OFRANDE ABEONEI -XV-

OFRANDE ABEONEI-XV-

„Ce bine e sa ai pe lume-o casa !”

(Caliman, 24-27 septembrie 1989)

Dupa recunoasterea facuta luna trecuta in Caliman iata ca a venit vremea sa-mi fac rucsacul si sa pornesc in calatorie incercand sa explorez creasta principala a Calimanului. Mi-am planificat excursia astfel : plecarea cu trenul de la Iasi pana la Vatra Dornei, vizita la Costica Adam si petrecerea unei nopti la el, calatorie cu autobuzul care duce minerii, coborare la Neagra Sarului apoi „per pedes” pe traseul : Plaiul lui Tarca-stancile „12 Apostoli”-Gura Haitii-Calimanul Cerbului (2013 m.)-Iezerul Calimanului(2032 m.)-Bradul Ciont (1899 m.)-Retitis (2021 m.)-Negoiul Unguresc (2081 m.)-Pietrosul Calimanului (2100 m.)- Gruiu (1882 m.)-Ruscii (1913 m.)-Ciungetul (1923 m.)-Strunia (1885 m.)-Bistriciorul (1890 m.), iar de aici, coborare pe valea Dornei catre Dornisoara apoi, cu trenul, la Iasi.

1. Duminica.

Ora 15.48. Sirena locomotivei rage leonin (ma cuprinde nostalgia amintindu-mi „uuu-ul” locomotivei cu aburi) si trenul se pune in miscare. In compartiment am drept companioni : o familie despre care aflu ca este din Neagra Sarului, se numeste Negrau si vine dintr-un sejur petrecut la mare, alte doua locuri sunt ocupate de doi tineri din Rodna Veche care sunt elevi la o scoala U.C.E.C.O.M.din Vaslui, doua femei de varsta mijlocie care merg una la Vatra Dornei si cealalta la Baia Mare. Intram in vorba si povestim fiecare ce-i trece prin minte. Sunt intrebat unde merg cu un bagaj asa de greu. Le raspund si vad priviri nedumerite ; adica cum sa cari asa un bagaj enorm doar din placerea de a urca pe munte ?! Eu sunt mai nedumerit de neintelegerea lor si ca sa ma explic le povestesc intamplari traite de mine acolo sus. Domnul Negrau este pe culuar, la o tigara ; aruncandu-mi intamplator ochii intr-acolo il surprind ascultandu-ma amuzat, in mod deosebit cand povestesc cum dormind intr-o stana am ajuns acasa cu hainele putind asa rau  a fum ca desi au stat o iarna intreaga in balcon putoarea nu s-a dus din ele. Incet-incet lamuresc lumea cam de ce ma duc eu pe munte. Femeia care coboara la Vatra Dornei spune ca-i din Cosna  si vine de la o sora maritata intr-un sat din apropiere de Iasi. Face comparatie intre orataniile din curtea dansei cu cele ale surorii si constata ca cele din Cosna sunt mult mai vioaie.

-Pai cum daca la mine, in fundul gradinii curge borcutul de pana si porcii beau apa minerala, gaseste ea explicatia.

Negrau se intoarce de la tigara si ne punem pe vorba. Aflu acum ca-i din Neagra Sarului unde are o casa frumoasa in coasta Calimanului si ca vede ca in palma „12 Apostoli”unde, imi marturiseste cu franchete,nu a fost niciodata (si are aproximativ varsta mea). Imi mai marturiseste pasiunea dumnealui; umbla dupa coarnele lepadate de cerbi spre primavara si le strange folosindu-le ca material pentru sculptat. Imi explica cum se cauta si ma invita, de voi avea ocazia, sa trec pe la el acasa sa-i vad sculpturile. Imi povesteste intamplari cu ursi si-mi da sfaturi foarte pretioase privitor la intalnirea cu regele padurilor ; multe din ele, imi marturiseste, sunt din proprie experienta. Astfel aflu ca ursul nu ataca nici o data omul fara sa aiba un motiv. Motivul il constituie deranjul de la „masa”, atacul omului asupra sa sau ursoaica ce-si apara puii crezandu-i atacati. Ma sfatuieste, cand merg prin padure, sa pasesc zgomotos pentru ca ursul auzind om se fereste din calea lui. Deasemenea, cand ma opresc pentru innoptat sa fac foc pentru ca singura fiara care nu se teme de foc este… omul. Salbataciunea se fereste chiar si de mirosul de fum. Vorbind, nici nu mi-am dat seama cand am ajuns la Vatra Dornei. Coboram impreuna la gara mare si ne despartim in dreptul autogarii ; dumnealor iau autobuzul spre Neagra Sarului, iar eu merg la Costica Adam sa petrec noaptea. Sunt primit cu bucurie dar il lamuresc pe prietenul meu ca nu pot sa beau cu el mai mult de un pahar pentru ca trebuie sa ma scol dis de dimineata, iar maine am un drum greu de facut pe munte.

2. Luni.

Ma scol la ora 4.00, cand noaptea e inca stapana lumii. Beau in fuga o cana cu lapte, sa n-o refuz pe Catinca, si la 4.30 apuc drum intins catre autogara pentru a prinde autobuzele care duc minerii la exploatarea de sulf din Caliman plecand in jurul orei 5.30. Afara ma vad inconjurat de o pacla deasa din care taraie marunt. Ma ambitionez, insa, si-mi vad de drum hotarat sa ma iau de piept cu vremea. Asteptand sa apara autobuzul in autogara ma simt incalzit de speranta vazand cum negurile par a se risipi si din cand in cand chiar se iteste luna prin sparturile norilor. Soseste autobuzul, urcam cei cativa oameni care-l asteptam, apoi soferul pune lin in miscare hardughia ducandu-ma cu sperantele mele spre inima muntelui.

Cobor din autobuz la scoala din Neagra Sarului si, luandu-ma dupa lamuririle date de un om,ma intorc putin pentru a prinde drumul care urca usor in deal ducand la Sarisor. Vre-o zece minute am tovaras o femeie care-mi arata la o raspantie traseul ce urca spre „12 Apostoli” si-mi da lamuriri asupra caii ce o am de parcurs. Urc pe un  drum de caruta si la un moment dat imi vine sa strig de bucurie ; pe un pom zaresc marcajul turistic, punct rosu, care este trecut pe harta, iar mana Domnului trage valul de nori de deasupra capului lasand sa se vada imensitatea albastra ce acopera Bucovina. Ies dintre case si in scurt timp intru intr-o padure rara de molid. Caut loc de popas si-l aflu intr-o poiana , nu prea departe de marginea padurii. Am priveliste splendida  in jur, doar departarile sunt inecate in negurile diminetii de inceput de toamna. In zvonul talancilor si latratul cainilor care se aud din satele de care nu m-am indepartat prea mult , in aerul imbalsamat cu miros de rasina si ciripit de pasarele inima-mi canta simfonia bucuriei acompaniata de soarele ce se inalta biruind negurile si dezveleste treptat-treptat crestele Calimanului ridicand cortina de pe scena pe care va avea loc spectacolul muntilor. Ma ridic sa plec dar aud zgomot de caruta si mai zabovesc putin sa schimb cateva vorbe cu oamenii. Sunt trei si merg cu doua carute dupa fan. Dau binete si-i intreb cum cred ca va fi vremea astazi. Unul din ei arunca o privire spre creasta Calimanului, apoi spre cer si-mi spune, cu indoiala  parca ; „potrivita, nu va ploua dar va fi mai mult innorat.” Ma despart de ei, urandu-ne reciproc sa ne ajute Dumnezeu la ceea ce avem de gand sa facem astazi, si pornesc usurel pe drumul, acum mai putin umblat, care merge printre molizi uriasi semanati ici-colo. Dupa o vreme marcajul paraseste drumul si se abate pe o potecuta ce coboara usor in stanga pana la malul raului Runcu. Sar peste un parleaz si deranjez o veverita ce-si servea micul dejun la radacina unui molid ; tasneste, mica sageata neagra, si se opreste pe o creanga chefnind suparata vre-o injuratura sau, poate, un „buna dimineata”. Cotesc la dreapta pe  poteca si incep sa urc abrupt pe Paraul Rece printre bolovani si trunchiuri de copac carate de ape, de mai-mai sa cred ca nu voi mai ajunge sus. Printre copacii inalti din jur veveritele ies sa-mi dea binete si sa se lase admirate, cativa cocosi fulgera prin fata mea dar din cauza soarelui nu-i pot vedea in toata splendoarea coloritului lor. Dupa ce muntele mi-a dovedit ca-i … munte ma iarta scotandu-ma pe culmea Plaiului lui Tzarca, la marginea unui desis de jnepeni si ma indruma spre poteca ce vine de la Vatra Dornei si merge la Pietrosul.  Am in stanga un plai inierbat ce coboara spre valea Negrei Sarului peste care se zareste, ca o umbra, inceputul crestei principale a Calimanului, cu punctul de plecare din varful Calimanul Cerbului. In fata incepe sa se contureze crucea de pe varful Lucaciu (1770 m.) pe care-l ocolesc putin mai jos si imediat mi se deschide in fata privelistea stancariilor de la „12 Apostoli”. Ma asez pentru popas si pentru masa intr-un loc de unde am sub ochi toata scena pe care-si joaca rolul actorii impietriti de vreme ai zeului Vulcan. Aflat pe versantii si muchia semicirculara a locului de unde-si are sorgintea Paraul cu Pesti, grupul de stanci, din care face parte si cel numit 12 Apostoli, te uluieste prin felul cum sunt amplasate componentele, de parca un urias le-ar fi infipt in pamant  acolo unde i-a venit la indemana, avand grija sa nu distruga pajistea din jur ; stanci inalte de mai multe staturi de om in care sculptez cu inchipuirea forme de basm, coloane parca cioplite de mana unui sculptor si la care, daca te uiti cu atentie si-ti lasi iarasi imaginatia libera iau forma unor animale sau oameni ce, curios, au privirile indreptate spre fosta vatra de foc a Calimanului, craterul fostului vulcan, incat esti tentat si tu sa privesti intr-acolo intrebandu-te ce vor fi vazand de se uita cu atata atentie si ma tem ca nu cumva batranul vulcan sa izbucneasca in fum si foc, manios pe cei ce i-au tulburat somnul milenar ruinandu-l in zadarnica lor cautare ; pitite printre bradutii din jur, fantasme impietrite ma pandesc parca ; in spatele meu sta tolanita o uriasa fiara, coborata din preistorie, cu botul adulmecand in vant cine stie ce mirosuri, iar peste copacii din vale se inalta fruntea unui urias impietrit care priveste cu mare atentie la ce se intampla pe Retitis. Inchei popasul si ma indrept spre grupul celor 12 Apostoli care stau la sfat pe dunga muntelui, putin mai spre sud. Pe masura ce ma apropii fotografiez cu infrigurare, iar cand ajung langa el observ ca si inchipuirile de aici au fata indreptata spre ruina a ceea ce a fost candva , nu prea de mult, Negoiul Romanesc. „Conducatorul” grupului pare a fi stanca ce poarta uimitoare si delicate trasaturi umane numita „Maresalul”, avand aproape inaltimea mea, care priveste mandru spre creasta inalta a muntelui, iar ceva mai in spate,masiv, „Mosul” supravegheaza zona de dincolo de valea raului Neagra. Sentimentul de incantare ce-l simt privind opera dumnezeiasca a … naturii este intrerupt de glasul ratiunii care ma avertizeaza ca mai am cale lunga de mers si timpul nu se opreste odata cu mine. In consecinta, impotriva regretului ce-l simt, plec la drum. Ma deplasez cateva zeci de metri de la „Maresal” si un indicator ma indruma spre stanga catre Gura Haitii. Inainte de a ma inscrie in coborare privesc spre munca ce ma asteapta ; dincolo de valea Negrei se ridica in urcus abrupt coasta impadurita pe care voi osteni urcand spre Calimanul Cerbului, iar de acolo , spre sud, culmea ce-l  uneste cu varful Iezerul Calimanului pentru ca apoi, dupa ce coboara lin spre Bradul Ciont, sa urce brusc spre Retitis unde se observa constructia ce o vazusem de pe Negoiul Unguresc si unde trebuie sa ajung pana la lasarea serii.  Cobor usor poteca marcata cu punct albastru si, nu stiu de ce, simt cum ma cuprinde o usoara moleseala. Coborasul este lesne, palcurile de padure alterneaza cu poieni in care se zaresc si doua vacarii, parasite acum. Timpul este splendid, cerul este senin si aerul racoros , minunat pentru drumetie. Treptat buna dispozitie ma cuprinde din nou si nu mai simt oboseala. Poteca se strecoara printr-o sihla ce-mi aduce in memorie intamplarea povestita de Negrau cand pe o astfel de poteca, ingusta, daduse nas in nas cu Mos Martin si nu se stie care din ei fusese mai speriat ; in orice caz, ursul l-a „scuipat” de nu a mai putut scoate putoarea din haine.

Trecuse putin de amiaza cand, dupa ce mai strabat o faneata, ajung la malul Haitii cu apa curata aici dar care se va murdari cand se va amesteca cu cea a Negrei Sarului. Fac un mic popas, apoi cu forte proaspete urmez marcajul; cobor scurt de-a lungul Haitii pana la confluenta cu Neagra Sarului, de aici ma intorc putin in deal si pe o punte ingusta de beton aruncata peste aceasta trec pe malul celalalt; privesc la apa care curge prin niste jgheaburi de beton si nu-mi pot stapani mania vazand culoarea galben-rosietica a raului murdarit de nevoile civilizatiei, insa fara mare folos. Incep sa urc din greu pe piciorul Calimanului Cerbului, luptandu-ma cu gravitatia, urcus lung si aspru, cu opriri dese pentru a-mi trage sufletul, urcus plictisitor, lipsit de perspectiva din cauza molizilor uriasi. In sfarsit ies deasupra etajului padurii si pe poteca serpuinda printre jnepeni urc in continuare abrupt pe Calimanul Cerebului. Ajuns aici imi trag sufletul cu umerii usurati de rucsac si privesc in jur. Urmaresc traseul pe care am venit si vad ca in palma stancile de la 12 Apostoli dar Pietrosul e in ceata. Privesc si spre traseul ce-l mai am de facut si-mi dau seama ca sunt in criza de timp. Varful Retitis pe care se afla locul unde vreau sa innoptez e departe . Imi propun un tur de forta pentru a atinge la lumina zilei soseaua care se vede urcand spre constructia de acolo, dupa care, chiar daca se intuneca, nu voi mai avea probleme cu orientarea. Drumul este lung deoarece am de trecut peste doua varfuri : Iezerul Calimanului mai inalt si Bradul Ciont inecat in jnepenis. Parasesc cei 2013 m. altitudine ai  Calimanului Cerbului si incep mars fortat spre Iezer. Tocmai cand ma miram constatand ca nu auzisem boncaluit de cerb,de undeva, din stanga, izbucneste geamatul de dragoste si nu peste mult timp cerbul pe care abia am avut timp sa-l zaresc trece ca o naluca prin fata mea spre caldarea de unde-si trage izvoarele raul Calul. Ud de transpiratie si sufland ca o locomotiva urc pe Iezerul Calimanului (2032 m.). Fac un scurt popas pentru a privi peisajul de calvar al Negoiului Romanesc, care in curand cred ca nu va mai fi, si iarasi o iau in mars fortat. Seara incepe sa-si faca simtita prezenta atat prin racoarea din aer cat si prin micsorarea vizibilitatii.  Dupa putin timp intru in desisul de jnepeni ; marcajul dificil executat il pierd adeseori dar imi dau seama repede si  ma redresez  la timp. Cu tot efortul meu noaptea se instaleaza de-a binelea si sunt nevoit sa apelez la lanterna. Ma conving de imensa utilitate a unei lanterne bune intr-o excursie. De fapt daca nu m-as fi bazat pe ea nici nu as fi avut curaj sa las noaptea sa ma prinda pe munte, in mers. Trec pe intuneric pe langa Bradul Ciont (1899 m.) si cand in fata mea vad albind panglica soselei ma cred acasa. Ajung la o curba si sper ca nu mai am mult de patimit ; o iau la stanga considerand ca, spre dreapta, aceasta merge catre Luana. Undeva, in vale, apare o lumina dar normal ar fi fost s-o vad mai sus decat mine. Incep sa am indoieli asupra corectitudinii directiei in care am luat-o si ma conving de aceasta cand vad ca soseaua incepe sa coboare in serpentine, ori eu o vazusem, de pe Calimanul Cerbului, ca urca in linie dreapta pe muchia muntelui. Ma intorc si nu dupa mult timp de cand trecusem de curba unde iesisem dintre jnepeni dau din nou de marcaj. Parasesc soseaua  si incep a urca pe poteca ; de mai multe ori pierd marcajul dar revin si-mi continuu drumul grabindu-ma din cauza ca oboseala se accentueaza. In zadar imi fortez ochii ca nu zaresc nici un sambure de lumina care sa tradeze locul constructiei spre care merg. Doar undeva departe, in vale spre Mures, se vede o mare de lumini. Banuiesc a fi orasul Toplita. Imi imaginez o camera inundata de lumina si caldura, barbatul si sotia cu copiii lor stand la o masa … .Alung himera si-mi continuu drumul. Tocmai cand imi pierdusem speranta  si marcajul, iar gandul ma ducea spre orientarea catre colonia minerilor de la Luana ma pomenesc in fata unei constructii imense. Peste tot, intuneric bezna. Dau ocol cladirii si o vad inconjurata de schele, iar geamurile si usile nici nu sunt montate.  Gandindu-ma sa-mi amenajez un culcus inauntru plec sa fac cercetari in jur, in special sa caut apa pentru ca rezerva imi este pe sfarsite. Mai descopar o masina in cabina careia as putea dormi , iar mai incolo o constructie de tabla. Bat cu manerul batului de schi in usa ce o am in fata  si dau glas intreband daca este cineva inauntru. Imi raspunde o voce de barbat care ma intreaba cine-s. Ii raspund si solicit gazduire. Se aude un zavor scrasnind si usa se deschide. Imi luminez fata cu lanterna sa se vada ca sunt un om si nu vre-un urs, iar omul din fata mea, convins de cele vazute, ma pofteste sa intru. Mi se spune sa ma fac comod, sa stau la masa – daca nu am mancare se ofera sa-mi dea ei – si sa ma culc in patul care este liber. Fac intocmai, refuzand insa, cu multumiri, oferta de mancare pentru ca am si eu destule rezerve. In timp ce stau la masa sunt chestionat cine sunt, ce meserie si ce varsta am ; in acelasi timp mi se spune ca toti oamenii din baraca, sapte la numar, sunt din apropiere de Botosani si ca lucreaza acolo pe santierul in care se construieste o cabana meteo. Astfel dezleg si misterul constructiei pe care o vazusem inca cu o luna in urma. O soba incinsa da o caldura placuta. Cina frugala si caldura imi amintesc de setea care ma chinuie de catva timp. Mi se arata un bidon de aluminiu si mi se spune ca este plin cu apa abia adusa. Beau cat un cal si abia reusesc sa-mi potolesc setea. Nu sunt prea vorbarete gazdele mele dar nici eu nu am chef. Ma intind fericit sub patura in timp ce pale de aer cald ma inconjoara, iar Mos Ene imi inchide ochii cu degetele-i de catifea. O rafala de vant scutura tablele baracii facandu-le sa geama si in mintea-mi amortita se insinuiaza, ca si alta data, versurile unui cantec.

„Ce bine e sa ai pe lume-o casa

Sa te sarute-n ea zorii de zi…”

3. Marti.

Ma trezesc in trosnetul lemnelor care ard in soba de tabla. Undeva, de la un  aparat de radio se aude o muzica vioaie. Se intrerupe pentru ca o voce sa anunte buletinul meteo ; din cele spuse inteleg ca timpul va fi aidoma celui de ieri. Stau in continuare cu ochii inchisi si ascult zgomotele. Simt miscari usoare si aud voci scazute. Ma simt excelent, odihnit si cu moralul ridicat. Decid sa ma ridic in capul oaselor. O fac si dau buna dimineata oamenilor care ma primisera sa impart pe timpul noptii adapostul cu ei. Aseara, la lumina difuza a focului nu reusisem sa le disting trasaturile. Sunt oameni obisnuiti, de varsta medie. Privesc spre geam si-l vad albit de pacla. Iau, impreuna cu gazdele mele, micul dejun apoi ma pregatesc de drum.Imi iau ramas bun cand ceasul arata ora 3.30. Ies in oceanul de ceata de afara si urmand indicatiile gazdelor mele  o iau spre fata cladirii in constructie unde gasesc stalpul de marcaj si un indicator care ma indruma  spre „Drumul Mariei Tereza”. Am ca tinta pentru astazi varful Strunia, iar de aici trebuie sa prind o poteca ce coboara spre nord la refugiul Gruiu de pe valea Dornei. Amintindu-mi de buletinul meteo auzit la radio (concluzionez ca un aparat de radio mi-ar prinde foarte bine in drumetiile mele) plec increzator la drum convins fiind ca nu peste mult timp ceata se va risipi; acum vizibilitatea este la vre-o 25-30 m.. Merg coborand usor printre bolovani dar buna dispozitie imi ingheata cand zaresc prin pacla,in fata mea, umbrele a vre-o cateva patrupede cu o talie impozanta. Prima data vad unul, impresionant, cu parul sur,si cred ca sunt lupi dar apropiindu-ma de ei vad unul mare, alb. Ma conving ca sunt caini ; fluier la ei si doar cel alb nu fuge, ba chir ma urmareste, de la distanta, o bucata de drum. Ceata se subtiaza suficient de mult si recunosc locurile; astfel reusesc sa disting umbra masiva a Pietricelului care se ridica deasupra mea. Ma aflu pe o portiune de drum pe care am fost impreuna cu Cecilia si Antonella acum o luna; parca le simt alaturi de mine si in suflet incepe sa mi se strecoare un dor de casa. Ma uit la ceas si am impresia ca timpul care s-a scurs de la plecarea de la Retitis este prea scurt. Imi continuu drumul coborand in Saua Negoiului, la indicatorul turistic ce ma informeaza asupra celor patru directii care se intalnesc aici. Poteca ce urmeaza curba de nivel spre NV; vechea poteca granicereasca numita si „Drumul Mariei Tereza” ma imbie parca la plimbare, atat de clara si usoara pare a fi. Rezist ispitei si ma pregatesc de lupta cu abruptul bolovanos pe care se catara, strecurandu-se printre jnepeni, traseul ce duce spre Negoiul Unguresc si mai departe catre Pietrosul Calimanului. La radacina stalpului zaresc un ghemulet de sfoara impletita. Il pun in rucsac gandindu-ma ca poate-mi va fi de folos vre-o data. Incep urcusul si cand privesc ceasul sa vad ora plecarii il gasesc oprit. Caut sa stabilesc motivul; observ ca secundarul se blocheaza mereu in dreptul cifrei 11 oprind astfel mecanismul ceasului. Decid ca la una din opriri sa-l desfiintez. Pana atunci il potrivesc la intamplare. Cand acele ceasului arata cu aproximatie ora 9.15 ajung langa refugiul de pe Negoiul Unguresc. Aerul este cam rece, bate putin vantul, iar ceturile invaluie imprejurimile. Totusi, la intervale de timp destul de mari, se deschide perspectiva in jur incat pot admira imprejurimile. Astfel pot urmari si o portiune din traseul facut ieri dupa amiaza de la Calimanul Cerbului pana la Bradul Ciont ; doar Pietrosul si Retitis se incapataneaza sa ramana mereu invaluiti in ceata. Intru in refugiul cu forma de cupola si parca ar fi vre-un adapost de pe alta planeta. Dar senzatia de spatiu extraterestru dispare cand vad stricaciunile facute de niste prea pamanteni creaturi. Fibra de sticla, foarte rezistenta , este sparta in multe locuri, iar priciul suprapus, confectionat din rama de fier cornier si scandura arata de parca ar fi fost minat. Pe peretii interiori fel de fel de inscriptii isi etaleaza continutul: propuneri erotice facute unor Gaby, Lucy, Mymy, etc. ; manifestarea dorintei unora de a-si baga undeva o anumita parte a trupului, dupa care amar vor plange cand va veni scadenta, in diferite orificii umane si neumane; unii, mai „curajosi”  isi manifesta „dragostea” fata de cel mai „iubit” dintre cetatenii tarii in asa fel ca de ar fi fost surprinsi de „baietii cu ochi albastri” le-ar creste barba alba acolo unde nu este soare ci doar „intristare si suspin”. Eu ma multumesc doar sa-mi scot instrumentele de barbierit si sa ma fac…frumos pentru intalnirea cu Pietrosul Calimanului. Ies afara din refugiu si ma pomenesc coplesit de lumina stralucitoare a unei dimineti de sfarsit de septembrie. Negurile s-au risipit deschizand perspectiva spre splendorile din jur ; doar zarile sunt usor impaclite. Pietrosul este atat de aproape incat daca as intinde mana poate ca l-as atinge. Drumul este drept mergand pe o dunga ingusta acoperita cu lespezi de piatra, ca niste solzi, care se misca cu zgomot sub picioare. Pe masura ce ma apropii lespezile se fac mai mari si se misca tot mai tare. Am senzatia ca tot muntele este o movila imensa de placi de piatra. Fara sa depun efort prea mare, iata-ma asezat pe gurguiul Pietrosului Calimanului care cu cei 2100 m. altitudine este cel mai inalt din masiv. Un stalp de lemn, avand deasupra un mic acoperis din sindrila, poarta un indicator turistic ce da informatii asupra directiilor si timpilor de mers catre Creanga si Fantanele. Pietrosul Calimanului este mai putin spectaculos decat omologul sau, Pietrosul Rodnei, dar de aici se deschide cea mai incantatoare priveliste spre inaltimile Calimanului si a masivelor din jur. Ma asez pentru odihna si in acelasi timp sa privesc spectacolul magnific ce-l am sub ochi.

Fac roata cu privirea incepand de la est, rotindu-ma spre dreapta, si vad ; Calimanul Cerbului pe crestetul caruia mai staruie o tichie de ceata, Iezerul Calimanului, Bradul Ciont, Retitis pe varful caruia se vede cabana meteo in constructie, Pietricelul, napastuitul varf al Negoiului Romanesc ; in imediata apropiere se vede Negoiul Unguresc pe care se afla refugiul distrus de la care tocmai am plecat. In continuare se intind culmi, cumpene de ape, ce coboara spre valea Muresului. In directia mea de mers, spre NV, drumul se continua cu o muchie prelunga, ascutita, numai blocuri de piatra; coboara in trepte prapastioase pana la Coada Pietrosului de unde un platou se prelungeste pe sub Muntele Haitii, lin, parca pentru a-ti da ragaz sa-ti mai tragi sufletul dupa efortul depus, apoi, in continuare, Gruiul, Ciungetu, Strunioru si Bistriciorul.Spre nord am la picioare Depresiunea Dornelor inecata in ceata. In centrul tuturor acestora se ridica varful Pietrosul, avandu-ma pe mine in crestet, un con ridicat brusc din creasta Calimanului, cu coastele napadite de grohotis.

Constat ca ceasul meu iarasi a luat-o razna. Trag cu ochiul la soare si-l vad cam la crucea amiezii. Imi arunc rucsacul pe umeri si ma ridic in picioare gata de plecare. Zaresc urcand pe valea Dumitrelului un grup de turisti format din trei barbati si doua femei. Mare lucru si binoclul asta ! Daca nu l-as fi avut, de la asemenea distanta nu as fi putut distinge carui sex apartin persoanele. Incep sa cobor. Merg pe o muchie ingusta napadita de grohotis si am la picioare un circ glaciar al carui pietre, mai in vale, sclipesc udate de apele unui izvor. Traseul este de o frumusete salbatica si ma face sa cred ca este cel mai spectaculos din masiv. Merg tot timpul pe custura cu priveliste splendida in ambele parti. Marcajul apare sporadic dar nu mi-e teama ca ma voi rataci. Sub mine se vede, clar conturat, Drumul Mariei Tereza care-mi serveste ca ghid. Ajuns la varful Gruiu, ce pare o cetate, il asaltez direct, fara sa cobor la poteca, trec pe un  brau ocolind o stanca imensa formata dintr-o multime de coloane paralelipedice, zidite parca din caramida de mana vre-unui mester iscusit; fisuri adanci se prelungesc in vale spre locul de unde se naste un izvor. Merg incet vrajit de frumusetea locurilor, ma strecor printre jnepenii care au inceput sa apara, si depasesc varful. Ma aflu la peste 30 m. deasupra potecii pe care se apropie grupul ce-l vazusem urcand pe Dumitrelul si care ma ajunsese. Vorbesc romaneste cu un usor accent strain. Intru in vorba cu ei, interesat sa stiu cat este ceasul. Cobor in curmatura dintre Gruiul si Ruscii . As avea posibilitatea sa ajung la Drumul Mariei Tereza  dar varful Ruscii ma ispiteste sa-l escaladez. Nu rezist ispitei si ma avant spre inaltimi urmand o poteca pe care, la un moment dat, gasesc un semn vechi de marcaj – banda albastra. Ajuns in saua urmatoare  dau  de un izvor; imi fac rezerva de apa apoi „surubaresc” ceasul scotand mecanismul din carcasa si inlaturand secundarul buclucas.

Treaba fiind aranjata  apuc pe o poteca larga ce se afunda intre jnepeni; acestia sunt mari depasindu-ma cu mult in inaltime, poteca este larga, iar eu merg fara grija pe ea pana ce … „ma lasa balta” disparand napadita de jnepeni.Nu-mi surade ideea de a ma intoarce asa ca pasesc pe trunchiul unuia si ajung la o oarecare inaltime ca sa pot vedea in jur. In fata, in sensul de mers, zaresc o poteca clara asa ca hotarasc s-o iau in linie dreapta intr-acolo, neavand habar de calvarul care ma asteapta. Ma lupt aproape un ceas cu jnepenii inaintand foarte greu dar capatand exparienta in astfel de lupte; fac echilibristica pe trunchiul aproape orizontal  al arbustului, tinandu-ma de ramurile lui; cand ajung la varf ma opresc si ochesc alt trunchi, fac un salt si cu pretul catorva julituri imi ating tinta; si tot asa pana ma prabusesc, cu rasuflarea taiata si o gaura intr-un crac al pantalonului de trening, in poteca clara cu marcajul bun, ce-o vazusem. Nu mai am vlaga sa escaladez varful Cingetul asa ca-l ocolesc si chitesc un loc pe unde sa ma retrag pentru a cauta adapost de noapte. Zaresc departe, in vale, o constructie si sper ca pana la lasarea serii sa ajung acolo.

La urmatorul popas las „tarhatul” din spate si ma lungesc in iarba cu harta sub nas. Deoarece nu am inca incredere deplina in ceas trag cu coada ochiului la soarele care scapata spre asfintit si in functie de cat mai este pana se va dosi dupa culmea care coboara din Bistriciorul, spre sud, imi stabilesc portiunea urmatoare de traseu. Vad ca nu mai am mult de mers pana in Curmatura Tihului de unde, spre dreapta, se ramifica o poteca marcata cu cruce albastra ce coboara spre refugiul Gruiu pe care-l banuiesc a fi constructia ce am zarit-o mai inainte catre Valea Dornei.   O iau iar la drum; cobor accentuat, intru intr-o padure impozanta de molid si ajung intr-o curmatura adanca pe care o banuiesc a fi Curmatura Tihului. Din cauza padurii nu am perspectiva in jur ca sa ma pot orienta dupa ce se vede, asa ca sunt cu ochii in patru dupa vre-un semn care sa-mi indice ramificatia potecii. Dar poteca pe care merg, incapatanata, ma duce tot inainte nevrand sa ma lase s-o parasesc, ascunzand-o pe cea care m-ar duce spre un loc de innoptat,purtandu-ma tot inainte si, vrand-nevrand, fac precum personajul din zicala cu Grigore si aghiazma, adica ma angajez indarjit pe poteca ce iese din padure si urca incapatanata amintindu-mi de calvarul biblic de pe muntele Golgota. Urc greu printre jnepenii dispusi in desisuri consistente unde cred ca zapada dainuie pana tarziu in vara, asa sunt de incalciti. Totul in jur este umed de parca si din soarele care se vede rareori prin tesatura de ramuri de deasupra capului picura stropi de apa. Poteca ma poarta la mare distanta scotand sufletul din mine de parca nu fusese destul cat mi l-am scos din proprie initiativa.

Pic fulgerat pe culmea de pe care se deschid privelisti paradiziace spre orizontul circular in centrul caruia ma aflu. Nu mai am timp sa simt oboseala si scot la iveala documentatia de care dispun : harta, ghidul Calimanului si busola. Stabilesc ca ma aflu pe varful Strunioru la 1885 m., iar in fata, spre vest, masiv, impozant, ademenitor ca Eva cu marul, purtand in jurul crestetului aura asfintitului, se afla varful Bistriciorul. Vlaga nu mai am de aceea, desi ispita-i mare, il ocolesc prinzand hatasul care presupun ca ma va duce la stana ce o zarisem printre copaci. Ocolesc pe curba de nivel, cam pe la mijlocul caldarii glaciare de pe versantul nordic al Bistriciorului, si ajung la o poteca ce coboara abrupt pe muchie strecurandu-se, prapastioasa, printre jnepeni. Ajung la marginea unei imense poieni, inconjurata de padurea de molid pe celelalte  trei laturi. Vad, tocmai jos, putin spre vest, doua stane; una de o constructie ceva mai veche, iar cealalta, aflata peste o valcica, alcatuita din barne proaspat cioplite pare mai ispititoare. Cobor greu pe panta abrupta si ma opresc mai intai la cea veche; o cercetez si stramb din nas, miroase tare a fum si a zer. Mai merg cinci minute traversand valcica si ajung in preajma constructiei celei noi. O studiez pe din afara; barnele frumos imbinate nu lasa sa treaca pic de vant, acoperisul in stare sa reziste unei ploi biblice, usa spre care ma indrept numai ca nu are geamuri de sticla cu perdelute. Are chiar si o broasca zdravana sa reziste ursului din Caliman, care este cel mai mare din Carpati. Deschid usa si simt cum dezamagirea ma pocneste in crestetul capului. Pe jos, deasupra pardoselei de scanduri, balegarul este gros de o schioapa, vatra de foc nu exista, locul priciului il tine o bancuta ingusta pe care nu se poate dormi. Urc in pod dar vad ca nici aici nu se poate, fanul lipsind cu desavarsire. In fundul caldarii ce-o ocolisem pe sub Bistriciorul vazusem o poteca lata semanand a drum forestier ce parea a cobori in directia in care as fi vrut sa merg eu,iar mergand spre stana observasem o poteca marcata cu banda rosie care ducea intr-acolo. Ma hotarasc s-o urmez si daca voi reusi sa ajung la drumul forestier nu-mi mai pasa de lasarea intunericului.

Prind poteca, cobor accentuat prin padure dar cand ajung la fundul caldarii, in loc s-o ia pe firul ulucului in vale, poteca incepe sa urce usor si ma scoate in cea pe care venisem dinspre Strunioru. Ma opresc inciudat de drumul pe care l-am facut zadarnic. Dar tot raul are si un bine; in imediata apropiere susura firul cristalin al unui izvor. Iau provizie de apa si fac cale intoarsa oprindu-ma direct la stana care nu-mi placuse la inceput. Incep, harnic, sa ma gospodaresc; adun lemne, fac oarecare ordine inauntru, aprind un foc zdravan si-mi pregatesc culcus pe priciul destul de incapator de aici. De acum am experienta de a innopta in stane parasite, singur in creierul muntelui, asa ca nu ma incearca nici cea mai vaga emotie. Ma simt obosit dupa drumul greu de peste zi si prevad ca voi dormi bustean. Pentru a avea caldura acumulata peste noapte, din pietre si un cupon de sina de cale ferata, ajuns cine stie cum aici, improvizez un fel de cuptor sub care ingramadesc lemne cat incape. Treptat caldura se raspandeste placut, iar eu stau tolanit ca un pasa in culcusul ce mi-l amenajasem. Afara este senin si adie un vant usor care clatina lin , parca, luminitele puzderiei de stele ce impanzesc cerul. De undeva, din noapte, de dincolo de creasta, se aude un motor de masina tragand din greu; deci sunt in apropierea unui drum.

In parte, scopul excursiei a fost atins dar nu am auzit cerbi decat pe cel de aseara din varful Caliman Izvor si inca unul cand traversam  caldarea de sub Bistriciorul. In rest, liniste…

4. Miercuri.

Frigul ma trezeste aproximativ la ora 2.00. Alimentez focul cu lemne si ies afara; cerul este de un albastru adanc, ornat cu un numar infinit de stele, imprejurimile sunt limpezi, nu adie fir de vant dar este foarte rece. Ascult dar in zadar; nu aud nici un cerb. De ce oare? Nu sunt cerbi in Caliman sau anul acesta au fost mai nerabdatori ? Anul trecut, exact in aceasta perioada, am fost in Muntii Suhard si Rodnei; hauleau  muntii de brahnitul lor. Cand ma trezesc din nou lumina zilei este atotstapanitoare. Soarele inca nu a rasarit, aerul este foarte rece, un strat gros de bruma albeste imprejurimile, iar pe varful firelor de iarba sclipesc in lumina diminetii bilute de roua, inghetate. Activez focul, imi pregatesc micul dejun si dupa ce-mi potolesc foamea care incepe sa-mi dea tarcoale, imi fac bagajul si plec pe drumul intoarcerii acasa.

Ma indrept spre poteca marcata cu banda rosie ce-o descoperisem aseara, decis ca la primul drum ce-l voi intalni orientandu-se spre dreapta s-o iau intr-acolo pentru a ajunge pe valea Dornei; privesc cu parere de rau spre Bistriciorul si regret ca timpul nu-mi permite o ascensiune dar… „imi jur in barba” ca anul viitor sa ma intorc pentru a-l urca. Trec pe langa stana cea noua care nu ma satisfacuse aseara, apoi pe langa o alta, sparta, din marginea poienii ; de aici, intrand in padure, poteca incepe sa coboare usor; dupa catva timp ajung la un loc de unde se desprinde spre dreapta o alta, batatorita bine, semn ca este intens circulata. Optez pentru ea, cobor putin in panta accentuata, apoi, urmand-o, fac o intoarcere in arc de cerc spre directia din care am venit si merg pe curba de nivel; banuiesc ca ocoleste obarsia vre-unei ape coborand usor coasta muntelui dar se dovedeste ca m-am inselat; dupa vre-o zece minute de mers ma pomenesc ajuns langa stana daramata, in apropierea locului unde innoptasem. Pesemne ca locul acesta are vre-o oarecare forta de atractie deoarece mereu ma intorc la el. Ma revolta aceasta rotire in loc si decid sa cobor direct prin padure spre apa Dornei. Urc pe o movila si privesc in vale pe deasupra padurii; in stanga se vede localitatea Dornisoara si o linie de inalta tensiune ce merge spre constructia frumoasa de pe valea Dornei ce o zarisem ieri. Imi fixez o directie perpendiculara pe linia de inalta tensiune, determin punctul cardinal cu busola si pornesc la drum prin padure urmand muchia muntelui ce coboara, cand mai lin, cand mai abrupt, prin padurea aerisita, curatata parca de mana de om, doar din loc in loc fiind nevoit sa ocolesc trunchiul prabusit al cate unui molid. Ajung la un  izvor si urmez calea aratata de firul apei care-si mareste debitul aproape la fiecare pas; ma „agat” apoi de o urma de tractor care, putin mai jos, se transforma intr-un drumeag. Dupa ceva mai mult de o ora de la plecare ajung la un  drum forestier excelent intretinut care, insotind apa Dornei, merge spre Dornisoara. Ma opresc pe malul apei intr-un scurt popas sa-mi racoresc cu cativa pumni de apa obrajii arzand de efort. O iau pe drum la vale si pentru ca nu cunosc distanta pana la statia C.F.R. de la Dornisoara merg pas intins. Dupa o bucata de drum intalnesc o femeie care-mi confirma ca ma aflu pe valea raului Dorna, la aproximativ 9 km. De Dornisoara, adica la mai bine de doua ore de mers. Intr-un loc, unde apa se apropie din nou la marginea drumului, mai fac un popas sa scot cateva bulendre de pe mine; aici jos, la poalele muntelui, este mai cald.

Pornesc din nou la drum si vegheat indeaproape de Bistriciorul calc kilometrii care mi-au mai ramas pana la Dornisoara, drum pe care se pare ca l-a calcat si marele Eminescu in calatoria sa spre Blaj. Cand banuiesc ca ma aflu la marginea caii fac popas pentru masa si odihna asezandu-ma pe o banca amenajata langa un izvor cu apa cristalina ce tasnaste din stanca si-mi canta soptit la ureche. Continuu drumul care mi se incruciseaza cu al unui padurar sau inginer silvic sau, poate, un  drumet ca si mine  ce s-a oprit in gura unui rau, in poiana, sa-si noteze impresiile intr-un carnet; trec pe langa el fara sa-l tulbur. Ceva mai in vale, un  grup de taietori de lemne iau micul dejun langa flacara unui foc; masini urca pentru a fi incarcate cu lemne si peste toate acestea, pe deasupra padurii de brad, vegheaza insistent, obsedant chiar, Bistriciorul. Pe marginea drumului nu sunt borne kilometrice dar observ ca stalpii retelei de inalta tensiune sunt numerotati in ordine descrescatoare  si dupa cifrele inscrise pe ei imi dau seama ca nu mai am mult de mers pana la Dornisoara. Intr-adevar, dupa ce trec de o poteca marcata  cu cruce albastra ce vine din dreapta, de pe valea unui rau, intru in cariara de piatra din  capatul localitatii.

O intreaga industrie de faramat muntele se afla aici; masini uriase cara trupul frant al muntelui pe care-l varsa in mori colosale ce, intr-un zgomot infernal, il maruntesc apoi benzi rulante il cara spre niste ciururi unde faramele de piatra sunt sortate pe dimensiuni; de la marimea pietrei folosite la terasamentele de cale ferata, la marimea firului de nisip. Mai incolo, silozuri uriase sunt incarcate cu piatra care mai apoi curge in vagoanele ce se opresc dedesubt pentru ca, dupa ce vor fi fost incarcate, sa mearga spre a o risipi in lungul si-n latul tarii.

Peste drum, alti „criminali”, aduc in masini trupurile brazilor doborati pe munte pentru ca aici sa fie iarasi taiati in bucati mai scurte, despicati, stivuiti, in asteptarea vagoanelor ce-i vor cara spre sobele celor dintre care, nu multi au stropit cu sudoarea urcusului tarana din care creste bradul, acest superlativ al calitatilor ce si le atribuiesc: inalt ca bradul, drept ca un brad, verde ca bradul… . Alte trunchiuri vor merge spre a fi transformate in scanduri, unele din ele fiind folosite la confectionarea ultimei locuinte a omului ce va fi devenit un oribil cadavru. Ma scutur de gandurile negre si ma apropii de un grup de oameni ce incarca o masina cu lemne; dupa ce le dau binete intreb unde merge masina si mi se raspunde ca la Vatra Dornei. Il rog pe sofer sa ma ia si pe mine dar ma refuza motivand ca locurile din cabina sunt ocupate, iar pe incarcatura nu are voie sa ia oameni dar, imi spune, sa nu disper pentru ca pe aici vor mai trece in aceeasi directie tractoare cu remorci si poate voi avea noroc cu acestea.

Mai stau de vorba cu oamenii care, curiosi, ma chestioneaza cine sunt, de unde sunt, ce meserie si ce varsta am, pe unde am umblat pe munte si tare s-au mai minunat ca eu, un muritor de rand ca si ei, umblu prin munti cu rucsacul in spinare. Pentru a doua oara imi este dat sa vad oameni simpli minunandu-se ca unul de-al lor umbla sa-si imbaieze ochii si sufletul in comoara de frumusete a maicii noastre Terra de parca numai cei cu „sange albastru” ar avea justificata aceasta pornire. Dupa ce-si termina treaba pleaca, ei stiu unde, iar eu raman sa astept o ocazie spre Vatra Dornei; prefer sa petrec in oras cele aproximativ patru ore care mai sunt pana la sosirea trenului care ma va duce la Iasi decat sa suport zgomotul infernal de aici. Dar timpul trece si pe valea Dornei incepe sa curga dinspre munte un suvoi de aer rece care ma determina sa ma imbrac din nou. Si cum ocazia asteptata intarzie sa apara renunt sa o mai astept; imi iau rucsacul in spate si calcand ca pe spini de usturimea talpilor, care ne mai fiind solicitate au inceput sa ma intepe ingrozitor, ma indrept spre o cladire pe a carei usa vazusem intrand si iesind lume. Unii din oameni se opreau afara si beau ceva inducandu-mi impresia ca acolo este un  bufet de a carui existenta nu ma puteam convinge neputand citi firma pe care o vedeam din lateral. Cu gandul la o bere sau la un pahar cu vin ajung in pragul respectivului salas al comertului socialist care se dovedeste a fi un aprozar, iar de vanzare nu au decat apa minerala la sticle de ½ l. si sirop. In lipsa de altceva ma multumesc si cu asta. Imi indrept apoi pasii spre gara, in sala de asteptare, aceasta aflandu-se dincolo de locul unde se descarca busteni. Intru intr-o sala de asteptare spatioasa, luminoasa, dar cu cate un ochi de sticla lipsa la fiecare din geamuri. Cu ganduri critice la adresa  celor care ar fi trebuit sa aiba grija de remedierea acestor lipsuri scot „Rebus”-ul, creionul, radiera si…incep sa astept trenul.

Incet-incet se aduna lume; o tiganca mai in varsta si una mai tanara, ambele cauta sa intre in vorba cu mine dar vazandu-ma lipsit de chef ma lasa in pace, grupul de muncitori care incarcase masina cu lemne, un taietor de lemne a carui maiestrie in despicatul bustenilor asteptand ocazia spre Vatra Dornei si alti oameni pe care ii vedeam pentru prima data. Deoarece e ora pranzului ma gandesc ca au fost la masa si acum isi fac siesta stand la adapost de vantul subtire care incepuse sa bata afara. Nu mai pot ocoli dialogul si astfel raspund la intrebari, imi las rucsacul cantarit si vad ca am carat in spate 30 kg., ascult presupuneri de cat va fi cantarit cand am urcat pe munte.

Un trasnet naprasnic face ca proprii-mi muschi sa ma catapulteze spre tavanul care se pare ca va cadea in mii de farame, in timp ce sala de asteptare se umfla ca un balon de cauciuc, iar geamurile zvacnesc violent in tocuri goale gata s-o ia razna si ele. Un colosal hohot de ras izbucneste; toti care sunt cu mine se hlizesc cu gura pana la urechi de parca as fi facut cine stie ce comicarie. In timp ce mi se explica faptul ca detunatura este efectul sonor al „puscaturii” de la cariera de piatra care are loc zilnic la aceasta ora, pentru a dizloca roca. Mai rasuna o explozie nu mai putin zgomotoasa decat prima; nervii o iau iarasi razna dar reusesc sa ma stapanesc tradandu-ma de data asta doar porintr-o scurta tresarire. Pe munte, de-a lungul anilor, ingerul cel bun m-a ferit de spaime dar acum dupa aproape trei zile de veghe asupra-mi, obosit poate, a atipit lasandu-ma prada groazei provocate de oameni si nu de ursi, lupi sau alte vietati mai putin fioroase decat omul. Acum imi explic si lipsa  intentionata a ochiurilor de geam. Odata pericolul trecut, fiecare se duce la treaba sa eu ramanand cu cele doua tiganci (despre care aflu ca sunt soacra si nora ). Discutam si ascult din gura batranei o alta povestire despre intalnirea cu ursul. Era pe munte, cu nepotii ei, la cules de smeura; culegeau atenti doar la fructe si patrunzand adanc in smeuris se pomenira nas in nas cu ditamai ursul care, ridicat in doua picioare ca omul, se delecta cu fructele arbustilor. Tiganca, imi povesteste in continuare, dupa momentul de spaima grozava care o inlemnise, se retrage foarte incet, pas cu pas, nepierzandu-l din ochi. Fiara ii urmareste, curioasa parca, miscarile fara a face vre-un gest. Femeia, ajunsa la o oarecare distanta, vrea sa-l imbuneze pe regele padurii; scoate din traista un colt de paine ce-l avea sa potoleasca foamea nepotilor si-l arunca ursului. Acesta apuca painea in labe, o miroase, o lasa sa cada si intorcand spatele pleaca leganand uman din solduri. Tiganca isi ia usurel nepotii si se retrage cu spatele, iar cand se afla la o distanta apreciabila de locul intalnirii de ”gradul zero” o ia in pas grabit hotarata ca niciodata, cate zile va mai trai, sa nu-i mai calce piciorul pe acolo.

Privesc impacientat la ceasul care arata ca trenul trebuia sa fi sosit demult; am o usoara banuiala amintindu-mi ca aseara soarele se incapatanase sa se mentina pe cer cu toate ca ceasul imi spunea ca asfintise, in consecinta merg la impiegat sa-l intreb cat este ora. Banuiala mi se confirma; ceasul meu este cu o ora inainte dar nu din cauza lui ci pentru ca in timpul noptii se trecuse la ora oficiala de iarna. In sfarsit, un tren compus din trei vagoane trase de o locomotiva de 2100 C.P. (halal exploatare eficienta) condusa de un „as” care demareaza in tromba, ca la formula 1  si franeaza cu disperare la oprirea in gari ma lasa pe peron la Vatra Dornei Bai. Imi dezinfectez gatlejul cu o bautura ce are gust de spirt de lustruit mobila,  la barul supranumit „Scufita Rosie” apoi ma cuibaresc intr-un colt al unui compartiment de vagon din acceleratul  342 Timisoara-Iasi sosit surprinzator de repede… doar cu 30 de minute intarziere. In compartiment, printre alti tovarasi de calatorie, am si o familie din Buzau, sot si sotie, dumnealui timorat ca-i cu „Pietrele Doamnei”  in rinichi si care, cand uita de ele, isi aminteste de fapte deosebite savarsite de el in razboi cand a salvat de la distrugere nu stiu cate plutoane, tunuri si ofiteri, pentru ca de atunci i se trage lui cu piatra la rinichi de nu stie la care doctor sa se mai duca pentru ca toti vor sa-l opereze dar el nu vrea sa fie operat … ca de cand a fost el in razboi de a salvat  o baterie de tunuri din mana rusilor si pe capitanul care o comanda, ca daca nu era el … pietrele de la rinichi il dor dar numai cand este vreme rea il dor tare asa ca s-a hotarat sa se opereze pentru ca … in razboi avea el un prieten doctor  care venea pe la el la magazie (aha, deci povestitorul a facut razboiul la aprovizionare !) fiind doar plutonier ( !) si care suferea si el (doctorul) de asa ceva si cu toate ceaiurile pe care le-a incercat nu a putut face nimic … dar el cand regimentul era inconjurat de rusi l-a salvat din incercuire… pentru ca pietrele de la rinichi … . dar eu sunt departe si vorbele-i trec pe langa mine risipindu-se in compartiment. Un altul, tot din apropiere de Buzau, vine de la fecioru-i care face armata la Timisoara, la graniceri … este si agent secret … atat de priceput si apreciat este  ca nu stie nimeni ca-i agent secret … . Prinde cate un moment de respiro  al „con-buzoianului”, cel cu tunurile si pietrele la rinichi si povesteste in continuare prin ce misiuni secrete a mai fost feciorul sau  care este agent secret la o unitate de graniceri din Timisoara.

Ma simt cu rabdarea la limita-i inferioara  si pentru a  scapa mai repede de ei ii lamuresc ca este mult mai bine sa coboare la Suceava, pentru a schimba trenul, si nu la Pascani, asa cum intentionau dumnealor. Afland, in sfarsit, linistea mult dorita pot trage un pui de somn trezindu-ma doare in scrasnetul franelor la oprirea trenului in Iasi. Cu talpile fripte de usturime si cu o mare dragoste fata de oameni, pe care incep sa-i pretuiesc mai mult acum, dupa calatoriile-mi solitare, sa-i iubesc apreciindu-le calitatile, sa fiu ingaduitor cu lipsurile lor gandindu-ma ca nici eu nu sunt perfect si poate depasesc in lipsuri pe multi din jurul meu.

Acasa le gasesc pe Cecilia si Antonella asteptandu-ma cu masa pusa si in timp ce ciugulesc cate ceva din cele pregatite de mancare le fac marturisiri din avalansa  de impresii cu care m-am intors, despre frumusetile vazute si oamenii pe care i-am cunoscut, despre intamplarile traite in zilele petrecute pe munte.

Si asa s-a incheiat sezonul meu de excursii din anul acesta, iar pana in mai, anul care vine, voi calatori pe aripile inchipuirii prin minunatele locuri pe care le-am calcat, visand la excursiile viitoare.

——————————