori,incepeau primele fructe: ciresele, visinele, zarzarele, prunele, iar strugurii incheiau toamna alaiul. Si apoi, dupa culegerea viilor, ne mai fiind oprelisti, incepea fascinanta hoinareala pe coclauri. Iarna ingenuncheam pe zapada si ma rugam lui Dumnezeu sa aduca din nou raiul pe pamint. Si bunul Dumnezeu ma asculta indeplinindu-mi rugamintea.
Anii au trecut si pentru cine stie ce pacate, ale cine stie cui, Dumnezeu si-a intors fata de la mine si au venit niste oameni care se inchinau unei stele rosii si mi-au luat raiul. In zadar ma duceam sa-l caut. Nu gaseam decit balarii, ciresi morti, vita de vie moarta…totul mort.
Dar inchinatorii la steaua rosie nu au putut sa-mi ia si visurile. La oras fiind, mai tirziu, de cite ori ma intorceam in satul copilariei ma duceam acolo unde stiam ca-i raiul, il dezgropam din balarii si dupa ce-mi vindecam sufletul de boala dorului il ascundeam sa nu mi-l ia din nou oamenii rai, inchinatori la steaua cea rosie.
Nu departe de sat, se intindea o padure imensa.De cite ori izbuteam sa scap de sub supravegherea parintilor ma intovaraseam cu prietenii copilariei si plonjam in imensitatea verde a padurii umplandu-mi caciula cu flori de toporasi pentru a le fura mirosul, adunand buchetele de lacramioare, napastuind bietii fluturi si imbatandu-ma de concertul micilor inaripate; ma simţeam cea mai fericita fiinta de pe pamant.
Dar ziua trecea ca o clipa si in fapt de seara ma intorceam acasa pentru a-mi incasa ,,calcavura” pe care tata, ne avand chef de glume, mi-o aplica cu nuiaua. Dar cum tot raul are si cate un strop de bine, tatei nu-i dadea prin gand sa ma faca sa-i promit ca nu ma voi mai duce, niciodata, la padure. Ar fi facut din mine cel mai mare mincinos. Inca imi frecam cu palma fundul pentru a inlatura usturimea nuielii, lacrimile inca imi umezeau obrajii că-mi si faceam planuri pentru o alta zi in care voi merge la padure stiind sigur ca la intoarcere ma va astepta tata si…nuiaua. Singurul leac cu care as fi fost vindecat de patima mea ar fi fost o zi intreaga de bataie cu nuiaua, iar farmecul hoinarelii sa fi durat cat, in realitate, pedeapsa. Dar cum tata nu stia acest lucru… .
Si cate dealuri nu am colindat; si cate locuri nu mi-au incantat ochii!!!
Si la cate mijloace nu am apelat pentru a-mi satisface patima? Bicicleta, motoreta ,,Mobra”, trenul, cu prietenii cu masina, iar in ultimul timp cu cel mai sigur mijloc de transport: ,,sfanta talpa”.
Muntele.
I
Era in august 1959, in vacanta de vara de dupa clasa a VI-a.
Parintii mei fiind plecati la camp eu eram regele gospodariei, iar pisica, gainile, gastele, purcelul si cainele prea umilii mei supusi.
Primele ore ale diminetii anuntau o zi caniculara. Dadusem graunte la oratanii, aruncasem un brat de buruieni porcului, trasasem sarcini precise lui Leiba-,,al nu stiu catelea” ( toti cainii gospodariei noastre erau numiti Leiba, din cine stie ce motive) care asigura paza, apoi cu o carte in mana cautam un colt mai umbrit al ograzii unde sa ma tolanesc si sa ma afund in cine stie ce aventuri inchipuite de vre-un autor. Ma aduse pe pamant Leiba care dadu glas furios spre poarta de unde se auzea glasul ,,trepadusului”primariei care ma chema.
– Vino acum la Sfatul Popular ca te cheama tovarasul instructor U.T.M.. Trebuie sa pleci in tabara de pionieri, iar pentru asta maine dimineata sa fii la Husi la comitetul raional U.T.M..
Am simtit cum explodeaza inima in mine de bucurie. Uitand de mama, de tata si de toate treburile pe care le aveam de facut in gospodarie am plecat intr-un suflet la cel ce ma chemase.
Cand am scos certificatul de sanatate de la dispensarul medical? Cand am fost la vecina noastra, buna doamna invatatoare Janeta Bostan, disperat ca nu aveam bani si eram descult? Cum m-am trezit in caruta primariei pe soseaua prunduita care duce spre gara Rosiesti? Cu cincizeci de lei in buzunar, cu sandalele mamei in picioare,imbracat cu o camasuta de panza cu patratele mici, rosii si albastre,facuta de mama si cu o pereche de pantaloni de doc, care nu vrusesera sa creasca odata cu mine, acum manşetele aflandu-se undeva cam la jumatatea distantei dintre genunchi si calcaie, pantaloni pe care soarele verilor trecute nu-i lasasera sa-si pastreze culoarea albastra, stateam mandru nevoie mare in scaunul cu arcuri (in care statusera multe funduri importante de-ale partidului) alaturi de vizitiul primariei. Si cine mai era ca mine? Imi închipuiam ca sunt ceea ce acum, la caţiva ani distanţa de secolul al XXI-lea,se cheama V.I.P.
II
Prima aventura a vietii mele incepuse. Si cum nu mi-am propus sa descriu in amanunt calatoria pana la intalnirea cu maria sa muntele, voi trece direct in tabara de la Bucsoaia, situata la vre-o zece kilometri vest de orasul Gura Humorului, pe larga vale a Moldovei, la gura raului Suha.
Contactul cu muntele mi-a provocat simtaminte de nedescris care se vor manifesta de-a lungul vietii in fiecare calatorie, la intalnirea cu el.
La fel, voi trece peste programul zilnic din care nu lipseau ,,curele” de indoctrinare politica, dar care se lipeau de mine ca apa de gasca, si ma voi opri la prima luare de contact cu inima muntelui.
Urma sa plecam intr-o excursie de trei zile pe Rarau. Cine a putut dormi in noaptea precedenta plecarii? Ascultam cu gura cascata povestirile celor care mai fusesera pe munte şi care priveau cu dispreţ la munceii din jur, muncei pe care eu ii vedeam inalti pana la cer.
Cand, in sfarsit, a venit dimineata ne-am limpezit ochii cu apa Suhai, am inghitit micul dejun in goana, ne-am luat pachetele cu hrana rece si am alergat intr-un suflet la gara Frasin. Cat timp trenul, in drumul sau spre Campulung Moldovenesc, a serpuit pe valea Moldovei ochii-mi lacomi inghiteau imagini cand de la o fereastra, cand de la alta; grai nu mai aveam pentru a-mi manifesta entuziasmul in fata muntelui care devenea din ce in ce mai impozant.
Coborati din tren la Capu Satului, mai marele nostru ne-a facut un instructaj despre ascensiunea pe munte si apoi a dat semnalul de plecare.Prima cunostinta cu drumetia montana nu mi-a lasat cine stie ce amintiri placute. Daca primii kilometri erau in urcus usor, aproape nesimtit, de la izvorul din Poiana Sihastriei a inceput calvarul. Nu mi se parea drumul greu dar mi se parea interminabil si aveam impresia ca nu vom mai ajunge vre-o data sus, pe munte. Padurea de molid nu ne lasa sa admiram privelistea. Vaietele se auzeau din ce in ce mai des, ,,montaniarzii”la care cascasem gura, plin de admiratie, cu o seara inainte, daduseră cinstea pe rusine si se vaicareau in gura mare. Eu eram printre putinii care-si plangeau in ascuns soarta, ferindu-se sa-i vada cineva. Timpul mi-a sters din memorie momentul sosirii la cabana dar cred ca faramat de cei in jur de 1000m. diferenta de nivel nu am simtit altceva decat bucuria de a se fi sfarsit calvarul. In seara aceea toata lumea a dormit bustean. Glumele, harjoana si nazbatiile au fost amanate pentru a doua seara.
III
In dimineata ce a urmat, cand mai marii nostri ne-au dat desteptarea si cu multa truda au reusit sa ne puna pe picioare, am vazut ca dormisem de-a curmezisul unui fel de pat lung cat incaperea, la un loc, vre-o cincisprezece copii; deasupra lui se afla altul, aidoma.
Am facut gimnastica de inviorare in poiana din fata cabanei apoi am mers de ne-am spalat la un izvor ce iesea din stanca la vre-o cincizeci de metri mai jos. Am aflat ca se numeste ,,Izvorul Rece”; si intr-adevar era atat de rece, incat m-a imbolnavit de o boala destul de rara; se numeste ,,boala dorului de munte” pentru ca de atunci un suspin mi se ridica din adancul pieptului ori de cate ori in minte imi vine imaginea muntelui.
Abia dupa acestea am reusit sa privesc cu atentie locurile unde ma aflam. Cabana, o constructie din lemn, cu un nivel, pe coama caruia trona un turn patrat cu ferestre pe toate laturile, se adapostea sub un perete imens de stanca, intr-o poiana larga inconjurata de brazi a caror virfuri intepau, parca, norii razleti de pe cerul albastru ca floarea de in. In fata cabanei, putin spre dreapta, o stanca, un bloc colosal de piatra asemenea unui urias din poveste, strajuia imprejurimile secondat de alte doua stanci mai mici. Am auzit atunci pentru prima data de Pietrele Doamnei
Dupa ce am servit micul dejun am inceput a colinda, in mod organizat, imprejurimile. Mai intai am ocolit blocul de piatra din spatele cabanei si am urcat pe ,,Piatra Soimului” avand la picioarele noastre culmea ce, prin Saua Colbului, te indruma spre spinarea uriasa a Giumalaului. Din stinga, suplu dar impozant,ma fascina Pietrosul Bistritei a carui imagine nu m-a lasat in pace multi ani.. Am mers apoi, pret de vre-o jumatate de ora, pe varful Rarau. De aici, un profesor de geografie, ne-a indicat cu degetul, in cele patru zari, muntii pe care avea sa-i calc cu ,,sfanta talpa“peste mai bine de treizeci de ani eu, insignifiantul fecior de taran din vagauna Vutcanilor. Vraja locului imi luase mintile. Uitasem de jena ce-o simteam privind la copiii bine imbracati din jurul meu. Atunci am auzit ridicandu-se pentru prima data din adancu-mi acea muzica neauzita de nimeni altcineva decat de mine. Atunci dar si mai tirziu, de multe ori ,mi-a venit sa plang de neputinta ca nu pot pune pe hartie poiezia ce-mi infioara sufletul.
Dupa masa de pranz,urmata de o scurta pauza, am urcat pe una din Pietrele Doamnei, accesibila ascensiunii normale.
Ultima zi a fost consacrata coborarii in Campulung Moldovenesc. Drumul l-am facut plini de veselie intrecandu-ne in a face sotii si simtind fiorii stranii ai celor treisprezece ani la apropierea fetelor.
Oare daca mi-ar fi spus cineva atunci ca, peste ani de zile, cand copilul meu va fi de treisprezece ani, cat aveam eu, voi calca din nou cu piciorul cele vazute acum de la distanta, l-as fi crezut?
In timpul ramas pana la plecarea acasa s-a mai organizat o excursie, concurs de orientare turistica, peste munte, prin padure, de la Bucsoaia la manastirea Voronet. Despre aceasta nu mi-au ramas in amintire lucruri deosebite. Doar hazul glumei facute la intoarcerea in tabara. Premiul pentru detasamentul castigator al concursului era un tort. Si tortul a fost o mamaliga gospodareasca ornata cu crema de ciocolata si toate dichisurile unui tort. Hazul mare nu a fost ca l-am mancat cu pofta eu, care stiam doar de tortul din furca de tors a mamei, ci ca nu au vrut sa-l imparta cu nimeni, oraşenii: copii, profesori, instructori U.T.M.si chiar directorul taberei, activist al Partidului Muncitoresc Roman. Nu am priceput nici in ruptul capului de ce s-au suparat cand au fost informati de compozitia tortului fals; mie mi s-a parut tot atat de bun ca si cel adevarat. M-am intors acasa cu teama cu care ma intorceam din escapadele facute la padure. De data asta m-a salvat doamna invatatoare Bostan care a avut timp in doua saptamani sa potoleasca mania tatei, datorata faptului ca am plecat fara incuviintare de acasa si ca am facut praf sandalele mamei. Doar mama, multi ani dupa aceea, ori de cate ori o suparam cu nazbatiile mele, ma apostrofa; ,,loghite-ar amaru’ bagabontzule, ca mniei distruns shee mai buna parechi di sandali”.
Iasi, decembrie 1996
—————————