OFRANDE ABEONEI -XI-

OFRANDE ABEONEI-XI-

Din Pietrosul Rodnei la Caraiman, via Marea Neagra.

(Rodnei-Maramuresului-“Marea cea Mare”-Bucegi, 10-22 aprilie 1989)

E primavara, o primavara splendida. Urzicile nu se dau (inca) la cartela, prin urmare sunt nelipsite de la masa si, preparate dupa diferite retete, formeaza alimentul de baza al clasei muncitoare. Fierul pe care-l contin alunga din mine moleseala iernii si ma umple de neastampar.

Luna aprilie nu este o luna de vacanta pentru proletarul supt de lipitoarea capitalista si nici pentru cumetrii, fratii, nepotii sau alte grade de rudenie si nerudenie ale reprezentantilor poporului, alesi in mod democratic. Acestia se duc vara sa-i tampeasca soarele pe litoral sau sa li se inflameze amigdalele de la berea racita in izvoarele sau raurile de pe munte. Pe langa acestia mai sunt “pedepsiti” si “sufleorii” care sufla “regizorilor”  replicile  “actorilor”

Tinandu-se cont de rezultatele obtinute de mine in procesul muncii sunt favorizat si trimis in concediu in luna aprilie. Visand la sarutul muntelui m-am antrenat inca din toamna pentru intalnirea cu el, stabilindu-mi un program zilnic de gimnastica pentru a-mi mari capacitatea de efort.

Microbul drumetiei pe care-l am in sange se trezeste si o amarnica mancarime ma cuprinde la talpi. Din aburul toamnei trecute imaginea crestei Muntilor Rodnei, abandonata dupa parcurgerea a mai mult de jumatate din lungimea ei din cauza vremii nefavorabile care prefata iarna, mi se insinueaza in suflet chemandu-ma, ademenindu-ma cu splendoarea culmilor, a circurilor glaciare, cu aerul vibrand de trecutele chemari ale cerbilor, cu  zapada purtand amprenta pasilor singurului animal care moare cu lacrima in ochi. Imi fac in minte planuri mari dar nu le spun  nimanui. Toate vor fi dezvaluite la timpul potrivit. Deocamdata imi propun sa arunc o privire Pietrosului Rodnei, asa ca traseul meu va trece prin Borsa, apoi prin Sighetul Marmatiei sa vizitez muzeul satului si la Sapanta sa vizitez, pentru a doua oara, Cimitirul Vesel.

Mi-o iau tovaras de drum pe Antonella, si pentru a nu se plictisi cu prea batranul ei tata o luam si pe Petronela, colega de clasa si una din bunele ei prietene.

Si iata-ma, in dimineata unui inceput de saptamana, cu ochii incercanati de nesomn din cauza tracului de drum, alaturi de prea tinerele si zglobiile mele tovarase de calatorie, instalat in acceleratul  Iasi-Timisoara. Rucsacii sunt burdusiti cu haine si cu singura rezerva alimentara posibila formata din productia de fasole a unui an oarecare, din cine stie care C.A.P. din judetul Iasi sau de aiurea, distins,poate, cu titlul de “Erou al Muncii Socialiste” clasa a III-a.

Exuberanta fetelor ma cuprinde si pe mine in scurt timp devenind vesel nevoie mare. In compartiment mai gasim un tanar, proaspat inginer spune el, care la vederea fermecatoarelor mele insotitoare incepe a-si etala culoarea penelor infoindu-le si sa scurme in praf. Norocul lor ca nu aveau masele plombate ca le-ar fi pierdut auzind povestea cu nunta inregistrata pe “video” a noului cap de familie. Bietul baiat !!!

De la Pascani, am si eu cu cine conversa. In compartiment ocupa locuri un cetatean si o femeie tanara. Aflam ca sunt tata si fiica, ea functionara la Suceava, el fost mecanic de locomotiva la depoul Pascani, acum pensionar. Uitand de conflictul de orgolii dintre mecanicii depourilor Pascani si Suceava, fac imprudenta afirmatie ca Suceava este un oras incomparabil  mai frumos decat Pascanii. Folosindu-ma de talentul meu de impaciuitor, reusesc sa-i indulcesc acreala ce i se intiparise pe chip si armonia se restabileste.

La Dolhasca, proaspatul inginer si insuratel coboara, locul fiindu-i luat de un locotenent major al bravei noastre armate. Cum ofiterii nu constituie cea mai agreata categorie sociala  pentru mine, nu-i dau atentie. Aceasta lipsa este compensata “cu varf” de Petronela careia ii sclipesc ochii la vederea stelutelor si a uniformelor kaki.

La Suceava coboara pensionarul si fiica sa, iar eu raman martor impasibil la discutia ofiterului cu fetele. Dar odata trecut de Gura Humorului nu mai acord atentie celor din compartiment si ma delectez cu desfasurarea spectacolului din fata ferestrei.  Calea ferata incepe sa serpuiasca printe munti, pe valea Moldovei, iar eu dau binete mult doritilor mei prieteni: Raraului, Obcinelor Bucovinei, Giumalaului, apoi culmii Suhardului si muntilor Bargaului. La Salva schimbam trenul si o luam pe valea Salautei, prin locuri mai putin cunoscute de mine, salutam Hordoul natal al lui Cosbuc, apoi suntem coplesiti de spinarile masive ale Tiblesului. De dupa o culme se iteste, pentru o clipa, la noi Pietrosul. Calatorim avand tovarasi de compartiment doi maramureseni din Borsa. Ne antrenam in discutii cu ei si aflam ca borsenii sunt niste oameni extraordinar de prietenosi si primitori. Deasemenea cei care locuiesc sus pe munte au conservat intr-atat obiceiurile stramosesti incat, nu din cauza lipsei banilor, refuza instalarea curentului electric folosind si acum arhaica “lampa cu dohot”. Mai schimbam o data trenul la Viseul de Jos pentru a parcurge ultimii 21 de kilometri ce ne despart de Borsa. Ma lipesc de fereastra vagonului si ma las vrajit de imaginea asemanatoare unei impozante camile cu doua cocoase a varfurilor Pietrosul si Rebra. Nu mult dupa ce privim monumentul de la Moisei  trenul isi incetineste mersul si se opreste. Ne precipitam spre spatele garii unde, conform informatiilor primite, gasim autobuzul care in aproximativ un sfert de ora ne lasa putin mai sus de hotelul Iezer. Mi s-a intamplat deseori sa nu gasesc loc la hotel si pentru a preveni o astfel de situatie neplacuta, inca de la Iasi dadusem un telefon si mi se promisese rezervarea unei camere. Am placuta surpriza, la receptia hotelului, sa aflu ca promisiunea a fost respectata si mi-a fost rezervata o camera la etajul I, cu vedere spre strada. Ne instalam dar tanjesc dupa imaginea Pietrosului. E drept ca si de aici am o priveliste frumoasa spre Muntii Maramuresului, cu dealul “Intre Rauri” si Obcina in prim plan, iar in planul al doilea Toroioaga, un varf impozant ce-i drept dar…nu Pietrosul.

Coboram pentru o scurta plimbare prin imprejurimi si obtin promisiunea ca maine, dupa ce se va elibera o camera cu vedere spre Pietrosul ne vom muta acolo. Ne plimbam putin pe strada din fata, identificam cofetaria si barul de la parterul hotelului, apoi oboseala acumulata peste zi isi spune cuvantul si ne trimite la culcare.

*

Dimineata insorita si limpede mi s-a pus in fata ochilor ispitindu-ma de cum m-am trezit. Sar din pat, feresc storurile de la ferestre si ies in balcon. Aerul tare imi alunga ultimele resturi de somn. Dau alarma si dupa toaleta de dimineata urmata de micul dejun suntem gata de aventura; plaiurile care se vad pe fereastra ne ispitesc. Propun, si fetele sunt de acord, sa urcam culmea inierbata si usor inclinata a muntelui Obcina; de la cota maxima cred ca pot studia atat Pietrosul cat si Toroioaga care este cel putin tot atat de incitant.

Este ora 8.30 cand trecem podul peste Cisla si ne abatem pe malul drept, in sus, cativa pasi apoi urcam pe un taluz destul de abrupt si inalt prinzand o poteca ce se infunda intr-o faneata obligandu-ne sa facem cale intoarsa. Mergem putin pe sosea, prindem alta care urca pe langa niste case si ne scoate la un drum de caruta. Intalnim doi oameni; le dau binete si cer lamuriri asupra drumului ce ne-am propus sa-l facem. Cu multa amabilitate ne dau relatii, in plus primesc informatii despre Pietrosul si, cu degetul, unul din ei imi arata poteca ce urca spre zanoaga; imi da sperante ca as putea ajunge pana la cabana meteo si chiar pe varf. Lamuriti asupra drumului multumim si plecam mai departe. Coboram putin pana la un firicel de apa pe care-l sarim si incepem urcusul pe coasta inverzita a muntelui, un urcus destul de abrupt dar faptul ca suntem cu mainile goale ne face sa nu-i simtim prea mult asprimea. Muntele ne intampina cu mult soare si multe buchetele de toporasi. Un zvon de clopot ma pune in garda si cercetand imprejurimile descopar in calea noastra o mica turma pazita de un vajnic ciobanel; descopar si cerberul lungit pe burta, la soare, cu  urechile ca doua stegulete; dau sa vorbesc cu el dar faptul ca-i vad dintii nu ma face sa cred ca zambeste. Cer protectia micului pastor si reusim sa depasim zona primejdioasa fara incidente majore. Scapati de primejdie lasam ochii sa ne incante sufletele cu imaginile splendide din jur. In dreapta noastra valea Cislei se afunda printre culmi strajuita de dealul “Intre Rauri” si Toroioaga. Atentia imi este captivata de versantul abrupt al Toroioagai care mi se dezvaluie treptat, pe masura ce urc. Muntele este partial inzapezit dar sunt portiuni de iarba pe care se poate inainta. Imi propun sa ma interesez cu ce mijloc de transport se ajunge in  apropiere de el si sa incercam o ascensiune. Doi caini aflati la o oarecare distanta, deranjati de vorbarie se stropsesc la noi, apoi continua sa se soreasca.

Fara alte peripetii ajungem pe varful  Obcina de unde ni se  deschide o priveliste larga in jur. Spre vest culmea se continua intr-o succesiune de varfuri; spre nord pe un picior de  munte un drum urca spre varful Toroioaga in josul caruia se vad blocurile de la Baia Borsa. Spre sud, dincolo de valea larga a Viseului, expus la lumina soarelui in toata splendoarea lui, Pietrosul imi provoaca fiori de placere si-mi lanseaza o irezistibila chemare. In varf se vede o mica constructie, iar in caldarea din stanga alta mai mare. Coasta lui inconjurata de un brau de padure nu pare prea inclinata. Deasupra padurii se vede un  drum care, dupa ce merge pana la marginea imensei gropi numita Zanoaga Mare, se abate intr-o curba de 180˚ pentru ca apoi , ocolind un pinten de munte, sa se indrepte spre ceea ce banuiesc a fi cabana meteo. Putin mai jos de noi se vede o casa in apropierea careia un om insotit de un baiat lucreaza pe un mic ogor ajutandu-se de un cal in urma caruia o grapa netezeste aratura. Coboram spre un drum pe care intentionam sa-l urmam pentru a ajunge in oras si ne oprim sa stam putin de vorba cu omul ce-l vazusem. Tovarasii mei de calatorie de la Salva la Viseu nu mintisera cand mi-au descris pe borseni drept niste oameni prietenosi si comunicativi. Omul cu care stau de vorba este intocmai. Ma roaga sa-i fac o fotografie cu iapa lui care, in curand, ii va imbogati septelul de animale cu un manz. Ii indeplinesc dorinta dar refuz banii ce mi-i ofera; notez adresa si promit sa-i trimit fotografia. In compensatie ma invita sa mai vin la Borsa sa petrec cateva zile la el, la salasul de pe munte.  Ne despartim buni prieteni si coboram la hotel purtand cu noi cate o foame de lup.

Incalziti de excursia de pe Obcina, dupa masa de pranz si o scurta pauza urcam intr-un maxi taxi si cu ochii pe incitantele piscuri ale Muntilor Rodnei, fara sa mai dam atentie locurilor prin care trecem ajungem, nici nu stim cand, in complexul turistic Borsa. Un hotel si cateva vile formeaza statiunea, iar mai in spate se ridica cladirea viitorului hotel “Stibina” care va imbogati zestrea-i turistica. Neavand clienti suficienti, linia de telescaun sta intepenita asa ca ne avantam plini de voie buna, cu o Petronela zburdand ca o caprioara, pe panta destul de inclinata care urca  spre Poiana Stiol. Cei aproape doi kilometri si diferenta de nivel de 459 m. scot sufletul din noi dar ajungem tot binedispusi la imensa roata pe care se invart scaunele instalatiei luand calea intoarsa. De pe micul platou de aici se avanta un  nou urcus pe care se afla, la fel de intepenita, instalatia de teleschi. Las fetele sa se odihneasca, iar eu ma avant in continuare pe varful Stiol.

Ajuns la 1611 m. altitudine raman mut de admiratie in fata privelistii ce mi se desfasoara  sub ochi. Imediat deasupra mea, spre sud, se ridica varful Gargalau sub care se casca o    imensa caldare glaciara unde zapada este inca stapana. Spre dreapta se intinde culmea Muntelui Cailor la capatul careia se ridica varful Galatului si, impungand cerul, gurguiul ascutit al Puzdrei. Rasucindu-ma spre rasarit, prin fata ochilor mei defileaza culmea Prislopului si privesc ca in palma la Pasul Prislop de neconfundat datorita portii maramuresene ce se ridica aici. Spre nord se succed varfurile inzapezite ale Muntilor Maramuresului cu Cearcanul si Cornedeiul in prim plan si cu Toroioaga in plan secund. Spre poalele lor zapada a fost invinsa de primavara si verdele pajistilor, ale caror flori simbolizeaza revenirea la viata, incanta privirile.

Incep sa cobor si descopar la picioarele mele ,  la marginea petelor de zapada, un imens covor de branduse ce ma fascineaza prin succesiunea plantelor  care izbucnesc din pamant  ivindu-se la lumina zilei cu zapada in cap, inflorind in locurile de unde aceasta s-a topit si murind acolo unde pamantul s-a uscat.

De la capatul telescaunului panta foarte inclinata ne rupe muschii gleznelor. Pentru a ne reface fortele luam o scurta pauza la barul hotelului Cascada unde eu ma delectez cu o bere de Viseu, iar fetele cu cate un suc. Ne intoarcem la Iezer cu autobuzul si-mi cobor privirile de pe creste pentru a admira frumoasele case din Poiana Borsa. Trecand pe langa una deosebita cuget cu voce tare presupunand ca o fi proprietatea vreunui doctor. O voce de langa mine ma corecteaza spunandu-mi ca-i a preotului apoi vocea, care este proprietatea unei vajnice maramuresence, imi arata si casa doctorului apoi pe aceea a celuilalt preot.

Ajunsi la hotel, cu toate ca nu suntem nici preoti, nici doctori ci doar niste bieti indragostiti de munte, reusim sa obtinem un lucru extraordinar: ne mutam din camera 102, cu vedere spre centrul orasului si varfurile Muntilor Maramuresului, in camera 434 cu vedere catre partea opusa astfel ca voi dormi cu Pietrosul Rodnei la cap, ma voi trezi cu el in ochi si voi pleca de aici cu el in inima. Niciodata in viata nu am avut asa o priveliste, ca de basm, in fata ochilor.

In timp ce eram plecati pe munte hotelul a fost invadat de un grup de turisti, elevi din Targu Neamt. Pe palierul etajului la care ne aflam se isca vanzoleala mare. Pasa-mi-te, se pune la cale o sindrofie cu magnetofon, dans si vorba multa. Se gasesc tineri care descoperindu-mi insotitoarele   tin cu tot dinadinsul sa le rapeasca dar cele aproximativ opt ore petrecute pe munte isi spun cuvantul asa ca miezul noptii fiind prin preajma, bratele lui Morfeu sunt preferate bratelor mult prea tinerilor targu-nemteni si fetele plonjeaza in somn pentru a visa la cine stie Fat- Frumos, Old Shaterhand sau Winettou. Iar eu, satisfacut de plimbarile si vremea splendida din timpul zilei, ma culc cu sufletul framantat: oare ce ascensiune sa mai fac maine? Toroioaga  sau Pietrosul ?

*

Deschid ochii si din cadrul ferestrei Pietrosul imi face cu ochiul. Sar din pat, ma “conectez” la binoclu si incep sa-l iscodesc din piatra in piatra. Tresar cand cred ca pe varf am zarit o capra; nu este decat acoperisul unei mici constructii si un stalp ce poate a fi o antena.

Dau desteptarea fetelor si dupa ce servim micul dejun coboram la bar sa ne delectam cu un “nechezol” (amestec de cafea cu orz) oribil la gust. Ne urcam apoi intr-un maxi-taxi si in douazeci de minute suntem in centrul micii localitati miniere Baia Borsa. Ne orientam spre strada ce urca in dreapta printre blocuri si la prima curba o luam drept inainte spre culmea de deal ce se vede urcand prin spatele unei case. Dupa cativa pasi iesim la loc deschis si avem in fata noastra un  drum de caruta care se avanta pe munte in serpentine stranse. Taiem curbele calcand prin iarba ce acopera complet negrul pamantului cautand sa nu calcam toporasii ce albastresc (celest) pajistea prin care pasim. Pe masura ce astrul zilei se inalta pe cerul fara pic de nor aerul se incalzeste timpul devenind splendid pentru calatorie. Cand asprimea urcusului se mai domoleste ajungem la o antena radio de unde drumul se ramifica: o parte urca pieptis pe munte, iar alta o ia la dreapta, pe curba de nivel. Alegem pe ultima dar nu mergem mult ca dam de o mina unde drumul se infunda. In jur este liniste, iar in stratul de zapada care musteste de apa ruginesc de-a valma vagoneti de mina si alte fragmente metalice provenind, probabil, de la fostele utilaje care folosisera la lucrul in subteran.

Ne intoarcem si o luam, de la intersectie, in urcus abrupt printr-o rariste de padure; drumul ne scoate in scurt timp la loc deschis; pe masura ce urcam pasunea dispare sub stratul de zapada care se ingroasa din ce in ce mai mult. Cautam spre marginea culmii unde se profileaza o fasie de iarba ce suie ca o poteca; la picioarele noastre se deschide o groapa adanca in forma de potcoava mult alungita;  pe versantul celalalt se vede urcand in serpentine un drum si din marginea lui, din loc in loc, guri de mina patrund in maruntaiele muntelui. Noi urcam luptand din greu; adesea bocancii ni se infunda in zapada care ne patrunde in ciorapi udandu-i zdravan. Dupa patru ore de la plecarea din Borsa atingem cei 1930 m. ai varfului Toroioaga. Stratul de zapada este destul de consistent. Facem fotografii si ne lasam vrajiti de magnifica priveliste ce se deschide asupra Muntilor Rodnei  care se vad de la Ineu catre Pietrosul, iar undeva departe, spre vest, crestele inzapezite, parca mai mult decat cele ale Rodnei, ale muntilor Tiblesului inchid orizontul; spre nord si nord-est varfurile, unele impadurite altele acoperite de pasuni, ale Muntilor Maramuresului, iar mai departe spre rasarit muntii Zimbroslavei, completeaza cercul muntilor ce ma inconjoara.

Incepem sa coboram.  Coborare cu opriri dese din cauza ca, udandu-se, branturile de la bocancii Antonellei se ruleaza deranjand-o la mers. Ajungem la Borsa cu acelasi maxi-taxi dupa o excursie extraordinara, frumoasa dar si obositoare. Ne refacem moralul; la  cofetarie servind o inghetata presarata cu “nechezol” si servita drept “inghetata de cafea”.

*

A venit si ziua marii incercari. Ascensiunea pe Pietrosul. In mine se lupta doua simtaminte: tentatia de a urca pana in varf, contrabalansata de ratiune care imi pune in fata riscurile; prudenta excesiva  datorata experientei reduse  in ascensiunea montana, mai ales in conditii de iarna (care exista chiar daca suntem la mijloc de aprilie) pune frau elanului. Plec hotarat sa ma opresc la lacul de pe fundul caldarii Iezerului. As vrea ca sufletu-mi sa vibreze de emotie ca la intalnirea cu o persoana iubita dar faptul ca am lasat fetele singure la hotel si infruntarea necunoscutului imi strecoara ingrijorarea in suflet.

O iau pe strada care merge pe langa hotel, trec in  spatele lui si ma orientez spre traseul ce mi l-am fixat de la fereastra camerei. Pasesc podul care trece Viseul si incep urcus pe drumul ce ataca pieptis panta. Dupa un timp ajung pe culme si iesind dintre case am o larga perspectiva spre valea Pietroasei, in stanga, si o alta vale, in dreapta. Casele sunt risipite pe culmi domoale punctand gospodarii bine intemeiate. Mai icnesc la urcusul unui mic damb ce mi se pune in cale, apoi cobor usor catre o casa din barne, retrasa de una singura printre pomii fructiferi ce o inconjoara. Din ceardac un batran isi arunca privirea spre mine dar parca mai mult imi asculta pasii (n.a. anticipez putin: este vorba de un batran orb ce va mai aparea in povestirile mele). Este prea departe ca sa-i dau binete asa ca-mi vad de drum. Dupa ce merg vre-o ora ma aflu deasupra dealurilor, iar in fata am doua din caldarile glaciare ale Pietrosului. Din dreapta vine un  drum care aduce marcajul banda albastra. Mai trec pe langa niste case de unde cativa copii ma chestioneaza daca nu am guma de mestecat, apoi atac un prag abrupt care ma scoate la cantonul silvic din marginea rezervatiei (cunosteam din ghidul turistic al Muntilor Rodnei ca accesul in rezervatie este permis numai cu autorizatie de la ocolul silvic). Arunc o privire in curtea acestuia dar cum nu vad nici un semn de viata si nimeni nu ma impiedica sa intru in padure imi caut de drum. Urc respectand marcajul si toate indicatiile de pe panourile de avertizare de la intrarea in padure si de pe parcurs. Nu dupa mult timp ajung la stratul de zapada care, spre norocul meu, nu-mi ingreuiaza mersul fiind tasata, iar in unele locuri chiar inghetata.Lipsit de bagaj avand cu mine doar borseta, binoclul si aparatul de fotografiat urc fara probleme si pe masura ce urc ma simt cuprins de o usoara stare de euforie. Din cand in cand, printre copaci, se zaresc cele doua picioare de munte ce marginesc Zanoaga Mare a Pietrosului. Imi dau seama, gandindu-ma si la celelalte ascensiuni din aceste zile, ca exercitiile de gimnastica facute in timpul iernii ma ajuta sa suport cu usurinta efortul la care-mi supun organismul; nu am nici un fel de probleme cu respiratia sau pulsul, iar febra musculara este inexistenta.

Si iata-ma iesit la gol alpin. Drumul merge prelung pe marginea padurii pentru a se rasuci apoi brusc cu 180˚ in marginea Zanoagei Mari. Ma opresc coplesit de maretia peisajului; am in fata uriasul amfiteatru al circului glaciar cu urme de avalanse pe versanti si cu creasta zimtata pieptanand cerul; pintenul de deasupra mea ma impiedica sa vad varful dar privelistea de pe valea Viseului este magnifica. Sunt aproape la nivelul varfului Toroioaga  si urmaresc, precum pe o ilustrata, drumul parcurs ieri. Stratul de zapada acopera acum complet poteca ce, dupa ce trece pe deasupra unei stanci, se roteste usor spre dreapta ocolind spinarea muntelui scotandu-ma la marginea unui plan inclinat, acoperit cu zapada, care se repede spre adancurile vaii Pietroasei. Banuiesc ca grinzile puternice, unite printr-un cablu gros de otel, care se itesc din zapada marcheaza poteca si , cu o oarecare strangere de inima, fascinat de haul ce se deschide in stanga mea, parcurg aceasta portiune destul de periculoasa. Se dovedeste ca nervii imi sunt tari si de data asta astfel ca trec fara nici o problema. Indata se zareste si cabana meteorologica din caldarea Iezerului spre care cobor. Din curte, un dulau ciobanesc ma simte si incepe a-si face datoria latrand cu inversunare. Dar vazand ca nu ma sperii isi face loc printr-o gaura din gard si in salturi mari se apropie de mine gata sa ma infulece dintr-o inghititura. Cu lectia invatata din alte intamplari de genul acesta infing in zapada batul de schi si ma retrag cativa pasi. Derutat de gestul meu dulaul se opreste din atac dar sta incordat privindu-ma tinta. Ma las usor pe vine si intind mana incepand sa-i vorbesc bland.

-Mai frumosule, de ce vrei sa ma inghiti? Doar nu vin cu ganduri rele! Vreau doar sa vad si eu locurile acestea splendide in care traiesti. Se opreste din latrat si, lucru ce ma lasa fara grai, incepe a da din coada apoi, prudent, se apropie de mine; incepe a ma adulmeca, de la mana intinsa, de-a lungul bratului pana dupa ureche apoi se lungeste pe burta in fata mea si-mi linge mana, semn ca ma accepta ca prieten.

Cladirea cabanei meteo pare pustie pentru ca nici o fiinta omeneasca nu-si face aparitia, cu tot taraboiul facut de caine. Ii mangai blana lunga,alba, cu doua pete negre pe spinare si la urechi; are labele cat podul palmei mele si o coada zdravana cu care rascoleste omatul; din capul cat al unui vitel, de sub urechi, stanga ridicata ca un stegulet si dreapta lasata in jos – ceea ce-i da un aer smecheros – doi ochi de un negru uman inconjurati de doua inele de blana neagra ma privesc parca zambind prietenosi. Deschide cura cu colti cat degetul meu cel mic, ma apuca delicat de maneca hanoracului si ma trage, invitandu-ma parca, in directia peretelui ce se vede ridicandu-se abrupt in fundul caldarii unde banuiesc ca se afla lacul Iezer.

Dau curs invitatiei si incep a inota prin zapada care amplifica lumina soarelui orbindu-ma. Noul meu tovaras are chef grozav de joaca si se preface ca ma ataca apucandu-ma de maneca hanoracului, de maini, de haine fara sa-mi faca vre-un rau, oprindu-si muscatura exact cand simt dintii in  apropierea pielii; ar fi suficienta o singura strangere a falcilor ca sa-mi franga oasele ca pe niste vreascuri. Ajung si raman fascinat la marginea micului ochi de apa care licareste inconjurat de troiene de zapada, din lacul pe care-l banuiesc a fi mult mai mare. Dincolo de el se ridica un perete aproape vertical pe care se ghiceste, inzapezita, poteca ce urca spre varful Pietrosul care se afla undeva in dreapta, deasupra capului meu. Lumina soarelui este foarte puternica  si reflexele zapezii fac sa ma doara ochii incat abia pot deslusi peretii din jur. In orice caz, imi dau seama ca o incercare de ascensiune pe varf nu ar avea sorti de izbanda si ma razbun fotografiind. Mioriticul, vazand ca nu-i mai dau atentie, ma apuca cu dintii de tocul bocancului si tragand cu putere ma culca la pamant, apoi se arunca asupra mea si incepe sa ma linga pe fata. Cu greu reusesc sa ma smulg de sub el si-i fac o poza in una din rarele clipe cand sta linistit sa-si traga sufletul. Se ridica apoi pe picioarele din spate, cat mine de inalt, si-mi pune labele pe umeri; il iau in brate si-i trag o tranta zdravana dar nu se supara, dimpotriva pare sa-i placa. Din dosul troienelor isi face aparitia meteorologul, un om scund, slab si barbos ducand o canistra in mana. Pare cam morocanos dar sta totusi de vorba cu mine. Imi spune ca este o conducta care duce apa din lac pana la cabana dar iarna ingheata si sunt nevoiti sa care apa cu canistra. Il rog sa-mi faca o fotografie cu cainele; raman uluit cand il vad ca nu stie sa manuiasca aparatul si incearca sa ma fotografieze punand aparatul la ochi dar cu obiectivul indreptat spre el. Noroc ca nu-i vre-un pistol ca s-ar impusca!  Imi spune ca vremea se va strica, iar eu multumesc ocrotitorului drumetilor ca a tinut vremea exceptionala cat timp am stat aici. Ne intoarcem impreuna pana la cabana unde-mi iau ramas bun si incep sa cobor spre Borsa. Prietenul meu canin vrea cu tot dinadinsul sa ma insoteasca si doar cu cativa bolovani de zapada il conving  sa se intoarca. Cand intru in padure intuiesc niste scurtaturi si urmandu-le  reduc mult din timpul de intoarcere.

Ajuns la hotel, dupa ce ma odihnesc un pic, iesim in oras sa facem o noua vizita la cofetarie. Antonella imi spune ca au fost la biserica ce se vede pe fereastra camerei noastre (care ne facuse, prin arhitectura ei, sa presupunem ca-i una catolica) si-mi spune ca nu-si da seama carui cult apartine pentru ca desi la exterior are aspectul uneia catolice, in interior are catapeteazma ca la biserica ortodoxa. Imi starneste curiozitatea si o luam intr-acolo. Intram pe usa ce o gasim deschisa si am in fata ochilor interiorul unei biserici ortodoxe foarte frumos ingrijita; intalnim preotul care, la intrebarea noastra, ne risipeste nedumerirea spunand ca biserica a fost ridicata de cultul greco-catolic, iar dupa interzicerea acestuia a devenit biserica ortodoxa. Dupa ce ne explica toate acestea, preotul ne intreaba de unde suntem. Cand afla ca suntem ieseni imi spune ca fiica dumnealui tocmai termina anul acesta liceul si intentioneaza sa dea examen de admitere la I.S.E. la Iasi. Zice ca are cunostinte in oras dar nu ar vrea sa apeleze la ele asa ca ma roaga pe mine s-o gazduiesc in perioada examenelor. Raspund ca sunt bucuros sa-i fac astfel de serviciu si-i dau adresa si numarul meu de telefon. Cu aceasta ocazie aflu ca am stat de vorba cu parintele Simion Mihali. Se pare ca prin parintele Simion imi voi face legaturi in Borsa, orasul cu splendide imprejurimi pe care-mi propun sa le calc pas cu pas.

Spre seara ne retragem in camera de la hotel si facem planul pentru urmatoarea etapa a excursiei, vizitarea “Cimitirului Vesel” de la Sapanta. Pentru aceasta trebuie sa mergem cu trenul la Sighetul Marmatiei, iar de aici, cu vre-un autobuz, la Sapanta.

*

Urmaresc pe geamul din spate al autobuzului, ca pe un ecran de cinematograf, panorama turnanta a spectacolului oferit de tandemul varfurilor Pietrosul si Rebra; imaginea se roteste usor spre dreapta dezvaluind treptat silueta svelta a Rebrei ce apare din spatele colosului de piatra al Pietrosului. Simfonia magnifica a frumusetii imi inunda sufletul si toate simtamintele mele se concentreaza asupra grandorii ce se ridica in fata ochilor. Spiritu-mi paraseste materialitatea trupului si pluteste in extaz peste varfurile ce se ridica  deasupra culcusurilor in care cu veacuri in urma au adastat, pregatind aparitia omenirii, ghetarii. Suntem in drum spre Cimitirul Vesel de la Sapanta . Dintr-o eroare de calcul care confirma ca “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ” luam un autubuz despre care aflasem ca ne va duce direct la Viseu unde sa prindem acceleratul care sa ne duca la Sighetul Marmatiei, ocolind astfel intermediara cursa feroviara dintre Borsa si Viseu, dar nu stiam ca autobuzul are capat de linie doar la Viseul de Sus asa ca dupa un mers alert intre autogara si gara C.F.R.ajungem in acelasi tren ce voisem a-l evita si care ne lasa in urmatoarea  statie, Viseul de Jos.Intervalul de timp dintre sosirea cursei de la Borsa si plecarea acceleratului spre Sighet fiind scurt, ne precipitam spre coborare. Petronela se lupta sa deschida usa de la iesire dar aceasta se incapataneaza sa ramana inchisa; in schimb, pentru a nu-i ramane efortul zadarnic,se deschide usa de la toaleta. Intervin in forta si usa zvacneste cu viteza spre perete, iar Petronela face un salt spectaculos cu capul spre maner de parca ar fi vrut sa-l muste.

– Stai, stai! Tipa diserata spre uluirea mea. Abia cand usa se opreste trantita de perete vad cum cureaua binoclului ce-i atarna de gat se agatase in maner si o tragea dupa ea. Reusesc s-o scot din “ghearele usii” si ne urcam la timp in trenul cu care urmeaza sa ne continuam mersul.

Privim cu ochi lacomi la privelistile din jur; trenul trece prin gari cu nume care-mi incita imaginatia: Leordina, Petrova, apoi facem un popas mai indelungat pentru trecerea locomotivei dintr-un capat in celalalt, la Valea Viseului. Pana aici trenul se insotise cu apa Viseului pentru a strabate la brat, de la SE la NV, depresiunea Maramuresului. Dintr-o parte, geamurile sunt acoperite de vagoanele uriase ale marelui colos de la rasarit, dar in partea cealalta privirea este libera sa cerceteze apa zglobie a Tisei. Doar atat, pentru ca privelistea spre malul celalalt este inchisa perfect de o perdea deasa de arini prin care se zareste doar un colt de casa si un  fragment de sosea pe care trec din cand in cand cate un tractor sau cate un autobuz  cu aspect de carabus. Intr-un capat al garii se vede aruncat peste Tisa un “pod bolsoi” care poarta o cale ferata “bolsaia” pe care circula trenuri “bolsoi” din Marea Uniune…Pasami-te pe la ei muntele nu le permite sa-si  faca o cale ferata  asa ca o facura pe la noi, intre Valea Viseului si Campulung la Tisa. In sfarsit, dupa o stationare care incepuse sa devina exasperanta, trenul se urneste din nou. Pe stanga nu avem a vedea decat coasta aproape verticala si impadurita a muntelui, asa ca ne bulucim spre dreapta. Trenul alearga pe malul Tisei, ici si colo se vad stalpi cu capul vopsit in rosu, galben si albastru. Pe malul celalalt se vede un gard dens din sarma ghimpata dublat de o fasie arata si grapata fin de sa se vada calcatura vrabiei, iar paralel cu acestea o perdea deasa de copaci incat rar de se mai zareste ceva dincolo. Suntem foarte curiosi sa aruncam o privire in curtea vecinului dar curiozitatea ne este satisfacuta intr-o masura infima. Doar atat cat sa-mi dau seama ca daca fusese imposibila constructia unei cai ferate, nu acelasi lucru se poate spune despre o sosea care se zareste, in imagini efemere, printre copaci.

Ne smulge brutal de langa fereastra zgomotul usii compartimentului, deschisa violent de un ferches purtator de tresa cu doua stelute, insotit de un altul mai putin ferches care-si incrusteaza pe marginea patului zilele ramase pana la reintalnirea cu sfanta libertate. Instelatul ne cere pe un ton imperativ buletinele de identitate si ne chestioneaza asupra motivelor care ne poarta in “imparatia” dumnealui. Stelele aurii ale vajnicului aparator ale fruntariilor tarii au cam orbit ochisorii verzi ai Petronelei luand un avantaj net fata de alta trei stele anterioare (deh…stelele care nu se vad se uita). Afland scopul inofensiv al prezentei noastre pe aceste meleaguri, chipul irezistibilului locotenent se mai imblanzeste si ni se marturiseste ca are radacinile arborelui genealogic adanc infipte pe malul Bahluiului. Ne da informatii despre un hotel foarte apropiat de gara si ajunsi la Sighet il identificam imediat. In timp ce facem formalitatile la receptie isi face aparitia aratosul ofiter al armatei romane care dupa ce schimba cateva vorbe, pe un ton scazut, cu receptionera pune o vorba buna pentru noi.

Primim o camera cu trei paturi si praf mult. Ne instalam, luam o gustare, apoi fiind timp suficient pana seara decidem sa plecam astazi spre Sapanta. In autogara aflam ca peste o ora si jumatate vom avea un autobuz ce ne va duce la destinatie. Facem o scurta incursiune prin oras apoi trecand prin localitatile Sarasau si Campulung la Tisa ajungem la Sapanta. Timp avem berechet la dispozitie, autobuz de intoarcere fiind abia peste patru ore.

O luam in pas de plimbare pe ulita ce duce spre cimitir, printre cergile viu colorate intinse pe garduri si sub privirile curioase ale gospodinelor ce trebaluiesc pe langa case in splendida zi de primavara ce ne invaluie. Ajungem la cimitir; in ghereta amenajata la poarta vedem un maramuresan potopit de ani care, probabil, are menirea de a incasa o oarecare suma drept taxa de intrare. Si sarmanul om viseaza ca incaseaza numai dolari, franci, lire, marci vest-germane sau cine stie ce alte valute. Face asta cu atata pasiune incat nu ne simte, iar noi, pentru a nu-l deranja, ne strecuram pe langa el in varful picioarelor. Este a doua oara cand vizitez cimitirul, prima data fiind cu vre-o doi ani in urma cand facusem  o excursie prin tara cu motoreta.

Cimitirul este curios prin faptul ca la capataiul fiecarui mormant sta o cruce din lemn pe care este sculptat, in basorelief, chipul celui decedat sau o scena din viata lui, iar in versuri, uneori satirice, sunt expuse cauzele decesului si fapte care sa-l caracterizeze. Locul culorilor cernite, de doliu, este luat de culorile vesele, verde si rosu, iar negrul ocupa doar atata loc cat sa-ti sugereze ca te afli, totusi, intr-un cimitir. Fetele nu sunt deosebit de entuziasmate de cele vazute asa ca nu zabovim decat timpul necesar unui tur de edificare apoi, la fel cum am intrat, ne strecuram pe langa portarul adormit.

Timpul pana la sosirea autobuzului fiind destul de lung ne hotaram s-o luam pe jos, pe sosea, spre Sighet incercand sa apelam pe parcurs la vre-o ocazie. Si asa, din semn in semn, din kilometru in kilometru, facem pe jos vre-o unsprezece din cei optsprezece pe care-i aveam de parcurs, cu talpile fripte de usturime si facand haz de necaz. Trecem astfel prin localitatea Campulung la Tisa, sat de dimensiuni impresionante, ramanandu-mi in memorie casele micute, viu colorate, femei confectionand palarii de pai, asezate pe bancute amplasate in drum pe langa porti, oameni care-mi raspund respectuos pe ungureste la salutul pe care li-l adresez. Petronela este enervata de limba in care mi se raspunde si-si pune intrebarea daca nu cumva sunt injurat. Atat eu cat si Antonella combatem parerea-i puerila. Nu ma simt deranjat de limba in care mi se raspunde, dar ma simt foarte jignit cand nu mi se raspunde la salut, mai ales de cei care-mi cunosc limba (acum nu este cazul). In centrul satului urmator, Sarasau, ne atrage atentia tablita care indica o statie de autobuz. Aflam de la o femeie care asteapta in statie ca aici este capatul unui traseu ce vine de la Sighet si ca mai este doar putin pana la sosirea autobuzului. Stam de vorba cu ea si aflam, printre altele, despre Campulung la Tisa ca este o localitate in exclusivitate ungureasca.

La ora 17.00 coboram din autobuz in centrul orasului si ne indreptam spre posta pentru a-i da un telefon Ceciliei, la Iasi. Mergem la un ghiseu sa schimb bani pentru fise; functionara de aici incepe sa numere monedele pe ungureste; Petronela se simta lezata in simtamintele ei de romanca si se manifesta dezaprobator, cu voce nu prea inceata; reusim cu greu s-o potolim. Cele doua telefoane interurbane imi fura fisele dar eu nu ma las jecmanit. O rog pe functionara sa-mi spuna unde mai gasesc un telefon  explicandu-i ca cele de aici sunt defecte. Amabila, nu ma lasa sa plec pana cand se convinge ca remedierea defectiunii va lua ceva timp si cerandu-si scuze imi indica parterul hotelului din apropiere. Reusesc sa comunic cu Iasiul dupa care servim un pranz intarziat la restaurantul hotelului unde suntem cazati, apoi ne retragem in camera; ne aranjam la o partida de remi dar nu rezistam sa facem decat cateva jocuri pentru ca Mos Ene ne alunga la  culcare si adormim fulgerati de oboseala zilei.

*

Daca fiecarei zile i-am da o denumire asta ar trebui sa se cheme “dorurile Petronelei”. Izbucnirile de veselie alterneaza cu lungi perioade de melancolie care nu sunt altceva decat un profund dor de casa, cel mai chinuitor dor al unui om. Antonella nu se manifesta, probabil ca prezenta mea ii mai atenueaza acel dor.

Ne aflam din nou in tren; Dupa ce traiectoria stelelor de pe Bahlui se mai incruciseaza o data cu a celor doi ochi verzi, trenul se inscrie din nou pe valea Viseului si dupa un scurt efort, strecurandu-se  prin lungul tunel de sub Dealul Stefanitei, o ia la goana pe valea Salautei, printre culmile Rodnei si Tiblesului, spre Hordoul lui Cosbuc. De la Salva plecam cu o cursa de persoane care ne duce, inaintea acceleratului, la Vatra Dornei pentru ca opririle dese ne ofera ragaz sa admiram mai in voie locurile prin care trecem. Din cauza intarzierii acceleratului sederea la Vatra Dornei se prelungeste cu inca 80 minute, timp suficient pentru a servi fetele cu cate o prajitura, dupa care ne omoram plictisul deslegand cuvinte incrucisate sau citind. In sala de asteptare se oploseste un adept al lui Bachus caruia ultima baie i-o facuse preotul la botez. Dupa ce trage un pui de somn, trezit de cine stie ce minuscula  vietate se pune pe scarpinat. Si o face cu atata pasiune, meticulos, executand operatiunea temeinic, pe fiecare centimetru patrat si in  locuri inaccesibile unui muritor de rand; o satisfactie indescriptibila i se citeste pe chipu-i nebarbierit de cine stie cand. Puterea de sugestie ce emana de la el este atat de mare incat, ici-colo, in sala de asteptare vad cate o persoana strecurandu-si discret cate un deget pe sub haina, caciula sau basma.

Soseste in sfarsit trenul si spre marele nostru regret renuntam la spectacol. Urmarim cu nostalgie, pe fereastra, ramanerea in urma a muntilor care, mahniti parca de plecarea noastra, ne conduc innegurati, cernuti de sus de o ploaie marunta. Frumoasa si aceasta ipostaza, mohorata in aparenta, a muntelui cand varful brazilor scarmana caierele de neguri ce plutesc jos, aproape de pamant si cand in aerul incarcat de umezeala se insinuiaza multime de mirosuri: de cetina, de rasina, de pamant jilav; miroase a izvor, a iarba si (poate) a animale salbatice; miroase a inima pamantului, a graul ogoarelor si a sudoarea palmelor care plamadesc painea truditorului cu trupul, cu condeiul sau mintea si chiar a batatorilor cu gura.

De la Veresti ramane destul loc in compartiment si nu pregetam sa beneficiem de avantaj, astfel ca adormim si nu-mi vine a crede urechilor cand aud ca am ajuns la Iasi. Tatal Petronelei care  ne intampina la gara cu masina ne duce acasa unde Cecilia ne asteapta cu lalele albe, florile mele preferate.

*

Zile de concediu au mai ramas, acordul Ceciliei il am, bani mai sunt, asa ca-mi programez o noua etapa a hoinarelii mele prin tara. Imi propun chiar un itinerar, fiecare obiectiv fiind motivat.

Intai: Constanta si un drum cu trenul la Mangalia pentru a vedea “marele litoral” acum ferit de imbulzeala din timpul sezonului.

Al doilea: un drum cu vaporul de la Cernavoda  la Turnu Severin si in continuare pana la Orsova pentru a vedea o buna bucata din malurile Dunarii si sa trag cu ochiul in curtea vecinului din sud sa vad ce mai este pe la ei, deasemenea sa vad Portile de Fier si zona Turnu Severin-Orsova despre care am auzit ca este splendida.

Al treilea: cu trenul si mijloace auto sa merg de la Orsova la Bozovici,iar de aici, pe jos pe valea Minisului la Anina de unde sa merg cu trenul  la Oravita pe cea mai veche cale ferata din Romania.

Imi rezerv doua zile pentru pregatirile de drum.

*

Dupa o noapte de calatorie, cu somnul furat intr-un compartiment de tren, in tovarasia a trei “romani de vita veche” care mi-au dat fiori la gandul ca s-ar putea sa se “incalzeasca” cu vre-o sticla si sa faca necazuri celor din compartiment (dar nu s-a intamplat asa, purtandu-se corect, chiar ireprosabil) iata-ma descins la Constanta. Inca nu s-a luminat de ziua dar zorii prevestesc un timp frumos. Din directia in care banuiesc a fi marea adie o briza usoara, umeda si racoroasa; tot intr-acolo se vede sus, aproape de cer, clipind din vreme-n vreme, lumina unui far cocotat in varful unui turn. Strigatul albatrosilor care impanzesc acoperisurile cladirilor din jur imi provoaca fiori indemnandu-ma la visare. Alung gandul de a recurge la ajutorul vreunuia din numeroasele mijloace de transport al caror traseu se intretaie in gara si, dupa ce-mi pun geanta la “bagaje de mana”, o iau la pas pe o strada larga ce banuiesc ca merge spre centrul orasului. Pe un zid vad o placa metalica  a carei inscriptie ma anunta ca merg pe Bulevardul Republicii. Trotuarele largi sunt animate fiind ora la care lumea merge la serviciu. Intalnesc in cale o firma cunoscuta din ziare sau de la televizor “Teatrul Fantasio”. Intre timp s-a luminat bine de ziua si privirile imi alearga dupa firma vreunui hotel. Il zaresc pe trotuarul de peste drum; se cheama “Continental”. Intru si solicit gazduire dar mi se spune ca hotelul este ocupat de grupuri de turisti straini. Constat ca tara este invadata de turisti straini de care romanii nu mai incap in cabane sau hoteluri. Sunt indrumat catre hotelul “Constanta” de pe bulevardul Tomis. Ies in strada si dupa cativa pasi ma aflu in preajma unei cladiri careia la Iasi i se spune “Casa patrata” si care este resedinta administrativa si politica, a orasului si a judetului. Tot ca la Iasi, la fiecare colt de trotuar afli cate un militian. Ma apropii de unul si-l intreb de hotelul ce-l caut; ma indruma catre o latura a casei patrate spunandu-mi sa privesc atent la firmele de peste drum. Il gasesc situat intr-o constructie veche, aproape sa n-o bagi in seama. Descopar receptia amplasata sub o scara si, culmea fericirii, mi se spune ca sunt locuri libere. Sunt cazat intr-o camera cu trei paturi, dupa spusele receptionerei dar mie imi ies patru la numaratoare. Rasuflu usurat cand mi se taie chitanta pe care scrie suma de 35 lei pentru o noapte si nu mi se solicita plata in valuta sau 203 lei, asa cum citisem pe un afis. Aflu totodata ca mai am un tovaras de camera dar nu-l gasesc si nici nu este vre-un semn care sa confirme prezenta lui. Ma barbieresc si-mi stabilesc obiectivele ce le voi vizita astazi. Ma orientez spre Acvariu si Delfinariu.

Ies din hotel si ma strecor printre doi tipi care-mi ofera tigari Kent. Consult planul orasului din ghidul turistic al Constantei ce-l am in posesie si ma indrept spre Acvariu. Ma orientez pe bulevard, in vale, si la o raspantie de strazi ma aflu in fata celei mai vechi constructii de beton armat din tara, Moscheea Mare, constructie monolit, cu forme rotunjite, netede si un  turn a carui semiluna din varful ascutit pare infipta in albastrul cerului. Suprafata constructiei este atat de bine finisata ca pare a fi facuta din marmura cenusie, lustruita. Trec apoi pe langa o alta constructie foarte curioasa, ca o fortareata, din zid de caramida rosie. Cer informatii de la un  trecator in varsta si aflu ca-i o biserica romano-catolica dar care nu-i construita in obisnuitul stil gotic. Imi continuu drumul pe strada ce-mi induce senzatia ca, temporal, traiesc cu multi ani inaintea vremurilor in care ma aflu. Mai in vale ajung la o biserica impunatoare cu pridvorul deschis, pictat, care este catedrala ortodoxa, constructie din sec. al XVIII-lea  si aici gasesc scena judecatii de apoi cvasiprezenta in picturile bisericilor din nordul Moldovei. Usa fiind deschisa patrund in linistea absoluta a lacasului de cult si ma simt minuscul in  fata catapetezmei ce sclipeste imbracata in aur (dar nu incarcata cu podoabe ca cele de la bisericile din nordul Moldovei) avand o linie simpla, moderna.

Aflat din nou in strada, cu auzul si mirosul curatate in interiorul plin de pace al bisericii, imi simt din nou sufletul infiorat de strigatul albatrosilor care impinzesc acoperisurile vechilor cladiri din jur; simt narile mangaiate de aerul ce poarta o aroma mai putin cunoscuta. Patrund in istorie. Fragmente de ziduri vechi ma inconjoara, iar din fata se aude zgomotul surd al valurilor; mai fac doar cativa pasi si ma aflu fata in fata cu marea. Nu as fi fost surprins s-o fi gasit impestritata cu stravechi corabii grecesti; in locul acestora vad orizontul impartit intre cateva vapoare ale secolului al XX-lea. Patrund pe faleza si ma reazem de balustrada de fier ce-o separa de mare. Privesc la monstrul imens, in continua miscare, ce acopera orizontul si-mi dau seama ca mi-a fost dor de el. Un dor latent care acum  izbucneste din subconstient ingenunchindu-mi sufletul in fata suprafetei vesnic nelinistita a imensei intinderi de apa. Privesc si constat uimit ca marea este intr-adevar albastra. Statusem pe malul ei, la Sulina intre bratele Dunarii, timp de 16 luni pe perioada satisfacerii stagiului militar si nu o vazusem nici o data albastra si atat de limpede, ca se vede vegetatia pana la fundul apei care se afla cu cativa metri mai jos decat suprafata. In stanga mea, pe un mic iesind semicircular in mare, descopar Cazinoul. O iau intr-acolo mergand prin istoria care izbucneste din fiecare colt de casa, din fiecare colt de strada. Gasesc Cazinoul pustiu; nici un semn nu tradeaza prezenta omului; langa el, in spate, descopar Acvariul. Intru si pentru mai bine de o ora merg printre vietatile adancurilor marine privindu-le, sau poate lasandu-ma privit de ele. Ma aflu in fata a o multime de specii, pe unele din ele vazandu-le acum pentru prima data. Sunt impresionat de imensul bazin din centru cu exemplare mari de nisetri, pisici de mare, anghile si cate altele.

Ies din lumina artificiala a neonului si ma simt coplesit de caldura blanda a soarelui de inceput splendid de primavara. Dau un ocol cazinoului si la cateva sute de metri mai sus il gasesc pe maria sa domnul Eminescu privind in largul marii, inspirat de muza Calioppe.

Imi orientez directia de mers  catre imensa sulita de beton din varful careia vazusem in zori, clipind, farul. Ma opresc pentru scurt timp pe terasa restaurantului Vraja Marii si-mi potolesc setea (foame nu-mi este) cu doua halbe de bere care mi se pare foarte buna. Ma simt cuprins de neastampar si de dorinta de a vedea cat mai mult din acest oras care ma vrajeste tot mai tare.

Ies din restaurant si-mi continuu drumul pe faleza unde descopar Muzeul Marinei  Nu preget a intra si ma las coplesit de avalansa de istorie care-l domina. Sunt expuse alaturi de evolutia impresionanta a mijloacelor de transport pe apa ilustrata prin machete, de la cele mai simple corabii pana la cele mai moderne vapoare, unele din ele inzestrate cu variate mijloace de distrugere a vietii si muncii omului; ma impresioneaza in mod deosebit faptul ca o intreaga sala este dedicata lui Stefan cel Mare. In curtea muzeului ma plimb un timp printre imense motoare ce au fost folosite la propulsarea navelor.

Cand oare a inceput a cobori soarele pe cer? Este bine trecut de amiaza. Sunt nerabdator sa vad Delfinariul si solicit informatii despre cum pot ajunge acolo. Urc intr-un troleibuz care pleaca din statie ca la raliu si opreste parca vrand sa evite vre-o nenorocire, adunand calatorii cand peste taxatoare, cand gramada peste sofer dar ajung cu bine la tinta calatoriei mele. Raman dezamagit cand vad ca programul spectacolelor este la orele10;12;14, iar acum este ora patru dupa amiaza.

Intrerup programul vizitelor pentru aceasta zi si trec la un program ceva mai realist. Plec in cautarea unei perechi de bascheti  si fac cunostinta cu intreaga retea de magazine, in care se vinde incaltaminte, a Constantei. Cuget la bancul cu oltenii Tica , Tache,  calimara cu tus si perfectul simplu al verbului a fi (cand fu unul, nu fu celalalt); in cazul meu ori magazinul este in inventar, ori nu are bascheti, ori daca sunt nu au numarul meu. Sunt plin de naduf. Pe geamul unei cofetarii unde in afara de o vanzatoare plictisita nu vezi nimic altceva troneaza o reclama scrisa cu litere caligrafice “Cafea, cacao, ciocolata, citrice , rahat”. Mai corect ar fi fost ca reclama sa fie scrisa astfel: “Cafea? Cacao? Ciocolata? Citrice?…Rahat!” Asa reclama ar fi cat se poate de realista. Ma umfla rasul starnind priviri pline de compatimire trecatorilor din jur. In sfarsit la un magazin gasesc bascheti numere mari, 46…dar eu port 44. Am inspiratia sa-i  incerc si-i gasesc…mici! Incerc mai multe perechi marimea 46 si gasesc in sfarsit una care sa mi se potriveasca. Plin de voiosie trec pe la autogara  pentru a ma informa asupra orei la care va pleca vre-un mijoc de transport spre tinta de maine a calatoriei mele, Adamclissi, apoi merg la hotel. Gasesc camera goala dar nu dupa mult timp apare cel cu care urma s-o impart. Imi infing mainile adanc in buzunare pentru a nu face imprudenta sa-mi smulg putinul par ce mi-l mai flutura vantul cand ma vad in fata unui ten ciocolatiu sub o claie de par carliontat, negru ca pana corbului. Dupa ce discut cu el imi dau seama ca nu este ce am crezut, ci este un oltean de treaba venit impreuna cu prietena lui sa caute un frate rebel fugit de acasa la munca la vre-un I.A.S. din Dobrogea. Morala comunista nu permite ca doua persoane necasatorite sa imparta noaptea aceeasi camera, asa ca prietena statea in alta. Dar morala-i una, iar prietena alta, asa ca olteanul meu s-a dus in varful picioarelor  sa-si petreaca noaptea la olteanca lui.

*

Ma trezesc inconjurat de lumina aurie a soarelui de dimineata ce-si insinuiaza razele prin fereastra camerei. Aseara, dupa ce a plecat olteanul, m-am lungit cu o carte in pat si am adormit bustean. Este prima noapte din peripetiile mele de hoinar pe care o dorm neintors, fara sa ma trezesc. Habar nu am daca olteanul a mai venit in camera; putea sa ma fure cu tot cu pat ca nu-l simteam. Imi modific programul, amanand cu o zi plecarea la Adamclissi, hotarandu-ma sa-mi continuu hoinareala prin oras, iar dupa amiaza sa fac un drum cu trenul pana la Mangalia delectandu-mi privirea cu 43 km. de litoral.

Descopar langa hotel un restaurant cu  autoservire si-mi potolesc foamea, nu cu ce as pofti eu ci cu ce gasesc: preparate din peste oceanic ce nu-mi prea incanta papilele gustative. Este destul de dimineata asa ca-mi propun sa mai colind magazinele pentru a cumpara lucruri ce nu prea se gasesc in comertul socialist. Nu am mare succes. Intr-un fel de baraca din piata alimentara aflata in apropiere, la coltul strazii pe care urca troleibuzul spre Mamaia, vad imbulzeala. Intru si stau la o coada “grasa” pentru a bea o ceasca de “nechezol” la…nisip! Maiestria cafegitei si stravechea instalatie de alama incarcata cu tot felul de ibrice , tot din alama, dau o aroma deosebita licorii creandu-ti impresia ca chiar bei cafea.

Cu buna dispozitie refacuta  urc in troleibuzul 40, ma ancorez zdravan de bare si in 13 minute ajung la delfinariu. Ma asez la rand in fata unui gemulet pe care scrie “cassa” satisfacut ca sunt primul si ma pun pe asteptat. Dupa ce ma cerceteaza in cateva randuri, casiera se chinuie sa descuie o usa indaratnica si-mi vinde un bilet invitandu-ma sa intru.

Ma aflu intr-un amfiteatru nu prea mare, cu banci amenajate pe trepte de beton, ce da ocol, pe mai bine de jumatate, unui bazin circular plin cu o apa albastruie. Imi aleg un  loc cu vizibilitate maxima si ma asez asteptand rabdator. Desi trece un oarecare timp, ora de incepere a spectacolului fiind depasita, raman singurul spectator. Ma cuprinde indoiala ca va mai fi spectacol dar as fi multumit daca macar as vedea vre-un delfin deoarece nu am vazut nici o data aceasta fiinta in realitate. Asteptand, incep sa studiez instalatiile pregatite pentru spactacol; jumatatea opusa a bazinului este acoperita de o constructie cu pereti de sticla din care se desprinde, in fata, o platforma mica ce inainteaza in apa, pe care se afla o galeata si o carpa mica, neagra, aruncata neglijent pe o margine; imi inchipui ca si aceasta face parte din recuzita dresajului dar la un moment dat vad cum “carpa” prinde a se misca luind infatisarea unui pinguin mititel ca o jucarie. Privesc plin de incantare mica faptura pe care o vad tot pentru prima data cand, dintr-un canal ce vine dinspre partea acoperita a bazinului, se iveste prin apa limpede un fus enorm, negru, care incepe a se zbengui prin apa. Este un delfin. Inoata cu viteza in jurul bazinului, sta pe verticala jumatate deasupra apei, sufla zgomotos prin orificiul pe care respira scotand un sunet ca un scancet de copil. Este intr-o neostoita miscare. Prin  geamul de sticla din fata isi fac aparitia doua femei imbracate in trening ce duc in mana cate o galeata de plastic. Raman putin in zona acoperita apoi una din ele iese in “arena”. Apare un al doilea delfin si incepe spectacolul oferit cu generozitate de dresoare unui singur spectator. Mie!

La comenzi, cei doi delfini salta pana ies complet din apa mentinandu-se un timp asa prin batai energice din coada; aduna mai multe mingi aruncate in bazin si le lanseaza cu precizie in directia dresoarei, executa salturi peste o bara ridicata la diferita inaltimi, aduna in cioc mai multe cercuri aruncate pe apa si le duc dresoarei, arunca mingea marcand goluri intr-o poarta de polo sau intr-un cos de baschet. In incheiere dresoarea face o plecaciune catre singurul spectator si-i multumeste pentru aplauze. Caci am aplaudat! Nestiind cum s-o rasplatesc pentru spectacol ii sarut mana mirosind a peste. Merita!!! Aflu ca o cheama Turiceanu.

Incantat de cele vazute ma intorc in Constanta si vizitez termele romane, constructie impozanta prin insesi ramasitele sale. Trec pe la restaurantul cu autoservire, imi refac rezerva de peste oceanic din stomac si o iau spre gara. Urc intr-un tren personal si trec “in revista” sirul de statiuni dintre Constanta si Mangalia. Nefiind inca vara totul este linistit, lipsit de aglomeratie; marea se vede splendida,  albastra, de un albastru aerian, diafan, un albastru opus celui de la Voronet. Inca o data ma conving ca albastru de Voronet nu poate fi decat o transpunere a culorii cerului de deasupra Bucovinei. Spre deosebire de imaginea ce mi-o facusem despre mare in timpul celor 16 luni de armata cand orizontul mi se infatisa clar delimitat, printr-o linie, de cer, acum vad cum la orizont se contopesc, intr-o divina imperechere, marea cu cerul. Gasesc si explicatia: la gurile Dunarii, unde facusem armata, marea este tulbure de la aluviunile aduse de fluviu culoarea ei inchisa contrastand cu azurul celest, pe cand aici cerul se oglindeste in apa limpede facand sa dispara acea linie de separatie de la orizont. Petrec doua ore si jumatate in Mangalia, un orasel foarte linistit acum dar mi-l inchipui clocotind de viata vara. Fac o mica plimbare pe plaja lasandu-ma fascinat de miscarea continua a marii uimitor de limpezi, ca a unui plaman urias ce respira. Mai colind prin cateva magazine si dezgustat de saracia lor ma refugiez intr-un bar unde-mi violentez papilele gustative cu o bautura care se vrea lichior. In marea-i grija pentru poporul muncitor “cel mai iubit fiu” ingaduie suplimentarea celor doua ore de program ale televiziunii romane cu durata transmiterii meciului de fotbal Steaua Bucuresti – Galatasaray Istambul. In bar se instaleaza un televizor si lumea incepe sa se adune. Imi iau talpasita spre gara de unde cu un tren accelerat ma intorc la Constanta. Aici am satisfactia sa aflu ca meciul s-a terminat la egalitate, Steaua calificandu-se in semifinala Cupei Campionilor Europeni.

Colegul meu de camera, olteanul, nu-si mai face aparitia la hotel; probabil ca si-a gasit fratiorul si a facut cale intoarsa spre casa. Acum am alt coleg, un maramuresan din Baia Mare, tot cu prietena, (!) cazati si ei dupa morala proletara. Ma intreb daca nu cumva am nimerit intr-un hotel de prieteni cu prietene.

*

La cafeneaua din piata puzderie de barbati carte-si sorbesc “nechezolul” la nisip si comenteaza calificarea Stelei in semifinalele C.C.E.. Cot la cot cu ei sorb si eu iluzia fierbinte din ceasca si-mi simt sufletul incalzit de ambianta din jur. Se discuta turceste, grecerste, romaneste. Din grupul de romani unul i se adreseaza unui turc a carui figura o remarcasem inca de ieri.

-Mai Osman, ce tot boscoroditi voi acolo? Mai, pe voi v-au batut Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Steaua. Degeaba tot tineti voi cu Galatasaray.

– Ce esti prost mai? replica turcul cu franchete, in cel mai curat grai romanesc, fara pic de accent strain, pai eu nu traiesc in Romania? Este normal sa tin cu Steaua si nu cu Galatasaray! Ce, eu traiesc cu ei la Istambul?

Ma incanta solidaritatea, armonia, care domnesc intre bautorii de “nechezol” de la aceasta cafenea din coasta hotelului Continental, alaturi de baia publica. Pana si barmana care prepara cu mult har cafeaua socialismului ii cunoaste pe fiecare si-si permite sa glumeasca cu ei, fara ca gluma sa degenereze, pastrandu-se in limitele celei mai depline bunecuviinte. Un turc avand trasaturile fetei cam “sifonate” bea citronada dupa citronada doar-doar o mai indeparta raul care dainuie in el.

-Mai Mil (probabil diminutivul de la Ismail), ce ai baut tu ieri la meci? il intreaba barmana.

-Nimic doamna, am mancat doar niste prune uscate si nu ma simt prea bine.

– Mil, Mil, replica femeia zambind malitios, tu ai mancat prune din sticla de asta nu te simti bine.

Mai am timp suficient pana la plecarea autobuzului la Adamclissi asa ca-mi permit s-o iau pe jos spre autogara colindand magazinele in cautare de pantofi pentru Cecilia, ciorapi pentru ea si Antonella si o doza pentru pikup-ul meu, facut la Tehnoton Iasi dupa niste scheme aruncate de polonezi la gunoi. Dar cum nu sunt nascut sub o stea norocoasa nu gasesc decat ciorapi pentru Antonella, iar in loc de incaltaminte magazinele sunt pline de carpe.

La ora 11.10, cu o intarziere de cinci minute, autobuzul care ma va duce la Adamclissi demareaza intinzandu-se la drum si dupa parcurgerea a cca. 50 kilometri, trecand prin Valul lui Traian si Cobadin ma lasa in centrul localitatii. Monumentul  il vad de la distanta mare, aproximativ 10 kilometri, de cand soseaua se instaleaza pe muchia dealului pe care este si monumentul. In timpul drumului nu acord prea multa atentie imprejurimilor lasandu-mi aceasta placere pentru intoarcere. Studiez ghidul turistic al judetului Constanta referitor la monumentul de la Adamclissi si aflu astfel ca am de vizitat trei obiective situate la oarecare distanta, aproximativ 5 kilometri, unul de celalalt. Imi programez pentru inceput muzeul situat in localitate unde sunt depozitate piesele originale ale monumentului constand din blocuri colosale de piatra in care sunt cioplite scene de lupta. Romanii, in aroganta lor, aroganta celor puternici, nu au redat nici o scena din care sa reiasa vitejia adversarilor; in marea lor majoritate scenele de lupta infatiseaza un soldat roman invingand 2-3 adversari. Muzeul este o hala imensa amenajata pe doua nivele; este excelent iluminata natural la aceasta contribuind imensul perete de sticla prin care se vede coasta potopita de podgorii dominata, din punctul cel mai inalt, de monumentul triumfal. Blocurile de piatra, sculptate, sunt dispuse in asa fel incat vizitatorul sa poata vedea cele

Mai mici detalii. Privirea iti este orientata si spre exterior unde, de la nivelul superior, descoperi monumentul triumfal de sus de pe deal dar si ruinele cetatii,  situata pe un platou din vale.

Dupa aproximativ o ora petrecuta in muzeu, timp in care ma opresc scurt in fata exponatelor (piese din piatra cioplita provenite din monumentul original, vase din lut, monede), citind rapid lamuririle concise scrise la majoritatea obiectelor, plec spre urmatorul obiectiv, monumentul “Tropaeum Traiani”. Trebuie sa dozez judicios cele trei ore si jumatate ramase pana la sosirea autobuzului cu care urmeaza sa ma intorc la Constanta astfel incat sa pot vizita toate cele trei obiective.

O iau prin spatele cladirii muzeului si cobor pe o ulita intr-o valcea unde dau de cismele a caror apa, dupa ce umple un sarcofag cioplit in piatra se scurg dand nastere unui paraias din care probabil se alimenta candva cetatea. O iau apoi direct prin vii escaladand terasele si in jumatate de ora ajung la monument. Coplesitor datorita masivitatii lui, monumentul domina imprejurimile. Il ocolesc privindu-l din toate pozitiile, il fotografiez si deplang munca sclavilor ce-l vor fi ridicat acum 1883 de ani neimaginandu-mi ca Traian sau vre-un soldat roman ar fi pus vre-un deget la construirea lui. Ma impresioneaza o stiva de sarcofage de piatra in care au putrezit, poate, cu sute de ani in urma trupurile cine stie caror oameni. Ma asez pe niste trepte si incalzit de soarele bland al inceputului de primavara incerc sa traiesc mental scene ale iernii anilor 101-102.

Plec sa vizitez ultimul obiectiv, cetatea. Cobor, tot direct prin vie, si dupa douazeci de minute, inchipuindu-mi ca ma aflu in perioada de inflorire a cetatii, imi fac intrarea triumfala pe poarta de nord (acum doar o jalnica ruina). Am in fata mea ce a mai ramas din cetate, avand contururile fostelor constructii reconstituite la doua-trei randuri de caramizi, resturi ale coloanelor de piatra, canale de scurgere, foste strazi. Vad un om cu o mica turma de capre bantuind prin cetate.Ma apropii si stau de vorba cu el. Omul, pe care mi-l inchipui descins din adancurile timpului, imi ofera o adevarata lectie de istorie. Imi vorbeste de romani, de Stefan cel Mare, recita chiar versurile legendei potrivit careia Stefan cel Mare, dupa o lupta, se duce la chilia lui Daniil Sihastrul pentru a se sfatui cu pustnicul. Imi vorbeste de religie admirand-o pe aceea a turcilor care au doar divinitatea suprema, Allah, si pe profetul sau, Mahomed, si nu atatia sfinti si sfin tisori cati are crestinismul, acesti sfinti fiind oameni ca toti oamenii. Omul imi marturiseste ca este roman ortodox, il cheama Vasile Saceanu, are 61 de ani si este paznic la C.A.P. Imi spune ca a invatat patru clase primare dar are grija sa specifice “patru clase primare din trecut, nu de acum”. Isi exprima astfel parerea, la care ma alatur si eu,  despre calitatea slaba a invatamantului primar actual. De asemenea nu-i contrazic constatarea despre religie, aceeasi parere avand-o si eu. Imi povesteste fel de fel de intamplari hazlii cu “perle” istorice ale copiilor de varsta scolara din sat precum si de lipsa de cultura istorica a rarilor vizitatori ce se abat pe la cetate. Apoi incepe sa ma chestioneze pe nebagare de seama.

-Cati regi au domnit peste pamantul romanesc?

Demonstrandu-mi “vasta cultura” ii enumar pe cei patru regi ce i-a avut Romania…vazand ca mai asteapta ceva, cum stiu sigur ca nu mai fusese un al cincilea, ii raspund zambind cu subinteles.

-Ar mai fi unul…dar acela nu-i inca rege. Face a lehamite din mana si continua

-Si cine i-a adus pe acesti regi in tara?

O scald intr-un fel pomenindu-i de complotul impotriva lui Cuza si mimez, pocnind din degete,un lapsus. Imi spune el numele complotistilor. Tuseste usor parand putin incurcat si-mi spune.

– Apoi daca i-ai pomenit pe acesti regi nu-i rau dar peste pamanturile acestea au domnit doi regi mari si adevarati, Burebista si Decebal. “Glagorea”-mi intra in alerta si incerc sa schimb subiectul dar nu tine.

-Cati ani a domnit Stefan cl Mare? Cate razboaie a pierdut si cate biserici a construit? Aici am fost la inaltime dar nu m-a iertat.

– Cati domnitori au contribuit la ridicarea cetatii Suceava dar a Neamtului? Cine a construit cetatea Chilia dar Hotin?

Brusc “alarmat” privesc ceasul invocand iminenta sosire a autobuzului si-mi iau talpasita pe “strada principala”  nord-sud a cetatii, strada marilor bogatasi, arunc din treacat priviri in jur, navalesc pe poarta din sud in soseaua pe care urmand-o ajung in sat. Si astfel scap de chestionarea unui istoric deosebit de exigent care m-ar fi facut de rusine in ceea ce priveste cunostintele istorice, mai ales cele din istoria Moldovei. Mai este o ora pana la sosirea autobuzului si merg cu pas lent privind la gospodariile pe langa care trec. In apropierea sediului C.U.A.S.C.(consiliul unic agro-industrial de stat si cooperatist) un ARO cu numar alb de inmatriculare (deci proprietate personala, cele de stat avand numarul pe fond galben) ma depaseste scurt si opreste la cativa pasi in fata mea improscand pietricelele de pe marginea soselei si elimina din trupu-i  o faptura aroganta cu fusta lunga, stransa pe solduri si pantofi cu tocuri de-o schioapa. Pasa-mi-te cadanele celor “douazeci de ani lumina” nu mai calatoresc cu o lectica purtata de patru bieti robi, ci strunesc cei cativa zeci de cai putere ai unui ARO (Dacia sau Oltcit? Wax!)

Ajung in statie unde lumea a inceput sa se adune in asteptarea autobuzului. Intru in vorba cu ei si unul pune stapanire pe urechile mele incepand sa se laude cu feciorii lui; unul, inginer la Imbunatatiri Funciare l-a pus cu botul pe labe pe nu stiu ce director din nu stiu ce centala; altul inginer constructor caruia i-a strans mana chiar tov. N. Ceausescu in persoana cu ocazia inaugurarii ecluzei de la Agigea a carei constructor-sef, chipurile, ar fi fost; al treilea capitan in armata romana, avand o functie asa de mare incat i se inchinau chiar si coloneii (constat ca uita sa pomeneasca generalii, pentru ca maresali nu avem). Nu scap de el nici in autobuz dar ceva mai incolo am dovada subiectivismului lui. Dintr-un sat urca o batranica ce cred ca are bine peste saptezeci de primaveri. In imediata apropiere, patru tineri soldati graniceri …si cu locotenentul cinci, ocupa cinci locuri si nu catadixeste nici unul sa cedeze locul batranei. Fac apel la locotenentul care se face ca ploua; dupa ce ma apostrofeaza  cu aroganta folosind “academica” expresie “nu era nevoie sa ma tragi de atentie” se rasteste la un subordonat.

-Ba! Si cu un semn scurt din cap ii face semn sa se ridice. “Solidaritatea” soldatilor se manifesta prin faptul ca nu fac periodic un schimb de locuri cu cel ce fusese nevoit sa se ridice. Se vede ca sunt obositi dar asa ar fi fost colegial sa procedeze. “Instelatul” este un tip brunet, bine facut, purtator al unei mustati ce sa provoace dulci fiori sexului slab; din coltul stang al mustatii porneste o cicatrice subtire spre jumatatea obrazului. Cred ca de s-ar fi nascut in Franta secolului al XVI-lea ar fi facut senzatie cu o asemenea cicatrice. Din cand in cand imi arunca priviri asasine. Dobrogeanul meu, parintele inginerilor si mai ales al ofiterilor tarii isi intoarce fata de la mine si, ca masura represiva, cand coboara la Cobadin ii ofera locul unui pusti si nu mie care sunt mai in varsta sau soldatului. Dar mai multa atentie acord locurilor prin care trec, sirului de copaci de pe ambele laturi ale soselei, in majoritate nuci. La iesirea din localitatea Valul lui Traian remarc in stanga, pana aproape de intrarea in Constanta, marele val de pamant, monument istoric, cunoscut sub denumirea “Valul lui Traian”

Cand ajung la hotel aflu ca maramuresanul isi luase talpasita locul lui fiind luat de un alt oltean, din Craiova, fara prietena.

Maine trebuie sa plec, asa ca ma hotarasc sa cobor pe faleza sa-mi iau ramas bun de la mare. Trec pe langa statuia ce-l imortalizeraza po Ovidiu intr-o pozitie meditativa si indraznesc sa intru in barul de zi al Cazinoului; ii spun buna seara barmanei  si contra sumei de 15 lei obtin un lichior mic cu care ma retrag la o masa din sala cu aspect de biserica catolica, cu barul ca un altar impozant ( sau mai seamana cu o sala de judecata dintr-un tribunal). Cand ies din bar o apuc lent pe faleza, spre far; merg pe tarm si murmurul valurilor imi provoaca o usoara stare de tristete inexplicabila. Ajung in port si o iau pe dig pe sub un zid imens care mi-l ascunde privirii; ceva mai incolo, o poarta cu santinela imi intrerupe inaintarea. Asist la o partida de pescuit guvizi desfasurata de un grup de impatimiti dintre care unul are un noroc fenomenal. Intr-un tarziu o iau inapoi spre Cazino, trec pe langa el pana aproape de portul turistic, apoi prind o straduta care ma scoate din nou in fata statuii lui Ovidiu, la muzeul de arheologie. Aici dau de o activitate febrila. Strazile sunt inchise pentru circulatia autovehicolelor. Din uriase cisterne special echipate tasnesc jeturi de var zugravind peretii mizerabili cu cateva ore in urma. Florile invadeaza terenuri pline mai inainte cu moloz, pietre si gunoaie. Intreb discret ce se intampla si mi se confirma ceea ce banuiam. Vine Ceausescu.

*

Vantul scutura sticla geamurilor facandu-le sa zornaiasca; pe acoperisurile din jur albatrosii pasesc de colo-colo scotand tipete tanguitoare. Totusi cerul este senin si soarele diminetii lumineaza orasul. Ma smulg din caldura patului si incep pregatirile de plecare intr-o noua etapa  a aventurii mele. Voi merge cu trenul pana la Cernavoda , iar de aici cu vaporul pe Dunare pana la Drobeta-Turnu Severin.

Plec spre gara impreuna cu ultimul meu coleg de camera, craioveanul care fusese in delegatie; el ia un tren spre Bucuresti, iar eu un altul, personal, care pleaca mai inainte si dupa 75 minute cobor in orasul de pe malul drept al Dunarii, intr-un peisaj de film s.f., senzatie creata de constructia centralei atomo-electrice de la Cernavoda. Traversez cu bacul pustiul canal Dunare-Marea Neagra si cu oarecare dificultate, din lipsa de informatii,ajung in port. Dezamagirea este enorma cand aflu ca nu mai circula vase de pasageri in amontele Dunarii. Fac urgent cale intoarsa si am noroc sa prind bacul pe malul unde ma aflu. Ajung din nou in gara si simtind foamea care incepe a-mi da tarcoale cumpar trei covrigi de la chioscul de aici si in timp ce-i rontai imi replanific excursia.

Cu un tren care urmeaza sa soseasca de la Constanta, in mai putin de o ora, voi merge pana la Ciulnita de unde-mi voi continua mersul cu un alt tren personal pana la Bucuresti Obor. La 35 minute de la sosirea aici, din Bucuresti Nord va pleca un tren personal care m-ar lasa in zorii zilei de maine la Turnu Severin. Timpul este extrem de scurt, iar sansa de a traversa Bucurestiul atat de repede este minima. Am alergie de Bucuresti, asa ca nu-mi surade o pauza de aproape 24 de ore in capitala. Rascolesc “Mersul trenurilor” si linia care se ramifica de la Ploiesti spre valea Prahovei ma fascineaza. Imi doresc de mult sa vizitez Bucegii dar aglomeratia care domneste acolo, si mai ales prioritatea generala pe care o au strainii la cazare (deh, aducatori de valuta!) ma determina sa ma abtin. Totusi acum ar fi momentul sa incerc; schiorii nu mai au zapada, iar pentru drumetie nu a sosit inca sezonul. Nu sunt pregatit dar o scurta calatorie de recunoastere ma tenteaza. In consecinta decid: daca nu voi reusi sa ajung pana la plecarea personalului spre Turnu Severin, dupa doua ore si ceva un accelerat urmeaza sa plece spre Brasov si este imposibil sa nu-l prind.

Imi urmez planul: merg cu cele doua trenuri personale in tovarasia unor calatori, in marea lor majoritate cu pielea puternic pigmentata dar, spre usurarea mea, graind romaneste si cobor in Bucuresti Obor intr-un peisaj care nu prea are aspect de capitala. In spatele garii pierd in asteptarea troleibuzului 85 treizeci din cele treizeci si cinci de minute pana la plecarea trenului din Bucuresti nord, apoi dupa o traversare ce-mi creaza palpitatii, ajung doar cu douazeci de minute inainte de plecarea acceleratului spre Brasov. Ajuns in Gara de Nord simt revolta stomacului si ma asez la coada la o toneta a restaurantului, amenajata la intrarea in W.C. din directia caruia vin valuri-valuri de “arome” de urina si clor. “Imparat” este un ospatar negru, mustacios care-si comercializeaza cu aroganta  pseudo-alimentele. Imi este teribil de foame si nu gasesc altceva mai bun de mancare decat trei batoane de rulada cu magiun. Asta in pofida laudelor aduse intr-un recent numar din revista Flacara, restaurantului Garii de Nord care, chipurile, ar avea capacitatea de a satisface toate gusturile. Depinde de gusturi, adaug eu. Mustaciosul ce comercializeaza semidulciurile cu pretentii de hrana pentru calatori are destule altercatii verbale cu clientii ce asteapta, exasperati de incetineala, sa fie serviti. Nu-mi sta in caracter sa port discutii “neprincipiale” cu cei care ma nemultumesc dar asta nu inseamna ca-mi pot  controla un anumit fel de a privi la cei care ma irita. Daca slujbasul lui Mercur isi ia fara rusine “dreptul” din maruntisul clientilor, mie mi-l da corect dar mi-l tranteste cu atata violenta in mana incat sare pe jos. Nu ma aplec lasandu-i lui satisfactia de a-l aduna (banuiesc ca pe asta a mizat) si ma precipit spre trenul care sta gata sa plece.

Ma lipesc de fereastra pe culuar si inghiontit din toate partile de calatorii ce nu-si gasesc astamparul inghit ruladele ce uneori imi scrasnesc in dinti amintindu-mi de nisipul litoralului ce tocmai l-am parasit. Dupa ce golul din stomac este umplut imi las gandurile sa umble slobode si imi amintesc din nou de articolul din revista Flacara care voise cu tot dinadinsul sa ma convinga de amabilitatea slujbasilor restaurantului Garii de Nord. Mai curand ar fi incercat sa ma convinga ca Dambovita curge spre Carpati si nu viceversa. Cand soarele incepe a auri crestele Bucegilor cobor pe peronul placat cu patratele de gresie al garii Sinaia. Albastrul adanc al cerului si aerul tare care-mi inunda plamanii alunga din mine tristetea care dainuie inca de aseara, de pe plaja, revolta starnita de negrul ospatar se rostogoleste spre apa Prahovei si simt cum ma regenerez. Simt cum devin alt om, cum parca incep o alta existenta, paralela cu cea de pana acum. Imi vine sa cant, sa rad, sa ma las prada exuberantei care ma cuprinde. Imi salt geanta pe umar, trec prin cladirea garii si dau de niste scari ce urca abrupt panta de peste drum; ma lansez pe ele sarind cate doua-trei odata si ajung intr-o alta strada  mai lata, in fata unei cladiri impresionante; pe firma citesc “Hotel Caraiman”. Patrund intr-un  hol mare, dreptunghiular, unde, in stanga, descopar receptia. Si primul meu contact cu una din rampele de lansare a tuturor categoriilor de turisti spre cel mai circulat masiv muntos al Romaniei se soldeaza cu o reusita care ma surprinde. Sunt cazat intr-o camera splendida de la etajul al doilea, dotata cu televizor, telefon (pentru interior) si baie ce contine o cada imensa in care apa calda curge 24 de ore pe zi(!!!). Camera este cu doua paturi asa ca am si aici un coleg de camera care acum lipseste. Ma usurez de mizeria drumului apoi ies pentru un prim contact cu renumita Sinaia in cautarea unui  telefon sa comunic cu Iasiul pentru a-i anunta pe cei de acasa pe unde-mi mai stralucesc ochii. Daca din multe puncte de vedere sunt multumit de Sinaia, telefoanele reusesc sa-mi umbreasca oarecum aceasta multumire. Cu foarte mare greutate reusesc sa vorbesc cu Antonella, de la unul gasit in holul hotelului Palas.

Trecerea de la atmosfera litoralului la cea a Bucegilor imi provoaca asa o stare euforica incat neluand in seama atractia gravitationala pur si simplu zbor alergand prin oras, neputand sa merg in pas usor, de plimbare, asa cum s-ar cuveni. In cautarea telefonului am intrat in hotelurile Palas si Sinaia unde am vazut holuri si restaurante somptuoase cu emisiuni-reclame la televizoare color, un fel de anunturi in limbi straine de parca nu m-as afla in  Romania. Doar un anunt, in exclusivitate pentru romani, bineinteles in limba romana, pe holul hotelului Sinaia unde se afla un magazin in regim de “shop”, ma avertizeaza ca accesul este permis doar detinatorilor de valuta. Cu alte cuvinte regele animalelor, leul, este proscris in propria tara! Am timp sa vad prin geamuri articolele pe care Cecilia imi trasase sarcina sa le cumpar: ciorapi de matase, pantofi “Guban”…mai mult nu am ragaz sa vad pentru ca purtatorul unei haine de piele, confectionata dintr-o vaca, ma invita sa “fac pasi”. Imi iau zborul din fata bietului pamantean si ma intorc la hotelul Caraiman. Fac un  tur prin cele trei  localuri ale hotelului si constat ca, spre deosebire de locurile din tara unde fusesem pana acum, aici este un relativ belsug de bauturi si mancare; in rafturile barului de zi se zaresc diferite “tarii”( chiar vodca Stalicinaia si coniac Triumph), iar pe mesele din braseria unde un acordeonist  distreaza, discret, cu muzica populara consumatorii se vede chiar si “Grasa de Cotnari”. Ma opresc la restaurant unde savurez o friptura cat pentru un secretar de partid si ma “destrabalez” cu un coniac.

Urc in camera pe care o gasesc tot goala. Ma arunc cu voluptate in cada cu apa calda si fac o baie cum demult nu am avut ocazia. Abia am timp sa ma imbrac si apare colegul meu de camera, un bucurestean nascut pe malul Dunarii, la Giurgiu, aflat intr-o delegatie la I.M.F. Sinaia. Acest giurgiu-bucurestean are un debit verbal atat de bogat incat in timpul discutiei abia am posibilitatea sa pronunt cateva silabe, sa nu creada cumva ca sunt lipsit de grai. Dar mai lipsit de grai raman cand dand drumul la televizor, dupa ce eterna figura dispare de pe ecran, vad ca emisiunea continua prin circuitul interior de televiziune al hotelului pe care este dat un  film. Colegul meu, care este pus la punct cu obiceiurile hotelului, imi spune ca programul se prelungeste pana la ora cinci dimineata. Deasemenea imi lamureste misterul celor trei butoane de pe ceea ce credeam ca este un aparat de radio; sucind de primul buton asculti muzica simfonica, pe al doilea muzica usoara, iar pe al treilea muzica populara romaneasca. Si asta non-stop! Adorm si visez ca mi-am tradat patria fugind in Occident.

*

Nu se luminase bine de ziua cand bucuresteanul ma trezeste sa-si ia ramas bun de la mine; isi terminase treaba la I.M.F. si acum pleca acasa. Pentru ca intentionez sa exploatez la maximum ziua care incepe, dupa ce vremelnicul meu tovaras de camera a plecat nu ma mai culc si incep pregatirea. Ma barbieresc in vederea intalnirii cu muntele apoi ma asez in unul din cele doua fotolii din camera si punandu-mi barba in palma unei maini incep a cugeta la planuri, tinand seama ca nu sunt echipat pentru munte. Asadar imi propun sa urc cu telecabina din Sinaia pana pe platoul Bucegilor sa vad ce este pe acolo, sa-mi fac o idee de care sa tin cont intr-o viitoare ascensiune planificata in Bucegi, apoi sa cobor in Sinaia si sa merg la Busteni de unde sa urc cu alta telecabina pentru a vedea alta portiune a platoului.

Hotararea odata luata ma arunc in proaspata achizitie in materie de incaltaminte, am numit perechea de bascheti cumparata  la Constanta, imi atarn de gat binoclul si aparatul  de fotografiat, iau in mana borseta si cobor din camera propunandu-mi sa nu ma hazardez pe drumuri prea lungi pe munte, tinand cont de precaritatea achipamentului meu. Trec prin magazinele care prind a se deschide pentru a vedea marfuri inutile, in sortimente putin diversificate si sub orice critica din punct de vedere calitativ. In apropierea statiei de plecare a telecabinei descopar un restaurant cu autoservire unde, minunea Romaniei, iau un mic dejun pe care mi-l aleg eu, fara a-mi fi impus, format din ochiuri calde si o cana cu lapte, deasemenea cald (!!!). Urc apoi cateva zeci de metri la statia telecabinei, cumpar bilet si dupa o scurta asteptare am norocul de a fi luat  cu primul transport care, de regula, este destinat in exclusivitate salariatilor care deservesc punctele turistice de pe munte.

Calatoresc pentru a doua oara cu telecabina, prima data fiind cu vre-o zece ani in urma, in Fagaras de la Balea cascada la Balea Lac si invers. Din zborul ca de avion al telecabinei defilez Plaiul Casariei vrastat de curbele soselei ce urca pana la cota 1400 pe coasta Muntelui Furnica, la impozantul Hotel Alpin. De aici, cu alta telecabina, trebuie sa urc pana la cota 2000, in apropierea cabanei Miorita. Vad pe dedesubt un  mic grup de neganditi (mi se pare mie) care urca nebuneste pe coasta muntelui si care nu cred sa ajunga prea departe. In telecabina asist la o discutie din care reiese ca insotitorul acesteia urmeaza sa plece intr-un tur al Romaniei, pe jos.

Cobor din telecabina la cota 2000 si urc putin pe coasta muntelui, usor lateral fata de poteca ce-o vad urcand spre ceea ce pare a fi un releu radio. De aici mi se deschide perspectiva spre o parte din platou si ce am sub ochi ma incita. Daca vazuti din Sinaia Bucegii par neospitaliari, ajuns pe platou picioarele ti-o iau singure din loc pe poteca numai buna de plimbare. Adie un vant cam racorut, iar drumul uscat, presarat ici si colo cu pete de zapada, te imbie sa-l urmezi; simt cum   ma cuprinde un dor de duca incat nu mai pot rezista si-mi propun sa merg pana unde pot ajunge in doua ore apoi sa ma intorc pentru a cobori, asa cum am urcat, in Sinaia.

Ma intorc in poteca langa un indicator care arata directiile si timpii de mers. Langa mine se opresc trei baieti, echipati nici macar cat mine, si-i aud ca se sfatuiesc, consultand indicatorul, sa mearga la cabana Babele. Urca pe poteca pana sub varful Furnica, apoi renunta si se intorc  stabilindu-se la barul de la cota 2000. O iau spre locul de unde s-au intors si am sub ochi toata splendoarea traseului de pe platou. Nu am harta la mine, in Bucegi vin pentru prima data asadar nu cunosc denumirea locurilor. Dupa cele scrise pe indicatorul turistic banuiesc ca la picioarele mele se afla Saua Calugarului, iar in fata am cabana Piatra Arsa. Recurg la amintiri din articolele despre Bucegi citite in revista Romania Pitoreasca si cred ca ce se vede departe in fata spre N-NV este varful Omul, pe care se vede o constructie si ceva ca un morcov urias, spre dreapta se vede abruptul, iar undeva, cam la 30˚ spre dreapta  fata de Omul, dominand impunatoare valea Prahovei, se vede crucea de pe Caraiman. Imi propun sa incerc a ajunge pana acolo fara sa fortez situatia.. Sperante de a ajunge sunt minime pentru ca se vad pete mari de zapada si nu stiu daca voi reusi sa trec de ele

Cobor in sa pe o panta destul de inclinata si pe culmea inierbata a muntelui merg spre marginea abruptului, atat cat este posibil, pentru a admira minunata priveliste a vaii Prahovei care se deschide de aici avand orasul Sinaia in prim plan. Incerc sa identific traseele de pa Valea Jepilor, apelend la aceleasi amintiri ale articolelor din Romania Pitoreasca si cred ca reusesc intr-o oarecare masura, pentru ca scociorand cu privirea coasta muntelui, ajutandu-ma si de binoclu, reusesc sa identific doua poteci cu un grad de dificultate destul de ridicat cum numai pe Valea Jepilor am aflat ca pot fi.

Ma reintorc la traseul de culme, incep sa urc usor  un drum ce se contureaza clar pe munte si trecand pe langa niste stani  ajung din nou pe o mica culme. Privelistea se deschide din nou si am speranta ca voi putea ajunge la crucea de pe Caraiman. In fata, intr-o padure de jnepeni, se vad cladirile cabanei Piatra Arsa si putin mai spre dreapta, in marginea jnepenisului, un refugiu.Prind un marcaj cu banda albastra care ma duce pana la un teren de sport de unde ma abat spre dreapta pe un drumeag  ce coboara printre jnepeni uriasi pana la cabana; o ocolesc si-mi continuu drumul pe poteca ce se deschide printre arbusti evitand pe cat se poate stratul subtire si discontinuu de zapada; urmez apoi un traseu marcat cu banda galbena ce se orienteaza spre o linie de inalta tensiune, printre doua culmi de munte. Caldura soarelui, focalizata ca de o lentila de zapada din jur, ma invaluie creandu-mi o stare de confort si o inexplicabila bucurie. Dintr-o directie nedefinita se insinuiaza un zgomot surd, ceva ca un mormait continuu. Ma opresc sa identific directia. Vine de deasupra capului meu. Ridic privirea si-mi dau seama ca ceea ce luasem drept linie electrica de inalta tensiune este in realitate linia de telecabina ce urca dinspre Busteni; acum s-a pus in miscare si genereaza acest zgomot. In stanga, sus, se vede o cabana si capatul liniei de teleferic. Tot inainte se insira o linie de stalpi pe cere fusese montata candva o linie de curent electric sau de telefon, dar acum nu purtau altceva decat marcajul turistic, punct albastru, care trecand pe sub linia de telecabina  se pierde dupa o muchie. Optez pentru aceasta varianta pur si simplu la inspiratie nestiind despre nici unul din trasee unde duce. Indicatoarele din punctele de ramificatie a traseelor sunt distruse de cine stie ce vietati inferioare aflate in stadiul incipient de dezvoltare a creierului.

Ma opresc la al doilea stalp al liniei de transport pe cablu, in apropierea unei cruci care aminteste ca acolo a murit o fata de 18 ani, intr-un accident. Ma asez pe fundatia de beton a stalpului. Un fior, provocat de haul ce se deschide la picioarele mele, imi trece prin sita spinarii; de-a lungul lui trece linia telecabinei avantandu-se printre peretii abrupti ai Vaii Jepilor. Pentru prima data am in fata ochilor asa o frumusete salbatica care-mi declanseaza un fior ce plecand din ceafa trece prin coloana vertebrala si piciorul drept poposind in unghia degetului mare. Prin despicatura muntelui, undeva departe, in vale, se vede un fragment al vaii Prahovei si a orasului Busteni. Spre dreapta privelistea fiindu-mi inchisa de un perete de stanca, imi indrept atentia spre stanga si deodata am ciudata senzatie ca pe aici am mai fost. Incerc sa fiu realist si sa suprim aceasta senzatie dar nu pot. Pe aici am mai fost! Ma concentrez intr-acolo. Am in fata mea, jos, o constructie amplasata pe o fundatie solida de piatra avand ca fundal un perete vertical sprijinit cu fruntea in cer si cu picioarele in fundul prapastiei. Din dreptul cladirii o poteca larga urca usor, de la stanga spre dreapta, pe peretele vertical. Pun binoclul la ochi si incep sa studiez cladirea; descopar o firma pe care descifrez “Cabana Caraiman”. Deodata in mintea-mi se face lumina; este imaginea pe care am vazut-o intr-o fila dintr-un calendar ilustrat. Si tocmai incepusem sa cred in teoria reincarnarii! Urmaresc cu binoclu poteca ce pleaca din fata cabanei ramificandu-se intr-un loc; o ramura o apuca spre dreapta in urcus usor, in diagonala, pe abruptul Caraimanului. Banuiesc ca aceasta trebuie sa fie “ Brana Mare a Caraimanului” si ca merge direct la crucea de pe varf.. Poteca se strecoara pe peretele vertical al muntelui, iar dedesubt se casca un hau imens de cateva sute de metri in care cred ca daca te prabusesti te risipesti in toate partile componente. Studiind-o pas cu pas, prin binoclu, ajung la un loc unde poteca este rupta de o avalansa ce a dat nastere unui jgheab vertical la vederea caruia ma taie un fior ce ma face sa iau repede binoclul de la ochi. Pe acolo nu se poate trece decat expunandu-te unui foarte mare pericol. Haul de jos imi atrage privirea ca un magnet, iar un fior imi increteste pielea alarmandu-ma ca si cum as fi pasit pe acolo. Indraznesc sa studiez poteca mai departe si, presupunand ca un inger bun m-ar fi scos din aceasta cumpana, nu prea departe avea sa dau peste un alt jgheab acoperit de zapada, sub care cine stie ce capcane se mai ascund. Cu regret in suflet renunt sa ma aventurez pe aceasta poteca pentru a merge la cruce si-mi propun sa cobor la cabana Caraiman sa beau un ceai sau o cafea apoi sa urc la punctul de plecare al telecabinei si sa cobor in Busteni. O floare micuta,  de un rosu aprins, ca o pata de sange pe piatra muntelui, ma opreste pentru cateva clipe cu rasuflarea taiata de frumusete. La o intersectie de poteci, pe indicatorul montat aici, inscriptia cine stie carui disperat imi smulge un hohot de ras. “Traseu pentru oameni descreierati”. Aprecierea era facuta pentru traseul marcat cu cruce albastra ce coboara, pe Valea Jepilor, la Busteni. Probabil pentru dumnealui (sau, posibil, dumneaei) oamenii cu minte multa stau infundati in vre-un restaurant sau bar, iar distantele le parcurg cu cele patru cauciucuri sfaraitoare ale masinii, aceasta nepresupunand cine stie ce efort fizic. Ajung la un perete de vre-o patru metri inaltime pe care trebuie sa-l cobor. Un strat de zapada ia forma unui plan inclinat si-mi usureaza coborarea; dar capcana ascunsa  a unui gol ma face sa transpir abundent de emotie cand ma pomenesc scufundat in zapada pana la subtiori. Cu mare atentie si cu frica in oase ajung cu bine jos si dupa cativa pasi ma aflu in fata cabanei. Ma intampina un urias caine lup, lipsit de discernamantul ciobanestilor din Bucovina care te lasa in pace vazandu-te lipsit de intentii agresive. Cu gandul la proaspatul meu prieten cu parul lung si alb din Zanoaga Iezerului din Muntii Rodnei ai carui colti, din joaca, isi lasasera amprenta pe maneca zdrentuita a hanoracului imi continuu fara teama drumul vorbindu-i prietenos. Dar cerberul nu inceteaza de a-si arata coltii fiorosi si ma injura in graiu-i cainesc amplificat de haurile prapastiilor din jur. Daca nu ar fi iesit cabaniera poate acum ar fi purtat amintirea coltilor lui, nu maneca hanoracului, ci una din nu prea becisnicele-mi fese. Cabaniera, o batranica cumsecade, apuca fiara de zgarda, o incuie intr-o magazie, apoi ma invita sa intru. Ma serveste cu atotprezentul “nechezol” si cu sfaturi. Imi confirma ca ceea ce studiasem este intr-adevar “Brana Mare” a Caraimanului si ca de mai mult timp circulatia pe ea este interzisa fiind deosebit de periculoasa in cele doua locuri surpate. Si-mi descrie un accident in care si-a pierdut viata cea mai buna alpinista din Busteni. Pentru a ajunge la cruce mai este un traseu, putin mai lung, pe sub Costila, pe care-l pot parcurge fara probleme, chiar incaltat cu bascheti. Cumpar o cutie de conserve pe care am vazut-o prin alte parti vanzandu-se doar pe valuta (si-i curat romaneasca) si plec din nou la drum.

Trec de ramificatia cu “Brana Mare” unde un panou avertizeaza pericolul ce-l reprezinta acest traseu, urc putin pe cruce albastra, intalnesc inca alte cateva cruci memorand tot atatea tragedii, ma abat la dreapta pe o poteca nemarcata ce merge pe marginea stratului de zapada apoi prind marcajul cruce rosie care, dupa ce ma trece o vale incepe sa urce spre Caraiman. Lipsit de bagaje, avand atarnate de umar doar borseta, binoclul si aparatul de fotografiat, greutatea baschetilor fiind neglijabila in comparatie cu cea a unor bocanci, muntele oferindu-mi un teren moale ca o saltea, acoperit cu iarba si doar uneori cu zapada, aflat intr-o excelenta dispozitie sufleteasca, dispunand de o buna conditie fizica (rezultat al antrenamentelor zilnice facute de-a lungul unui interval de timp ce depaseste un an) zburd pe coasta muntelui incetinind putin, din cand in cand, doar pentru a-mi linisti respiratia, lucru ce se realizeaza destul de repede. Depasesc grupuri de turisti si ma incrucisez cu altele convingandu-ma ca articolele din Romania Pitoreasca  referitoare la echipamentul turistilor de ocazie nu sunt cu nimic exagerate. Dupa un ultim efort, necesar pentru depasirea unei muchii, incep sa cobor spre uriasa cruce de pe buza prapastiei Caraimanului. Ajuns aici raman mut in fata salbaticei frumuseti a coastelor abrupte, a coltilor de stanca, a prapastiilor care inconjoara monumentul din trei parti; est, marele abrupt dinspre valea prahovei; in nord, prapastia de la Iadul Vaii Albe; spre sud, prapastia Vaii Jepilor.

In muzica ce o canta vantul printre elementele metalice ale crucii fac fotografii, privesc frumusetea ce-mi starneste fiori de spaima, apoi plec pe drumul de intoarcere spre cabana Babele de unde, fusesem informat, pleaca telecabina spre Busteni. Pe drum ma incrucisez cu cei pe care ii depasisem si-i depasesc pe cei cu care ma incrucisasem. Plin de voie buna le spun cate o vorba de incurajare sau lauda, dupa caz, copiilor. Cand au mai ramas doar vre-o zece minute de mers pana la cabana ajung un grup format din doi barbati, o femeie si un copil cu care ma intalnisem cand am inceput sa cobor spre cruce. Plini de uimire ma intreaba daca am reusit sa ajung asa de repede la capatul drumului si raman foarte surprinsi, neincrezatori parca, calificand ce facusem eu drept o performanta deosebita. Raman in continuare impreuna cu ei, le fac fotografii cu aparatul lor. Aflu ca vremelnicii mei tovarasi de drum sunt din Bucuresti, iar barbatul mai tanar este din Giurgiu (iarasi un giurgiuvean!). Urc la cabana, recunosc Babele si Sfinxul apoi, urmand sa cobor de pe munte cu telecabina, imi permit sa beau o sticla din grozava bere de Azuga in sala restaurantului cu autoservire de la  cabana. Inainte de a merge la statia de telecabina  il rog pe un fotograf ambulant sa-mi faca o fotografie cu propriu-mi aparat, dar cu “decorul” lui constand dintr-un splendid, si cam bleg, exemplar de Saint Bernard care sta unde-l pui de parca ar fi o papusa gonflabila, lipsit de neastamparul mioriticului de la Iezerul Pietrosului. In drum spre telecabina recunosc inca ceva vazut intr-o fotografie din Romania Pitoreasca, centrala eoliana experimentala de pe Piciorul Babelor. In cabina telefericului am ocazia, inca o data, plimbareti cu pantofi de lac si pantaloni albi, cu dunga impecabila. Unul din ei asculta balazat reprosurile consoartei dumisale, o doamna cu parul platinat de ani, cu o tinuta vestimentara ce ar fi starnit invidia junelor, tinand in mana un foarte frumos si artistic aranjat buchet de braduse care, mai mult ca sigur nu va rezista pana in seara, si tot atat de sigur sunt ca il va arunca. Reprosurile “dansei” vizeaza faptul ca “dansul”, sotul ei, a refuzat sa coboare pe jos in Busteni. Prinzand un moment de respiro, respectivul ii arata gingasii pantofi din lac negru, cu bombeurile albe si cu talpa cat foita de tigara spunandu-i ca daca ar asculta-o, ar ajunge descult in Busteni. Privesc la “condurii”fini ai doamnei si remarc cu voce tare: “daca veti  ajunge la Busteni”.

Telecabina pleaca purtand in pantecele ei arogante si spaime dar si o imensa curiozitate. A mea. Nu am timp sa-mi imaginez ce s-ar intampla daca s-ar prabusi telecabina in haul imens ce se deschide de dupa cel de al doilea stalp. Imi imaginez ca sunt o pasare ce zboara printre stancile care flancheaza Valea  Jepilor si ca gust din aceasta dulce ameteala a zborului care n-as vrea sa se mai sfarseasca. Dar se sfarseste la punctul de sosire in Busteni unde cu mare parere de rau cobor. Pana la gasirea unui mijloc de transport care sa ma duca la Sinaia incep sa colind prin magazine, insa nici aici Cecilia nu are noroc sa-i gasesc pantofi. Doar cu o promisiune ma aleg, de la o cooperativa, pentru o doza de picup. Prind o ocazie si ajuns la Sinaia imi schimb tinuta apoi merg sa servesc pranzul la restaurantul de langa telecabina.

Cu burta plina incep iarasi sa solicit aparatele de telefon pentru a da vesti acasa. Si reusesc. N-as mai fi reusit! Pentru ca Cecilia, cu o voce autoritara, imi da dispozitie, fara drept de contestatie, sa merg acasa, pentru ca maine este sf. Gheorghe, onomastica fratelui meu, si trebuie sa-l vizitam. Cu cheful si buna dispozitie duse pe apa sambetei hotarasc sa-mi petrec seara la braseria hotelului Caraiman unde cantaretul la acordeon distreaza putinii consumatori din linistita sala a localului. Imi place acest mod de a asigura buna dispozitie a clientilor. In locul watt-ilor fara numar din difuzoarele date la maxim, muzica izvodita din dansul fugar al degetelor pe clapele acordeonului in timp ce muzicantul  imbracat intr-un costum ce sugereaza portul popular prahovean se plimba agale printre mese raspunzand la solicitari, dand intensitate muzicii cat sa nu-i deranjeze pe cei din jur.

Solicit un pahar cu vin dar cum ospatara spune ca nu se desfac sticle comand una intreaga. Incep sa gust din pahar si privesc in jur. Ce vad, incepe incet-incet sa ma amuze. La cateva mese mai incolo doi barbati, unul pare a fi ofiter, solicita pe acordeonist care,  dupa ce-i consulta asupra preferintelor, isi incepe repertoriul. Mangaie clapele acordeonului cautand acompaniamentul apoi cu o foarte frumoasa voce de tenor incepe

“ Un  parinte poate creste

sapte,opt copii sau zece

dar zece copii cu minte

nu pot creste un parinte”

Cei doi varsa o picatura , nu mai mult, din paharele pe care le dau apoi peste cap si ofteaza de sa ti se rupa inima.

“cine te-a facut pe tine Tudorito, nene,

asa ‘nalta si subtire”…

…continua muzicantul, iar civilul scoate un strigat de lup in calduri. Deranjat, poate, de lipsa de decenta cantaretul schimba registrul si incepe cu voce grava…

“batranete haine grele,

cum sa fac sa scap de ele?

Trec zilele, trec si eu,

imbatranesc si-mi pare rau”…

Cel in uniforma devine deodata serios, apoi pune capul pe masa si umerii incep sa-i tresalte in ritmul hohotelor de plans. Cand ultimele note se sting,se ridica (acum vad ca nu-i ofiter ci padurar) si incepe sa-l pupe spalandu-l cu lacrimi pe cel care-i provocase asa o puternica stare de emotie. Acordeonistul se desprinde din imbratisare si continua sa-si faca meseria. Ma ia in “colimator” si vine incet la masa la care ma aflu, singur in fata unei sticle de vin, cantand melodii triste ; pe chip mi se citeste inca (probabil) tristetea provocata de chemarea intempestiva a dragei mele consoarte.

“Casuta noastra,

Cuibusor de nebunii,

Te asteapta ca sa vii…”

…imi susura refrenul pe care, curios, pare ca-l aud numai eu…

“Pentru o salba de margele

Apucasi pe drumuri rele…

Nimeni nu te-a suparat!…”

…insista cantaretul dar cum, in loc sa vars siroaie de lacrimi, il privesc amuzat se opreste si-mi zice.

-Domnule, te-am remarcat de cand ai intrat aici si-mi placi! Spune-mi ce sa-ti cant?

-Imi place cum  cantati, ii raspund, dar punga nu-mi permita sa va cer ceva anume.

-Hai , domnule, fii serios! Eu sunt platit pentru asta asa ca pe dumneata nu te costa nimic. Spune-mi o preferinta. Desi nu sunt obisnuit cu extravagante de genul acesta, parca-mi surade experienta pe care as face-o ascultand un cantec ce-i numai pentru mine dar nu ma pot opri la unul anume.

-Vedeti dumneavoastra, ii zic, desi figura mea nu-i a unui om vesel imi place veselia de aceea canta-mi un astfel de cantec.

-Bine-bine, imi raspunde, dar care cantec anume?

-Un cantec de joc din nordul Moldovei,o batuta, ceva din repertoriul Sofiei Vicoveanca sau a Laurei Lavric, ma hotarasc eu. Incepe sa-si rascoleasca filele memoriei in timp ce degetele ating usor, ca o mangaiere, clapele. Intr-un timp se lumineaza la fata si incepe:

„Trandafir de la Moldova,

Te-as iubi dar nu stiu vorba…”

Si-i zice cu asa un foc, depasind limita obisnuita a intensitatii sonore incat apare in usa bucatariei toata suflarea ce se afla acolo: bucatari, ospatare, debarasoare…ochii mesenilor se indreapta spre mine. La o masa de alaturi, unde trei perechi de tineri se „destrabaleaza” cu carnati oltenesti(din carne de oaie si piparati foc) din care cauza ospatara este intr-un continuu du-te, vino cu tava cu pahare de…citronada (?!) falcile isi opresc brusc activitatea, iar in aer, deasupra mesei, raman in nemiscare sase carnati si douasprezece degete. Vazand ca are asa un succes o schimba inspirat, pentru cateva clipe, pe…

„Hai Catrina si le-arata, mai!

Cum jucai cand erai fata mai, mai!…”

…apoi in plina efervescenta artistica culca tampla pe acordeon si incepe sa ofteze…

„Piatra-piatra de e piatra

sade jumatate-n apa

o calca calul, nu crapa,

dar eu plang si patimesc

dup-un pui care-l iubesc

hai, hai, hai dorule, ha-ai!…”

Brusc sunt proiectat in timp, militar la Sulina, zgariind cu un manunchi de nuiele legate in chip de matura nisipul cvasiprezent in timp ce din caldarile difuzoarelor se revarsa melodia de mai sus pusa de un oltean sadic, responsabilul statiei de amplificare. Prind un moment cand deschide ochii si-l apuc bland de mana, mi-l asez alaturi pe un scaun si-l rog sa ma ajute sa beau vinul care, cantitativ, este prea mult pentru mine.

Si stam amandoi la taifas, povestindu-i de Moldova, de locurile pe unde am hoinarit, de ritualul de la nuntile si horele de pe la noi. Intr-un  tarziu ma despart de el lasandu-l uluit de cate i-am povestit si, declarandu-mi vesnica prietenie, ma roaga sa mai trec pe la Sinaia si pe la braseria hotelului Caraiman promitandu-mi ca pana atunci va invata cantece de joc din Bucovina. Urc in camera unde-l gasasc pe noul meu coleg care, pe cat de guraliv era bucuresteanul, pe atat de mut era acest moldovean din Bacau. Dupa ce vorbesc singur vre-o zece minute deschid televizorul si pana la ora la care urmeaza sa plec la gara vad un film romanesc, titrat in limba engleza, de care nici nu am auzit pana acum, un film care in mod normal s-ar vedea cu usile zavorate si geamurile acoperite cu paturi groase. Dar fiind la hotelul Caraiman din Sinaia nu ma mai mir. Imediat dupa miezul noptii imi iau bagajul, il trezesc pe bacauan sa incuie usa, trec pe la receptie sa multumesc pentru gazduire, apoi cobor in gara si ma instalez in trenul ce soseste nu peste mult timp, pentru a ma supune ordinului dat de capricioasa mea nevasta.

*

Pe un  timp exceptional, cu o intarziere a trenului de doar…o ora, ajung acasa incheind aceasta minunata parte a concediului meu. Cecilia ramane foarte surprinsa pentru ca nu  se astepta sa fiu atat de ascultator si-mi zice ca de ce am venit pentru ca ea mi-a zis…asa…

Daca ar fi copil i-as da cateva palme la fund dar cum este … Cecilia ma abtin.

Dupa o vreme, gandindu-ma la aceasta aventura, fara ca atunci sa mi se fi parut ceva suspect, am inceput sa ma intreb: oare intalnirile cu granicerii si faptul ca la Constanta si apoi la Sinaia nu am fost singur in camera de hotel a fost intamplatoare? Cui i-oi fi povestit ca am intentia de a ajunge in zona aceea atat de tentanta din vecinatatea Iugoslaviei?

—————————-