OFRANDE ABEONEI -X-

OFRANDE ABEONEI-X-

Dragoste la prima vedere.

(Suhard-Rodnei-29 septembrie-3 octombrie 1988.)

Cu harti si ghiduri turistice imprastiate pe masa, cu coatele printre ele si barbia in pumni privesc tinta la peretele din fata mea. Sunt rupt de realitate,iar acolo unde privesc vad culmi de munti, vai adanci, caini albi si umila-mi faptura plutind peste ele. Ma scutur si revin la prezent. Nu mai am decat putine zile pana cand voi pleca in prima  mare si reala aventura a vietii mele. Plec din nou pe munte. Ce-i drept nu pentru prima data dar voi face pentru prima data niste lucruri:

-primul traseu foarte lung, in zone unde la vremea asta nu prea sunt multi oameni;

-prima data cand plec pentru o durata mai mare de trei zile, adica aproximativ sapte, durata presupunand si un bagaj mai greu (alimente, haine);

-pentru ca zona pe care o parcurg este lipsita de locuri amenajate pentru cazare (cabane, hoteluri, refugii) este posibil ca majoritatea noptilor sa le petrec de unul singur in cine stie ce adapost;

-o buna parte din traseu este la mare altitudine, osciland in jurul a 2000m., prin zone destul de salbatice, asa cum am vazut de pe Omul Suhardului ca arata Muntii Rodnei.

In mine, doua simtaminte duc o lupta pe viata si pe moarte.

Ratiunea: ma, nu fi prost! Ce rost are sa-ti farami picioarele? Sa umbli, poate, prin frig si zloata, sa te manance fiarele, sa te praduiasca hotii, fantomele sa-ti bantuie visele. Stai cuminte acasa, in fiecare seara ai adapost sigur, ai filme, carti, prieteni…

Dar pasiunea, nu si nu! Du-te Costele la marele spectacol al naturii care este cu totul altceva decat imaginile dintr-un dreptunghi alb, desenat pe perete sau din cutia de lemn si sticla. Inlocuieste iluzia cu realitatea. Nu lasa trupul sa trandaveasca, pune-l sa munceasca si rasplata va fi frumusetea celor vazute. Nu te teme de fiarele padurii, teme-te de fiarele langa care traiesti fiecare clipa  si despre care crezi ca-ti sunt prieteni. Sa te praduiasca hotii pe varful muntelui, auzi ce prostie! Hotul prada de langa el fara sa depuna prea mare efort. Fantomele si le faureste omul; nu ai decat sa nu ti le faci si atunci nimeni nu-ti va mai bantui visele.

Ratiunea si pasiunea, ingerul alb si ingerul negru care stau fiecare pe cate un umar soptindu-mi sfaturi la ureche. Care-i ingerul alb ? Ratiunea? Pasiunea? Care-i ingerul negru? Pasiunea? Ratiunea? Care si pe ce umar stau?

Gata, Costele!  Baga de seama cati se uita la tine si cautand in mintea lor  cuvantul care li se pare cel mai jignitor iti spun cu dispret: “bai…filozofule!”

Hai sa fixam traseul.

Plecarea s-o fac din Iasi cu un personal ce porneste in pragul miezului de noapte spre Pascani. De aici, dupa o scurta asteptare, voi urca in acceleratul care merge la Vatra Dornei, venind de la Bucuresti. Voi cobori odata cu rasaritul soarelui la Iacobeni si cu vre-un mijloc oarecare de transport voi merge pe valea Bistritei pana la gura Diacai, iar de aici, pe jos, voi urca pe valea Diaca la inceput, apoi pe valea Omu, pana pe creasta Suhardului si trecand pe sub varful Omu voi cobori in Pasul Rotunda de unde voi incepe a urca pe creasta Rodnei urmand Culmea Gajei. De aici sa prind extremitatea rasariteana in varful Rosu si luand creasta in lung sa ajung la Pietrosul Rodnei de unde sa cobor in Maramures, la Borsa. Apoi cu trenul acasa, la Iasi.

Deci pun una langa alta hartile Suhardului si Rodnei, iau creionul, compasul si o coala de hartie si hai sa facem planul.

Prima zi; tren de la Iasi la Iacobeni, masina de la Iacobeni la  gura Diecii, cu piciorul pe valea Diecii cam trei kilometri in amonte pana la gura raului Omu unde figureaza un canton forestier (valea apei am vazut-o de pe varful Omu si se poate face in cateva ore…problema e sa nimeresc fasia de pasune ce strabate jnepenisul), capat de etapa sub varful Caturii unde sunt figurate mai multe stane.

A doua zi; cu “sfanta talpa” de la locul de innoptare spre Pasul Rotunda (marcaj banda rosie), Dosul Gajei (marcaj banda rosie); de aici am de ales intre doua variante:

-prin Ineut spre Rosu si apoi Rosu-Ineut-Ineu (banda rosie) sau,

-trec Culmea Gajei spre lacurile Lala(punct rosu-Lala Mare si punct albastru saua Ineutului) si de aici direct pe Ineu;

de la Ineu pe creasta principala pana in saua Galatului, iar de aici retragerea pe versantul nordic la cabana Puzdrele (punct albastru) unde voi innopta.

A treia zi; zi de pauza la cabana si eventual sa dau ajutor la reconstructia ei , asa cum se face apel intr-un articol din revista Romania Pitoreasca.

A patra zi; plecare de la Puzdrele in saua Galatului si de aici continuarea traseului de creasta marcat pana la varful Pietrosul Rodnei (banda rosie pana in saua Tarnita La Cruce si apoi banda albastra), unde sa innoptez la cabana meteo.

A cincea zi; cobor de pe Pietrosul pe valea Viseului urmand Piciorul Mosului, la Borsa; cazare la hotel.

A sasea si a saptea zi; vizitarea imprejurimilor, contacte cu maramuresenii sa vad ce fel de oameni sunt, apoi plecarea cu trenul prin Viseul de Jos, Salva la Iasi.

Ma uit pe hartie si planul este splendid; parca ma si vad zburand pe munte Dar socoteala de acasa…

Acum pune mana pe sacosa si hai sa facem provizii pentru cele sapte zile. Umblu ca bezmeticul si cu mare greutate reusesc sa procur doua borcane cu peste conservat, doua cu costita cu fasole si gemuri. Trag o fuga in padurea de la Tomesti (localitate in apropierea Iasiului) si strang bureti; mai reusesc sa descopar un pachet de halva si, cu mare greutate, o bucata de slanina. Cand te gandesti ca Cecilia  lucreaza in comertul cu produse alimentare si prin ea am destule relatii in acest sector!!! Imi vine sa zic multe, dar lasa sa ajung in Muntii Rodnei.

Trec in revista echipamentul si mai fac unele reparatii. Imi cumparasem o pereche de bocanci, chipurile de munte, dar din Suhard cat pe ce sa ajung descult acasa; ceea ce credeam eu ca-i piele se dovedise a fi panza lacuita. Nu am ce repara la ei si nici de unde sa-mi cumpar altii, asa ca apelez la bocancii de schi. Colegii de serviciu se uita cu compatimire la mine, iar cand cred ca nu-i vad invartesc degetul in jurul urechii, adica eu sunt cam…tra-la-la! Cand stam de vorba ma intreaba daca nu-mi este frica. De ce mi-ar fi frica? De fiare salbatice? Mai teama mi-e cand trec pe langa vre-un restaurant. De singuratate? Nu, pentru ca nu-mi este teama de mine insumi. De un eventual accident? Departe de mine gandul accidentului voit. Au mai ramas atat de multi munti de colindat, incat voi fi extrem de prudent pana ce-i voi fi calcat cu piciorul absolut pe toti. Dar oare nu-i mai groaznic sa mori de inima, de cancer sau, mai nou, de sida? Nu-i mai groaznic oare sa devii, pentru un timp, cadavru viu provocand sila celor care pana atunci te-au iubit si pe care tu, sigur, inca-i mai iubesti? Sa simti durerea sfredelitoare din suflet ghicind dorinta lor, fireasca poate, de a se termina totul mai repede !

Incep sa-mi fac rucsacul si cantaresc fiecare lucru pe care-l pun. Imi dau seama ca nu am cel mai nimerit tip de rucsac si imprumut unul, cu cadru, de la un vecin. Fac socoteala la greutate si-mi ies 40 kg.. Ma ingrozesc dar mi-e imposibil sa reduc mai mult de 5 kg..

In sfarsit totul e gata si pot pleca in prima zi a excursiei mele.

*

Cateva becuri chioare multiplica umbrele navetistilor care sunt in vagonul etajat cu care calatoresc tarandu-ma, parca, cu fundul pe sine, asa sunt de jos. Unul din ei citeste “Fabrica mortii” si-l distreaza grozav fotografiile facute oamenilor de experienta din lagarele de concentrare, mai ales acelea ale oamenilor dezbracati pe care le arata si colegilor lui. Ce sa-i faci ? Cu sensibilitatea te nasti, nu se cumpara.

Ajung la Pascani. Spre marea-mi surprindere, acceleratul soseste cu o intarziere de doar zece minute. Trenul nu este cu locuri rezervate dar imediat gasesc un compartiment aproape gol. Imi aranjez bagajul si ma pun pe somn.

La Gura Humorului mirosul de munte navaleste in vagon prin toate crapaturile si ma apuca, in joaca, de nas trezindu-ma. Ma lipesc de fereastra si privesc lacom  prin pacla diminetii ce prevesteste o zi splendida, privelistea oferita de muntii cu vai innecate in ceata si varfurile scaldate in lumina. Din stanga, Raraul imi ureaza bun venit. La Pojorata Eva, prinzand un moment de neatentie a lui Adam, imi trimite cu varful degetului o sarutare.

Ultimele umbre ale noptii fug ascunzandu-se prin cine stie ce vagauni, iar trenul urca luand in raspar valea Putnei, provocand la intrecere masinile de pe sosea, se infinge apoi in coasta muntelui pentru a iesi dincolo, chiuind un salut spre Faraoane. Ma pregatesc si odata cu razele de soare ce navalesc printre molizii Mestecanisului cobor in Iacobeni. Aerul rece ma imbata si-mi provoaca asa o stare de euforie, ca abia ma stapanesc sa nu alerg. Ies in spatele garii la sosea dar nu am rabdare sa stau intr-un loc. Incep sa urc spre ramificatia care merge pe valea Bistritei. Aud din spate zgomot de motor care trage din greu. Ma intorc, vad un autobuz si disting tablita pe care scrie: Vatra Dornei-Botos. Stiu ca e in directia in care merg eu, si-i fac semn. Soferul opreste si urc. Sunt locuri libere dar neastamparul din mine nu ma lasa sa ma asez; stau in fata lipit de  parbriz si ma hranesc cu imagini. Sufletu-mi canta. Iata bifurcatia soselei. Soferul suceste usor volanul spre stanga si autobuzul se lipeste de firul Bistritei Aurii. In intersectie face cu mana un barbat. Il ia si pe acesta. Este un neamt de vre-o treizeci de ani, cam pana la umarul meu dar bate peste suta de kilograme. Imbracat in niste blugi cam de pe vremea inventatorului lor si o camasa rosie, in carouri, cu adidasi veritabili in picioare si cu o tascuta atarnata de umar este imaginea opusa acelor nemti pedanti pe care i-am cunoscut in 1967 cand lucram cu ei la Fabrica de Mase Plastice.

Cu vre-o trei cuvinte rusesti si vre-o doua nemtesti, apeland la un limbaj onomatopeic, vorbim… de ne dor mainile. Aflu ca locuieste in Berlinul de Est si lucreaza la calea ferata dar nu gaseste gestul potrivit pentru a ma lamuri ce anume munca face; se pare ca-i conductor. Face o calatorie traversand Polonia, U.R.S.S.,Romania, Ungaria si Cehoslovacia. Aflu ca acum merge spre Borsa. Face si o caracterizare a natiunilor pe care le-a vizitat.

-Romenien, schon ! Cotnari, Murfatlar, gut !!!…Polonez, schon!…Rus, nein!…Ungar, aici a ridicat nasul sus de tot, aratand cum sunt ungurii.

Scot din buzunarul hanoracului harta Muntilor Rodnei,ii arat cu degetul pe unde voi merge eu la Borsa si-i fac semn;

-Hai cu mine! Vazand diferentele de nivel si distanta, face speriat:

-Oi,oi, nain! Apoi intreaba, restaurant est?

-Uite restaurant ! Si-i arat rucsacul. Face iar;

-Oi, oi!

Neavand un ghid turistic al muntilor Suhard, ma folosesc pentru orientare de harta publicata pe coperta unuia din numerele revistei Romania Pitoreasca. Pentru ca se apropie capatul liniei de autobuz, scot revista sa o consult. Vad ca din capatul nordic al satului Botos mai sunt vre-o doi kilometri pana la gura Diacai si pentru a fi mai sigur il intreb pe sofer. Acesta se ofera sa ma duca pana acolo cu autobuzul spunand ca nu-i departe de capatul traseului. Pe prima coperta a revistei, scapata cine stie cum, este poza unei femei cam de talia neamtului, care, intr-un costum de baie ce respecta moralitatea proletara, se lasa mangaiata de valurile marii. Nemtoteiul intinde un deget spre revista si gangureste, zambind, ceva pe limba lui. Crezand ca doreste sa rasfoiasca si el revista, i-o intind amabil.

Interpretand gresit gestul meu zambetul se largeste pana spre locul unde copiii isi atarna cirese, ia revista si exclama fericit:

-Aaa! Souvenir! Danke! Si o ascunde in tascuta de pe umaru-i, lasandu-ma fara ea. Ii arunc un  zambet care se vrea amabil dar il simt fioros si-i raspund”.

-Bitte(care suna cam a …bata!).Autobuzul intoarce la podul care, trecand peste apa Bistritei, te plaseaza pe drumul forestier ce urca pe firul apei Diaca. Soferul nu accepta sub nici o forma un supliment la plata si ne despartim,  eu multumindu-i, iar el urandu-mi drum bun.

Nu ma indur sa-l las de izbeliste pe neamtul cel praduitor si stau cu el pana aud zgomot infernal de motor si fieraraie urcand pe Bistrita, spre noi. De dupa curba apare o basculanta; ii fac semn si soferul opreste. Mai astept cateva secunde sa se opreasca si hodorogeala tablariei, apoi ii explic ce si cum. Imi spune ca el merge la mina din Dadu dar ca-l poate duce pe neamt pana la Carlibaba de unde un  autobuz face curse spre Borsa. Neamtul se aburca pe gramada de fiare si intr-un valmasag de fum, praf, rafale de mitraliera si zgomot de fierarie dispare fara macar sa rosteasca un multumesc.

Deci, iata-ma in gura Diecii, in atmosfera inca racoroasa a primelor ore ale diminetii, gata sa plec in necunoscut; retin ca este ora opt zero cinci si, tipa, tipa o iau pe Diaca in sus. Merg cu spor pe un drum exceptional; vuietul apei si fosnetul usor al brazilor mi se par un concert de bun venit dat de munte in onoarea mea. De departe vad un loc larg cu mai multi busteni aruncati de-a valma. Ajung mai aproape si vad ramificatia, iar aici un  canton. O femeie imbracata intr-un halat alb trebaluieste prin fata unei usi deasupra careia troneaza o firma. “Punct alimentar”. Ma gandesc ca poate voi mai pune ceva de mancare la traista; o intreb de conserve si-mi spune ca are dar numai cu cartela, pentru muncitorii de la padure. Ridic ochii spre acoperisul cantonului inganand unul din cantecele patriotice foarte la moda acum, si-mi spun ca poate informatiile nu sunt la cartela. Ii explic femeii, care de alt fel se arata a fi foarte amabila, unde vreau sa ajung, adica pe varful Omu, urcand pe firul paraului

-Da, cunosc drumul pentru ca am fost si eu dupa afine. Mergi dumneata in lungul apei si la prima ramificatie o apuci spre stanga. Pe acolo prinzi rarisul dintre jnepeni; dar sa ai grija, mi-au spus zilele trecute niste oameni ca prin padure umbla o ursoaica cu pui. Nu te teme, nu te ataca daca ai grija s-o ocolesti cand o auzi. Si-mi da o multime de informatii cum pot depista ursoaica; in primul rand, animalul de cateva sute de kilograme face un mare zgomot de vreascuri rupte cand merge, iar pamantul se aude dupaind de pasii ei; in plus puii sunt foarte neastamparati si se joaca facand mare zarva.

Ii multumesc din inima care a prins a bate cu putere si ma arunc cu voiosie la drum urmandu-i intocmai indicatiile. Urc si calea se aspreste. Ajung la ramificatie si vad cum drumul urca pieptis in urcus spre stanga. O apuc intr-acolo si nu dupa mult timp acesta devine o poteca ingusta care urca abrupt, urmand firul apei, pe o coasta plantata nu demult cu puiet de brad. Din fata aud ceva ce-mi suna in urechi a raget de fiara. Inima-mi sta in loc dar picioarele se precipita spre dreapta ocolind locul unde cred ca se zbenguie puii ursoaicei. Ma simt vulnerabil printre puietii de brad inalti de un lat de palma, iar pana la dunga, unde se vede adapostul intunecat al padurii, mai sunt cateva zeci de metri. Simt ca explodez cand ma pravalesc printre trunchiurile ce sprijina albastrul boltii celeste. Ma lungesc printre ferigi  cu rucsacul peste mine si dupa ce respiratia mi se linisteste imi atintesc auzul spre locul de unde daduse glas salbaticiunea. In urechi nu-mi rasuna decat vuietul sangelui si curgerea apei care se aude undeva in vale. Pana cand organismul isi revine la parametrii normali pun la punct strategia ce o am de urmat. Ca sa ocolesc locul de unde am auzit ragetul fiarei trebuie sa urmez culmea pe care ma aflu. Din fericire aceasta este orientata spre apus, exact in directia in care se afla varful Omu. Urc pe panta usor inclinata, cu urechea atintita la zgomotele din jur. Predominant este doar zgomotul inimii mele. Brusc ies din padurea de molid si ma proptesc cu nasul intr-un desis de jnepeni intins cat vad cu ochii. Nu-mi pot continua mersul fara sa schimb directia, iar aceasta este spre valea de unde se auzise ursoaica. In zadar incerc sa iau in raspar tulpinile de jneapan. Inalt ochii spre cer, pun palma pe buzunarul din dreptul inimii unde am crucilita de lemn de la Mormantul Sfant si plec curajos pe poteca de la limita dintre padure si jnepenis care coboara lin spre sud ocolind o stanca si ajung la o vale seaca de unde se deschide, larg, un limpezis printre jnepeni, spre apus, in directia pe care trebuia s-o urmez conform hartii. Parca recunosc traseul pe care-l fixasem de pe varful Omu. Ceata diminetii se risipise demult si dintr-un loc mi se deschide o mareata perspectiva spre Omu. Am impresia ca daca intind mana il pot atinge dar am invatat sa nu ma mai las amagit de parerea ca distantele sunt mai mici ca in realitate. Soarele lumineaza incalzindu-ma cu marinimie. Locul de unde a izbucnit ragetul de fiara ramane undeva jos, in partea opusa directiei in care merg. Fac un  scurt popas si deodata un nou raget, venit nici eu nu stiu de unde, ma pune in miscare. Urc pe o poteca ce scoate sufletul din mine urmarit mereu de ragete care vin din toate partile. Spaima mi-a diparut ramanand in locu-i o irezistibila curiozitate de a stabili sursa urletelor care acum vin de peste tot, din jur. Chiar incep sa-mi placa, timbrul lor parandu-mi-se foarte cunoscut. Oare unde l-am mai auzit? Sunt constient ca nu am avut unde si totusi sentimentul ca mi-e foarte cunoscut ma domina. Ajung la un izvor si simt ca mi-e foame. De sete nu mai vorbesc, ca rezerva de apa o terminasem demult.

Ma opresc, ne mai bagand de seama ragetele generatoare de groaza si scot ceva de mancare. Ma pomenesc surprinzator de linistit. Inima-mi bate normal, ragetele ma incanta, setea mi-am potolit-o. Privesc culmea de deasupra mea si pe un pinten despadurit ce se desprinde dinspre sud, descopar un cerb. O coroana impozanta , care parca pune in inferioritate trupul puternic, ii impodobeste capul. Priveste incordat, undeva in vale, intinde gatul intr-acolo, deschide gura si…rage ca ursoaica ce bagase groaza in mine.  Imi trag un pumn in frunte si dupa ce ma trezesc din ameteala mi se lumineaza mintea. Imi amintesc cum, cu ceva timp in urma, vazusem la televizor o emisiune despre boncaluitul cerbilor si-mi ramasese in memorie mugetul lor cu un timbru deosebit. De aici impresia ca am mai auzit “ragetul ursoaicei”; iar ce-mi starnise mie groaza aproape o jumatate de zi  nu era altceva decat strigatul de dragoste al cerbilor. Pentru ca nu are cine, ma satirizez singur, imi arunc cele mai ascutite ironii, a propos la “curajul meu nemaipomenit”, dupa care, razbunat, ma arunc asupra ultimilor metri care mai ramasesera de strabatut pana la fiara de fonta care ma pusese pe zdruncin cu doua luni in urma cand, trecand peste Omul Suhardului, pornisem spre Vatra Dornei. Pe la trei dupa amiaza ajung la indicatorul care-mi arata ca as mai avea de mers inca vre-o patru ore pana la cabana Rotunda. Sunt foarte obosit si simt ca ar fi prea mare efortul sa ajung pana acolo. Totusi…”incercarea moarte nu are”. Ascund rucsacul printre bolovani si urc liber pe varful Omu. Pacla pe care am intalnit-o si data trecuta se pune ca o perdea si nu ma lasa sa vad clar coasta Muntilor Rodnei. Urmaresc drumul care ocoleste varful pe la sud si dupa o dunga, sub o fasie ingusta de padure, zaresc doua stani. Ispita si teama sunt doua simtaminte care se bat cap in cap. Ispita ma indeamna sa innoptez in stana, iar teama, vazand semne sigure ca stana este parasita, ma sfatuieste sa mor dar numai dupa ce ajung la cabana Rotunda. Ispita, precum la stramosul Adam,invinge. Cobor la rucsac, mi-l iau, si cand soarela este inca sus pe cer ajung la cele doua stane. Ma opresc la cea mai de sus. De la vre-o cincizeci de metri o studiez cu binoclul. Ma conving ca nu este nici un suflet prin preajma ei, asa cum banuisem. Locul uscat din jur ma face sa presupun ca oile au plecat de aici cu cel putin o saptamana in urma. Nici urma de fum si nici miros care sa dovedeasca faptul ca aici se face branza. Ma apropii; cand ajung la cativa pasi strig, pentru orice eventualitate, dar, cum era de asteptat, nu primesc raspuns. Ma indrept spre usa pe care o gasesc legata cu sarma, bat in ea cu manerul batului de schi si cum nu-mi raspunde nimeni imi deschid singur.

Este o constructie mica, cam un sfert decat cea din Dadu Bashca. Un prici intact pe care pot dormi in voie trei oameni  mi se dezvaluie in fundul stanii. Intr-o margine, vatra in care se afla o mana de cenusa, atarnate sub grinzi instrumente pastorale care asteapta vara viitoare pentru a fi din nou utile. Si peste toate, dominand, mirosul de stana: fum, zer, oaie. Imi las rucsacul din spate, scot securea ce o am imprumutata de la un coleg de serviciu si ma pun pe treaba. Imi fac provizia de lemne pentru la noapte cand focul trebuie sa arda continuu. Dupa ce rezolv treaba asta imi desfac rucsacul apoi aranjez pe prici un culcus pe cinste. Gasesc o cutie de conserve pe care o umplu cu cenusa si-n care infing o lumanare groasa, mai pun alaturi vre-o trei de rezerva, scot apoi perna pneumatica pe care o umflu,  asez la indemana un Rebus si cum afara-i inca lumina ies sa mai vad imprejurimile incercand sa ghicesc cam pe unde va duce drumul meu de maine.

Daca in timpul zilei departarile erau estompate de ceata, iar creasta Rodnei abia am putut s-o zaresc de pe Omul, acum negurile s-au ridicat si sub ochi am creasta Muntilor Rodnei cu un pisc urias in prim plan, probabil varful Ineu. Totul se vede extraordinar de clar, ca desenat cu creionul pe fundalul cerului aurit de apusul soarelui. Intr-un tarziu soarele dispare in spatele Muntilor Rodnei, iar aerul din jurul meu se materializeaza capatand o nuanta albastruie. Ca la o comanda, rupand linistea, din padure izbucnesc strigatele de dragoste ale cerbilor ce-si cheama “mandrutele”.

Aerul rece, dar si o urma de teama, ma infioara facandu-ma sa intru repede in stana. Leg pe dinauntru, zdravan, usa cu niste sfori si aprind un foc strasnic. Trag un butuc cioplit ca un scaunel si ma asez aproape de foc. O caldura molesitoare ma inconjoara si parca ma adoarme. Scutur oboseala de pe mine si ies din nou, curajos, in racoarea de afara ; linistea este intrerupta de trosnetul focului din stana si, din cand in cand, de mugetul bland-dragostos al vre-unui cerb. Incet-incet noaptea pune stapanire pe munte si odata cu ea tacerea. In jur nu se mai aude nimic. Doar tiuitul urechilor mele. Ascult linistea. Undeva in vale izbucneste un zgomot de motor care apoi se pierde in departare. Stau in intuneric si simt un fel de teama. Teama de ce ? Habar nu am. Nu ma uit nicaieri. Privesc in mine si parca teama dispare. Prin minte imi fulgera o idee; omul se teme de imensitate, de ce cand intru in mine insumi teama dispare?

Ies din mine insumi si …intru in stana. E cald si placut aici. Aprind lumanarea si ma lungesc pe priciul confortabil amenajat. E devreme si vreau sa adorm cat mai tarziu, spre miezul noptii, ca sa ma trezesc doar dimineata. Imi iau Rebusul si creionul, ma lungesc pe burta  si incep a-mi framanta mintea…

Ma trezeste frigul. Ma uit la ceas si vad ca-i putin dupa miezul noptii. Ma apropii de ce a mai ramas din foc, rascolesc cenusa pana dau de jar, apoi pun lemne. Fumul iute imi patrunde in nas si in ochi alungandu-ma din stana. Ajuns afara ma asez pe un leatz din gard coplesit de frumusete. Deasupra capului luna, nefiresc de mare si stralucitoare, lumineaza imprejurimile pana hat-departe; pot distinge detalii din Muntii Rodnei si-mi dau seama ca ce mi se paruse ziua a fi zapada este altceva; nu stiu ce dar nu este zapada. Putin mai in vale, zidul padurii de molid pare desenat. Din stanga, se aude clipocitul izvorului din care se naste un sarpe lung de argint ce se strecoara spre padure. De undeva, nu-mi dau seama din ce directie, ajunge pana la mine soapta de dragoste a unui cerb. Rafala de trosnete si lumina jucausa care izbucnesc pe usa deschisa a stanii imi vestesc ca focul s-a aprins. Ma retrag infiorat de racoarea noptii, sting ce mai ramasese din lumanare si ma culc fericit. Scapasem de sentimentul de frica.

*

Buna dimineata soare, buna dimineata munte, buna dimineata iti zic tie celei de a doua zi apelerinajului meu de toamna! Sar din asternut si un intens sentiment de fericire ma copleseste. Iata, a trecut o noapte petrecuta de unul singur in inima muntelui si nu m-au vizitat ursii, nici lupii si nici macar stafiile care ne bantuie pe fiecare din noi.

Din movila de cenusa, un firicel subtire de fum se insinuiaza spre acoperisul stanei strecurandu-se afara albastrindu-se putin in lumina unei raze de soare, apoi este imprastiat de adierea usoara ce urca spre culmea muntelui. In timpul noptii cand se terminau lemnele de pe foc, racoarea noptii ma trezea pentru a alimenta din nou focul dar zorii mi-au adancit somnul si focul s-a stins.

Ies udandu-mi bocancii in roua groasa de afara, fac cateva miscari de gimnastica, apoi ma duc la izvor si ma barbiaresc. Trebuie sa arat frumos. Merg doar la intalnirea cu Muntii Rodnei.

Imi fac apoi masa dintr-un butuc, in fata stanei, si iau micul dejun cu ochii alergand in jur. Fara harta muntilor Suhard, care acum este in drum spre Berlin, ma servesc de cea a Muntilor Rodnei ce cuprinde si extremitatea nord-estica a Suhardului dar fara prea multe detalii. Din aceasta cauza nu pot stabili cu precizie locul unde ma aflu. Iar ca o consecinta a acestui fapt nu pot stabili nici numele varfului care ma vrajeste de nu-mi mai pot  lua ochii de la el. Banuiesc ca ma aflu sub coasta muntelui Catzurii, iar privelistea extraordinara din fata este a varfului Rosu. Voi putea stabili cu precizie identitatea varfurilor doar cand voi ajunge in Pasul Rotunda.

Dimineata este splendida, adierea de vant din primele ore s-a linistit; totul pare incremenit. Albastrul adanc al cerului, fara vre-o urma de nor, imi provoaca fiori si simt nevoia de a ma agata de ceva pentru a nu ma prabusi in imensitatea lui. O pacla subtire ineaca departarile facand abia ghicita culmea Calimanilor care se zareste, ca un perete intunecat, spre sud.

Este abia trecut de ora opt. Imi iau rucsacul greu in spate si urc vre-o suta de metri pana la poteca marcata cu banda rosie. Traseul merge aproximativ in arc de cerc de la  SE spre NV ocolind sumedenia de izvoare de la obarsia Somesului Mare. O vale adanca se deschide in stanga mea, spre care graviteaza radial paraie ce, unindu-se, vor forma Somesul Mare. In dreapta se inalta  o culme de munte care este orientata in directia in care merg. Poteca ocoleste obarsia adanca a unui izvor, iar de undeva de departe, din vale, se ridica zvon de talanca. Pun binoclul la ochi si descopar o turma, pe un tapsan insorit. Ciobanul ma vede si-i trage un chiot care probabil vrea sa insemne ceva dar eu nu pricep. Cum nu am voce, iar chiotul meu de raspuns ar fi semanat cu ragetul vre-unui magar, rezist ispitei. Ma descopera si cainii care, bineinteles, sunt albi. Cum era de asteptat incep sa ma blagosloveasca pe limba lor si se napustesc spre mine. Masor din ochi distanta si obstacolele care ne despart si-mi permit sa scot limba strambandu-ma la ei. Socati de gestu-mi de batjocura, se opresc apoi imi intorc scarbiti coada.

Dau de un izvor la marginea drumului si ma opresc pentru popas. Ceturile au disparut, iar timpul este minunat. De undeva, se aude zvon indepartat de masini semn ca ma apropii de Pasul Rotunda. Totul in jur este extraordinar dar eu nu am ochi decat pentru creasta care se ridica in fata mea. Privesc varful care ma socheaza si incep sa fiu convins ca e varful Rosu. Cobor poteca ce acum a devenit drum veritabil, cu urme de tractor. Tai serpentinele largi, trec pe langa marginea de sus a unei paduri si ajung pe o muchie dincolo de care coboara o coasta abrupta, puternic inierbata, iar in vale se vede soseaua care urca de pe Somesul Mare. Nu departe de sosea se vede, la adapostul unui palc de copaci, o cladire. Este Pasul Rotunda.

Ma indrept intr-acolo, trec pe langa casa si, de pe peretele ei, o firma ma incunostiinteaza  ca ma aflu pe pasunea Rotunda. Ma opresc la marginea soselei, las jos rucsacul si-mi pregatesc sufletul. Cu mainile goale, usor, trec cei vre-o zece pasi cat este latimea soselei si iata-ma in Muntii Rodnei. Intr-adevar varful ce-l vazusem este Rosu, iar mai spre dreapta si putin mai in spate Ineutul. Din soseaua mare se desprinde un  drum care se indreapta spre apus strabatand o fasie ingusta de padure. Pe acesta se continua traseul ce coboara din Suhard si urca spre Rodnei.

Imi urmez…destinul. Trec pe langa niste cazemate de beton care, in intentia de a fi aruncate in aer nu au putut fi decat rasturnate ca niste cutii. Urc usor spre o culme transversala, culmea Prelucile, trec printr-o stana pusa in drum dar care acum  este pustie si cobor in saua Prelucile. Drumul se largeste; se vede ca a fost candva amenajat si foarte bine intretinut. Incep sa urc spre varful Nechitas pe care-l ocolesc apoi pe o curba de nivel si ma inscriu pe urcus abrupt, pe serpentine scurte care-mi scot sufletul, spre Culmea Gajei. Ajung deasupra obarsiei Prelucilor unde, pe fundul unei gropi imense, se vede o stana impozanta cu o constructie asemanatoare unei cabane si o multime de acareturi in jur. In continuare drumul urca usor  pe sub culme, de-a lungul ei.

Soarele se afla  la crucea amiezii si incalzeste copios; totusi ,din cand in cand, cate o adiere de vant imi racoreste fruntea. In fata si in stanga  se deschid splendorile muntelui: caldari glaciare, varfuri colosale, santuri adanci in coasta muntelui rupte de scurgeri imense de grohotis. Ma opresc sub varful Gajei. Este ora 14.00. nu-mi este foame dar picioarele au inceput sa-mi tremure. Din ce am in trasta incerc sa incropesc un pranz, sa-mi refac rezerva de energie. Mai mult simt extazul ce ma cuprinde hranindu-ma cu imagini decat gustul alimentelor pe care le ingurgitez.

Apoi, cu harta,compasul si ceasul fac bilantul comparand cat am mers si cat mai am inca de mers pana la capatul etapei ce mi-am propus-o pentru astazi. Se pare ca voi cauta adapost pentru diseara la vre-o stana. Plec dar parasesc poteca urcandu-ma pe varful Gaja (1847 m) si decid sa urmez muchia de pe care am privelisti magnifice, in acelasi timp, de pe valea Lalei in dreapta si de pe valea Somesului Mare in stanga. Vreau sa tin evidenta numarului de varfuri pe care le trec si pentru a-mi veni mai usor iau in buzunar cate o piatra de pe fiecare . Mai trec peste un varf apoi cobor in  saua Gajei. Aici traseul se ramifica si ajung in situatia cainelui care a murit de foame fiind pus intre doua bucati de carne, nehotarandu-se pe care s-o manance mai intai.

In fata mea urca, pe o impetuasa muchie, traseul spre varful Ineut, iar in dreapta coboara printre jnepeni cel care duce la lacul Lala, in splendida caldare ce se vede intr-acolo. Cum sa fac ?  sa urc pe Ineut si apoi sa cobor la lacuri nu-mi ramane timp sa urc pe creasta si sa caut vre-o stana sa innoptez ( Doamne, ce bine mi-ar prinde un cort!). Sa cobor la lac trebuie sa renunt la ascensiunea pa Ineut. Imi amintesc ca sunt un om si nu ma las sa mor precum cainele. Transformandu-ma intr-un…tap negru o apuc spre dreapta, cobor in valea Lalei luand coasta in diagonala, sar din piatra in piatra pe poteca dintre jnepeni, ma aburc pe un pinten de munte inecat in rugi de afin si iata-ma , minuscul, in grandoarea muntelui. Pentru ca aici totul e grandios.

Ma aflu pe fundul unei palnii imense ai carei pereti mozaicati cu rauri de grohotis si palcuri de jnepeni se ridica impungand cerul cu varfurile Ineu, Ineut, Rosu, Iar  acolo pe unde lichidul ar trebui sa se scurga cineva pusese dop palniei si astfel se formase lacul Lala. Lala , nume de alint pentru vre-o Ileana Cosanzeana. Si ca o bijuterie la gatul vre-unei femei frumoase, o cascada isi pravaleste apele inspumate asupra lacului.

Ma uit in jur si vad urme ale trecerii neoamenilor. Desi este un  loc amenajat pentru gunoaie, cutii de conserve, borcane, sticle in care a fost bautura si pungi de plastic zac risipite peste tot. Si ca o confirmare ca padure fara uscaturi nu exista multe din aceste recipiente poarta etichete la care romanii nu prea au acces.

Atac vitejeste peretele aproape vertical, imbacsit cu grohotis umed, de la izvoarele care se scurg in lac, si ajung pe un prag unde dau de un lac mai mic; acum sunt lamurit, cel de jos, in forma pentagonala,de la care tocmai am urcat este Lala Mare, iar acesta de sub barba Ineului, mai mic si lunguiet, este Lala Mica ce se pravaleste prin acea cascada inspumata in Lala Mare.

Urc usor pe poteca spre adanca inseuare care se vede in susul caldarii, spre sud. In final, un scurt urcus abrupt ma scoate in Saua Ineutului. Aici am ajuns la traseul crestei principale a Muntilor Rodnei care este marcat cu banda rosie. Pe portiunea dintre Saua Gajei si lacul Lala mersesem pe punct rosu si in continuare punct rosu cu punct albastru.

Ma orientez spre NV si dupa un urcus moderat ajung in Saua cu Lac. Muntele este pustiu asa ca nu mai am nici o retinere in a abandona rucsacul la radacina stalpului indicator de aici si avand asupra mea doar binoclul, aparatul de fotografiat si agenda in care imi fac insemnari urc in 15 minute pe Ineu. Este ora 17.15 cand imi depasesc recordul de altitudine de 2242 m. stabilit in Muntii Steflesti (Lotrului). Ma aflu la 2279m., pe varful Ineu, al doilea varf ca inaltime din Muntii Rodnei, dupa Pietrosul. Privelistea din jur este magnifica. Spre SE se vede succesiunea celor trei varfuri, Ineut, Rosu si Cobasel, cu care se termina spre est creasta principala, unite printr-o muchie ascutita ca un cutit.

Inspre rasarit, la cateva sute de metri la picioarele mele, sclipesc cele doua lacuri Lala si, in continuare, valea ingusta a Lalei care curge spre Bistrita strecurandu-se printre Culmea Gajei si Piciorul Plescutei .

La apus, in fundul unui abis intunecat care se vede printr-un horn ingust, licareste lacul din caldarea Bilei inconjurat de stanci si grohotis pravalite din coasta Ineului.

Spre V-NV culmea prelunga a Rodnei se arunca intr-o succesiune nenumarata de varfuri si sei, unele mai impozante decat altele. Ma socheaza in, fund de tot, un perete de un  verde pal; zadarnic incerc sa ma edific asupra originii culorii.

Imi intorc privirea spre directia de unde am venit si ma uit induiosat la culmea modesta a Suhardului, cu Omul si Stanisoara in prim plan, iar dincolo de ele gurguiul Batcii Tatarcii si celelalte varfuri din culmea Mestecanisului calcate de mine, Lucina si Hrobi.

Cobor la rucsac, ma inham la el si constat ca sunt presat de timp. Soarele, sprijinit parca de ceva, aluneca navalnic catre muchia dinspre apus, in dosul careia se va ascunde curand. Plec pe poteca si ochii cauta vre-o stana. Incep sa invat din ce in ce mai multe la scoala muntelui; daca la inceput ma minunam si nu puteam deslega enigma originii puzderiei de carari de pe unele coaste de munte, acum stiu ca acestea vestesc apropierea de o stana. Las in urma culmile Curatelului si Piciorul Craciunelului, orientate spre sud, fara sa descopar ceva. Ma apropii de culme si am in dreapta, spre nord, peretele abrupt care se termina  la doua-trei sute de metri mai jos in fundul Bilei. Acolo, pe malul lacului, zaresc doua vagoane de dormit si niste oameni care taie lemne. Caut cu disperare vre-un  loc pe unde sa cobor peretele vertical dar nu gasesc. Strig la oameni sa-i intreb cum pot ajunge la ei. Nu ma aud. Caut spre stanga si descopar, la o distanta potivita, o stana. Ma precipit in vale pe drumul cel mai scurt si odata cu amurgul ajung, aproape epuizat de efort, la ea. Las rucsacul pe masa de scanduri din fata stanii si, dupa ce-mi trag sufletul, prima grija e sa descopar o sursa de apa de unde sa ma aprovizionez  pentru noapte. O gasesc cam la zece minute de mers, pe fundul unei vai, destul de departe in comparatie cu stana din Suhard. Ma intorc la stana si intru. Diferenta dintre asta si cea din Suhard este ca cea dintre un hotel de categoria a I-a si unul de a III-a in favoarea Suhardului. Priciurile sunt puse direct pe pamant, de parca ciobanii ar fi fost pitici, iar acoperisul este spart in unele locuri. In rest, aceleasi ustensile si aceleasi mirosuri. Cat inca mai am de facut miscari nu ma schimb de haine. Imi pregatesc lemne pentru noapte, aprind focul si-mi dau seama ca pungile de polietilena sunt foarte bune pentru aceasta. Imi desfac bagajele, imi schimb lenjeria si imbracamintea care sunt ude de transpiratie. Intind o sfoara in preajma focului si pun la uscat hainele pe care le voi imbraca si maine. Mai arunc lemne pe foc, ma spal pe maini, beau apa care mi-a mai ramas si plec sa aduc alta.

Afara-i noapte de-a binelea. Aceeasi noapte feerica de ieri. Senzatia ca ma aflu pe alta planeta decat Pamantul este amplificata de jocul de umbre si lumini la care participa Luna, vaile si pintenii de munte din jur. Cobor in umbra rapei la izvor; in linistea atotstapanitoare nu se aud decat bataile inimii mele si, abia auzit, murmurul izvorului, Umplu cele doua sticle de cate un  litru cu apa si ma intorc spre stana insotit de umbre jucause a caror provenienta nu o descopar si nici nu ma intereseaza. In urechi imi suna, real, zgomot de car nou tras de boi. Ma opresc si zgomotul inceteaza; plec si zgomotul reincepe. Sunt mirat dar nu speriat. Ma opresc si zgomotul iar inceteaza. Mai sa fie ! In zadar caut explicatia ca nu o gasesc. Ma apropii de stana si ma opresc sa-mi trag sufletul. Descopar si misterul zgomotelor; lemnele de brad cu care alimentasem focul ardeau vioi, iar pocnetul scanteilor, multiplicat de ecou, parea a fi zgomotul metalic pe care-l fac rotile unui car nou tras de boi.

Intru in stana, pregatesc patul, aprind lumanarea si-mi fac planul pentru ziua de maine. Ma conving cat de real este proverbul ca “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”. Socoteala facuta de mine acasa cum ca in seara asta voi dormi la cabana Puzdrele s-a dovedit a fi falsa. Mi-am supraevaluat fortele si nu am tinut cont de unele elemente cum ar fi parcurgerea unor portiuni de traseu cu diferente mari de nivel; pentru viitor trebuie sa iau si acest element in  calcul. Dar cum frica am pierdut-o aseara ma simt foarte bine si faptul ca nu am ajuns la Puzdrele nu ma afecteaza foarte tare.  Nu-mi este foame deloc in schimb imi este foarte sete. Cred ca mi-ar fi prins bine un ceai. As vrea sa ies sa ma imbaiez in lumina lunii dar sunt foarte obosit. Aud voci care stau la taifas si intru si eu in vorba lor…

*

Ma trezesc in lumina puternica a unei splendide dimineti de toamna. Este 1 octombrie. Am dormit bustean in timpul noptii si focul s-a stins de cine stie cand. Ma incotosmanasem cu tot ce am avut la indemana si acum nu ma indur sa ies din caldura culcusului. Trebuie sa strang bani sa-mi cumpar un sac de dormit. Dar cate oare nu trebuie sa-mi mai cumpar? Depun un efort si ma smulg din culcusul ce mi l-am facut. Racoarea aerului ma face foarte agil. Imi mobilizez curajul si ies in atmosfera rece de afara. Cerul este senin, iar un vant rece bate cam tarisor incat mi-e frig la maini. Ineul are o caciula groasa de ceata din care vantul desprinde fuioare si le alunga rostogolindu-le de-a lungul crestei. Ma intreb daca nu cumva ceata ma va impiedica sa-mi continuu drumul. Cobor la izvor si ma spal improspatandu-mi totodata rezerva de apa. Servesc micul dejun regretand ca nu am un ibric si niste plante sa-mi fac un ceai, sa beau ceva fierbinte. Dar cum spune alt proverb, “tot patitu-i priceput” imi fixez si acest lucru in memorie. Mai consult o data harta si verific distanta pana la cabana Puzdrele unde, neconditionat, trebuie sa ajung diseara.

Deci urmeaza sa urc din nou la creasta si sa continuu traseul de unde l-am intrerupt aseara, apoi peste varfurile Coasta Neteda, Cisa, Omului, La Cepe, Gargalau si pe sub Galatului, la cabana  Puzdrele. Distanta e destul de mare, diferentele de nivel la fel dar trebuie sa lupt pentru a parcurge traseul propus pentru astazi.

Cu rucsacul in spate si o stare sufleteasca excelenta privesc ceasul. Este ora 7.50 a celei  de a treia zi a excursiei. De aproape 48 de ore nu am intalnit nici un om si mi se pare ca nici nu am scos vre-o vorba. Pronunt cateva cuvinte si vocea imi suna straniu in tacerea din jur. Poate ca si corzile vocale s-au atrofiat daca de atata timp nu au fost solicitate.

Multumesc “duhului stanei” ca m-a gazduit si incep a urca pieptis spre creasta. Drum de sinucigas. Trec perpendicular peste potecile calcate de oi. Inclinatia pantei este destul de mare, iar smocurile de iarba imi pun picioarele la grea incercare. Daca aseara drumul de la creasta la stana durase cam o jumatate de ora, acum dupa un efort epuizant de o ora si cinci zeci de minute ma pravalesc pe muchia ascutita a crestei sa-mi trag sufletul. Deasupra mea Ineul, cu o caciula mare de ceata, nu ma ia nicidecum in seama. Aerul este inca rece, vantul s-a mai potolit (acum abia mai adie), iar pe creste pluteste o ceata subtire. Stau lungit pe burta si privesc in groapa de la obarsia Bilei care se casca sub mine. In jurul vagonului de dormit foiesc oameni care lucreaza; nu-mi dau seama ce fac dar parca sondeaza.

Cu respiratia refacuta plec la drum. Urc un mic pinten si cand ajung sus am perspectiva asupra primei parti a traseului; am de coborat o mica diferenta de nivel, apoi am de parcurs o portiune foarte ingusta, cu prapastii pe ambele parti, lunga cam de doua-trei sute de metri, urmata de un urcus lung si pronuntat pe varful Coasta Neteda. Zaresc si primul om, dupa 48 de ore de singuratate. Simt o bucurie imensa de parca mi-as fi intalnit fratele. Ii plec in intampinare si ne intalnim la capatul dinspre mine al portiunii inguste. Ne dam binete, ne prezentam si…culmea !!! Este din Iasi, are 42 de ani, ca mine, diferenta fiind de doar doua luni (este nascut in septembrie). Imi spune ca este inginer la Institutul Politehnic si ca, student fiind, a facut practica la Borsa. S-a indragostit de Muntii Rodnei si in fiecare an ii viziteaza. Acum vine de la Borsa, a urcat pe Pietrosul, merge pe Ineu si de aici vrea sa se reintoarca la Borsa. Ne luam ramas bun si plecam fiecare in drumul lui. Trec creasta ingusta, cu o portiune destul de dificila unde trebuie sa cobor un perete de vre-o sase metri. Ma descurc excelent si asta imi umple pieptul de mandrie. In continuare privelistile sunt magnifice. Incep sa urc varful Coasta Neteda; suflu, transpir, muncesc ca un ocnas dupa care privesc lumea de la o inaltime de 2060 m. La nord am Caldarea lui Putredu cu un fir de apa care alearga spre Bistrita si pe malul careia se vad cateva stane, iar spre sud am caldarea Rosiile cu stana in care am dormit azi-noapte si care se vede ca o cutie de chibrituri. Cobor in Tarnita lui Putredu unde dau de un  indicator. De aici, o poteca coboara pe peretele inecat in grohotis spre stanele din caldarea de la obarsia raului Putredu dar eu atac inca un urcus de groaza prin inclinatie si lungime si cu privirea incantata de privelistile pe deasupra carora trec ajung pe varful Cisa la 2039 m. Din nou am sub ochi o parte din traseul pe care-l mai am de facut. Creasta se orienteaza intr-un arc de cerc spre nord si am in fata, de data asta mult mai aproape, coasta ce o vazusem de pe Ineu si care ma frapase prin coloritul ei; in zadar caut din nou cu binoclul dezlegarea enigmei ca nici de data asta nu reusesc.

Cobor in saua Cisa unde un indicator imi da informatii; de aici se poate cobori pe o culme secundara in Valea Vinului, iar pana la cabana Puzdrele mai am vre-o patru ore de tras astfel ca daca nu intervine nimic voi ajunge acolo fara probleme.

Urc creasta prelunga a Omului Rodnei. Muncesc din greu pentru a vedea splendori. Merita. Ajuns sub varf las rucsacul din spate si urc cei cativa metri pe gurguiul cu borna. Sunt cu 2135 m. deasupra celorlalti muritori. Alte privelisti se deschid la picioarele mele. In fata, in directia de mers, am coasta care-mi starneste curiozitatea; este acoperita de lespezi de piatra de culoare verzulie. Spre sud se deschide o alta caldare, cea de la izvorul Lazilor.

Este ora pranzului, mi-e foame dar nu pot sa mananc pana nu dezleg misterul culorii muntelui din fata. Imi iau povara si pornesc zorit la drum. Parcurg o portiune care ma face sa vorbesc singur. Nu-mi pot stapani exclamatii de admiratie. Cobor saua dintre varful Omului si La Cepe; diferenta de nivel nu este mare de aceea drumul este extrem de placut, putand admira in voie privelistea. Urc apoi usor si, incet-incet, dezleg enigma dar si de ce varfului i se spune La Cepe; pe lespezile desprinse din munte, si care-i pardosesc coasta, creste un muschi uscat de culoare galben-verzuie, parca ar fi niste cepe puse la uscat de vre-o gospodina. Cand ajung pe varf ma pomenesc in plina cetate medievala din care, cine stie cum, au disparut aparatorii. In cetate se intra pe un drum de piatra ce se strecoara pe marginea unei pante puternic inclinata, pe sub un scund perete de stanca din care ies colti de piatra. Patrund pe un platou acoperit cu iarba lunga si matasoasa, aparat din partea opusa de un  puternic zid de piatra pe care privindu-l greu iti vine sa crezi ca este natural. Gasesc o portita prin care trec zidul si cobor in saua dintre La Cepe si Claia, alta denumire sugestiva data varfului sub care ma opresc pentru a pranzi ; fiind ca a claie de fan seamana varful Claii.

Nu stiu cum se face ca rucsacul imi pare din ce in ce mai greu desi de  trei zile tot golesc din el. Umerii incep sa ma usture si mereu sunt nevoit sa mut baierile rucsacului din locul in care incepe sa ma arda. Dar ce vad in jurul meu ma face sa uit durerile. Cobor in saua lunga dintre Claia si Gargalau, apoi incep sa urc panta prelunga ce se strecoara printre rugi de afin si pietre , spre varf. Incep sa simt oboseala si sunt nevoit sa fac popasuri mai dese. Pentru ca timpul pana la lasarea serii se scurteaza din ce in ce nu ma indur sa ma opresc prea des si atunci stabilesc o strategie: numar cati pasi pot face pana oboseala imi taie rasuflarea, apoi ma opresc fara a lasa rucsacul din spate si sprijinindu-ma, cu mainile pe genunchi, ma aplec in fata fara a ma aseza, respir adanc si stabilesc dupa cate respiratii inima isi mai potoleste bataile, apoi imi continuu drumul stiind dupa cati pasi trebuie sa ma opresc si de cate ori trebuie sa respir pentru a ma odihni. Transpiratia curge de pe frunte spre varful nasului si de aici, pic cu pic, stropeste piatra de la picioarele mele. Ma distrez numarandu-le. Dar nu ma prea distrez cand in plin mers imi patrunde in ochi provocandu-mi usturimi. Caut o batista mai mare si dupa ce o rasucesc, ca pe un sul, mi-o leg in jurul fruntii; aceasta absoarbe transpiratia protejandu-mi ochii. Cand se imbiba trebuie s-o storc. Ma gandesc ca mi-ar trebui o basma care sa aiba o mai mare capacitate de absorbtie.

Ajung pe spinarea larga a varfului Gargalau si mai fac un popas. O noua priveliste mi se deschide in fata ochilor. Iau harta, busola si fac un tur de orizont;

la nord se adanceste groapa Gargalaului de unde se naste Bistrita Aurie; dincolo se inalta culmea Muntilor Maramuresului, iar in dreptul meu se vede plaiul prelung al Stiolului ce duce catre Prislopul strajuit de pintenul negru al Cornedeiului;

Catre apus, sub pragul care-mi ascunde vederii planul apropiat, se vede iesind un drum larg ce se strecoara pe sub muntele Cailor si o ia prin stanga muntelui din fata pe care harta mi-l arata a fi varful Galatului; de acolo urmeaza o succesiune de varfuri dispuse intr-un urias “S” luand-o mai intai spre sud, apoi brusc spre nord, terminandu-se cu o piramida uriasa care striveste imprejurimile; acesta trebuie sa fie Pietrosul, tinta calatoriei mele; lung drum mai am de facut pana acolo !

Cobor de pe spinarea Gargalaului, mai intai pe un mic platou, trec pe langa o fisura verticala care pare a fi un sant urias si apoi ma angajez pe un  coboras de groaza. In serpentine scurte, poteca coboara intr-o crestatura. Calea nu-i  deloc neteda, bolovani marunti asemenea cartofilor se rostogolesc sub picioare si ma pot pune jos la un pas imprudent. La o vreme poteca o apuca brusc spre stanga, fara a-si domoli pravalirea, scotandu-ma, cu muschii facuti ferfenita, rasuflarea taiata si transpirat ca scos de sub dus (da, constat ca se poate transpira si la coborare !!!), pe o custura ingusta  avand in dreapta o vale adanca spre care curge grohotis din coasta abrupta a Gargalaului pe fundul careia se vede licarind un mic laculet pe care-l banuiesc a fi lacul Izvorul Bistritei. Pe poteca ce coboara de la capatul opus al custurii se vede coborand un grup de turisti, iar printre jnepenii ce potopesc imprejurimile lacului se plimba altii. Caut din ochi o posibilitate de a cobori catre lac direct din punctul in care ma aflu dar nu gasesc.

O iau resemnat pe poteca ce ma poarta pe custura si “Sfanta Frumusete” imi arata alta fata, nu mai putin spectaculoasa decat cea spre care tanjisem; valea mirifica de la obarsia Aniesului, marginita in partea opusa de piciorul de munte ce coboara din varful Galatului.Ajung la un indicator care-mi confirma banuiala. Ma aflu in saua Gargalau, punct de rascruce a potecilor care vin, una dinspre Pasul Prislop si complexul turistic Borsa si care se continua catre Somesul Mare urmand valea Aniesului, iar a doua, pe care veneam eu, dinspre varful Ineu ducand spre Pasul Setref si varful Pietrosul Rodnei. Despre cabana Puzdrele nici pomeneala. Ma indrept spre un alt grup de turisti care se odihnea un pic mai jos, le dau binete si cer relatii. Mi se spune ca sunt pe drumul cel bun, spre cabana Puzdrele, dar sa trag tare ca nu se stie daca nu ma va prinde noaptea pe drum. Le multumesc si “demarez in tromba”. Suflu greu, transpir, umerii ma dor, picioarele ma ustura. Nu mai am timp sa vad ce-i in jur. Ma concentrez asupra mersului. Norocul meu ca drumul nu are diferente de nivel prea accentuate. Ma prabusesc frant de oboseala si incordare nervoasa la radacina unui indicator. Stau sa-mi revin  si cuget: “Doamne, ce bun ar fi un cort, unde vreau acolo m-as opri fara teama de a fi lipsit de un “acoperis deasupra capului”.

Dupa ce rasuflarea si inima se aseaza temeinic la locul lor, ma uit la indicator. Scot un chiot de bucurie nestapanita; intr-un ceas pot fi la cabana Puzdrele, iar eu mai am la dispozitie inca cel putin doua ceasuri de lumina. Imi iau ragaz sa ma uit putin in jur. Palcuri de jnepeni se vad pe coasta Muntelui Cailor pe sub care am venit. Spre apus, poteca urca abrupt pe varful Galatului, iar pe sub coasta nordica a acestuia se strecoara drumul care ma va duce la Puzdrele. Cu sufletul usurat, venindu-mi sa…”la, la, la” intru in umbra muntelui. Am deasupra, in stanga, peretele abrupt al Galatului, iar in dreapta treapta superioara a zanoagei Piatra Rea in care curge, aproape vertical, grohotisul de pe coasta Muntelui Cailor; in fata am un prag imbracat in jnepeni. Trag tare gandind ca de pe el voi vedea cabana Puzdrele. Pumnul dezamagirii ma pocneste in frunte cand descopar doar o alta vale marginita in partea opusa  de un alt prag care ascunde vederii portiunea urmatoare. Din valea de la picioarele mele se isca un fir de apa care curge spre nord, sprijinit de doua culmi muntoase. Cobor la izvor, imi potolesc setea si o iau la goana spre pragul din fata (daca goana poate fi numit mersul unui om pe care-l ustura talpile de vede firmamentul in plan vertical). Ajuns acolo imi vine sa ma trantesc  cu fundul de pamantul pe care sa-l bat cu pumnii de necaz. Nici de aici nu se vede vre-o cladire; doar inca un prag, mai jos de mine, iar dincolo se ridica, abrupta, coasta imensa a varfului Puzdrele. Trebuie sa leg moralul cu lanturi sa nu-l scap sa fuga. Nu sunt epuizat fizic, iar usturimea talpilor as ignora-o dar simt o dorinta coplesitoare de a vedea locul unde urmeaza sa ma opresc. O chestie de psihologie. Trebuie sa am dovada ca locul spre care merg exista. Imi impun sa nu ma mai gandesc la asta si sa-mi continuu drumul. Oricum mai am inca un sfert de ora pana la implinirea ceasului anuntat de indicatorul din saua Galatului. Tocmai cand ma transformasem intr-un robot, gata sa merg pana la marginea lumii, de dupa al treilea prag mi se deschide in fata ochilor, jos, la vre-o suta si ceva de metri diferenta de nivel, Edenul. Ma las sa cad intre jnepeni. De emotie inima-mi bate mai tare ca oricand. Se pare ca fericirea este o povara tot atat de mare ca nefericirea. Intai imi impun in mod simplist: “ Costele, nu fi dobitoc !”Dupa ce nu ma mai simt dobitoc ma pun pe privit.

Am la picioare Zanoaga Negoiescului ingradita la rasarit de culmea Fetei Meselor, iar la apus de culmea Puzdrelor care se termina cu varful Fetzii. Fundul pe care-l simt ud (de transpiratie) mi se odihneste pe culmea arcuita ce inchide zanoaga sprijinindu-se pe Fata Meselor si varful Galatului. Soarele se apropie de muchia Puzdrelor si umbrele inserarii se ridica din adancurile unde statusera ascunse peste zi. Fasii de lumina brazdeaza albastrul umbrelor in care iti vine sa plonjezi si sa inoti ca intr-o apa. In fundul “oceanului”, in dreapta mea si in centrul gropii, se ridica o constructie cu etaj, cu acoperisul vopsit in verde si inconjurata de un gard de scanduri. Intr-o margine a curtii, in apropiere de poarta, se construieste un pavilion circular, iar in afara curtii, tot la poarta, se ridica o cruce de lemn. Parca nu-mi mai vine sa plec de aici; sunt la doi pasi de tinta si vreau sa prelungesc momentul triumfului. Dar simtaminte pur omenesti ma aduc pe pamant. Transpiratia din hainele mele se supune legilor neinduplecate ale fizicii si evaporandu-se ma face sa tremur copios.

Ma precipit pe urma marcajului cu triunghi albastru si ajung in fata unei constructii, alta decat cea pe care o vazusem din deal. Sub peretele aproape vertical al Fetei Meselor, din care stanci uriase stau gata sa se desprinda, se afla o cladire lunga cu un  nivel, construita pe un platou de piatra. O firma de pe care vopseaua fusese spalata de ploi ma lamureste ca aici se afla “Cabana Turistica Puzdrele”. In jur totul este pustiu si napadit de vegetatie. Ma apropii si vad ca ferestrele nu mai sunt la locul lor. Patrund pe un  hol gandindu-ma ca voi gasi conditii cel putin la nivelul stanelor in care dormisem. Peretii cu tencuiala imprastiata  pe dusumelele smulse ca de vre-o explozie nucleara si mirosul violent de baligar de oaie ma ejecteaza pe tapsanul din fata constructiei. Ma asez pe iarba punandu-mi mintea la contributie. Solutiile navalesc calcandu-se pe picioare dar nici una nu-mi convine.

Dincolo de causul vaii care ma desparte de constructia ce o vazusem, cu cotul, rezemat de o scandura din gard, cu binoclul infipt sub palarie, un om priveste intepenit culmea de sub varful Puzdrele. Curiozitatea-mi este mare si uit necazul. Din cer, pluteste peste vai brahnit de cerb. Il imit pe omul de vis a vis si-mi infing in ochi binoclul personal indreptandu-l spre locul unde privea acela. Pe spinarea inierbata a muntelui, in saua larga ce desparte varful Puzdrele de varful Fetzii, deasupra padurii de molid, in marginea periei de jnepeni, regele cerbilor din Muntii Rodnei isi cheama stapana inimii. Din dosul culmii, soarele ii pusese pe umeri mantie de aur, iar in bratele nenumarate ale coroanei ce-i impodobeste fruntea pietre pretioase incat acesta pare chiar un soare ale carei raze cu greu le-ar putea inconjura doi oameni cu bratele. Silueta-i se deseneaza maiestuoasa pe albastrul intunecat al inserarii. Din cand in cand isi ridica fruntea spre “Creatorul tuturor vazutelor si nevazutelor” slobozind glas de ruga ce mai intai ajunge la El si mult mai tarziu la noi muritorii de pe pamant, dupa care i se inchina ingenunchind. Raman inmarmurit. Cuget: “roaga-te lui Dumnezeu sa-ti scoata dragostea in cale!”

Ma fortez sa revin pe Pamant (a cata oara astazi ?) si ma indrept, ocolind obarsia vaii, spre singurul om pe care-l vad prin imprejurimi. Il aflu tot cu binoclul la ochi. Ii dau binete dar imi face semn cu mana sa tac. Neavand ce face altceva, urmaresc si eu cerbul care, intr-un tarziu, terminandu-si rugaciunea, sau poate Dumnezeu ascultandu-l indreptase spre el dragostea, dispare din vederera noastra. Omul meu revine din transa si ma observa, in sfarsit. Ii adresez rugamintea pentru gazduire. Aflu ca il cheama Grecu si este administratorul cabanei I.P.E.G. Baia Mare ce o am in fata. Imi spune ca are indicatii sa primeasca, numai pentru gazduire de o noapte, drumetii pe care-i prinde seara pe munte.Raspund ca nici nu am pretentia la mai mult si atunci imi face semn sa intru. Imi domoleste ingrijorarea starnita de un vajnic dulau alb, cu cateva pete negre si parul lung; imi cere buletinul sa ma treaca in cartea de imobil si 14 lei, costul cazarii. Imi arata sala de mese unde pot manca si camera nr. 1, cu patru paturi, unde voi dormi impreuna cu trei turisti din Sighetul Marmatiei ale caror bagaje le vad aici dar ei sunt plecati pe munte.

Ma schimb cu lenjerie si haine uscate, imi iau ceva de mancare si merg in sala de mese. Aceasta este o incapere lunga, amenajata sa aiba loc destui oameni; la intrare, in stanga, un bufet in care mi se spune ca pot gasi orice fel de tacam doresc: in dreapta un ghiseu inchis cu oblon, iar in fata mea, spre fundul salii, o chiuveta cu robinet si o soba cu plita in care arde focul. Gazda ma indeamna  ca de am ceva de pregatit la foc pot s-o fac

Apar si colegii mei de camera, doi baieti si o fata. Aflu ca sunt frate, sora si un verisor, ca tinta calatoriei lor este Borsa, exact ca a mea; hotaram sa ne intovarasim.

Intre timp noaptea pusese stapanire pe imprejurimi. La un moment dat se aude un strigat de pe munte si cainele se repede cu furie spre lumina unei lanterne ce se vede coborand dinspre culmea principala. Iese si Grecu, cu o lanterna ce joaca rolul de “far calauzitor”.  Apare un grup de vre-o doisprezece tineri, care mai de care mai fistichiu imbracat, cam inspaimantati ca-i prinsese noaptea pe munte. Administratorul, spunand ca nu mai are paturi, ii cazeaza in sala de mese, pe jos. Baietii sunt pregatiti si pentru asa ceva avand cu ei saci de dormit, saltele pneumatice si de burete. Mai schimbam cateva vorbe apoi ne retragem in camera noastra. La lumina unei lumanari studiem harta si stabilim traseul pe care sa-l urmam. Aproape de ora 22.00 ies afara si vad creasta muntelui in ceata, semn de vreme rea. Ma bag in pat sperand ca semnele rau prevestitoare sa fie mincinoase.

*

Superstitiosii spun ca sambata e zi fatidica. Dar ce pot spune eu care vad ca fatidicul se intinde spre duminica?  Am o noapte cam zbuciumata si plina de spaime. Din varii motive presiunea interna a organismului meu este mai mare decat cea a mediului inconjurator si cele doua valori tind sa se echilibreze provocand oarece zgomote dizgratioase imposibil de controlat in timpul somnului. De afara se aude vuiet de vant si o perdea laptoasa se vede dincolo de fereastra. Ma ridic din pat, intru in bocanci si ies afara unde dau nas in nas cu ceata din care cerne marunt. Ma chinui sa vad cat e ora dar pe cadranul ceasului disting doar ca e trecut de miezul noptii, undeva dupa ora 1.00. Reintors in camera ma covrigesc in asternut cu speranta ca pana dimineata negurile se vor risipi. Ma trezesc doar cand camera este dominata de o lumina tulbure. Tinerii mei tovarasi dorm dusi. Privesc pe geam si vad ca in jur totul este inecat intr-o pacla groasa din care picura stropi fini pe care vantul ii invaluie ca pe zapada. Primul impuls pe care-l am este sa raman pe loc pana la remedierea vremii. Din nou regret ca nu am cu mine ceaiuri pentru a-mi face ceva cald. La cafea nici nu ma gandesc pentru ca, spune cartea sfanta, pofta este un pacat. Si ateii, pentru a nu fi dusi in ispita, au strans cafeaua la loc sigur, in bufetele lor.

Sala de mese are aspectul unui camp de lupta. Trupuri tinere zac claie peste gramada, pe fel de fel de asternuturi, doborati de spada oboselii. Din camera lui apare si administratorul Grecu; iese afara si arunca ochii spre nicaieri apoi intra zgribulit in cabana. Ii cer sfatul, daca sa plec in continuare pe munte sau nu. Vorbeste mult si repede, in dialect maramuresan si nu inteleg prea bine ce spune. Pricep totusi ca trebuie sa urc pe firul apei ce curge in spatele cabanei si voi ajunge pe creasta mai repede decat daca m-as intoarce pe drumul de aseara cum imi propusesem.

Se scoala si cei de la Sighet. Imi spun ca trebuie sa plece pe Pietrosul si sa coboare pana seara in Borsa pentru ca a doua zi trebuia sa fie neaparat la scoala. Se consulta pe ungureste cu Grecu si-mi spun ca sunt hotarati sa urce pe creasta; cunosc foarte bine Muntii Rodnei si nu se tem de ceata. Sunt tentat de tovarasia  unor cunoscatori  si decid sa plec cu ei. Se scoala si grupul de tineri care dormise in sala de mese. De la ei aflu ca peste noapte coborasera inca doua grupuri numeroase de pe munte dar fusesera indrumate sa doarma in cabana parasita. Incerc sa-mi inchipui in ce conditii s-au odihnit!

Ne luam ramas bun de la cabanier, ne indreptam spre spatele cabanei unde prindem firul apei si incepem a urca impotriva ei. Ceata este deasa si vizibilitatea la nu mai mult de 20-25 m. Inaintam totusi, increzatori in previziunea cabanierului care ne-a spus ca e posibil pe creasta sa nu fie ceata. Ajungem la o confluenta de ape si tovarasii mei o iau la dreapta; de la Grecu intelesesem ca trebuie sa tinem cursul apei in urcus continuu dar, gandindu-a ca le-o fi explicat mai clar in ungureste traseul, ma iau dupa ei. Mergem o bucata de drum pana raul dispare brusc si nu-l mai gasim.Facem popas sub un pinten stingher de stanca, infipt in platoul pe care ne aflam. Scoatem cate ceva de ale gurii. Fata tremura in firul subtire si rece de vant, care adie dar tovarasii ei nu o baga in seama. Scot din rucsac canadiana de fas si i-o, pun pe umeri. Ii vad pe toti trei tinand sfat de taina si pentru a nu-i stingheri fac cativa pasi in ceata. Dau de o poteca batuta si, pe o piatra , descopar un marcaj cu banda rosie. Este marcajul de creasta dar sunt sigur ca e imposibil sa fi ajuns asa de repede acolo. Mai caut inca un semn dar nu-l gasesc. Ii vad dezorientati si trebuie sa iau o decizie; scot harta,o pun pe o piatra apoi incerc sa-mi dau seama, cu aproximatie, cam pe unde suntem; cred ca de la bifurcatia raurilor  am luat-o pe sub creasta muntelui, paralel cu acesta; deci ca sa ies la creasta ar trebui s-o iau spre nord. Ma orientez cu busola mea, o jucarie de cinci lei si saizeci de bani, si incepem urcus pieptis printre bolovani. Din fata, de undeva de deasupra noastra, izbucneste un chiot apoi  se aude zvon de talangi si hamait de caini; niciodata nu m-am bucurat atat auzind latrat de caine. Urcam cu puteri sporite si dupa vre-o trei sferturi de ora iesim perpendicular pe poteca batuta, marcata cu banda rosie. Pun iar busola si ne orientam spre V-NV. Ceata este in continuare deasa si este atat de frig incat imi pun manusile. Prin aer  plutesc fulgi de zapada din ce in ce mai desi. Mergem inainte, iesim  pe un  plai, coboram prelung printre jnepeni apoi prin pajiste, patrundem printre trunchiuri uscate de jnepeni si incepem din nou sa urcam. Baietii cu bagaje minuscule, si mai tineri,ma storc de puteri. Stau la indoiala daca sa-mi continuu drumul spre Pietrosul sau sa abandonez. Pentru inceput ma hotarasc sa raman singur. Le spun baietilor ca, data fiind graba lor, sa se duca inainte pentru ca eu, avand destul timp la dispozitie, nu ma grabesc. De parca ei m-ar fi scos pe mine din incurcatura (nu invers) ii asigure ca ma voi descurca de unul singur in continuare si-i las sa se duca. Ma odihnesc bine, incerc sa-mi stabilesc iarasi pozitia pe harta si ma decid sa-mi continuu drumul. Dupa calculele mele sunt intr-un loc de unde nu am posibilitatea sa ma retrag de pe creasta. Merg in nestire prin ceata si, uneori, prin cate un  val foarte des de lapovita; fac popas  pe o lespede de piatra la adapostul unui iesind dintr-o stanca. Discret, muntele si-a ridicat cu varful degetelor un colt din poala mantiei de ceata  lasand vederii o vale larga si insorita, ca de pe alta lume. Imi continuu drumul si curentii ascendenti ridica din cand in cand perdeaua cetii, doar cate putin, lasand sa se vada splendorile culmilor din sud dar tinand cu strasnicie ascuns vederii versantul nordic dinspre care navalesc acum fulgi mari de zapada. Perioadele splendide ma fac sa ma gandesc la continuarea calatoriei, iar perioadele cu vizibilitate doar pana la varful nasului, care domina, ma indeamna la abandon.De o bucata de timp ceata s-a extins si spre zonele joase, iar cand poteca trece pe versantul nordic un vant extrem de rece imi arunca in fata un amestec de ploaie cu zapada. Ma gandesc ca nu mai are rost sa lupt numai pentru performanta de a urca pe Pietrosul Rodnei, actiune destul de periculoasa pe o asemenea vreme. Imi vin in minte sfaturi din revista Romania Pitoreasca si decid sa abandonez sau, pentru ca imi repugna ideia abandonului, o amanare pentru anul viitor. Consider ca am facut creasta Rodnei numai de la Ineu pana la saua Galatului; restul presupun ca nu l-am facut. Ideal ar fi sa prind culmea ce coboara la Sangeorz Bai dar din cauza cetii si a necunoasterii locului sunt sigur ca am trecut de ea.Cel mai bun lucru pe care-l am de facut este sa ajung in Tarnita La Cruce pe care sigur o voi recunoaste dupa troita despre care ghidul turistic spune ca se afla aici.

Buchisesc harta care-i cam inghesuita in zona asta si vad ca pot prinde valea Cormaia care ma va scoate la Sangiorz Bai. Dupa un coboras prelung printr-un teren mlastinos ies sub ceata si vad o sa larga, cu o cruce de lemn cam de marimea celei de la Puzdrele. Imi dau seama ca ma aflu in Tarnita La Cruce. Ceata imi sta pe crestetul capului si ma inconjoara din toate partile. Doar spre sud se deschide un culuar prin care vad un abrupt semicircular brazdat de lungi fire de apa care se aduna in vale, de unde se aude vuietul unui suvoi. Banuiesc ca este valea Cormaii si ma precipit spre ea, inainte ca ceata sa se pravaleasca din nou peste mine. In minte ma si vad dormind diseara la cabana Farmecul Padurii de la impreunarea Cormaii cu Valea Vinului.

Dupa un coboras de groaza, simtind cum la fiecare pas talpile mi se fac ferfenita, ajung dupa o ora de mers la santul adanc in care se aduna apele izvoarelor de pe coasta. Ma iau dupa potecile de oi si ajung la o stana extraordinar de bine aprovizionata cu lemne. Tentatia de a petrece aici o noapte, in speranta ca maine se va ameliora vremea, este mare. Splendoarea fermecatorului peisaj din jur ma ispiteste; doar faptul ca barnele din care este construita stana nu sunt destul de bine imbinate si inauntru vantul bate ca afara ma determina, spre regretul meu, sa-mi continuu drumul, cu sufletul sfasiat de regretul de a fi abandonat telul principal al acestei excursii, varful Pietrosul. Parca pentru a-mi face in ciuda, soarele straluceste pe cerul deodata inseninat deasupra mea. Doar creasta de unde am coborat se vede acoperita de un strat gros de ceata.

Fac o “revizie”amanuntita a talpilor, numar trei basici dolofane pe talpa piciorului stang si doua pe cea a piciorului drept. Banuiesc ca se datoreaza ciorapilor aspri, din bumbac si p.n.a. si decid ca pe viitor sa folosesc ciorapi flausati care sunt mai moi si mai grosi.

Incerc sa-mi dau seama pe valea carui rau am ajuns pentru ca dupa harta as fi putut nimeri, datorita unei mici erori, pe valea raului Guset. Deocamdata nu am nici un punct de reper; singurul element care m-ar edifica oarecum este directia in care curg cele doua rauri dar Gusetul si Cormaia o au la fel, de la NV la SE.

Incep sa cobor de-a lungul raului mai intai deasupra, pe mal, mai apoi coboara la firul apei. Traversez de vre-o doua ori paraiasul ce-si varsa obolul in cel pe valea caruia merg si dau de un semn de marcaj turistic, cam sters de vechime, o banda albastra.Caut cu infrigurare pe harta si vad ca nimerisem pe valea Gusetului, pe un drum care ma ducea mult spre vest indepartandu-ma de tinta fixata, cabana Farmecul Padurii. Trebuie sa-mi refac planul. Iau din nou harta la puricat si descopar de-a lungul apei trei cantoane silvice. Ma decid sa ma opresc la primul din ele pentru a inopta.

Cobor pe poteca  ce se confunda cu firul apei si curand uit de tristetea abandonului, de usturimea talpilor si de greutatea rucsacului, atat de minunate sunt locurile prin care trec. Poteca se muta ba pe un mal, ba pe celalalt al raului, apoi se catara  pe coasta stancoasa  cand valea se ingusteaza prea mult. Locurile sunt neinchipuit de spectaculoase. Valea taiata de apa este strajuita in stanga de culmea puternic inclinata a crestei Craiu-Tapu, cumpana de ape intre Guset si Cormaia, iar in dreapta de un perete vertical de piatra. Raul isi taie albia in stanca dura a muntelui, apa fierastruind pragurile ce i se pun transaversal in cale formeaza mici cascade care-mi incanta ochiul si-mi vine parca sa cer iertare muntelui pentru marea greseala ce o facusem contestandu-i frumusetea vailor, crezand ca numai culmile inalte merita a fi vazute. Merg un timp vegheat de creasta ce coboara din Buhaiescul  Mare, afundandu-ma apoi in valea ingusta pe care si-a croit-o firul apei ce primind darul zecilor de paraie si paraiase devine din ce in ce mai impetuos. Trec pe la capatul fantasticului culuar, ingust si adanc de zeci de metri, sapat de izvorul Cretii dincolo de care poteca, ce intre timp devenise drum de tractor, se abate pe malul drept de unde incepe un drum asfaltat. Aici dau de ramasitele primului canton din care flacarile au lasat doar platforma de beton.

Fac un mic popas apoi plec mai departe pe valea neasemuit de frumoasa  care trece pe sub culmea Stanigea, Nedeia si Muncel pe partea dreapta, iar in stanga pe sub Coasta Neteda, varfurile Tapului, Pietrosul Salaoanilor, Piciorul Zanei si Paltinului. Cobor valea ingusta si sinuoasa  a Gusetului si oboseala imi este amplificata de lipsa de perspectiva. Intre primul si al doilea canton sunt aproximativ sapte kilometri. Nu am posibilitatea sa apreciez distanta ce o parcurg , iar dupa timp nu ma pot orienta pentru ca, din cauza usturimii talpilor, merg foarte incet. Soarele este la marginea crestei inalte pe sub care se strecoara drumul, cand intalnesc doua vaci care-mi incalzesc sufletul de parca am intalnit cine stie ce prieteni dragi. Nu-mi sunt prietene dar prezenta lor inseamna ceva mai mult; este un semn ca ma apropii de oameni si cum seara e prin preajma acest lucru este deosebit de important. Fac inca un popas si ascult graiul muntilor izvodit din susurul apei si fosnetul vantului; parca aud grai de oameni ce stau la sfat. Ma simt proiectat in trecut, cu multi ani in urma, in faptul de seara al duminicilor din verile copilariei mele cand, obosit de alergatura de peste zi, adormeam in poala mamei in zvonul nelamurit de glasuri al celor care vorbeau asezati in iarba de pe marginea drumului sau pe prispa casei lui mos Ghita Prodan.

Plec mai departe si nu dupa mult timp ajung la cel de al doilea canton forestier, mai bine zis o baraca lunga de scanduri, care inca nu arsese. Ma apropii de o fereastra deschisa de unde se aud voci de barbati. Vad o camera lunga cu paturi suprapuse, iar pe unul din ele vre-o patru tineri, imbracati cu salopete si  in picioare cu cizme de cauciuc, joaca carti si beau rachiu. Dau binete dar imi schimb planul initial de a cere gazduire. Intreb daca mai este mult de mers pana la urmatorul canton. Mi se raspunde ca in jumatate de ora pot fi acolo. Multumesc si o iau la picior. Trec de instalatiile unei intreprinderi miniere, pe langa niste guri de mina si, dupa de doua ori cate jumatate de ora de mers, de dupa un  colt de munte se ivesc constructiile cantonului silvic Zana, dupa cum scrie pe firma prinsa de peretele cladirii celei mai apropiate de poarta. Parcurg ultima curba a soselei si dupa ce trec peste un pod aruncat intre malurile Gusetului, care de aici inainte se va numi Rebra, ajung la poarta cantonului. Salut padurarul pe care Dumnezeu tocmai il scosese in curte si fara alte formalitati ii cer gazduire pentru noaptea care urmeaza. Imi face din cap semn afirmativ, imi deschide poarta si o ia inainte. Ma iau dupa el, ii explic cine sunt, cum ma cheama, de unde sunt, de unde vin si unde merg. Ma asculta tacut vazandu-si de drum, sau poate nici nu ma asculta. In usa cantonului, o constructie impozanta, cu etaj, imi spune ca el mai are putina treaba prin curte, dar eu sa intru. Ii spun ca-l astept sa se intoarca, pana atunci vreau sa mai privesc imprejurimile.

Ma asez pe treapta de beton din fata usii lasandu-ma cuprins de usturimea strasnica a talpilor. Imi dezleg sireturile de la bocancii pe care-i scot sa-mi mai racoresc picioarele. Terminandu-si treaba padurarul ma invita inauntru scuzandu-se ca in camera este mult fum din cauza unei sobe defecte. Trecem printr-un dormitor cu mai multe paturi si intram intr-o bucatarie in care sunt si doua paturi, o masa, scaune si soba care fumega. De afara se aude un fluierat si padurarul pleaca spunand ca mai are o treaba de rezolvat dar eu sa ma simt ca acasa. Prilej bun de a ma schimba cu lenjerie si haine uscate. Dar ca sa ma simt ca acasa trebuie sa fie si cald. Crezandu-ma mare specialist in aprinsul focului ma apropii de soba in care sfaraie, de curge apa din ei, niste butuci verzi. Scociorasc prin gramada de lemne unde gasesc niste bucati de brad pe care le bag in soba si focul capata o oarecare vigoare, apoi pun deasupra butucii care pana atunci sfaraisera scotand fum. Focul se incinge trosnind vesel, iar eu ma delectez privind flacarile prin portita deschisa a sobei, stand asezat pe un butuc. Aud usa de la camera si-mi ridic privirea sa-l vad pe padurar. Dar parca-l pod vedea prin fumul gros ce se adunase de-asupra mea ? Soba are un tiraj foarte prost si cand usita este deschisa, fumul in loc s-o ia spre hogeag iese prin toate incheieturile in camera umpland-o de de sus in jos. Neajungand la nivelul ochilor mei, nu-i simtisem prezenta. In camera este cald dar si fum. Nu putem separa caldura de fum si de aceea suntem nevoiti sa le alungam pe amandoua afara prin cele doua ferestre deschise de padurar. Avand aer din belsug focul se invioreaza  si dupa ce ne vedem scapati de fum inchidem geamurile. In scurt timp camera este invaluita de o caldura placuta, incat ne putem dezbraca la camasa.

Ne asezam la masa dar gazda nu ma lasa sa mananc din rucsacul meu. Scoate din trasta frumos inflorata, la care mi-au ramas ochii, branza, ceapa, slana si o pita rumena, iar dupa ce le aseaza pe masa mai scoate un sip cu horinca pe care-l pune cu mare grija la loc ferit  ca nu cumva, “feri Doamne” sa dam peste el sa-l spargem. In timp ce mancam vorbim de una, de alta… . Aflu ca dimineata vine o masina care aduce minerii la lucru si se intoarce la Nasaud. Deci pot merge cu ea la capat sa prind trenul spre Iasi. Ma tem ca obosit cum sunt nu ma voi putea trezi la ora la care trece masina . Padurarul ma linisteste spunandu-mi ca in dreptul cantonului este o bariera  de care nu are voie sa treaca nici o masina, indiferent de sens, pana nu o ridica el.

Mancarea si horinca fiind consumate sunt indemnat sa ma culc fara grija. Voi ramane singur o bucata de noapte pentru ca gazda trebuie sa patruleze pe munte, la anumite intervale.  Aceasta din cauza ca fiind perioada boncaluitului cerbilor, braconajul este in floare. Ma culc fericit ca inca o zi s-a incheiat cu bine.

*

Ma trezeste padurarul sa-mi fac bagajele ca masina a trecut in deal, la mina. Ma conformez in mare viteza. Ies afara si vad prima bruma de anul acesta, destul de groasa, iarba fiind acoperita cu un strat subtire, alb, de parca ar fi nins. Astept cu nerabdare masina; incepe sa-mi fie dor de acasa. De sus se aude huruit de motor si de dupa curba apare o masina amenajata special pentru transportat oameni. Urc printre cei cativa calatori si fara a vedea mare lucru prin geamurile prafuite, dupa ce trec prin localitatile Parva, Rebra si Rebrisoara ajung la Nasaud, orasul duiosului cantaret al vietii satului, George Cosbuc ; aici  si-a facut studiile si mai apoi, la randul lui i-a invatat pe altii. Am in fata destule ore pana la sosirea trenului. Ma hotarasc sa merg pana la Vatra Dornei cu un tren personal, care vine inaintea acceleratului, pentru a vedea in voie privelistile oferite de traversarea muntilor Bargaului. Dar pana atunci, imi pun rucsacul la bagaje de mana si o pornesc haihui prin orasul micut dar foarte curat si frumos. Ma amuz cand vad femei din “lumea buna” imbracate modern si de umar atarnandu-le traistute facute la razboi, avand tesute pe ele fel de fel de flori, in special trandafiri, asemenea celei a padurarului de la Zana. Colind prin magazine de diferite profile pentru a vedea aceeasi calicie care domneste peste tot in tara. Ba, ca sa fiu drept,  la libraria George Cosbuc gasesc caiete pentru Antonella. Aceste rechizite sunt indispensabile chiar si in noua dezvoltare a invatamantului din Romania, rechizite foarte greu de gasit, lucru ce biata-mi minte otravita de conceptii mic burgheze nu poate sa-l inteleaga.

Intru intr-un restaurant. Dupa patru zile de hrana rece doresc sa mananc ceva gatit proaspat, cald, si sa beau ceva. De mancare gasesc ciorba de burta si mici, iar de baut, bere la halba; trei produse alimentare greu de asociat la consum. As manca o ciorba de burta, organismul cerandu-mi lichide dar aceasta nu se impaca cu berea la care-mi este imposibil sa renunt. Optez pentru mici, care sunt atat de mici ca ar trebui sa se cheme “micromici”. Lipsa carnii din ei o compensez cu cateva felii de paine in plus. Beau trei halbe de bere care-i bunisoara, si in zgomotul produs de lichidele pe care le-am inghitit plec spre gara.

Cand vine trenul urc intr-un compartiment liber si ocup loc la fereastra. Dar nu-mi este dat sa stau singur pentru ca mai intra doi barbati. Discut cu ei si aflu ca sunt din Rodna. Solicit informatii despre zona respectiva; drumuri de acces pe munte, stane, ospitalitatea oamenilor. Mi-au devenit tare dragi Muntii Rodnei si-mi propun sa-i calc cu talpa in amanuntime. La Ilva Mica tovarasii mei de calatorie coboara pentru a merge cu un alt tren, iar locul lor, in compartiment, este luat de o batranica. O vad nelinistita; isi poarta privirile de la mine la rucsacul din portbagaj si invers. Crezandu-ma poate vre-un gerontofil isi ia traistuta si dispare in graba.

Ramas singur am unde sa ma desfasor si alerg cand la un geam cand la altul pentru a nu pierde nimic din privelistile oferite de valea Ilvei, la inceput, apoi de valea Cosnei. Multimea de tuneluri si viaducte nu ma mai impresioneaza ca altadata. De la Gradinita trenul incepe sa coboare catre depresiunea Dornei, iar in apropiere de Vatra Dornei, din stanga, Ousorul face semn de vreme rea cu caciula-i de ceata ce-i acopera crestetul. Cobor in Vatra Dornei Bai si, in sfarsit, la restaurantul unde inventarul bucatariei se face la ora 14.00 gasesc un coniac. Imi dau seama ca batul de schi, toiagul meu de drumetie, perechea celui uitat la Dadu, ramasese in vagonul cu care venisem de la Nasaud. Acceleratul de Timisoara avand o intarziere de trei sferturi de ora mai fac un efort, schingiuindu-mi bietele talpi,pentru a merge pe jos pana in gara mare unde recuperez batul.

Ultima etapa a calatoriei isi pierde din farmec, parte datorita faptului  ca se lasase seara si nu mai vad nimic afara, parte din cauza unor betivani dintr-un compartiment alaturat care ma fac sa regret cele doua zile de drum intre cantonul silvic de la Gura Omului pana pe muchia rapei “Coasta Neteda” cand nu intalnisem nici un om.

*

Ajuns acasa prima grija a fost sa-mi desfac rucsacul si sa-mi pun la uscat lucrurile jilave. Casa s-a umplut de un miros specific de stana si nu-mi dau seama de unde. Cecilia nu-l poate suporta, se infurie si ma determina sa-mi scot bagajele in balcon. A doua zi dimineata fac din nou cercetari si descopar ca mirosul respectiv era emanat  de toate hainele pe care le pusesem sa se usuce in preajma focului. Numai dupa ce le-am spalat insistent am reusit sa inlatur izul care mie imi starnea amintiri, iar Ceciliei nervi. Doar patura am lasat-o in balcon toata iarna si tot nu a iesit complet mirosul din ea.

Si a mai ramas in mine, mult mai persistent decat mirosul stanei, dragostea coplesitoare de MUNTII RODNEI.

*

Si asa s-a mai incheiat o calatorie din seria celor facute cu piciorul pe munte. Acestea mi-au adus multa fericire prin frumusetea locurilor vazute. In cursul lor am invatat o multime de lucruri. Lucrul cel mai important este ca m-au facut sa am incredere in mine, in fortele mele, in viitorul ce-l am in fata si sa-mi accept linistit soarta gandindu-ma ca nimeni nu este nemuritor. Cu aceasta excursie am dat examenul dintre treapta joasa a muntelui, unde posibilitatile de a innopta in preajma oamenilor sunt la tot pasul si treapta inalta unde acest lucru este rar, ba in perioada in care am fost eu, imposibil. Deasemenea, am invatat ca in situatii deosebite nu trebuie sa ma las cuprins de panica si daca actionez pastrandu-mi luciditatea reusesc in momente dificile. Am invatat ca talpile pot sa provoace cele mai mari necazuri si trebuie sa gasesc modul de a le atenua. Si , poate, lucrul cel mai important, din rucsac poate sa-mi lipseasca orice, chiar si mancarea, dar harta, busola si lanterna in nici un caz. Sunt convins ca te scot din multe necazuri, putandu-ti chiar salva viata.

Iasi-ianuarie 1997

——————————