OFRANDE ABEONEI -XX-

OFRANDE ABEONEI-XX-

Simfonia Maramureşului.  Partea a I-a. Întâlniri de gradul zero.

 (Munţii Maramureşului, Munţii  Rodnei, 1-11 august 1990)

În memoria eroilor acestei povestiri care, între timp, au plecat în călătoria fără întoarcere

13 iunie 2008

              1.Miercuri. Soarele alunecă încet spre orizontul de dincolo de râul Suceava lungind, a odihnă pentru noapte, umbra copacilor. O adiere ce curge dinspre munte răcoreşte aerul înfierbântat peste zi. În copacii cimitirului de peste drum păsăretul îşi acordează trilurile pentru concertul serii. Stau la o masă în curtea bătrânului Ivan, tatăl unui vecin de-al meu, şi ne cinstim cu un pahar de ţuică. Mă aflu pentru prima dată la Vereşti, un sat mai răsărit din apropierea vechii capitale a Moldovei, Suceava lui Ştefan cel Mare.Calmul şi liniştea ce domnesc aici, căldura cu care am fost întâmpinat de domnul şi doamna Ivan îmi induc o extraordinară linişte sufletească. Sorbim din păhăruţul cu ţuică şi vorbim de-ale noastre, de-ale ceferiştilor (gazda mea este meseriaş la revizia de vagoane din Suceava). Lucian, nepotul lor, vine cu ceştile aburinde, cu cafea, şi se aşează şi el la vorbă. Îi spun domnului Ivan ce vom face în următoarele zile.

             Dar cum am ajuns la Vereşti? Fiind în concediu de odihnă, încălzit de escapada de acum o lună din Piatra Craiului, mi-am programat o nouă ieşire la munte dar de data asta cu gând de a stabili un record în ce priveşte durata excursiei. Îmi fac planul pentru parcursul a douăsprezece zile. Pentru prima dată îmi propun o asemenea durată care, în general, până acum, era de în jurul a trei zile. Pentru realizarea ei apar două probleme noi; prima ar fi procurarea unui cort pentru a nu mai fi legat de un anumit loc unde să înnoptez, iar a doua în găsirea unui tovarăş. Din experienţa celor câţiva ani ştiu ca după a treia zi începe să mă apese singurătatea. Problema cortului o rezolv împrumutându-l de la cumătrul meu Valeriu Cristea, iar ca tovarăş de drumeţie îl găsesc pe Lucian, un tânăr de 18 ani cu o constituţie fizică ce-mi dă încrederea că nu-mi va crea probleme. Aceste două puncte fiind rezolvate îmi fixez traseul următor:

-cu trenul de la Iaşi la Câmpulung Moldovenesc;

– cu autobuzul de la Câmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei, până aproape de Izvoarele Sucevei, în locul unde se ramifică şoseaua spre Bobeica.

Urmează drumeţia pe munte, în trei etape, astfel:

– Bobeica, culmea Jupania-Toroioaga din Munţii Maramureşului şi coborârea în Baia Borşa, apoi la Borşa;

– după o pauză de o zi voi traversa Munţii Rodnei pe traseul Pietrosul, Rebra, Buhăescu, Repede, culmea Lapelui Mic, cabana Farmecul Pădurii, Sângeorz Băi

–traversare a Munţilor Bârgăului, peste Heniul Mare, la Colibiţa

– după o pauză de o zi voi urca pe Bistriciorul şi de aici, pe creasta Călimanului până pe Negoiul Unguresc de unde, coborând pe Culmea Tămăului, pe la Pietrele Roşii şi Doisprezece Apostoli, voi merge la Vatra Dornei. Pentru că s-a ivit o problemă, pe care Lucian a primit misiunea s-o rezolve la Vereşti, am făcut acest popas, neprevăzut iniţial. Am plecat din Iaşi cu acceleratul de Timişoara, în jurul orei 15.00, am coborât la Vereşti urmând să ne continuăm drumul mâine în zori,cu un accelerat ce vine de la Bucureşti având destinaţia Vatra Dornei. Pentru a nu căra cu noi bagajele destul de grele l-am rugat pe impiegatul de serviciu şi acesta, amabil, ni l-a băgat într-o magazie urmând să le luăm la plecare.  Acum pe cer sclipesc stelele, iar greierii şi mierlele cântă în delir, a vreme bună.

             2.Joi. Într-adevăr este o vreme splendidă. Cerul înstelat este de un albastru intens, iar o adiere uşor umedă vine dinspre apa Sucevei. Mergem la gară şi când trenul soseşte ne instalăm singuri într-un compartiment având condiţii ideale să ne continuăm somnul. Abia se luminase de ziuă când, în autogara de la Câmpulung Moldovenesc, căutăm cu ochii pe tabla cu mersul autobuzelor să vedem când pleacă prima cursă în direcţia pe care vrem s-o urmăm. Constat că m-am născut sub o stea norocoasă pentru că nu mai avem de aşteptat decât aproximativ o oră.

             Şi pornim la un drum frumos pe valea Moldovei prin sate de bucovineni gospodari, cu case deosebit de frumoase. Şoferul, foarte amabil, ne lasă în cel mai apropiat punct de unde putem prinde drumul spre Bobeica şi la ora zece începem marea aventură de douăsprezece zile.  Urcăm pe un drum forestier foarte bine întreţinut. Rucsacul meu este mai greu ca a altădată fiind încărcat cu cortul şi mâncare pentru două săptămâni. În plus, cu lecţia învăţată în Piatra Craiului, car după mine canistra cu şase litri de apă. Lipsindu-mi un ghid al Munţilor Maramureşului, mă orientez după o hartă din revista România Pitorească în care zona de legătură dintre extremitatea nordică a Obcinei Mestecănişului şi cea estică a munţilor Maramureşului nu este destul de clară. Mă orientez după un mic segment din harta Obcinelor Bucovinei şi un detaliu din România Pitorească. Pun însa mai mare bază pe informaţiile obţinute de la localnici care, auzind unde vrem să mergem, ne privesc cu ochi mari încât îi bănuiesc făcându-şi cruce cu limba.      Trecem prin satul Bobeica şi ajungem în pasul Cârlibaba, punct de trecere din bazinul hidrografic al râului Moldova spre valea Ţibăului. Întâlnim o femeie ce vine pe plai purtând pe umăr o traistă ce atârnă greu. Se opreşte, ne dă bineţe şi ne întreabă încotro mergem. Auzind de ţinta noastră ne dă indicaţii amănunţite, iar la despărţire scoate din traistă o bucată mare de urdă şi ne-o dă sfătuindu-ne să o mâncăm la prima masă pentru că altfel se poate altera. Coborâm scurt la apa Ţibăului, ne oprim la ramificaţia drumului spre Cârlibaba şi întindem masă mare de prânz ospătându-ne şi cu excepţionala urdă dată de bucovineanca ce o întâlnisem, potolindu-ne setea cu apa cristalină a râului care îngână neînţelese balade curgând pe lângă noi. Timpul este excepţional îndemnându-ne la drum, aşa că nu mai zăbovim mult după ce ne refacem forţele şi completându-ne provizia de apă o luăm pe drumul ce se orientează spre vest, în lungul râului, spre vârful Preluca Căţelei. În acest loc drumul se apropie foarte mult de graniţa cu U.R.S.S. şi mă tem să nu o trecem fără a ne da seama. Dar un alt om pe care-l întâlnim, venind de la o stână, ne linişteşte spunându-ne că de ţinem drumul nu avem de ce ne teme. După vre-o oră de mers de la locul de popas drumul intră în pădure lipsindu-ne de farmecul depărtărilor. Calea ni se întretaie la un moment dat cu a unui autocamion care ne sileşte să ne aruncăm disperaţi în şantul de pe marginea drumului. Mergem mereu prin pădure, trecem uneori prin poieni înflorite şi curând ne iese în cale un autoturism. Facem semn să oprească şi mai cerem lămuriri. Ni se spune să nu ne abatem de la drum pentru că aşa este exclusă posibilitatea de a ne rătăci. Nu-mi este teamă că mă voi rătăci dar aş vrea să ştiu sigur numele locurilor prin care merg pentru că asupra hărţii am mari îndoieli.

           Trecem de pasul de la Preluca Căţelei şi coborâm într-o poiană largă unde întâlnim o turmă de oi. Ciobanii ne spun că ne aflăm în poiana Jupania şi ne îndreaptă pe un drum care, spun ei, e cel mai scurt şi mai bun spre vârful Jupania pe care-l vom recunoaşte după o cruce de lemn. De aici va trebui să urmăm un alt drum care ne va duce pe creastă spre Toroioaga până la care nu mai este mult, putând ajunge până în seară. Urmăm indicaţiile şi ajungem la vârful cu crucea. Am îndoieli că acesta ar fi Jupania pentru că nu prea are aspectul unui vârf de 1853 m. Facem un popas pentru fotografii şi admirăm împrejurimile frumoase, cu munţi împăduriţi dar pe care, spre părerea mea de rău, nu-i pot identifica. Lucian se plânge că a făcut o bătătură dar refuză să i-o operez. Am învăţat dintr-o broşură cum se procedează în cazul unei băşici umplută cu lichid făcută din cauza încălţămintei. Începem să coborâm luând-o pieziş prin păşune. După vre-o zece minute Lucian, chinuit de usturimea din talpă acceptă să-l „doftoricesc“. Ne aşezăm pe iarbă, scot trusa medicală şi după ce îşi scoate bocancul şi ciorapul iese la iveală o băşică nu prea mare, usor colorată în roşu; i-o dezinfectez cu iod, la fel procedez cu o lamă de ras nouă după care fac o mică incizie si cu câteva comprese sterile elimin lichidul rozaliu de sub piele – aceasta rămânând intactă se aplica pe zona în suferinţă, ca un prim pansament – pudrez cu antibiotic, acopăr cu un leucoplast cu rivanol (ex. Romplast) apoi Lucian încalţă ciorapi curaţi. Se pare că operaţia, absolut nedureroasă, are un efect miraculos, „pacientul“ declarând că nu mai simte nimic.

          Ne continuăm drumul în coborâre uşoară, ocolim o stână şi obârşia unei văi apoi intrăm din nou în pădure, urcăm pe o potecă, urcuş aspru care scoate sufletul din noi, până ajungem în marginea superioară. Mă simt obosit şi cum văd în apropiere un izvor, iar lemne sunt din belşug, hotărăsc loc de popas pentru noapte. Ne aflăm pe coasta prelungă a unui munte, într-o poiană ce-l înconjoară ca un brâu, mărginită jos de pădurea de brad, iar sus de un imens desiş de jnepeni. Pe pajişte se văd păscând multe vaci şi tauri. În timp ce eu instalez cortul, cam cu dificultate din cauza lipsei de experienţă, Lucian face provizie de lemne. Când tabăra este gata şi la focul aprins fierbe apa pentru ceai, soarele încă nu a apus. Timpul este în continuare plăcut, cerul parţial înnorat dar aerul este călduţ. După ce servim cina Lucian se retrage în cort dar eu mai rămân afară fermecat de frumuseţea locurilor care mă înco njoară. Este linişte, nu adie nici un fir de vânt, doar în răstimpuri, de undeva din vale, de la vre-o stână, se aude lătrat de câini. Lungit în faţa cortului, lângă foc, mă simt cuprins de un ciudat sentiment de fericire. Îmi iau caietul de însemnări, îmi pun în spate flanela de trening pentru a mă apăra de adierea răcoroasă ce s-a iscat când soarele a dispărut după dunga muntelui şi mă lungesc lângă foc pregătit să-mi notez impresiile zilei. În jurul meu încep să se adune taurii de pe pajişte, care se apropie periculos de mult de cort mirosindu-l curioşi, astfel că sunt nevoit să-i alung. În timp ce scriu lumina zilei scade tot mai mult astfel că la un moment dat nu mai văd. Mă lungesc pe burtă lângă foc şi la lumina acceptabilă a flăcărilor îmi continuu sacrisul. Sunt atât de cufundat în ceea ce fac încât nu mai bag în seamă nimic din jurul meu. La un moment dat ceva, nu ştiu ce, mă face să ridic privirea de pe foaia de hârtie. Înlemnesc. În întuneric, în apropierea focului, zăresc pe deasupra flăcărilor ceva alb de formă ovală din care ţâşnesc cu intermitenţă, în jos, două fuioare de fum; la o palmă deasupra lor strălucesc doi cărbuni aprinşi din dreptul cărora se desprind îndreptându-se lateral două iatagane turceşti …  Diavolul !!! urlă spaima în mine oprindu-mi bătăile inimii şi înţepenindu-mi limba în gură să nu-mi pot face cu ea semnul crucii. Strig disperat către raţiune care, conectându-se la creierul meu, îmi redă luciditatea. Mă concentrez asupra arătării din faţa mea şi disting în lumina flăcărilor focului un cap de vacă, pufnind speriată de foc sau, poate, de mine; în răcoarea serii respiraţia i se transformă în două fuioare de aburi, iar lumina flăcărilor i se răsfrânge în ochi şi coarne. Mânios de spaima ce am tras-o iau un băţ şi o alung de lângă mine. Dar nu trece mult şi iar o aud pufnind pe nări, dincolo de foc. După mai multe încercări, temându-mă totuşi de multele vaci (poate şi tauri) care sunt în jur aprind un capăt de lemn mai lung şi cu acesta le alung pe toate până departe, în marginea pădurii. Mă întorc la cort ghidându-mă după flăcări, jubilând de satisfacţia victoriei obţinute. Mă lungesc din nou lângă foc dar nu mă mai pot concentra la scris din cauza extazului de care mă simt cuprins … Doamne, ce toreador straşnic ar fi ieşit din mine dacă pe mama ar fi prins-o durerile facerii în Spania! Din când în când se mai aude câte un pufnet prin preajmă dar de foc nu se mai apropie nici un animal. Totuşi, preventiv, mai mă reped spre întuneric aruncând cu pietre, agitând lumina lanternei şi capătul aprins al băţului. Cam în jurul orei 23.00 vacile (şi poate taurii) se decid să abandoneze câmpul de bătaie. Bănuiesc că nu atât în urma manifestării mele agresive, cât datorită faptului că nu au descoperit în mine cu ce fel de fiinţă au de-a face pentru că în timpul atacurilor nu scot nici un sunet simţindu-mă caraghios să mă apuc de strigat de unul singur în toiul nopţii, în creierul muntelui.Nu mi-e somn, iar cerul de un albastru foarte închis pe care licăresc puzderie de stele mă ţine lungit pe spate cu ochii spre el. Totuşi fiind destul de târziu, iar mâine trebuie să plecăm cât se poate de dimineaţă, pun un braţ zdravăn de lemne pe foc după care intru în cort, îmi fac pernă din bascheţii pe care-i bag în husa sacului de dormit şi cu gândul la vitele care pot oricând să apară încerc să adorm dar nu pot.

            3.Vineri. Cred că era bine trecut de miezul nopţii când ploaia a început să zuruie pe pânza cortului, adormindu-mă. Nu mă tem că bagajele noastre, lăsate afară, s-ar găsi în pericol de a fi udate pentru că, prevăzător, le învelisem bine cu o folie de polietilenă. Şi dorm profund, fără vise, până la ora 5.30 când, trezindu-mă, scot capul din cort. Inspectez vizual bagajele şi văzând că nu-i nimic clintit de la locul lui, precum şi că afară încă picură, mă ascund din nou în sacul de dormit şi întorcându-mă pe partea cealaltă îmi continuu somnul. Când mă trezesc din nou este ora şapte, iar pe pânza cortului nu se mai aud picăturile de ploaie. Scot nasul din sacul de dormit, apoi din cort, şi-mi fac ochii roată. Nu mai plouă; deasupra capului se vede cerul albastru-azuriu, doar pădurea şi desişul de jnepeni revarsă valuri de ceaţă care împiedică razele răsăritului de soare să ajungă până la noi. Totuşi aerul extrem de plăcut al dimineţii prevesteşte o zi splendidă. Aprind focul, pun ibricul pentru ceai la încălzit, apoi mă deplasez la izvorul din apropiere să alung cu câţiva pumni de apă rece zdrenţele de somn care mai atârnă de mine. Îi dau apoi deşteptarea lui Lucian care se plânge că azi noapte am sforăit atât de tare de s-a speriat crezând că-i ursul. Îl cred pentru că până dimineaţă taurii nu au mai venit … temându-se, poate, de urs. Cât timp luăm micul dejun încerc să descurc încâlcitura de linii care închipuie pe hartă culmi de munte, ape şi drumuri. Aşa cum am scris mai sus despre îndoiala asupra faptului că vârful pe care am ajuns ieri după amiază ar fi fost Jupania, aceasta se menţine; dacă ar fi aşa ar însemna că acum ar trebui să fim în apropierea imediată a vârfului Toroioaga lucru care mi se pare puţin probabil, doar dacă acesta ar fi ascuns după spinarea de munte sub care am înnoptat. Despre acest lucru urmează să ne convingem în scurt timp.

              Strângem cortul, facem bagajele şi pornim la drum orientându-ne la început spre est, apoi ocolind capătul culmii ne orientăm spre vest. Mergem pe un drum de căruţă care în curând se afundă în desişul de jnepeni începând să coboare accentuat. Mergem greu din cauza făgaşelor săpate de râurile ce iau naştere în urma ploilor şi după vre-o jumătate de oră de la intrarea între jnepeni ieşim la luminiş. Văd în faţa noastră o culme înaltă acoperită de păşuni care urcă până într-un pinten ce-l bănuiesc a fi vârful Toroioaga dar nu sunt sigur. Urcasem pe acest vârf abordându-l dinspre valea Vişeului, iar acum vin exact din partea opusă care poate avea altă înfăţişare. Priveliştea este splendidă aşa că chiar dacă am ratat obiectivul propus să-l atingem astăzi nu-mi pare rău. Drumul ne scoate perpendicular pe un fir de apă pe care-l traversăm şi începem a urca coasta. După un dâmb zărim o stână în jurul căreia sunt adunate oile la muls; şi cum unde sunt oi sunt şi câini opintim din greu ocolind-o mult prin stânga atacând un versant pe care cresc, risipiţi, mai mulţi molizi. După ce ne îndepărtăm suficient de mult de pericol coborâm la drum. În faţă apare un vârf de sondă care treptat, pe măsură ce înaintăm, iese parcă din pământ întregindu-se. Ajungem la ea şi stăm de vorbă cu oamenii ce trebăluiesc aici. Aflu că locul se numeşte Fântâna Stanchii, iar muntele sub care am dormit aseară se cheamă Ciungii Bălăsânii. De Toroioaga habar nu au. Unul din ei îmi spune că relaţii mai sigure pot lua de la administratorul cabanei I.P.E.G. care se află puţin mai în deal. Plecăm în continuare, în urcuş domol şi după ce trecem de o spinare pusă de-a curmezişul în faţa noastră, pe culme, într-o poiană înconjurată din trei părţi de pădure, vedem clădirea cabanei lângă care staţionează două Dacii în jurul cărora se învârt câţiva oameni care, până ajungem noi acolo, se urcă în maşini şi pleacă; cu ajutorul binoclului văd că acestea au număr de Iaşi. Intrăm în cabană şi luăm legătura cu administratorul. După ce îi explic de unde venim şi unde vrem să mergem, îmi spune că am greşit drumul dar cel mai bine ar fi să mergem împreună pe vârful din spatele cabanei de unde se vede totul în jur şi să-mi explice. După zece minute ajungem într-un loc de unde se deschide o privelişte magnifică spre munţii din jur. Şi aici, Timiş Vasile Călina, cabanierul, mă lămureşte unde am greşit. Într-adevăr, vârful Jupania nu este acela care mi l-au indicat ieri ciobanii, ci mult mai la vest de Ciungii Bălăsânii; pentru a ajunge acolo ar fi trebuit, din locul unde am înnoptat, să ne orientăm spre apus (deci în direcţia opusă celei pe care am urmat-o noi) şi ajungând la Jupania am fi prins Culmea Cataramei. Dar pentru a nu face drumul înapoi vom urma alt traseu, mai scurt din locul unde ne aflăm. Astfel, va trebui să coborâm la firul apei, râul Ursu, în Tarniţa Bălăsânii, iar de aici, pe o potecă ce urmează limita dintre pădurea de molid şi desişul de jnepeni ce coboară din dunga Ciungilor Bălăsânii, să mergem spre vest până la Culmea Cataramei – vorbind îmi arată cu degetul traseul pe care va trebui să-l urmez – apoi mă voi abate la stânga în unghi drept şi urmând culmea de la obârşia Vaserului voi urca pe Prislopul Cataramei şi Gâlu, spre Toroioaga (localnicii îi mai spun Socolescu, după numele patronului ale căruia fuseseră cândva minele de la Baia Borşa). Ca punct de reper pe Gâlu voi avea nişte construcţii şi sus, spre Toroioaga, antena unui releu de televiziune. Apoi, la solicitarea mea, îmi numeşte succesiunea de vârfuri ce se leagă prin culmea dinspre sud (orientată aproximativ est-vest): Vârful Mare, Strungi, Cornedei, Dealul Negru, Cearcănul.

             Timpul este destul de înaintat astfel că şansele de a ajunge până în seară pe Toroioaga sunt minime, iar până la Borşa imposibile. Culmea spectaculoasă ce se desfăşoară în faţa cabanei mă determină, prin splendoarea ei precum şi prin priveliştea ce bănuiesc că s-ar vedea de pe unul din vârfuri spre Munţii Rodnei, să cer găzduire aici şi să amân plecarea spre Toroioaga şi Borşa pentru mâine dimineaţă. Cererea îmi este aprobată cu multă amabilitate. Coborând la cabană îi comunic lui Lucian hotărârea pe care am luat-o şi cu care el este de acord. După ce suntem instalaţi într-o cameră la etaj, cu balconul spre priveliştea ce mă fermecase, ne decidem să servim masa de prânz apoi să plecăm într-o escapadă pe tentanta culme ce mă oprise aici.

           Aşadar, după ce mâncăm de prânz şi ne delectăm cu câte o cafea generoasă, plecăm uşori, zburând parcă, lipsiţi de greutatea bagajelor, apucând-o pe drumul ce pornind din faţa cabanei se orientează spre sud. Trecem pe sub Vârful Mare şi Vârful Strungi, ambele acoperite cu îmbrăcăminte deasă de jnepeni, apoi părăsim drumul şi urcăm direct pe vârful Cornedei unde facem popas privind în toată splendoarea ei culmea principală a Munţilor Rodnei – în faţă – şi spinarea Bălăsânii (i se mai spune şi Ciungi, sau Ciungii Bălăsânii) acoperită cu desiş compact de jnepeni în dosul căreia am dormit azi noapte – în spate. Trebuie să fac o precizare; de la cabanier am învăţat două noţiuni noi referitoare la munte, faţa muntelui şi dosul muntelui. Am impresia că aceste două noţiuni, cu rol de orientare, se aplică munţilor care au aspect prelung, aşa cum arată Bălăsâna. De exemplu, în acest caz, versantul dinspre Fântâna Stanchii este numit Faţa Bălăsânii, iar partea opusă Dosul Bălăsânii; nu am reuşit să-mi dau seama pe ce criteriu se fixează „faţa“ şi „dosul“ unui munte. Plecăm de pe Cornedei urcând pe Dealul Negru (bănuiesc că este numit aşa din cauza rocilor foarte închise la culoare din care este format) apoi trecem uşor abătându-ne puţin spre dreapta pe culmea scurtă ce ne duce pe vârful Cearcănul (1842 m.). Ne aşezăm pe stâncile de la cota maximă şi ne încălzim sufletele la priveliştea ce se deschide la picioarele noastre, dincolo de valea adâncă a Vişeului. Coasta sudică a spinării pe care ne aflăm este brăzdată de văi adânci săpate de apele al căror nume încerc să-l identific după hartă; Hajmarul Mare, Cercănelul, Stâna Sasului, precum şi altele al căror nume nu este trecut. Între ape se ridică plaiuri prelungi pe care sumedenie de turme se înşiră îndreptându-se spre stânele adăpostite sub câte o coastă. Pe o culme dinspre răsărit trece incitant –invitându-te la călătorie – drumul ce vine dinspre Fântâna Stanchii şi se îndreaptă spre Pasul Prislop. Spre apus se vede masivul vârf al Toroioagăi din spatele căruia stâlpul unui releu ţâşneşte împungând cerul. De dincolo de Vişeu se ridică, într-o privelişte unică, zidul ca de cetate al Munţilor Rodnei cu „turnurile de apărare“ ale Ineului şi Pietrosului la extremităţi. Tocmai jos, cuibărită la sânul culmii Runcu, se vede şăgalnica staţiune turistică din spatele căreia urcă, ca o potecă pentru uriaşi, pârtia de schi pe care se înşiră, ca o salbă, telescaunul. Dinspre sudul văii Stânei Sasului se ridică zvon de talancă şi imediat apar „cercetaşii“ încarnaţi în făptura impresionantă a trei ciobăneşti – doi albi ca zăpada şi celălalt cu pete negre. Se opresc la mică distanţă de noi şi ne cercetează cu atenţie mai întâi, apoi unul se apropie prudent arătându-şi din când în când colţii, dar nu a zâmbet. Îl temperez pe Lucian pe care-l simt foarte încordat şi urmăresc, fără să mă mişc, ce face dulăul. Acesta continuă să se apropie prudent împingându-şi nasul înainte,amuşinând în direcţia noastră. De după o altă stâncă apare mai întâi pălăria apoi şi ciobanul care se îndreaptă alene spre noi privind, amuzat parcă, scena ce i se desfăşoară în faţa ochilor. Câinele îşi apropie nasul la un deget de urechea mea până-i simt suflarea caldă şi umedă. Zăboveşte aşa preţ de câteva clipe apoi se retrage, nu prea mult, lateral şi, scoţând o imensă limbă roşie se lungeşte pe o piatră; ceilalţi doi, ca scăpaţi de o povară, încep a mirosi pietrele din jurul nostru marcându-şi, cu scurte jeturi de urină, arealul. Între timp a ajuns şi ciobanul lângă noi; ne salută şi aprinzându-şi o ţigară se aşează pe o piatră. Turma se prelinge prin preajma noastră într-un şir interminabil, strecurându-se printre două stânci, oaie după oaie, apoi ieşind în păşune se risipeşte la păscut. Ciobanul trage ultimul fum din chiştocul ţigării apoi, odată cu ultima oaie care se strecoară pe lângă noi, ne adresează un „la bună vedere“, scoate un strigăt neînţeles urmat de un fluierat ascuţit şi bâta-i zbârnâie prin aer disciplinând un berbec neascultător care, într-un zgomot dogit de talancă, îşi ia locul în turma ce se îndepărtează pe culme, spre Dealul Negru. Pe lângă noi mai trec nepăsători încă vre-o patru dulăi, unul mai impozant decât celălalt, fluturându-şi în sus cozile flocoase. Îi lăsăm să se îndepărteze la o distanţă acceptabilă apoi ne ridicăm şi noi să facem cale întoarsă.De undeva, de jos, se ridică glas de trâmbiţă scoţând nişte sunete modulate inducându-mi în suflet o plăcută emoţie ce-mi face pielea ca de găină. Caut sursa acestui „cântec“ şi o găsesc întrupată într-un ciobănel ce se află pe muchia Gruiului Lung, puţin mai sus de o stână. Stăm până ce trâmbiţaşul termină „ce are de spus“ apoi ne îndreptăm către cabana de la Fântâna Stanchii. Când ajungem din nou la drum, de după o mică muchie, ne iese altă turmă în cale, turmă care mă face, pentru o clipă, să mă cred Guliver în Ţara Piticilor. Totul este la scară redusă: oile, clopotul, ciobanul şi … da! şi câinele, un ghemotoc de păr alb care luptă din greu deplasându-se prin iarba mai mare ca el, pe ochiul stâng are o pată neagră care-i dă un aer fioros, de pirat. Dar iluzia nu durează mult. Doar până piciul, stăpânul turmei de miei, mă salută cu glas subţire. Este o gâgâlice de copil, creştetul abia-i ajunge în dreptul curelei mele de la pantaloni, şi este vorbăreţ nevoie mare. Ne aşezăm pe un mal înierbat şi stăm „de taină“.Aflu că este fiul „gazdei“ de la o stână din apropiere (în Maramureş „gazdă“ este numit stăpânul stânei), că este din Fântâna –micuţa localitate din jurul Complexului Turistic Borşa – că este în clasa a doua dar nu merge la şcoală că nu-i place; lui îi place cu „turmuţa“de miei pe munte. Năzdrăvanul căţeluş, viitor mascul de mioritic, este tare jucăuş şi-şi face de lucru cu unul din degetele mâinii mele înfingându-şi dinţii, ascuţiţi ca acele, până se sperie de strigătul meu de durere şi fuge ascunzându-se în dosul micului său stăpân. Ghemotocul de lână cu ochi negri de cărbune mă face să mă îndrăgostesc de el. Întreb pe stăpân de unde-l are şi acesta îmi spune că l-a cumpărat. „Cât ai dat pe el?“ îl întreb. „Nimic“, primesc răspunsul naiv al copilului. „Îţi dau o sută de lei pe el dacă mi-l vinzi“,  îl încerc eu. „Puteţi să-l luaţi fără să-mi daţi bani“, se leapădă fără regret ciobănelul de micuţul şi drăgălaşul patruped. Tentaţia este mare şi dacă nu aş avea în faţă încă multe zile de mers, iar căţelul nu ar fi atât de mititel l-aş lua să-l duc la gospodăria părinţilor mei, la Vutcani.  Seara se apropie cu paşi repezi aşa că ne ducem fiecare în drumul nostru; copilul, în sunetul cristalin al clopoţelului de la gâtul unui berbecuţ, se îndreaptă către stâna din valea râului Ursu, iar noi spre cabana de la Fântâna Stanchii. Flămânzi nevoie mare cinăm mâncând ca nişte sparţi apoi cădem laţi la pat, frânţi de oboseală.

            4.Sâmbătă Dimineaţa mă întâmpină cu soare strălucitor. Ies în balcon să cercetez împrejurimile. Astă noapte a plouat şi deasupra pădurii din jur se ridică fuioare de negură. Cerul este senin prevestind o vreme frumoasă. Ne facem bagajele şi, după ce servim un mic dejun îmbelşugat, ne luăm rămas bun de la primitoarele gazde, în jur de ora opt, luând apoi drumul muntelui. Ţinta este vârful Toroioaga şi oraşul Borşa dar nu mi-ar displace încă o noapte petrecută în cort pe munte. Luăm calea întoarsă pe unde am venit ieri, pentru a coborî în Tarniţa Bălăsânii. Trecem pe lângă sondă, dăm bineţe muncitorilor care lucrează aici, şi văzând că de la stâna din vale oile au plecat pe munte cercetez cu binoclul căutând câinii, însă aceştia lipsesc. Asta înseamnă că nu mai trebuie să ocolim, deci o luăm direct spre stână. Când trecem prin dreptul ei un cioban iese din construcţia solidă din bârne, să dureze sute de ani, cu oarece treabă. Dăm bineţe. Ni se răspunde şi suntem invitaţi să intrăm în stână. Lucian se codeşte dar văzând că suntem solicitaţi cu insistenţă, rugaţi chiar, îl conving că nu-i frumos să refuzăm şi-i propun să intrăm doar puţin. Ne abatem deci din drum şi lăsăm rucsacurile din spate. Înăuntru mai sunt încă doi oameni care trebăluiesc la preparat caşul. Suntem întâmpinaţi cu amabilitate şi invitaţi să luăm loc la masă. Ni se pun în faţă castroane cu felii de urdă şi caş, stropite cu smântână precum şi o mămăligă încă aburindă. Deşi la cabană mâncasem, nu ne îndurăm să refuzăm ospitalitatea gazdelor noastre (ar fi fost o mojicie) şi mă hotărăsc să ciugulesc din fiecare câte puţin. Dar mă pomenesc îndopându-mă zdravăn din mâncarea deosebit de gustoasă. La urmă apare pe masă încă un castron cu jintiţă care tocmai fusese luată de pe foc. Doar cureaua de la pantaloni mă opreşte din mâncat; nu mai are găuri ca s-o lărgesc. În timpul acesta stăm de vorbă cu gazdele noastre care ne spun că sunt din Săcel, de pe Iza. Sunt curioşi ce cărăm cu noi în bagaje şi dacă sunt grele. Le explic ce conţin rucsacurile, iar despre greutate îl îndemn pe unul din ei să încerce să-l ridice pe al meu. După ce se screme de vre-o două ori la el se scarpină sub clop şi spune: „no, tunie dracu-n el, plin să sie cu brânză că nu-mi trebă!“ Dar cum timpul trece … ne băgăm sub rucsacuri şi ne luăm rămas bun de la gazdele noastre mulţumindu-le pentru felul cum ne-au tratat.

              Coborâm puţin şi ajungem în Tarniţa Bălăsânii apoi ne orientăm spre apus pe Faţa Bălăsânii păşind pe un drum clar, furând încet-încet din altitudine. Mergem la început pe pajişte apoi drumul se înfundă în pădure începând a urca accentuat; ploaia de azi noapte l-a înnoroit îngreunându-ne astfel mersul. Tăiem o poiană şi trecem pe lângă o stână lătraţi fiind, cu furie, de un câine legat în lanţ şi priviţi cu multă curiozitate de un copil. Şi ajungem la zona de demarcaţie dintre pădure şi jnepeniş. Deşi timpul este frumos, de pe molizii din stânga şi jnepenii impozanţi din dreapta, cu ramurile îmbrăţişate deasupra potecii, urmele ploii trecute ni se scutură în cap udându-ne până la piele. Mergem ocolind obârşia unei văi largi, când urcând, când coborând, însă fără diferenţe mari de nivel, trecem prin poieni din care ni se deschid privirii minunate privelişti spre panta accentuată a Gâliului pe care urmează s-o atacăm pentru a ajunge pe Toroioaga. După un timp pădurea se îndeseşte din nou, drumul se lărgeşte şi chiar apare, venită de cine ştie unde, o urmă de căruţă. Şi, într-un târziu, descindem într-o poiană largă, întinsă pe coasta unui munte, în mijlocul căreia se vede o troiţă. Poteca dispare în iarba înaltă, ne mai cunoscându-se nici o urmă, lăsându-ne nedumeriţi asupra direcţiei în care trebuie să mergem. Ar fi trebuit, după spusele cabanierului de la Fântâna Stanchii, să ne aflăm într-o poiană cu o stână de unde ar fi urmat să cobor în şaua de la obârşia Vaserului. Poiana există, stâna se vede în vale dar ce văd eu nu este locul unde ar fi trebuit să ajungem. În faţă se vede o culme, sfârşită într-o şa joasă de unde începe un urcuş prelung pe o muchie uşor împădurită în partea de jos, iar sus acoperită cu desiş de jnepeni prin care se conturează o potecă; mă nedumeresc nişte stâlpi, ca de gard, înfipţi pe dunga muntelui – dar nu poate fi vorba de un gard fiind prea rari – toate acestea parcă seamănă cu Toroioaga. Mergem lângă troiţă şi lepădăm rucsacurile din spate, îl las pe Lucian să se odihnească, iar eu, urmând o altă învăţătură din România Pitorească, plec să dau ocol poienii în speranţa regăsirii potecii. La un moment dat dau de una ce intră în pădure şi se îndreaptă spre şaua ce o am în faţă, până la care nu sunt mai mult de 15 minute de mers. Dar când mă întorc spre troiţă zăresc în direcţia din care venisem o culme de munte, asemănătoare cu cea pe care tocmai o studiasem, şi văd construcţia ce mi-o arătase ieri cabanierul de la Fântâna Stanchii şi despre care ştiu că se află pe Gâlu, locul pe unde trebuie să trecem în drumul nostru spre Toroioaga. Tocmai în marginea din vale a poienii apăruse o turmă de oi şi, vrând-nevrând, sunt nevoit a cere lămuriri ciobanului asupra drumului ce trebuie să-l urmez pentru a ajunge acolo. Strig cu glas ceva mai scăzut la cioban nevrând să mă apropii de oi unde aş lua contact cu câinii , ultimul lucru pe care mi l-aş dori. E drept că strigând nu prea tare, ciobanul nu m-a auzit. M-au auzit în schimb câinii. Şi în salturi mari, alergând în deal de parcă ar fi fost vale, au început să se apropie rapid de mine, lătrând fioroşi, făcându-mă să văd, înainte de vreme, oasele-mi albind câmpul. Lucian părăseşte postul de pază al rucsacurilor şi agitând băţul se apropie în goană de mine. Înlemnesc de groază, nu de câini, ci de băţul lui Lucian; i-l smucesc din mână şi-l arunc cât mai departe de noi şi de câini şi mai am timp să-l sfătuiesc să stea cât se poate de nemişcat, indiferent ce s-ar întâmpla. Haita ajunge la noi şi într-un asurzitor vacarm de lătrături ne înconjoară arătându-şi dinţii cât un deget de copil. Trag cu coada ochiului la Lucian şi-l văd galben ca ceara, stând nemişcat ca o statuie; săracul, de spaimă, chiar dacă ar fi vrut, nu putea face nici cel mai mic gest. Din vale, ciobanul se deplasează alene spre noi, ca filmat cu încetinitorul, de parcă cei şase-şapte dulăi, unul mai fioros ca celălalt şi gata să ne sfâşie, ne-ar fi lins cu umilinţă mâinile. Nu exagerez în ce priveşte numărul de câini pentru că în nemişcarea mea am totuşi tăria să-i număr. Din ceata în mijlocul căreia ne aflăm, se desprinde la un moment dat unul negru cu pete albe, înalt până la şoldul meu, cu părul lung de un lat de palmă, cu dinţii cât cuiele de prins scândurile în gard, având botul brăzdat de cicatrici(semne posibile ale vreunui duel cu Moş Martin sau cu vreun rival la mândruţe) şi se apropie de Lucian privindu-l ţintă în ochi. Nu mai latră dar din gâtlej i se aude, ameninţător, un mârâit cu greu reţinut. Se plasează în spatele lui (retrăiesc aidoma această scenă acum când scriu) şi prinde a-l mirosi; începe cu călcâiul piciorului stâng, se ridică de-a lungul piciorului până la fesă, îşi deplasează uşor nasul spre dreapta apoi i-l bagă între picioare şi-l loveşte uşor în testicule (dacă vor mai fi fiind acolo), zăboveşte puţin pe fesa dreaptă, coboară lin spre călcâiul piciorului drept. În miezul propriei-mi groaze se iscă gând ghiduş: „nu mai rămâne decât să-şi aleagă o poziţie potrivită şi să-şi ridice piciorul.“ Dar nu! Dulăul se dovedeşte a fi un … domn. Vine spre mine legănând uşor din coadă şi se lungeşte în iarbă, pe burtă, în dreapta mea. Atunci, ca prin farmec, vacarmul lătrăturilor încetează şi fiecare câine se duce în treaba lui. Unul se apropie de băţul ce-l aruncasem din mâna lui Lucian, îl miroase şi, ridicând un picior, se face stăpân pe el. Răsuflu uşurat şi-i spun tânărului meu prieten, în timp ce mă aşez pe iarbă, că poate lua … „pe loc repaus“. A fost prima şi cea mai grozavă lecţie de comportament canin pe care am primit-o de când umblu prin munţi. Să spun că nu mi-a fost teamă aş fi cel mai mare mincinos.

              Când ciobanul ajunge lângă noi şi ne dă bineţe mă găseşte jucându-mă, într-un gest inconştient, cu degetele prin blana câinelui care ar fi avut posibilitatea să-l facă pe Lucian apt pentru a păzi haremul sultanului.Se aşează lângă noi şi stăm de vorbă. Mă lămureşte că trecusem de locul unde poteca se ramifică spre culmea Cataramei şi când îl întreb ce culme este aceea pe care o văzusem mai întâi îmi spune că nu ştie pentru că aceea este în U.R.S.S., iar stâlpii ca de gard ce se văd pe dungă sunt bornele de hotar.Aflu în acest fel că era cât pe ce să trecem graniţa la ruşi. Încerc să-mi imaginez ce ar fi zis grănicerii sovietici văzându-mă cu ditamai rucsacul în spate din care iese, ca o antenă, băţul de schi pe care, ne mai având nevoie de el, îl ataşasem în lungul cadrului de metal. După ce îi mulţumim pentru informaţii ne luăm rămas bun de la cioban şi pornim la drum.

               Ne întoarcem ţinând urma de căruţă, aşa cum ne sfătuise ciobanul, care ne va duce pe culmea Cataramei. Nu mergem prea mult şi vedem de ce nu sesizasem ramificaţia potecii. Aici, spre Catarama, se află doi molizi, de o parte şi de alta a potecii, având o coroană neobişnuit de bogată a căror ramuri o acopereau făcând-o de nevăzut. Urmăm poteca ce parcurge în lung Măgura Cataramei şi la ora 13.00 suntem într-o poiană largă în marginea căreia se află o stână înconjurată de mulţimea de oi a turmei. Lătratul unui câine ne dă de veste că am fost simţiţi; ne căutăm un loc potrivit unde să ne aşezăm, astfel că atunci când apar cei doi dulăi sărind peste îngrăditura de cetină cu care este înconjurată stâna suntem pregătiţi pentru ritualul întâmpinării canine. Sunt uimit surprinzându-mă lipsit de teamă; chiar le vorbesc câinilor, cu voce blândă, invitându-i să-şi facă datoria. Dar şi mai uimit sunt când îi văd mişcând din pămătuful cozilor şi, devenind prietenoşi, se lungesc lângă mine mirosindu-mă, iar unul din ei chiar îmi linge mâna. În vale, în îngrăditura stânii aflată la vre-o zece metri de noi, se văd doi ciobani agitându-se printre oi. Unul din ei ridică privirea şi văzându-ne se apropie surprins de noi. Intrăm în vorbă şi ni se plânge că aveau un băiat de ajutor care de vre-o câteva zile a fugit acasă, astfel că le este foarte greu fără el. Îl simt că ar vrea să ne roage să-l ajutăm la muls, mânând oile la strungă, dar nu are îndrăzneală. Tare mult aş vrea să mă ofer din proprie iniţiativă, şi aş face-o dacă aş fi singur, dar mă abţin gândindu-mă că Lucian nu va fi de acord. Pentru prima dată îmi trece prin minte că e mult mai bine când sunt singur. După ce mai solicit nişte informaţii asupra locurilor mulţumim şi, după un bună ziua, plecăm însoţiţi o bună bucată de drum de cei doi prietenoşi dulăi.

               Începem coborâş scurt şi abrupt care ne scoate în Şaua Cataramei de unde ne avântăm în  urcuş greu prin pădure spre Prislopul Cataramei de la care, lăsându-ne domol, ajungem în Şaua Gâlu. Deasupra noastră, îndreptându-se spre sud, se vede culmea muntelui pe care, un drum de tractor, foarte bine profilat,ne va fi ghid până la Toroioaga. Ne tragem puţin sufletul apoi ne punem pe treabă urcând îndârjiţi cu gând să facem popas de masă la clădirile care se văd pe o dungă, în apropierea unei sonde, unde sper să mai găsesc oameni. Dar când ajungem aici dăm peste un şantier părăsit, cu clădiri în ruină şi schelete metalice de utilaje ruginind pe coasta muntelui. Mâncăm puţin şi fără poftă, refacem provizia de apă şi ne continuăm drumul. Vremea este excepţională, iar pădurea a rămas undeva în urmă astfel că, pe măsură ce urcăm, priveliştea ni se oferă privirii în toată splendoarea ei; în dreapta (spre vest) se întinde valea Vaserului, iar în stânga (spre est) valea Ţâşlei mărginită de culmi printre care se vede şi cabana de la Fântâna Stanchii, unde am înnoptat; în faţă, la capătul urcuşului ce se anunţă lung şi obositor se vede vârful antenei unui releu de radio sau televiziune. Mergem strângând din dinţi hotărâţi să nu mai facem nici un popas până acolo. Când ieşim pe ultimul prag al urcuşului avem în faţa ochilor întreaga antenă precum şi o construcţie cu etaj care se află la baza ei. Deşi cerul este senin şi soarele înfierbântă, o boare de aer răcoros ne învăluie trupurile transpirate făcând să ne zgribulim de frig. În continuare urcuşul se mai domoleşte şi doar ultimele câteva zeci de metri de la baza movilei pe care este construit releul şi până la acesta ne mai solicită muşchii picioarelor. Ne tragem la adăpost de vânt în dosul clădirii care pare pustie, dăm jos rucsacurile uşurându-ne umerii şi pun pe mine o bluză de trening pentru a mă apăra de curentul rece de aer. Uşurat de greutate „zbor“ până în punctul cel mai înalt al movilei să văd ce mă aşteaptă în continuare. Am în faţa ochilor muchia Toroioagăi cu vârful puţin spre dreapta (vest); pentru a ajunge acolo avem de coborât într-o şa, apoi de urcat o muchie îngustă, nu prea lungă dar foarte înclinată. Mă întorc la locul de popas, fac adăpost pentru o vatră cu cărămizile care se găsesc din belşug în jur, apoi aprind un foc cu lemnele care, de-asemenea, sunt destule. Pregătesc câte o cafea zdravănă şi stăm cât să ne delectăm cu aroma ei. Soarele coboară vertiginos spre asfinţit, motiv să ne precipităm la drum.

             Coborâm în şaua, nu prea adâncă, pe fundul căreia găsim, aranjate în piramidă, eşantioane de rocă recoltate probabil de la vreo sondă ce fusese cândva instalată aici, Ne uităm curioşi la fostele mistere ascunse în fundul pământului, bag una mică în rucsac, drept souvenir şi începem, într-un ultim efort, urcuşul, mai întâi blând apoi din ce în ce mai aspru, spre culmea Toroioagăi. Panta foarte înclinată şi bagajul greu din spate (eu car toate lucrurile taberei, inclusiv mâncarea) storc vlaga din mine şi mă determină să-mi dozez forţele aplicând tactica numărării paşilor, motiv de cârcoteală pentru Lucian care începe să bombăne nemulţumit de opririle-mi dese. Mă irită ingratitudinea lui; ne înţelesesem să ducem cortul pe rând dar pentru a-l proteja (are totuşi doar optsprezece ani) m-am hotărât să-l duc numai eu. Pierzându-mi răbdarea, îmi îndrept degetul arătător spre vârful ce se ridică deasupra capetelor noastre şi-i spun cu voce (pe care nu mi-o doresc aspră).

–Vezi? acolo trebuie să ajungem. Nu mă mai bombăni ca o babă mofturoasă. Şterge-o înainte şi aşteaptă-mă acolo! Pentru a doua oară îmi trece prin minte că mai bine era să fi fost de unul singur.

–Dar ce, credeţi că eu mai pot? vine răspunsul lui Lucian.

–Atunci ce mă tot … la cap? izbucnesc eu furios.

                Starea de nervozitate risipindu-se odată cu răbufnirea încep să privesc cu încântare priveliştea ce mă vrăjeşte cu grandoarea ei. Mergem pe o muchie îngustă având în stânga (est) groapa de la obârşia Măscârlăului, iar în dreapta, impozantă şi ameţitor de adâncă, groapa de la obârşia Novăţului. Ne strecurăm printre tufişurile de jnepeni care au început să apară, iar de la un timp prindem o potecă ce ne duce pe versantul dinspre Gura Băii. Îmi dau seama că am luat-o greşit, după urmă de oi, atunci când, ieşind dintre jnepeni, poteca se multiplică răsfirându-se prin iarba care creşte în smocuri îngreunându-ne mersul. Cu această ocazie mai învăţ încă o lecţie. Este greşită credinţa că oaia este cea mai proastă dintre animale; mă conving că nu este deloc aşa, cel puţin în privinţa urcatului pe munte; până la păşune merg pe drum sau pe potecă, iar când ajung acolo se risipesc astfel că urma potecii dispare în cazul când păşunea nu se află pe teren accidentat sau când terenul este accidentat, ca în cazul de faţă, se întind în mai multe şiruri paralele croind mai multe cărări care urcă, furând pe nesimţite din altitudine, ajungând astfel la înălţimi mari fără a depune eforturi considerabile. Turistul cu spirit de observaţie va specula intuiţia oilor. Astfel, din mulţimea cărărilor trebuie s-o aleagă pe cea mai bătătorită pe o distanţă cât mai mare. Învăţând din mers calc pe mulţimea cărărilor paralele alegându-le pe cele mai potrivite, iar pentru a ajunge pe creastă cât mai aproape de vârf schimb periodic potecile, în sens ascendent, furând uşor din înălţime. La picioarele mele se află valea adâncă a râului Secu înconjurată de potcoava formată din culmea Piciorul Caprei (la răsărit) şi cea care coboară din Toroioaga orientându-se spre sud (la apus) unite la obârşia văii printr-o culme ce pleacă din vârful Toroioaga (sau Socolescu, cum îi spun localnicii) de 1930 m. până la vârful Piciorul Caprei (1804 m.). Sub culme se află intrările în minele din zonă, de aceea acest loc mai este numit şi Gura Băii. Pe versantul de peste vale urcă un drum care duce la gurile de mină, iar tocmai jos, în fundul potcoavei, se vede o construcţie, probabil atelierul mecanic al zonei miniere. Deşi aflat la distanţă mare, vocile celor care se văd lucrând acolo se aud surprinzător de tare şi clar. Ajunşi în sfârşit pe muchia ce coboară spre Baia Borşa, la câteva zeci de metri de cota maximă, lăsăm rucsacurile într-o adâncitură din sol şi urcăm pe vârf. Aici întâlnim un grup de băieţi care sunt cu oile pe munte, ciobani la stânele din zonă.

              Cât stăm de vorbă cu ei apare unul călare, urmat îndeaproape de alţi doi cai liberi. Veselie mare pune stăpânire pe băieţi. Prind caii şi încălecându-i mă roagă să le fac fotografii. Le îndeplinesc dorinţa, iar unul din ei insistă să mergem să înnoptăm la stâna lor. Eu accept dar Lucian se opune cu încăpăţânare. Ne luăm rămas bun de la băieţi şi începem să coborâm spre Baia Borşa. Sunt supărat pe Lucian pentru refuzul ( pe care nu-l înţeleg) de a petrece o noapte pe munte, la stână. Hotărăsc să-l pedepsesc … pedepsindu-mă; după ce trecem de releul din coasta muntelui (altul decât cel lângă care făcusem popas) de deasupra Băii Borşa, prind poteca de sub funicular şi începem un coborâş de groază din cauza declivităţii accentuate care fărâmă gleznele. Strâng din dinţi dar durerea îmi trece când îl aud pe Lucian văicărindu-se. Simt o pornire sadică de a-i vorbi despre ce am fi făcut acum dacă am fi rămas la stână dar simt că nu mai am putere. Transpiraţia curge şiroaie pe mine şi setea începe să mă chinuie. Puţina apa care mai rămăsese în canistră le-o dădusem băieţilor pe munte. Ajungem vlăguiţi de puteri între blocurile din Baia Borşa. În zadar mă uit după vreo cişmea. Când ne întâlnim cu un bărbat, însoţit de o femeie, îl întreb unde s-ar putea găsi apa de băut. Ne spune că nu se găsesc cişmele în zona blocurilor dar ne oferă o sticlă cu apă minerală. Lucian bea puţin şi-mi dă mie sticla. Iau şi eu câteva înghiţituri şi i-o înapoiez bărbatului, cu părere de rău. Acesta sesizează şi-mi spune că pot s-o beau toată pentru că mai are câteva în geantă fiindcă vin de la borcutul de la „1 Mai“ unde au făcut o plimbare. Îmi potolesc aşadar setea neştiind cum să mulţumesc binefăcătorilor mei. De la ei aflu că … „de când cu democraţia asta“ autobuzele dintre Borşa şi Baia Borşa nu mai circulă în zilele de duminică dar că e posibil să găsim vre-o ocazie dacă ieşim la prima intersecţie.

            Aşteptăm o vreme destul de lungă şi tocmai când ne pierdusem răbdarea apare o maşină a Salvării, dinspre Borşa. Şoferul opreşte în intersecţie să coboare nişte oameni; la întrebarea mea răspunde că se întoarce la Borşa şi ne va lua şi pe noi. Înnoptase bine când s-a înapoiat, iar între timp alţi călători ni se alăturaseră. Îl rog pe şofer să ne lase în apropierea hotelului Iezer; pentru că e destul de târziu nu îndrăznesc să-i deranjez pe prietenii mei, aşa că mă hotărăsc să dormim la hotel. Coborâm nu departe de podul de peste Ţâşla şi intrăm într-un bar particular unde solicit o ţuică. Cei câţiva oameni care sunt aici împreună cu patronul, un zdrahon de bărbat cât un munte, ne privesc curioşi apoi intră în vorbă cu noi şi ne întreabă de unde venim. Cele câteva înghiţituri de ţuică suprapuse peste oboseală şi fericirea că am ajuns din nou între oameni mă ameţesc uşor creându-mi o intensă stare de euforie. Le răspund la întrebare şi în scurt timp stăm la sfat de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Plecăm de la bar aproape de ora 23.00 promiţându-i patronului, pe care aflu că-l cheamă Telcean, să-l mai vizităm. Ajuns la hotel văd că acesta se află în beznă şi este înconjurat de schele. Mă aflu în încurcătură; judecând că pe Dumitru l-am deranjat cam de multe ori decid să mai facem un efort de 30-40 minute şi să urcăm la Leontina. Aşadar trecem podul peste Vişeu şi începem a călca drumul de pe valea Pietroasei. Când ajungem într-un loc nu prea luminat auzim tropot de paşi în urma noastră. Îl văd, din fericire la timp, pe Lucian scoţând cuţitul; i-l smulg din mână şi-l cert cu asprime pentru gestul făcut. Pe lângă noi trece în goană un grup de tineri agitaţi, înarmaţi cu leaţuri rupte de prin garduri; ne depăşesc având gânduri nu prea paşnice asupra vreunor persoane necunoscute nouă. Unul din ei se opreşte în dreptul nostru şi ne solicită un chibrit să-şi aprindă o ţigară. Îi răspund că, din nefericire nu posed aşa ceva şi-l întreb cărui fapt i se datorează această incursiune la o oră aşa târzie. Băiatul nu-i nici el prea în temă cu evenimentele dar îmi spune că pare a fi vorba de o altercaţie dintre un şofer şi un căruţaş, iar băieţii vor să-l pedepsească pe nu ştiu care dintre ei. Nu simt nici un fel de teamă. Sfătos îl îndemn la calm si tratarea fără violenţă a diferendului. Ne căutăm de drum, el şi prietenii lui o iau repede înainte, iar noi mergem mai încet datorită oboselii de peste zi şi a greutăţii rucsacurilor. Apropiindu-ne de casa lui Grigori şi văzând geamurile luminate hotărăsc să cerem aici găzduire. Când să ne abatem pe puntea care trece peste Pietroasa, spre poartă, ne reîntâlnim cu tinerii războinici, care se întorc mai potoliţi. Intru din nou în vorbă cu ei şi-i întreb cum au rezolvat diferendul. Îmi răspund râzând că totul s-a liniştit şi ne vedem de drumul nostru. Intrăm în curte, suim pe „şatră“, bat la uşă şi dând curs invitaţiei intrăm. Surpriza se amestecă cu bucuria cu care suntem primiţi. Acasă sunt doar Grigori-senior şi Niţa. Nu-mi pot reţine hohotul de râs văzând nedumerirea de pe faţa lui Lucian, rămas cu rucsacul în spate, când aude îndemnul lui Grigori:

– Ţâpă jos raniţa din spinare! Îi traduc.

–Mă, nu te apuca de strigat! Asta înseamnă să dai jos rucsacul din spate.

             Despovăraţi de bagaje mai înşirăm vremea pe mai mult de o oră la un pahar de horincă, povestindu-le pe unde am mai fost. Târziu, după miezul nopţii, ne ducem la culcareşi adorm în cântecul de leagăn murmurat de apa Pietroasei care curge pe sub fereastra camerei în care ne aflăm.

 

Partea a II-a. „MoşGheorghe“  

             5 Duminică Mă trezeşte vocea somnoroasă a lui Lucian.

              –Eu nu sunt de pe aici … eu sunt un turist în trecere …

             Mă amuz, fără să iau în seamă chicotele şi zgomotul unor paşi care se aud afară îndepărtându-se precipitaţi,  gândindu-mă că Lucian vorbeşte prin somn. Nu peste mult timp aflu că nu visase, ci chiar vorbise cu cineva; dormise în patul Vioricăi, aşezat lângă geamul deschis, iar aceasta se înţelesese de cu seară cu Ileană, verişoara ei, să meargă împreună nu ştiu unde. Şi dimineaţă, Ileană, conform înţelegerii, găsind geamul deschis, bagă mâna şi începe a-l trage pe Lucian de picioare crezând că-i Viorica. Acesta trezindu-se speriat din somn a început să bâlbâie explicaţiile pe care le-am auzit. Fuga Ilenei a dovedit că nici spaima ei nu a fost mai prejos. De aici motiv de a-l ironiza pe Lucian, cum că era să fie răpit de o moroşancă.

              Dormisem somn adânc, odihnitor, şi mă simt perfect din punct de vedere fizic. Văzând că ceasul arată ora şapte sar din pat şi ieşind în curte mă pomenesc în mijlocul unei dimineţi de excepţie. Dacă cele trei zile de mers prin Munţii Maramureşului au fost cu cerul relativ înnourat, chiar plouându-ne în noaptea petrecută în poiana din Dosul Bălăsânii, astăzi se anunţă o zi splendidă, însorită, fără strop de nor pe cer. Cât stau în curte de vorbă cu Niţa şi Grigori-senior mă văd înconjurat de oameni foarte amabili, rude şi vecini ale gazdelor mele. Se scoală şi Lucian, prilej să facem haz de întâmplarea cu „răpitul“. Niţa propune să petrecem o parte din zi în Poiana Ştiol şi noi primim cu mare bucurie. Ne gândim să-i invităm şi pe Dumitru-senior cu Dorina; prin urmare îl iau pe Lucian să facem o mică plimbare şi să le transmitem invitaţia. Trecem şi pe la barul hotelului Iezer, locul pe care nu se poate să nu-l vizitez când trec prin Borşa; zadarnic îl caut cu privirea pe Mitică pentru că lipseşte. Servim câte o cafea şi un suc (altceva nici nu este) şi pornim către Dumitru. Le găsim numai pe Dorina şi Maria; Dumitru-senior şi Dumitru-junior sunt plecaţi să cumpere bere. Întâlnirea este plină de bucurie. Am prilejul s-o cunosc pe Ană, fiica familiei Dumitru Danci, cea care anul trecut dăduse examen la facultate, la Iaşi. Aceeaşi voioşie şi acelaşi comportament plin de respect şi bun simţ se vede şi la ea ca şi la sora ei Maria. Din păcate, lipseşte mama lui Dumitru-senior care, în urmă cu câtva timp plecase spre „loc luminat, în loc cu verdeaţă“. Apar, pe rând, şi bărbaţii; mai întâi Dumitru-senior, apoi şi juniorul. Le transmit propunerea Niţei la care îşi dau cu plăcere acordul. Maria spune că merge şi ea. Stabilim să ne întâlnim în centru, la autobuzul de la ora 12.00, apoi plecăm la Niţa. La ora fixată suntem în staţia de autobuz de la spital unde îi găsim, aşteptându-ne pe Dumitru şi Dorina; Maria trebuie să se întâlnească cu prietenul ei şi vor veni mai târziu, cu următorul autobuz. La complexul turistic, în aşteptarea Mariei şi a prietenului ei ne instalăm pe terasa restaurantului Stibina şi ne răcorim cu ceva bere.  Cum următoarea cursă de autobuz a sosit dar Măria ba, ne pornim spre telescaun pentru a urca în poiană. Cum eu nu contribuisem cu nimic la proviziile pe care le luaseră cele două surori, cumpăr de la barul Stibina două sticle de vin; cei doi „şogori“ nu se lasă mai prejos şi, în replică, mai cumpără încă trei. Astfel că telescaunul urcă, odată cu noi, băutură cât să faci o petrecere în lege. Sus, în Poiana Ştiol, găsim lume risipită peste tot şi focuri aprinse, deasupra cărora se ridică mirosuri ameţitoare de purcel, viţel şi mititei. Băutura curge în valuri pe gâtlejurile celor veniţi să petreacă în mijlocul naturii. Ne instalăm tabăra, strângem lemne şi aprindem focul apoi, cât gospodinele îşi intră în rol, eu şi Dumitru urcăm până în muchia Ştiolului să tragem cu ochiul spre împrejurimi. Îi arăt locuri pe care le-am călcat în timpul drumeţiilor mele; pintenul Cearcănului pe care am fost cu nu mai mult de două zile în urmă, Pasul Prislop, valea Bistriţei (de la obârşie) şi creştetul masiv al Gargalăului. Companionul meu recunoaşte franc că, deşi localnic, nu fusese niciodată pe acele meleaguri.La întoarcere găsim mititeii încă sfârâind de dogoarea jăraticului la care fuseseră copţi, aşteptându-ne. Pentru stimularea poftei de mâncare dăm pe gâtlej câteva păhăruţe al căror conţinut de grade ne taie răsuflarea apoi „ne dăm“ la mititeii pe care-i stropim, pentru început cu vin din cele două sticle de Merlot luate de la barul „Floare de colţ“ din apropierea casei lui Grigori şi continuăm cu vinul luat de la Stibina. Vinul, farmecul locului şi prietenia fac să vibreze a cântec coardele sufletelor. Aş vrea să opresc în loc clipa, ce a pus stăpânire pe sufletu-mi, să nu se mai termine niciodată. Încet-încet buna dispoziţie îi cuprinde şi pe prietenii mei. Pelicula fotografică fixează imaginile noastre pentru mai târzie aducere aminte. Ne lăsăm sărutaţi de soare şi mângâiaţi de adierea călduţă a vântului. Nu mai ştiu de trecerea timpului. Soarele scapătă spre asfinţit, noi bem fără să ne îmbătăm din vinul care nu mai are loc în burţile noastre. Ne hotărâm să mergem acasă; până acolo se va face loc şi pentru cele trei sticle de vin care au mai rămas. Până la sosirea autobuzului Dumitru şi Grigori mă ispitesc la o ţuică şi rămân foarte surprins că deşi am consumat destul alcool mă simt ca după un chef cu apă de izvor. Soseşte autobuzul şi hotărâm, de comun acord, să mergem la Grigori.

              Ajunşi acasă nici nu apucăm să răsuflăm bine că încep să apară vecinii şi rudele gazdei, unii cunoscuţi mie, alţii nu, şi se încinge o adevărată petrecere, e drept fără muzică dar cu destulă băutură. Fiecare din cei care vin scoate din buzunar câte o jumătate de ţuică. „Topim“ întâi vinul, apoi ţuica adusă de musafiri, iar când aceasta se termină Lucian face „ture“ la bufetul „Floare de colţi“ care lucrează … în foc continuu. Îmi manifest surpriza cu privire la câţi musafiri s-au adunat în curtea lui Grigori şi primesc un răspuns care … mă topeşte.

              –Domnu’ Costel, îmi spune Dumitru-senior, toţi oamenii de aici au auzit de dumneata că umbli prin munţi, de plăcere, şi-i cunoşti mai bine decât noi care am crescut aici; de aceea sunt curioşi să te cunoască şi să stea de vorbă cu dumneata. Şi ca să-mi sporească şi mai mult „faima“, întâmplarea petrecută aseară cu bătăuşii de pe Pietroasa (pe care eu am şi uitat-o) circulă din gură în gură umplându-i (nu ştiu de ce) de uimire pe cei ce o aud.. Ce vor fi văzut ei atât de eroic în manifestarea mea nu ştiu dar întâmplarea povestită de un băiat din grup, nepotul unui vecin de-al lui Grigori-senior, mi-a creat o nemeritată aură de erou. De la cumnatul (soţul surorii) lui Grigori-senior aflu că vestea despre „un domn de la Iaşi“ care colindă munţii ajunsese la Borşa înaintea mea, iar dumnealui bănuia că despre mine ar fi vorba; cel care ne vestise sosirea era şoferul autoturismului ce-l întâlnisem joi în apropiere de Preluca Căţelei, fiul lui.                                                                                                 Soarele se apropie de dunga Pietrosului şi simt cum oboseala îmi dă târcoale. Ma aşezasem pe o bancă, flancat de Grigori şi Dumitru şi vorbeam de „câte cele“, când văd că Lucian intră pe poartă, sprijinind un cetăţean cu zâmbetul sculptat pe faţă, îmbrăcat în cămaşă albă, pantaloni albi, bascheţi albi în picioare şi pălărie albă pe cap, clătinat copios de ameţeli de origine bahică. Prin cap îmi fulgeră un gând ticălos; „de unde dracu l-o mai fi cules Lucian şi pe beţivanul ăsta?“ Parcă ghicindu-mi gândul, sau poate văzându-mi privirea grăitoare, Dumitru îmi dă un ghiont uşor şi-mi face cunoscut că „bătrânul“ este socrul lor, adică tatăl Dorinei, Niţei şi Leontinei. Ce-i drept îl ştiu din povestirile Leontinei dar în locul bătrânului gârbovit de ani şi necazuri am în faţa ochilor un om care nu arată nici pe departe cei 62 de ani pe care-i are şi-i îmbrăcat în alb ca un june plecat să-şi caute aleasa inimii. Se desprinde de Lucian şi prăbuşindu-se peste mine cu braţele larg deschise îmi declară pe loc veşnică amiciţie. Vorbeşte cu un pronunţat accent maramureşan dar vorbele-i gâlgâie prin aburii de băutură încât, datorită lipsei translatorului, cu mare greutate înţeleg ce vrea să spună. Pricep totuşi că auzise de mine şi doreşte să mă cunoască; în acest scop mă invită cu insistenţă să ajung acasă la dumnealui, la un pahar de horincă. Ajutat de Niţa reuşesc să-l conving să amâne invitaţia pe mâine pentru că acum sunt foarte obosit. Până la urmă acceptă amânarea dar se hotărăşte să doarmă la noapte cu mine, de teamă să nu mă piardă, iar mâine să urcăm la el să continuăm „veselia“.

             6.Luni. Cu capul greu din cauza amestecului licorilor preparate din fructele viţei de vie de pe dealurile Odobeştiului cu cele ale prunilor şi merilor de pe dealurile Borşei fierte în cazane de ţuică, mă trezesc strâns îmbrăţişat de moş Gheorghe care doarme dus. Încerc să-mi amintesc cum s-a sfârşit ziua de ieri dar cum nu reuşesc mă desprind uşor din îmbrăţişarea proaspătului meu prieten şi ies în lumina generoasă a soarelui ce năvăleşte de undeva din direcţia Prislopului. Trag cu sete în piept aerul tămăduitor ce curge odată cu apa Pietroasei şi încep treptat să-mi revin. Numai în urechi îmi stăruie zvonul de glasuri din seara precedentă când, la un pahar de elixir al sincerităţii, stătusem de vorbă cu maramureşenii. Lângă mine, fără să-l simt când s-a apropiat, apare moş Gheorghe, părintele soţiilor celor trei prieteni ai mei. Îi spun „moşul“ aşa cum Leontinei îi spun „mătuşă“. Maramureşenii spun în loc de bunic, moş. Dacă auzind de „mătuşa“ Leontina mi-o închipuisem ca pe o bătrână maramureşancă albită şi încovoiată de ani, tot aşa îmi închipuiam că va fi arătând şi cel de zece ori „moş“. Imaginaţia mi-a jucat festa de ambele ori; dacă în privinţa mătuşii m-am înşelat, rămânând surprins în faţa celor 24 de ani ai acesteia, în privinţa „moşului“ m-am înşelat mai grozav. Moşul, în loc să apară încovoiat de cei 62 de ani şi de greutăţile provocate de munca, nu prea uşoară, pentru a asigura creşterea celor patru fete mi-a apărut de parcă ar fi strâns o bună parte din ei într-o pungă bine cetluită şi pusă sub straşnică supraveghere în cel mai tainic buzunar al şerparului. Şi cum nu poate fi „moşul“ meu dar nici a moş nu arată hotărăsc să-i dau un nou nume; voi lega cele două cuvinte într-unul singur, abătându-mă puţin de la regula gramaticală. Pe cel mai nou prieten al meu îl va chema „MoşGheorghe“. Îi comunic hotărârea mea şi acceptă amuzat. Mă întreabă ce am de gând să fac astăzi. Îi răspund că, iniţial, dorinţa mea fusese de a pleca mai departe să-mi continuu excursia pe munte dar că, în condiţia fizică în care mă aflu, nu mă simt în stare să fac efortul de a urca drumul greu al Pietrosului; aşadar am decis să mai rămân o zi în Borşa pentru a da răgaz organismului să elimine otrava băuturii acumulată ieri, iar în acest timp să fac plimbări uşoare prin împrejurimi. „MoşGheorghe“ se oferă să-mi fie tovarăş şi punem împreună la punct planul zilei; în prima parte să urc pe îndelete o bucată din valea Pietroasei, să fac un popas acasă la „MoşGheorghe“ apoi, pe seară, să luăm bagajele şi să urcăm pentru a înnopta la el, astfel ca mâine dimineaţă să fim mai aproape de coasta Pietrosului. Lucian s-a împrietenit cu băieţii Niţei aşa că rămâne să petreacă ziua cu ei.

              Aşadar, după un mic dejun frugal (nu-mi arde de nici un fel de mâncare) o luăm încet, în sus, pe valea Pietroasei. Mergem fără grabă, urechea-mi ascultă la ce grăieşte „MoşGheorghe“, iar ochiul priveşte împrejurimile. Parcurgem drum uşor, în urcuş nesimţit, pe lângă râul ce-şi taie cale bolborosind printre Dealul Brusturelui şi Piciorul Moşului, acesta înfrăţindu-se cu apa, rareori despărţindu-se dar nu prea mult, oferindu-ţi mai întâi imaginea vârfului Puzdrele, în stânga, pentru ca aproape de casa lui „MoşGheorghe“ să cotească brusc la dreapta punându-mi în faţa ochilor surprinşi colosul Pietrosului sub care se vede adâncindu-se, imensă, Zănoaga Mare. Casele pe lângă care trecem încântă ochiul cu frumuseşea lor. Scăpată de monotonia arhitectonică a blocurilor oraşului privirea caută lacomă la diversitatea caselor de aici unde foarte rar găseşti una să semene cu alta, iar într-un asemenea caz acestea se află la mare distanţă. De asemenea, linia modernă se îmbină cu cea arhaică; vezi ici o vilă, cu etaj sau fără, cu pereţii tencuiţi, pentru ca mai încolo să apară străvechea casă construită din bârne înnegrite de vreme în faţa căreia se întinde, îmbiindu-te la răcoare, şatra (aşa se cheamă aici ceardacul). Ajungem la casa Leontinei, trecem podul peste Pietroasa, care curge prin curtea ei, urcăm un dâmb şi pătrundem în gospodăria lui „MoşGheorghe“. Leontina ne aşteaptă cu masa pusă şi ne tratează cu horincă din care, cu toată bunăvoinţa, nu mai pot lua. Apoi „MoşGheorghe“ îmi arată gospodăria. De pe marginea Pietroasei se avântă brusc ,din malul stâng, o pantă cu înclinaţie accentuată, ce se înalţă cu vreo douăzeci de metri apoi se continuă într-un mic platou. Aici şi-au făcut sălaş părinţii lui „MoşGheorghe“. Pe latura dinspre Pietroasa este o căsuţă unde stă „MoşGheorghe“ singur, rămas văduv de vreo doi ani. În faţă, puţin lateral,în aval, se ridică o casă modernă, fără etaj dar în podul înalt este amenajată o cameră de dimensiuni mici în faţa căreia se află, incitant, un balcon. Privesc cu jind la el imaginându-mă stând acolo şi admirând Pietrosul care se vede atât de aproape încât am impresia că l-aş putea atinge cu mâna. Pe latura din amonte se întinde peretele alb al unei construcţii care este şcoala. „MoşGheorghe“ îmi spune că este construită pe locul donat de tatăl său cu condiţia ca, de-a lungul timpului, câte unul din urmaşii lui să aibă serviciu aici. Dorinţa îi este respectată, astfel că după ce va ieşi el la pensie (este îngrijitor şi paznic) urmează să intre în serviciu fiica lui cea de a treia, Sava, care locuieşte în casa cea nouă. În continuare, perpendicular pe firul râului, se întinde, pe o suprafaţă impozantă, livada şi fâneaţa. Mă duce în spatele casei celei noi şi-mi arată grajdul şi coteţul de porci. Totul (inclusiv coteţul porcilor) sclipeşte de curăţenie. Trecem peste un pârleaz de la colţul şcolii, tăiem prin curtea acesteia, ieşim în drum traversându-l şi prinzând o potecă de picior o luăm în sus prin fâneţe ferindu-ne în umbra gardurilor şi a copacilor de razele soarelui care arde din ce în ce mai puternic, sărim alte pârleazuri şi trecem prin curţi parcă nelocuite. Excelent ghid, „MoşGheorghe“ mă pune în temă cu locurile, în ceea ce priveşte denumirea dată de localnici, răspunzând în acelaşi timp nedumeririlor mele. Observasem în multe locuri cruci şi morminte risipite prin fâneţe, pe dealuri. La început crezusem că în acele locuri vor fi murit oameni, de moarte năprasnică. Dar am întâlnit surprinzător de multe încât mă duce gândul că, în general, maramureşenii nu prea … mor de moarte bună. „MoşGheorghe“ mă lămureşte şi aflu astfel că este un obicei din străbuni ca fiecare om să fie înmormântat pe pământul său; încă din timpul vieţii îşi alege locul unde să-şi doarmă somnul de veci, iar când i se împlineşte sorocul nimeni nu îndrăzneşte să nu-i respecte dorinţa. Cu toate că s-au înfiinţat cimitire, încă se mai văd morminte proaspete pe munte. Dragostea de glie merge, încă, până dincolo de moarte.  Ne oprim pentru un scurt popas în curtea ginerelui Ilie, soţul Savei, ca să ne răcorim sufletul sorbind apă rece dintr-o cană cu pereţii aburiţi, sub privirile extrem de curioase a trei zgâmboi între doi şi şapte ani, nepoţi de-ai lui Ilie. Aflu de la „MoşGheorghe“ că ginerele Ilie, deşi locuieşte în casa înălţată de socru, are casa lui construită de când era fecior pentru a-şi aduce mireasa în ea dar soarta a voit altfel. Casă gospodărească, construită pe o muchie de deal, la umbra răcoroasă a copacilor ce umplu generoşi bătătura. Pe lângă noi, pe poteca ce coboară dinspre Pietrosul prin apropierea gardului curţii în care ne aflăm, trece un grup de studenţi ieşeni (lucru aflat din gura lor) îmbrăcaţi care mai de care mai fistichiu, iar pentru a pune capac, unul din ei este echipat ca un bandit din deşerturile arabe, cu capul şi faţa acoperite complet de nişte cârpe roşii. Nu pricep sensul acestei deghizări; dacă masca ar fi de culoare albă aş fi înţeles că se ascunde de soarele care arde din ce în ce mai puternic dar aşa la ce i-o fi folosind vraful acela de cârpe roşii ce-i acoperă capul până la umeri?

              Ne continuăm drumul urcând prin pajişti înmiresmate, potopite de flori de toate culorile, până aproape de ultima casă de pe valea Pietroasei, izolată, cuibărită într-un pâlc de meri şi pruni, unde aflu că locuieşte un bătrân singur, complet orb, care sfidând grava infirmitate, coboară singur în centru, cale de aproape o oră (pentru un om normal) spre a-şi procura cele necesare traiului. Plecând de acasă de la „MoşGheorghe“ urmasem poteca ce urcă pe dunga Piciorului Moşului îndepărtându-ne de firul Pietroasei. Acum coborâm pe fundul văii şi ne întoarcem spre casă pe drumul ce coboară pe lângă râu. Apa curge năvalnic pe jgheabul de piatră şi câţiva localnici ingenioşi şi-au amenajat microhidrocentrale (mori de curent le spune „MoşGheorghe“) care furnizează energie electrică suficientă pentru nevoile câtorva gospodării. Metoda este simplă şi nu prea costisitoare. La o anumită distanţă, în amonte, este construit un mic baraj rudimentar de unde apa este dirijată printr-un jgheab de lemn sau la altele, mai moderne, prin conducte cu diametru de aproximativ 200 mm.; datorită diferenţei de nivel capătă viteză şi revărsându-se la capăt loveşte paletele unei roţi de moară de apă de la axul căreia mişcarea este transmisă prin curele la cel al generatorului adăpostit într-o baracă de scânduri. Apoi curentul este condus la consumatori prin cabluri de aluminiu instalate pe stâlpi de lemn. Curând intrăm din nou între case, multe din ele arhaice, construite din bârne. Din loc în loc trecem pe lângă blocuri uriaşe de stâncă a căror prezenţă aici este cam greu de explicat. Cer lămuriri ghidului meu şi aflu … povestea.

               Demult, era într-o joi, de sfântul Ilie, s-a pornit o ploaie grozavă, o rupere de nori; valea Pietroasei a devenit neîncăpătoare pentru puhoiul de ape care venea de pe munte cărând stânci imense şi casele întâlnite în cale. În coasta muntelui casele de bârne sunt construite pe temelie de piatră fără ca aceasta să fie legată prin mortar sau alt liant. Într-o astfel de casă, în acea zi, era o nuntă, iar mesenii încinşi de joc şi de horincă nu şi-au dat seama că năvala de ape a spulberat pur şi simplu temelia de piatră, iar casa a pornit încetişor la vale, ca o variantă maramureşană a … arcăi lui Noe. Cât adevăr o fi în această poveste nu am de unde şti, aşa că trebuie să dau credit prietenului meu. La un moment dat bucuria plimbării este spulberată de o sfredelitoare durere în intestine şi un vârtej jenant de gaze începe a presa căutându-şi drum spre exterior. Dacă aş fi singur, remediul ar fi simplu dar bunul simţ se impune şi sufăr nişte chinuri atroce. Ajuns în dreptul casei lui „MoşGheorghe“ mă grăbesc să mă despart de el asigurându-l că diseară voi urca cu Lucian şi bagajele să dormim în casa lui aşa cum promisesem. Cu „purja“ blocată de atâta abţinere cobor pe Pietroasa torturat de durerile ascuţite ce-mi sfâşie intestinele, trec pe lângă Gavrilă al Leontinei fără să-l recunosc, schimb în fugă câteva „politeţuri“ cu Leana care trebăluieşte prin curte şi odată ajuns la Grigori prind a mă zbengui prin grădină urcând dealul abrupt, prăvălindu-mă apoi la vale. După câteva astfel de ture presiunea cauzatoare de suferinţă se slobozeşte şi nu peste mult timp o mare uşurare mă cuprinde, zâmbetul bunei dispoziţii (asemenea omuleţului lui Gopo) revenindu-mi. Ne adunăm bagajele apoi, încă mai fiind timp până în seară, ieşim în oraş să-mi iau rămas bun de la Dumitru-senior şi Dorina şi să refacem proviziile de alimente pentu următoarele zile ce le vom petrece pe munte. Găsim acasă numai pe Dana, Ana şi Maria; Dumitru-senior şi Dorina nu au venit încă de la serviciu. Până atunci plecăm după cumpărături; trecem pe la magazine alimentare, apoi cumpăr de la o consignaţie un pulover drăguţ, cadou Antonellei, şi alte nimicuri. O conducem acasă pe Maria, care ne însoţise. Dumitru şi Dorina încă nu sosiseră şi fiindcă este destul de târziu plecăm. Îi întâlnim pe drum, în dreptul bisericii; sunt însoţiţi de Gavrilă şi abia acum îmi dau seama de gafa pe care o făcusem când, chinuit de durere, nu-l recunoscusem. Îi explic situaţia în care mă aflam şi-mi cer scuze ce sunt acceptate. Îmi iau rămas bun de la prietenii mei, şi însoţiţi de Gavrilă, care se întoarce din drum, trecem pe la Grigori, ne luăm rămas bun şi de la ei, apoi urcăm, înhămaţi la rucsacuri, pe Pietroasa în vederea înnoptării la „MoşGheorghe“. Aici îmi fac noi cunoştinţe. Ilie şi Sava, ginerele, respectiv fiica lui; Ilie este miner, mecanic de locomotivă la mina de la Gura Băii – este un bărbat de statură mijlocie,subţirel, prietenos, mi se adresează cu un respect deosebit pe care nu ştiu dacă îl merit. Sava, cam de aceeaşi statură cu soţul ei, plinuţă, foarte amabilă, vorbeşte repede, cântat, cu accent maramureşan. Mai cunosc şi pe copiii lor care, bineînţeles, poartă numele părinţilor: Săvuca, o zgâtie cu un snop de raze de soare în locul părului şi Iliuţă un puşti ruşinos ca o fată – ambii sunt elevi.   Ni se serveşte cina şi nelipsita horincă. Stăm cu toţii de vorbă; mai aflu că Gavrilă, miner la I.P.E.G. Baia Mare, lucrează la prospecţiunile miniere din zonă. Suntem găzduiţi la Ilie şi Sava. „MoşGheorghe“ îi spune lui Ilie despre dragostea mea faţă de camera din pod, iar acum acesta îşi cere scuze că nu mă poate culca acolo deoarece nu-i încă amenajată dar mă invită să mai vin pe la ei şi camera aceea îmi va fi pregătită special.

 

Partea a III-a. Lehamite

              7.Marţi. Ne întâmpină o dimineaţă toridă. Pe cerul albastru, imens, de deasupra capului nu se vede nici o zdreanţă de nor. Oamenii se plâng de secetă. Leontina ne spune că nu a căzut strop de ploaie de mai bine de două luni. Ploaia ce stropise plaiurile de la Fântâna Stanchii nu ajunsese pe aici. „MoşGheorghe“, Ilie şi Sava plecaseră dis de dimineaţă la adunat fânul, cât încă nu se usucă roua; mai târziu această treabă este imposibil de făcut. Leontina, ajutată de Săvuca şi Iliuţă, ne serveşte micul dejun şi ne dă o bucată imensă de slănină, groasă de o palmă, lăsată de Sava, să avem provizii la drum; la care ea mai adaugă roşii, gogoşari şi ceapă. Ne luăm rămas bun de la „mătuşa“ şi de la copii, ne înhămăm la greutatea rucsacurilor şi începem urcuşul spre cei 2303 m. altitudine ai Pietrosului cu gând să trecem prin locul, numit „Corobaie“ de Leontina, unde muncesc la fân cei mai noi prieteni ai mei, pentru a ne lua rămas bun de la ei şi pentru a le mulţumi de ospitalitate. Prindem poteca pe care mă plimbasem ieri cu „MoşGheorghe“ şi după jumătate de oră ajungem la casa bătrânului orb în dosul căreia se află „Corobaia“. Ne abatem scurt la dreapta, pe lângă casă, şi într-o mică depresiune din spatele acesteia îi aflăm pe cei căutaţi. Stăm puţin de vorbă, cât să ne tragem sufletul. Ilie mă invită să petrec un concediu la el împreună cu Cecilia şi Antonella. Promiţând să-i dau curs invitaţiei ne luăm rămas bun şi ne întoarcem la potecă trecând pe lângă trei morminte ale îndrăgostiţilor de glie până dincolo de moarte.

                Drumul se anunţă a fi dificil, nu atât din cauza bolovanilor printre care călcăm, cât din cauza soarelui fierbinte care ne frige în ceafă făcând parcă rucsacurile şi mai grele. Pe pietre începe să apară marcajul, bandă albastră, semn că ne-am înscris pe poteca marcată. Dinspre Pietrosul începe a coborî o adiere răcoroasă care ne mai dă un pic de vlagă. Icnim din greu urcând un dâmb de vreo douăzeci de metri şi cădem fulgeraţi de oboseală pe băncile de la locul de popas amenajat la cantonul silvic de la intrarea în rezervaţia Pietrosul Rodnei. Aici facem primul popas mai îndelungat fiind necesară şi refacerea rezervei de apă. Dăm jos de pe noi treningurile îmbibate de transpiraţie şi îmbrăcăm şorturi şi tricouri apoi ne apucăm de ciugulit boabe de afine; mai mult ne înnegrim degetele şi buzele decât mâncăm. Între timp mai apar patru persoane care urcă dinspre Borşa şi merg pe Pietrosul. Intrăm în vorbă şi aflu că am în faţă familia Clas din Brăila, compusă din soţ, soţie, şi două fiice de aproximativ 16 ani, respectiv 12 ani. Îşi petrec concediul în staţiunea Borşa şi au plecat să guste din farmecele Pietrosului. Plec după apă însoţit de domnul Clas. Nu ştiu exact unde se află izvorul şi întreb un puşti care ne îndrumă greşit, de mai să ajungem în Zănoaga Mare. Ne redresăm luând-o mult spre dreapta, coborând prin smeuriş şi tufe de afini; întâlnim un culegător de afine care, la solicitarea noastră ne pune pe drumul ce bun. Ajungem astfel la izvorul a cărui apă ţâşneşte dintr-o stâncă, ca dintr-un frigider extrem de eficient; este atât de rece că nu poţi lua trei înghiţituri fără pauză între ele. Ne întoarcem la tovarăşii noştri şi constatăm că drumul durează doar zece minute şi nu mai bine de trei sferturi de oră cât făcusem la dus.

             Cu mica Clas, zglobie ca o căprioară, mereu în fruntea noastră, cu mai „vârstnica-i“ surioară bombănind adesea, nemulţumită de asprimea urcuşului, cu domnul şi doamna Clas răbdând cu stoicism chinurile drumului bolovănos care fărâmă picioarele iată-ne ajunşi, şi făcând popas, la ultima curba a drumului, deasupra pădurii, pe buza hăului ce se deschide sub noi înspre Zănoaga Mare. Urcasem respectând strict marcajul, cu toate că zărisem destule scurtături, conformându-ne indicaţiilor scrise pe panoul din marginea de jos a pădurii. Greutatea mare a rucsacului la care se adăugase cea a corpului apăsaseră pe bietele mele picioare, răsucite fără milă de bolovanii prin care am mers mai bine de două ore, încât ajuns aici unde aveam hotărât loc de popas mai mult mă prăbuşesc decât mă aşez. Dar priveliştea magnifică ce mi se pune în faţa ochilor mă face să uit durerile. Trăiesc clipe de extaz privind uriaşa groapă de la picioarele mele şi la peretele Turnului Roşu potopit de steiuri după care se ascunde privirilor noastre Zănoaga Mică. Colosul de piatră al … Pietrosului se ridică deasupra, strivindu-ne parcă, iar spre răsărit, deasupra dungii Piciorului Moşului, se zăreşte un fragment din Piciorul Piatra Albă. Spre nord, mult sub noi, se întinde valea prelungă a Vişeului presărată cu casele potopite de lumină ale Borşei, iar dincolo de acestea culmea abia părăsită a formaţiunii Jupania-Toroioaga fulgerându-mi inima cu doruri viitoare.

                Dau semnalul de plecare şi începem urcuş tot greu dar suportabil datorită splendorii priveliştii ce o avem sub ochi. Urcăm pe ultima curbă a drumului care ne scoate pe spinarea Piciorului Moşului, trecem – în curbă spre dreapta – pe lângă parapeţii solizi, înfipţi în stânca muntelui şi uniţi printr-un odgon gros de oţel, după care, în coborâş uşor, jungem lângă cabana meteo din Zănoaga Iezerului în curtea căreia prietenul meu de acum de mai bine de un an se zbate, furios dar şi neputincios, în lanţul lipsitor de libertate. M-aş duce la el să-i îndulcesc cu o mângâiere captivitatea dar ştiind că mânia este oarbă nu am curaj.Trecem de cabană şi strecurându-ne printre jnepeni, sărind peste bolovani uriaşi ajungem pe firul izvorului Pietroasei, aici cu apa ascunsă prin cine ştie ce canale subterane, apoi după vreo zece minute, în urcuş uşor, ajungem pe malul lacului glaciar (sau ochi de mare,cum îi mai spun unii localnici) Iezerul Pietrosului, matrice a râului Pietroasa. Ne oprim pentru un popas mai îndelungat. Familia Clas se retrage într-o parte pentru a servi masa, iar eu cu Lucian „ţâpăm“ greutăţile din spinare pe „piatra altarului“ de pe malul lacului. Mă aşez pe stânca înfierbântată de soare şi mă odihnesc iscodind în zadar cu privirea doar voi vedea vreo marmotă din multele care umplu zănoaga cu fluierăturile lor. Fac fotografii şi cercetez cu binoclul înălţimile din jur. Descopăr un grup ce coboară poteca Pietrosului şi care, ajuns la lac, face popas. După vorbă, descopăr că membrii grupului sunt moldoveni şi intru bucuros în vorbă cu ei. Aflu că sunt din Iaşi şi constat că am întâlnit mulţi ieşeni de-a lungul călătoriilor mele prin Munţii Rodnei. Dar cum timpul trece implacabil este momentul să ne continuăm drumul. Strâng din dinţi uitându-mă la poteca ce urcă pe panta foarte înclinată a fundului căldării glaciare a Iezerului, mai întâi în două serpentine lungi care pe măsură ce câştigă în altitudine se îndesesc atacând peretele aproape vertical spre şaua dintre Pietrosul şi Piatra Albă. Cum altă soluţie nu există, ne înhămăm la greutatea rucsacurilor şi însoţiţi de familia Clas, pe care am convins-o că e păcat dacă ajunşi aici nu mai fac un ultim efort – ce-i drept destul de aspru – pentru a urca pe cel mai înalt vârf din Carpaţii răsăriteni, începem muncă sisifică pentru mai bine de o oră şi jumătate să ajungem pePietrosul. Îl compătimesc pe Sisif, nu pentru piatra ce o urca pe vârful colinei ci pentru că era doar o colină, de fiecare dată aceeaşi, pe când eu urc rucsacul de 30-35 kg. (cât o fi cântărit bolovanul lui Sisif ?) pe un munte, e drept, dar de fiecare dată altul, de fiecare dată văzând locuri noi. Ajunşi în dungă ascundem rucsacurile într-o adâncitură de teren şi urcăm eliberaţi de greutatea lor până la fosta staţie meteo automată de la cota maximă a Pietrosului. Facem fotografii cu familia Clas; abia acum observ că fetele sunt încălţate cu pantofi de pânză cu talpa subţire şi le admir că în loc să se văicărească de durerea picioarelor se lasă vrăjite de farmecul priveliştii văzută ca din avion. Profit de calitatea excepţională a atmosferei, cum nu mai întâlnisem niciodată când mai fusesem pe Pietrosul, lipsită de nori şi ceţuri şi-mi permit ca, folosindu-mă de binoclu, să fac un tur de orizont. Spre nord, la picioarele mele, sclipeşte oglinda lacului Iezer cu contururile desenând, aproximativ, harta României (constatarea fiicei celei mari a familiei Clas) cu construcţia svelta, de biserică moldavă,a cabanei meteo ce se vede în gura zănoagei; valea Vişeului desfăşurată de la obârşie până departe spre Tisa, iar dincolo de ea culmile vălurite ale Munţilor Maramureşului cu plaiurile acoperite, alternativ, cu păduri şi păşuni. Încerc să ghicesc, şi reuşesc în oarece măsură, traseul făcut în ultimele trei zile ale săptămânii trecute. Culmea principală a Munţilor Rodnei se desfăşoară la început spre sud coborând în curmătura Pietrosului, adesea acoperită cu zăpadă chiar în sezonul cald, de data asta, însă, lipsind din cauza iernii uscate, se continuă sărind peste vârfurile Rebra şi Buhăescu Mare apoi se curbează spre sud-est coborând în Tarniţa La Cruce săltând de aici în vârfurile Obârşia Rebrii, Cormaia şi Repede apoi orientându-se spre est, nord-est, dispare în dosul culmii Puzdrei. Spre vest, sud-vest, în plan apropiat, se adânceşte, circulară ca trasată cu compasul, Zănoaga Gropii în care coboară un plai înierbat pentru a se repezi apoi în versantul opus sfârşindu-se în Podul Bătrânii. Spre vest, plecând de la tălpile mele, se prelungeşte Culmea Hotarului, piatră seacă la început apoi acoperită cu pădure de molid, întovărăşindu-se cu Măgura Mare pentru a îndruma curgerea râului Dragoş; în larga depresiune de la obârşia izvoarelor Dragoşului se văd mai multe stâne, iar coasta muntelui este vârstată de o mulţime de poteci.

                 Coborâm în locul unde ne-am lăsat rucsacurile, ne luăm rămas bun de la familia Clas care se angajează în coborâre, pe drum de întoarcere spre Iezer, iar noi ne aşezăm la un popas mai lung pentru servirea prânzului. Soarele, trecut de amiază cam demultişor, se apropie implacabil de orizontul vestic. Plecarea la o oră destul de întârziată din Borşa precum şi urcuşul greu, prelungit, la care se mai adaugă şi timpul pierdut în căutarea izvorului de la cantonul silvic din marginea rezervaţiei ne pun în încurcătură în ceea ce priveşte alegerea locului de înnoptat. Intenţia noastră era ca popasul de noapte să-l facem în şaua La Cărţi dar prevăd că vom ajunge acolo destul de târziu, poate după înnoptat. Varianta mai convenabilă ar fi ca noaptea s-o petrecem în Tarniţa La Cruce unde avem apă, în schimb lipsesc lemnele. Îmi notez în memorie ca, pentru excursiile viitoare, să-mi procur o spirtieră pe care s-o folosesc în astfel de situaţii, măcar pentru prepararea cafelei sau a unui ceai.

                  Plecăm la drum. Coborâm în adânca Curmătură a Pietrosului hotărând să alegem loc de tabără în funcţie de împrejurări. Din nou începe să-mi dea târcoale părerea de rău că nu am plecat singur în această excursie. Aceasta din cauza forţării fără rost a etapelor, prelungindu-le; mă râcâie faptul că sâmbătă în loc să înnoptăm pe Toroioaga m-am lăsat convins de insistenţele lui Lucian şi am forţat fără rost pentru a ajunge în Borşa la o oră înaintată din noapte, rupţi de oboseală şi lipsit de plăcerea de a admira în tihnă împrejurimile; am alergat ca bezmeticii, fără rost, pe când la capitolul „timp“ acesta ne stătea generos la dispoziţie. Acum Lucian din nou se grăbeşte refuzând să urce pe vârfurile Rebra şi Buhăescu, luând-o pe poteca de ocolire. Deşi mai urcasem pe cele două vârfuri niciodată nu am avut parte de condiţiile excepţionale de vizibilitate care sunt acum, mai ales că ascensiunea din punctul în care se desparte poteca de ocolire nu necesită un efort deosebit. Aşadar ocolim pe curba de nivel vârfurile Rebra şi Buhăescu. Din Tarniţa Buhăescului observăm pe malul lacului de sub Tarniţa La Cruce un grup de corturi. Deşi este destul de devreme decid să înnoptăm acolo, iar Lucian acceptă cu entuziasm. Prin urmare prind o potecă de oi şi pierzând treptat din înălţime coborâm în zănoaga de sub tarniţă. Printre bolovani imenşi trecem pe lângă un cort retras într-un loc ce-l face nevăzut. Salutăm un bărbat şi o femeie care fac plajă lângă cort şi ni se răspunde într-o limbă străină ce sună a germană. Ne apropiem de tabăra de corturi ce o zărisem de sus şi studiind-o prin binoclu ajunsesem la concluzia că este o „expediţie“ de copii; presupunerea mi se confirmă, lucru ce-l aflu de la un profesor cu care stau de vorbă. Este un grup de copii de la o şcoală din Bistriţa, programul lor cuprinzând pentru mâine dimineaţă o ascensiune pe Pietrosul apoi retragerea spre Năsăud. Îmi cer permisiunea (consider că politeţea muntelui o impune) să ne instalăm în apropiere; acceptul este dat cu largheţe. Instalarea cortului nu constituie o problemă deosebită; problema este dată de lipsa lemnelor pe care încercăm s-o rezolvăm strângând vrejuri uscate de smirdar şi afin. Avem nevoie de foc doar pentru prepararea unui ceai în seara aceasta şi altul mâine dimineaţă. Şi totuşi problema lemnelor se rezolvă nesperat de bine. Din Tarniţa La Cruce se vede coborând un nou grup de copii, mai mari decât cei pe care i-am găsit aici, şi ajunşi lângă lac îşi instalează tabăra în apropierea noastră. Se dovedesc a fi bine organizaţi, fiecare din ei ştiind ce treabă are de făcut, astfel că în timp ce unii instalează corturile, fetele pregătesc ustensilele de bucătărie, iar băieţii din alt grup îşi iau toporaşele şi se îndreaptă spre desişul de jnepeni care se vede mai în vale. Lucian prinde ideia din zbor şi îi urmează întorcându-se cu o cantitate mai mult decât suficientă de lemne. Aprindem focul şi până va fierbe apa pentru ceai mă dau pe lângă profesorul de la Bistriţa care are un aparat de radio şi ascult un buletin meteorologic; nu prea încurajator pentru că prevede ploaie pentru mâine în zona de munte. Privesc cerul care nu prea dă semne că ar asculta de previziuni dar, cum am mare încredere în prognoza pentru 24 de ore, iau măsuri în consecinţă precum şi hotărârea de a ne culca devreme pentru ca, în caz că vremea se va strica în noaptea aceasta, mâine să putem pleca la drum cât mai de dimineaţă pentru a avea posibilitatea să părăsim zona înaltă a crestei înainte de a începe să plouă. Totuşi eu mai rămân o vreme în faţa cortului, aruncând din când în când câte un vreasc pe foc urmărind, pe fondul muzical al marii simfonii a tăcerii, cântată de munte, asfinţitul soarelui şi sclipirea primelor stele din miriadele de pe cer.

                     8.Miercuri. Mă trezesc după un somn neîntrerupt, fără vise. Afară se aude mişcare. Mă târăsc uşurel din cort , fără a-l deranja pe Lucian, şi mă găsesc în mijlocul unei dimineţi splendide, cu văile aburind şi ceaţa prefaţând o zi frumoasă ce contrazice prevestirile prăpăstioase ale meteorologilor. Vârfurile Buhăescu şi Rebra îşi ridică fruntea în soare, din stânga; Cormaia şi Repede, spre răsărit, se alintă mângâiate de lumina splendidă a dimineţii, iar în vale, spre nord, adunând apa izvoarelor în mijlocul cărora mă aflu, se adânceşte valea Buhăescului. Fac câteva mişcări de înviorare pentru a-mi dezmorţi oasele (mi-ar fi prins bine o saltea) apoi aprind focul şi pun de ceai. La momentul potrivit, Lucian îşi face apariţia şi servim micul dejun privind oile ce coboară dinspre Tarniţa La Cruce şi la câinii care, în loc să-şi facă datoria de paznici, umblă printre corturi după furtişaguri, mai ales din rezervele de alimente. Copiii, care fuseseră mai harnici decât noi, se văd răsfiraţi pe poteca spre Buhăescu Mare, pe sub coasta muntelui, în drumul lor spre Pietrosul. Mă surprinde faptul că cei care-i supraveghează nu-i menţin într-un grup oarecum compact; merg în grupuleţe de câte trei-patru inşi la distanţă mare între ele. Dacă primul grupuleţ a început să urce pe Buhăescu Mare, ultimul grup abia pleacă din tabără, între ei fiind o distanţă de aproximativ douăzeci de minute de mers.     Ne strângem bagajele şi până a nu se face prea târziu începem să urcăm spre Tarniţa La Cruce. Urcuşul nu este prea lung dar este îngreuiat de grohotişul ce potopeşte coasta. După noaptea de odihnă mă simt excelent şi drumul până în tarniţă durează mai puţin decât mă aşteptam.Facem un scurt popas, cât să ne tragem sufletul şi să ne încântăm privirile cu imaginea văii Guşeţului  flancat de culmea Nedeii la apus şi de cea a Pietrosului Sălăoanilor la răsărit. Începem urcuş spe Obârşia Rebrii, la început mai uşor apoi din ce în ce mai abrupt, în partea finală fiind nevoiţi chiar să ne ajutăm de mâini. Ajunţi la cei 2055 m. ai Obârşiei ne oprim într-un scurt popas pentru a face fotografii. Drumul la vârful Cormaia (2033 m.) este o simplă formalitate aşa că mergem în pas de voie, fără grabă. Suntem ajunşi şi depăşiţi de perechea ce o văzusem aseară sub vârful Buhaescu făcând plajă. Deşi rucsacul este românesc, după echipament şi fizionomie mă conving că nu sunt români. Îi lăsăm să se îndepărteze admirându-le mersul elastic (parcă dansează) şi rapid cu toate că nici bagajele lor nu par prea uşoare. Facem fotografii pe vârful Cormaia, ne închinăm măreţiei munţilor; făcând turul de orizont descopăr că spre nord-vest, undeva departe, dincolo de Toroioaga, cerul începe să capete o tentă întunecată convingându-mă încă o dată că, pe termen scurt, meteorologii au dreptate în prognoza vremii. Coborâm în şaua dintre Cormaia şi Repede având sub ochi circul glaciar de la obârşia pârâului Repedea şi, mai departe, valea acesteia spre Poiana Borşa. Un grup de turişti, minusculi din cauza depărtării, se zăreşte pe poteca ce, prin căldare, ocoleşte abruptul vârfului Repede. Dacă până în şa coborâsem „la vale cu proptele“ continuăm, firesc, parte a doua a proverbului urcând „la deal cu opintele“ spre mamelonul uriaş al vârfului Repede şi după aproape o oră de efort ajungem fără suflare la cei 2074 m. ai săi. Aici, pe gurguiul înveşmântat cu smocuri de iarbă, perechea de străini care ne depăşise făcea popas. Intrăm în vorbă cu ei şi aflăm că sunt din Berlin, soţ şi soţie. Se crează un moment de ilaritate când, desprins de realitatea istoriei prezente, îi întreb dacă sunt din „Berlinul democrat“ sau „Berlinul occidental“. Râdem cu toţii şi, prin gesturi însoţite de cuvinte culese din diferite limbi europene (în limita cunoştinţelor mele) facem ceea ce nu cu mult timp în urmă nu îndrăzneam nici în vis, adică ne batem joc un pic de partidul comunist. Drumurile noastre, deşi au acelaşi punct final, Ilva Mică, nu corespund (mă refer nu la finalul excursiei ci la finalul episodului Munţii Rodnei). Ei urmează să coboare pe Valea Anieşului şi apoi a Someşului, iar noi mergem pe creasta vârful Repede – vârful Laptelui Mic – culmea Bârladelor (cumpănă de ape dintre Anieş şi Cormaia), să coborâm la Sângeorz Băi apoi, peste dealul Ulmului din Munţii Bârgăului să trecem la Ilva Mică. Nemţii îşi iau rămas bun şi pleacă, noi mai rămânem şi lăsând bagajele ne deplasăm câţiva paşi până într-un punct de unde, având vizibilitate maximă, putem studia drumul ce-l avem de făcut. Din punctul în care ne aflăm avem imaginea perfectă a traseului până dincolo de un vârf impozant ce-l bănuiesc a fi vârful Laptelui Mic.

                Mă desprind cu greu de splendoare imaginilor în centrul cărora mă aflu şi cu lecţia învăţată din studierea directă a traseului începem să coborâm în Şaua Între Izvoare trecând prin locul numit La Cărţi. În coborâre, drumul ni se încrucişează cu cel al unei familii ce ne depăşise ieri şi care acum se întoarce pe acelaşi traseu. Studiem puţin „biblioteca“ de la La Cărţi (Lucian nu pare prea impresionat) şi luând-o pe sub vârful Repede ne orientăm spre sud, sud-vest, spre culmea Laptelui cu gând să ajungem până în seară la cabana Farmecul Pădurii, la confluenţa râurilor Cormaia şi Valea Vinului dar menţinând un ritm lent de mers; în sinea mea chiar doresc să mai dorm o noapte pe munte. Dar din nou interesele mele vin în contradicţie absolută cu interesele lui Lucian. Şi iarăşi simt din ce în ce mai apăsător regretul că nu am plecat singur în această excursie şi mă hotărăsc ca pe viitor să nu mai fac greşeala de a mai căra balast după mine. Este de-a dreptul enervant când oprindu-mă pentru scurte popasuri de reglare a respiraţiei mai tânărul meu însoţitor îşi manifestă nemulţumirea. Îmi luasem tovarăş de călătorie gândind că este greu bagajul pentru un singur om când pleacă la drum cu cortul şi că greutatea, în cazul acesta, poate fi împărţită în două. În realitate eu car atât lucrurile personale cât şi cele comune, adică cortul, mâncarea, sacul de dormit, rezerva de apă. Atunci pentru ce mi-am mai luat tovarăş de drum? Să mă sâcâie şi să forţeze mersul astfel încât, în loc să ne delectăm cu farmecul priveliştilor, să alergăm ca doi besmetici transformând excursia din plăcere într-o goană fără rost? Prind o potecă de creastă, clară dar fără marcaj; mergem la început pe sub creastă având în stânga valea Anieşului peste care se ridică culmea Mihăiasa, urcăm apoi lin, „încălecând“ culmea, pe Nedeia Straja (1851m.) de unde avem sub ochi valea îngustă a Cormaiei, strânsă între peretele stâncos al Nedeii Straja şi Coasta Netedă ce se prăvăleşte brusc în firul vijelios al râului. Pe hartă traseul figurează ca marcat cu punct roşu dar până acum nu am întâlnit nici un semn. Coborâm abrupt urmând muchia crestei care se orientează spre sud, din şa urmăm mai întâi creasta dar din cauza desişurilor de jnepeni suntem nevoiţi să căutăm o potecă ce-i ocoleşte şi o găsim sub aceasta. Hotărâsem să escaladez toate vârfurile întâlnite dar pe acesta, fără voia mea, îl ratez. În apropierea vârfului Jneapănul (1788 m.) mă abat scurt la dreapta şi luptându-ne din greu cu jnepeni pitici, ce mă fac să transpir abundent, reuşim să ajungem până în vârf. În faţa ochilor mi se deschide o fâşie îngustă de stâncă, străbătută în lung de o fisură adâncă. Facem popas să ne liniştim inimile şi plămânii dar şi să ne delectăm privind spectacolul munţilor. Studiez cu atenţie muchia prelungă ce urcă pe vârful Laptelui Mic şi văd că, din cauza desişurilor de jnepeni este imposibil de urcat prin acel loc, aşa că fixez un traseu ocolitor pe urmele de oi care se văd vrâstând coasta muntelui. Plecăm de pe Jneapănul şi coborâm cu atenţie abruptul prăpăstios, plin de stânci şi potopit de jnepeni şi brazi chirciţi, ajungem în şa, iar de aici căutând cu atenţie calea, oprindu-ne în scurte popasuri pentru a ne înfrupta din bunătăţile muntelui, afine şi merişoare, care se găsesc din belşug. Ocolim astfel două vârfuri. Auzim în urmă zvon de tunet, semn că totuşi meteorologii au avut dreptate, iar când ajungem într-un loc cu bună vedere spre nord văd că ruga prietenilor din Borşa se împlinise; ploaia curgea din belşug pe plaiurile însetate ale Maramureşului.Lucian începe din nou să insiste să nu mai urcăm vârfurile ci să mergem pe curba de nivel pentru a ajunge până în seară la Farmecul Pădurii. Deşi nu cu plăcere, accept. Dar încă o dată muntele nu ne permite să facem chiar ce vrem noi şi ne pune în cale un desiş de jnepeni în care se înfundă poteca silindu-ne să ne întoarcem o bucată de drum, apoi să urcăm în şaua dintre vârfurile Laptelui Mic şi Rabla. Mă aflu într-o înşeuare largă cu două vârfuri incitante, invitându-mă la ascensiune, de o parte şi de alta. Simt cum mă prinde răzvrătirea şi hotărăsc să înnoptăm aici unde un mic platou îmi oferă o poziţie ideală pentru instalat cortul, iar lemne de foc se găsesc din belşug. Sub şa, la mică distanţă, se vede un lac cu apa provenită din ploi şi topirea zăpezii dar care nu este bună de băut. Singurul impediment ar fi lipsa apei de băut pentru că, tot la sfatul lui Lucian, nu refăcusem rezerva la izvorul de sub vârful Repede, iar altul nu mai întâlnisem în cale. În canistră mai sunt cam trei litri de apă care, în mod normal, ne-ar ajunge dar mă tem de o psihoză a setei, posibilă să se manifeste pe fondul oboselii de peste zi. Spre valea Cormaiei se lasă un uluc şi studiind harta văd că din apropiere izvorăşte un râu, Cormăiţa. Îl las pe Lucian paznic la bagaje şi încep să cobor pe uluc. După vreo cincizeci de metri simt solul umed; încep să caut cu atenţie şi nu departe dau de un firicel de apă dar atât de firav că nu pot lua (tare bine mi-ar prinde un furtunaş!). Îmi continuu coborârea cu speranţa că firul apei va deveni mai viguros dar, dimpotrivă, acesta dispare. În zadar caut mai în vale printre urzici şi ierburi că nu mai apare nimic. Mă întorc prinzând o potecă de animale ce urcă de-a lungul vâlcelului şi găsesc din nou un fir de apă ceva mai consistent dar tot fără posibilitatea de a lua în canistră. Sap cu cuţitul o gropiţă în care să se colecteze apa; dar Lucian, părăsindu-şi postul de pază, vine după mine, mă determină să abandonez ideia de a colecta apă şi să mă întorc în şa pentru a ne continua drumul. Şi ce frumos ar fi fost să instalăm cortul, apoi să urcăm uşori, fără bagaje, cele două vârfuri, Laptelui şi Rabla, timp fiind suficient (abia este ora 16.00) apoi să petrecem o seară splendidă, şi o noapte, în liniştea muntelui. Chiar dacă ar veni ploaia nu mă tem, locul potrivit pentru instalarea cortului prezintă siguranţă din toate punctele de vedere, inclusiv în ce priveşte descărcările electrice. Accept solicitarea lui Lucian din cauză că îmi propusesem ca în relaţiile dintre noi să nu fiu un dictator şi pentru a evita eventualele divergenţe posibile să apară datorită marii diferenţe de vârstă dintre noi. Nu acelaşi lucru şi l-a propus şi Lucian.

                 Cu amărăciune, simţind cum lehamitea prinde a-mi da târcoale, şi cu hotărârea ca altădată să nu-mi mai iau tovarăşi de drum din categoria cuvântătoarelor (pentru că, oricât aş vrea să fac pe grozavul, trebuie să recunosc că nu pot suporta singurătatea absolută mai mult de patru-cinci zile; cred că m-aş împăca de minune cu un mic animal), plecăm mai departe la drum. Ocolim vârful Rabla fără a pierde prea mult din altitudine, coborâm, uşor la început, apoi urcăm tot atât de uşor şi ajungem pe vârful Nedeia Ţăranului (1857 m.). Priveliştea ce se vede îmi accentuează starea de tristeţe provocată de faptul că părăsesc înălţimile; spre răsărit se desfăşoară o pajişte prelungă pe care coboară un drum spre Valea Vinului ce se prăvăleşte în cea a Anieşului Mic pe care se zăreşte, printre steiuri şi vârfuri de molid, un alt drum care duce probabil spre Farmecul Pădurii şi localitatea Cormaia. În faţă, coborând într-o mică şa de unde urcă apoi pe un vârfuşor împădurit, se vede o potecă pe care, după ce consult harta, presupun că se poate ajunge direct, coborând pe culmea Nedeia Bârladelor, la cabana Farmecul Pădurii. Timpul fiind destul de înaintat intenţionez ca, în cazul când zvonul conform căruia cabana ar fi ars, să instalez cortul în acel loc. De pe plaiul care coboară în Valea Vinului, şi pe care se vede o stână, urcă o turmă de oi spre mica şa în direcţia căreia mergem. Ne apropiem şi luăm legătura cu ciobanul, un năsăudean în vârstă, de statură mijlocie, nebărbierit de câteva săptămâni, care se dovedeşte a fi deosebit de volubil, şi-l întrebăm care-i cel mai scurt drum pe care putem ajunge la Farmecul Pădurii. Îşi repede pălăria-i ponosită, mai întâi pe ochi apoi o ridică pe ceafă, se răsteşte la un câine nevinovat, aruncă bâta-i grea şi noduroasă după o oaie care comisese cine ştie ce „infracţiune“, apoi ne spune încurcat că nu ştie. Îmi bag repede înapoi ochii care-mi ieşiseră din orbite, scociorăsc prin toate colţurile trupului meu să-mi găsesc graiul şi-l iau altfel.

– Dar care-i cel mai scurt drum pe care pot ajunge la Cormaia?

– No! Se dumireşte năsăudeanul, coborâţi pă plaiul şela, pă drum, până ajunjeţi la un parău, iar de acolo, mintenaş ajunjeţ’ la un bertuţ. Dă la bertuţ o luaţ’ numa’ la vale şî mintenaş aţ’ ajuns la Cormaia. Explicaţia este clară ca lumina zilei dar conţine şi o neclaritate. Capitală, mi se pare mie. Din vocabularul meu lipseşte sensul cuvântului „bertuţ“ şi oricât îmi frământ creierul nu reuşesc să-i dezleg înţelesul. Ca să nu mor prost îi cer lămuriri suplimentare ciobanului. Acesta prinde a-mi explica cu glas apăsat.

– Apăi no, domnule dragă bertuţul este aşa o … ca un … bertuţ … aşa ca un loc unde să găsăşte de tăte şele … aşa ca o casă … ca un … ca un … ca un bertuţ, răbufneşte triumfător, ultimul cuvânt făcându-l fericit că m-a lămurit. Cerc vicios: un bertuţ e … un bertuţ! Deodată Lucian, mai iute la minte, exclamă.

– Un birt, un birtuţ, un birt mai mititel! Şi se făcu lumină. Năsăudeanul satisfăcut că ne-am dumirit pracizează.

–Da, un bertuţ cum zâceţ’ dumneavoastră unde să duşe tăt românul să bèe o glajă dă pălincă.

                Şi cum stăm noi la taifas pe coasta muntelui , tot cu ochii la peisajul încântător ce ne înconjoară, îmi mai arunc o dată ochii pe harta din mână urmărind drumul ce-l indicase ciobanul şi-l văd că ocoleşte în arc de cerc, coborând mai întâi pe coastă spre est până în valea Vinului, apoi pe firul apei până la Farmecul Pădurii şi mai departe spre Cormaia. Dar direct spre sud, pe cumpăna de ape, mă zădărăşte poteca ce o văzusem mai înainte şi care, dincolo de un pâlc de pădure, se vede transformându-se într-un drum ce merge în linie dreaptă spre confluenţa Cormaiei cu Valea Vinului, ţinta noastră. Arătând direcţia cu degetul îi cer lămururi noi ciobanului dar acesta, agasat probabil de întrebările noastre începe iar a-şi nedreptăţi mioarele şi dulăii, aşa că-i mulţumum pentru lămuriri şi o tăiem direct prin pâlcul de pădure prinzând o potecuţă de picior care, în scurt timp, ne scoate la drumul bătut ce-l văzusem. Coborâm la început mai lin apoi din ce în ce mai accentuat pe culmea Nedeii Bârladelor îmbrăcată în fâneţe care-mi încântă ochii cu coloritul lor, iar pe măsură ce coborâm mirosul de fân de curând cosit mă plasează cu închipuirea direct în paradis. Pătrundem într-o zonă intens populată cu oameni care muncesc la fân; bărbaţii taie cu coasa brazde largi în covorul de iarbă; femeile şi copiii, cu furci şi greble întorc fânul cosit să-l usuce soarele, iar pe cel deja uscat îl adună în mici clăi. Ajungem între sălaşe (case de vară), facem popas la un izvor să ne potolim setea, apoi, intrând în pădure, ne angajăm într-o coborâre abruptă pe un drum prăpăstios. După aproximativ o oră de coborâre îngrozitoare ajungem cu gleznele ferfeniţă la confluenţa Cormaiei cu Valea Vinului la locul unde ar fi trebuit să se afle cabana Farmecul Pădurii. Zvonul că a ars se dovedeşte, din nefericire, perfect adevărat A mai rămas doar platforma de beton, iar alături o baracă de lemn unde este instalat … „bertuţul“. Loc de pus cortul este destul, lemne şi apă se găsesc din belşug. La marginea şoselei se vede parcată o furgonetă marca T.V.. Intrăm în bufet şi iau o ţuică; la o masă alăturată se cinstesc cu bere vreo patru persoane cu care intrăm în vorbă. De la ei aflăm că fosta cabană Farmecul Pădurii a ars cu vreo doi-trei ani în urmă dar că în amonte, pe Valea Vinului, există o foarte frumoasă cabană a întreprinderii miniere unde, în caz de nevoie, se poate găsi adăpost pentru o noapte. Proaspetele cunoştinţe spun că sunt muncitori de la Miniera şi că vor pleca spre oraşul Bistriţa cu maşina ce-i aşteapă afară (este vorba de T.V.-ul ce- văzusem). Lucian, cum aude că maşina va trece prin Sângeorz Băi, începe a mă presa să nu mai rămânem pentru o noapte în cort ci să mergem cu maşina la Sângeorz. Făcându-mi-se lehamite de atâta îndărătnicie accept, şi iată-ne după vre-o trei sferturi de oră târându-ne cu rucsacurile în spate pe strada ce duce în staţiune. Facem popas mai întâi la hotelul Hebe dar, lucru deloc surprinzător, ni se spune că nu sunt locuri. Mai facem câţiva paşi şi intrăm la recepţia hotelului U.G.S.R.. dar şi aici avem ghinion. Pentru a chibzui ne retragem la un bar în care se intră din holul hotelului şi cu suta de vodcă în faţă mă gândesc la ce am de făcut. Lehamitea pune cu totdinadinsul stăpânire pe mine. Renunţ la continuarea excursiei în varianta iniţială, adică traversarea Munţilor Bârgăului până la Colibiţa, apoi ascensiune pe Bistriciorul în Căliman, parcurgerea în lung a crestei până la Reţitiş şi coborâre în Vatra Dornei. Îmi propun să caut găzduire la vreo casă, iar mâine să plecăm spre Vatra Dornei unde să-i fac o vizită prietenului meu din copilărie, Costică Adam, precum şi o escapadă de o zi în care să fac un tur la 12 Apostoli-Pietrele Roşii-Reţitiş-întoarcere la Vatra Dornei. Plecăm din staţiune şi începem a colinda din casă în casă dar cei la care solicităm găzduire fie nu au loc liber, fie nu acceptă să ne găzduiască decât pentru o perioadă de minim o săptămână. Seara se apropie şi noi încă nu am găsit adăpost. La un moment dat, disperat, solicit unui om să ne primească să dormim în podul cu fân. „Nu pot domnule, pentru că ne mai având loc în casă dorm eu acolo!“ ne răspunde omul cu jale. Îmi propun să mă retrag pe malul Someşului unde să caut un loc de instalat cortul. În treacăt mai bat la o poartă dar nu mai solicit vreo cameră ci doar permisiunea de a instala cortul în curte. Suntem acceptaţi şi lăsând rucsacul din spate mă apuc neîntârziat să instalez cortul dar, ghinion! Sub un strat de trei degete de pământ, o placă imensă de piatră se pune în calea ancorelor. Stăpânei casei i se face milă de mine şi ne invită s-o urmăm. Ne duce în spatele casei şi, după ce trecem printre nişte tulpini de porumb mai înalte ca noi, ne arată un loc înverzit, lângă gardul din fundul grădinii , sub un măr uriaş. Aici reuşesc să instalez cortul şi după ce servim o cină rece mă bag în sacul de dormit să uit în somn dezamăgirea de care mă simt cuprins.

                9.Joi Un trăsnet năprasnic mă face să sar ca fript. Este întuneric beznă şi trece ceva timp să-mi revin din buimăceala somnului şi să realizez unde mă aflu; sunt la Sângeorz Băi unde am coborât de pe munte şi mă aflu în cortul pe care l-am instalat în curtea unui cetăţean … bun! … deci am stabilit unde mă aflu … acum să văd ce se întâmplă … . O lumină orbitoare scoate în evidenţă cele mai mici amănunte din interiorul cortului, iar după mai puţin de două secunde munţii se sfarmă într-un trosnet apocaliptic. Ufff! răsuflu uşurat descoperind că este vorba doar de fulgere şi trăsnete, preludiul vreunei straşnice ploi de vară. Mă cuibăresc în sacul de dormit unde este cald, şi forfoteala de oală cu sarmale în clocot ce se aude din înalturi mă scufundă în somn de prunc. Cortul se umflă ca un balon şi explodează în mii şi miliarde de bucăţele … ba nu … a fost un trăsnet şi mai năprasnic decât cel care m-a trezit prima dată. În ceruri se duce aprigă luptă, sfântul Ilie biciuieşte îndârjit stihiile care se ascund îngrozite printre nori. Vântul începe să-şi facă de cap scuturând copacii şi hăulind printre munţi ca o haită de lupi flămânzi, iar zăgazul norilor se deschide lăsând să cadă potop de ape peste împrejurimi. În cort e cald şi, chiar dacă vântul îl scutură, mă simt la adăpost. Lucian nu face nici o mişcare, iar la lumina fulgerelor nici nu-l zăresc. Mă covrigesc în sacul de dormit şi, visându-mă în braţele mamei, dorm somnul fără griji al copilăriei.  Când mă trezesc afară este ziuă şi în cort este foarte cald. Trag cu urechea dar nu aud nimic. Lângă mine Lucian stă nemişcat de parcă nici nu respiră. Mă extrag din sacul de dormit si ies din cort. O căldură umedă răbufneşte din pământul înfierbântat de primele raze de soare. În jurul cortului o puzderie de mere scuturate din pomul imens de deasupra acoperă pământul. Aleg unul şi după ce-l şterg de bluza de trening muşc din el. Este foarte bun ; dulce, mălăieţ şi parfumat. Lângă mine apare şi Lucian cu ochii înroşiţi şi privirea speriată. Se uită în jur apoi mă întreabă ce părere am de oamenii din Sângeorz. Mă uit nedumerit la el nepricepând rostul întrebării.

– Dar matale ce ai făcut azi noapte? Nu ai auzit că toată noaptea ne-au bătut unii cu pietre? Din cauza asta nu am putut să dorm deloc!  Mă uit buimăcit la el, apoi cercetez împrejurimile; la doi-trei metri în spatele cortului se ridică un gard foarte înalt, din plasă cu ochiuri mici prin care nu ar fi putut să treacă decât pietricele de mărime neînsemnată; dincolo de gard se întinde o fâşie de ciulini, apoi valea largă a unui pârâu şi pe malul opus un drum. Doar de acolo ar fi putut cineva arunca cu pietre dar este puţin probabil să fi ajuns până la noi. Cercetez în jurul cortului dar în afară de mere nu găsesc nimic, nici o piatră, iar pe pânza cortului nu se vede vre-o urmă. O adiere jucăuşă de vânt clatina o ramură din măr de deasupra cortului şi … pleosc!!! Lucian sare în sus de un metru şi exclamă;

– I-auzi! În mintea mea se face deodată lumină şi un râs cu sughiţuri mă cuprinde … Lucian e fricos ca un iepure … . Acum găsesc explicaţia refuzului de a înnopta aseară pe munte, sau sâmbătă pe Toroioaga! Lucian mă priveşte stupefiat şi mă întreabă ce m-a apucat. Nu mă pot opri din râs asa că prind o creangă de măr şi o scutur. Vreo trei mere cad pe pânza cortului făcând-o să sune.

–Merele! exclamă Lucian, din cauza lor nu am putut dormi de frică toată noaptea.

                    Recunoaşte că şi în noaptea petrecută pe Bălăsâna a stat de veghe temându-se să doarmă.  Mai avem câteva ore până la trenul care ne va duce la Ilva Mică, apoi la Vatra Dornei. Ne propunem să facem o plimbare prin staţiune, eventual să vizităm vreun bar. Trecem pe la gazdă, iar aceasta,foarte amabilă, ne serveşte cu câte o cană cu lapte. Ne plimbăm vreo oră şi jumătete, fără rost, prin staţiunea care, ce-i drept, este foarte frumoasă dar sărăcia este lucie. Sorbim câte o sută de vodcă tăcând ca doi peşti. Cu Lucian nu prea găsesc astăzi subiect de discuţie. Ne întoarcem la gazdă, strângem cortul, facem bagajele, apoi mergem să luăm buletinele care ne fuseseră oprite aseară şi să plătim pentru găzduire. Oricât insist, femeia cu care stau de vorbă, stăpâna casei, refuză să primească vreo plată. Apucăm pe drumul ce duce la gară şi fără peripeţii deosebite, călătorind cu o cursă C.F.R. până la Ilva Mică, apoi cu un tren accelerat ajungem în jur de ora 16.00 la Vatra Dornei. În drum spre prietenul Costică Adam trec pe la o Alimentara şi iau o sticlă de băutură. Îmi găsesc prietenul abia sosit de la serviciu. Sunt primit cu bucurie şi ne petrecem seara la un pahar depănând amintiri din copilărie. Înainte de plecare pregătim unul din rucsacuri cu rezerve alimentare pentru o zi, şi ceva uşor de îmbrăcat. Mâine urcăm la Doisprezece Apostoli.

                    10.Vineri. „Dar ce zgomot se aude, bâzâit ca de albine?“ (M. Eminescu).

                 Ascult cu atenţie şi descifrez zgomotul făcut de picăturile de ploaie ce cad pe acoperişul casei. Simt cum mă cuprinde disperarea când ies afară şi dau cu fruntea în nori. Totul în jur este împâclit, noaptea care încă nu s-a sfârşit sună a Bacovia

            „E-o noapte udă, grea, te-neci afară“.

                 Mă întorc în patul cu cearşafuri strălucitor de albe, aşa cum am găsit întotdeauna la Catinca şi plonjez în somn. De mâhnire refuz să fiu treaz, chiar când mă trezesc; hibernez la sfârşit de august dar până la urmă revolta din mine mă aruncă din pat. Este ora zece şi parcă, în lumina ce pătrunde prin perdelele ferestrelor se iţeşte o rază de soare. Mă reped bucuros afară dar dau … nas în nas cu Topârceanu:

„Iar când s-arată soarele sărac

De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,

N-apuci a scoate nasul din ceardac.

Că până la întoarcere te udă.“

               Prind un moment când responsabilul cu ploile ia pauză de o ţigară şi însoţit de Lucian o şterg în oraş. Până să ajung în parcul staţiunii, cale de vreun sfert de oră, norii îşi scutură ultimii stropi după care părăsesc firmamentul lăsând în urma lor un albastru adânc şi un soare ce, scăpătând spre apus, pune foc în sumedenia picăturilor de ploaie ce mai dăinuie pe firele de iarbă şi în acele molizilor. Costică ne iese în cale venind de la serviciu şi mergem împreună la terasa Veveriţa, o micuţă cârciumioară ascunsă printre molizii impozanţi din dealul staţiunii. Când puzderia de stele ni se aprinde în creştetul capului plecăm acasă pentru că nu am renunţat … mâine urcăm pe munte.

              11.Sâmbătă Simt cum lehamitea pune din nou stăpânire pe mine făcându-mă să abandonez toate planurile şi să-mi fie dor de acasa. Spre ziuă, ieşind din dosul munţilor unde se scunseseră, năvălesc peste Vatra Dornei norii care încep a ţârâi mărunt, până la ora zece, destul să-mi dea peste cap tot programul,  apoi se duc de unde au venit lăsând loc soarelui şi cerului albastru. Gata! Mă hotărăsc să-mi fac bagajele în cursul zilei de mâine să „mă călătoresc spre casă“. Îi propun lui Costică să mă ducă pe munte la vreo stână mai apropiată de unde să fac rost de nişte urdă pentru acasă. Răspunde bucuros solicitării şi, însoţiţi de Lucian, plecăm într-o miniexcursie pe Bărnărelul care sclipeşte, de dincolo de apa Bistriţei, incitant, în soare. Luăm cu noi o sacoşă de pânză în care punem nişte pungi de plastic şi o sticlă cu apă, ieşind apoi din curte o luăm pe strada Unirii (unde stă el) în vale. Trecem pe un pod de lemn peste Bistriţa, ocolim o casă din al cărei ceardac un cal, în carne şi oase, admiră peisajul şi începem a urca abrupt spre o dungă unde zărisem cu binoclul ceva asemănător unor cruci uriaşe (Costică m-a contrazis susţinând că sunt nişte molizi uscaţi). Într-o oră ajungem la cei 1321 m. ai vârfului Bărnărelul şi vedem că dreptatea este de partea mea; într-adevăr ce văzusem eu erau două imense cruci făcute din trunchiuri de molid – nici o inscripţie nu ne dă vreo lămurire asupra lor. Coborâm uşor spre apus şi ajungem la stâna instalată într-o cută din scoarţa muntelui. Aici dăm de o linişte mormântală; oile şi dulăii lipsesc, doar lângă un perete doi căţei, cât două gheme, lustruiesc cu limbuţele o teică în care fusese turnat nişte zer. Pătrundem în stână unde găsim un cioban care mătură de zor podeaua şi aşa curată. Nu este prea amabil; se uită la noi pe sub sprâncene şi ne răspunde mormăind la salut. Îi explic scopul vizitei dar mă refuză cu aceeaşi lipsă de amabilitate. Îl întreb dacă mai este vreo stână prin apropiere şi-mi explică atât de încâlcit cum să ajung acolo încât mă las păgubaş şi le fac semn tovarăşilor mei s-o luăm din loc. Costică spune că a înţeles unde-i stâna despre care primisem „explicaţii“ şi ne pofteşte să-l urmăm. O luăm pieziş pe coasta muntelui şi curând intrăm în pădure. Sunt nedumerit de primirea lipsită de amabilitate a ciobanului şi cam bănuiesc care ar fi explicaţia; spre deosebire de altădată, acum sunt îmbrăcat cu haine de oraş şi probabil acest lucru l-a făcut să gândească despre noi că am fi cine ştie ce „ispite“. Mergem prin pădure fără a urma vreo potecă, opintim peste urme adânci de tranşee pe care mi le închipuiesc bântuite, pe timpul nopţii, de fantomele celor morţi aici în timpul ultimelor două războaie şi curând ieşim în poiana unde spusese Costică că ar fi stâna. Dar ioc stână! Mă las păgubaş de urdă propunând să ne întoarcem acasă. Prietenul meu aprobă dar, spune.

               – Să nu ne întoarcem cu mâna goală, hai să căutăm ciuperci.

               – Dar nu cunosc ciupercile bune de mâncat, replic eu.

               –Este foarte simplu! exclamă Costică, nu trebuie decât să guşti din fiecare şi cea care-i iute la gust nu-i bună. Imaginaţia mea o ia razna şi mă închipui după mai multe „degustări“ de felul acesta sărind din creangă în creangă prin molizii din pădure închipuindu-mă vreun … „veveriţoi“. Îi argumentez lui Costică de ce nu pot face nici măcar gestul acesta dar mă angajez să-i semnalez când voi vedea vreo ciupercă pe care aş bănui-o comestibilă, iar el s-o identifice. Şi coborând prin pădure, în sacoşa prietenului meu se adună o recoltă bogată de ciuperci din mai multe soiuri. Ieşim în oraş la gura Dornei; trecând pe lângă o alimentara cumpărăm un borcan de „groşcior“(o smântână foarte groasă) şi o sticlă de rachiu apoi ne îndreptăm spre casă. Ajunşi acasă, Catinca îşi asumă sarcina de a face o mâncare de ciuperci cu smântână şi o mămăliguţa de oameni flămânzi. Până va fi gata masa, ne cinstim din sticla cu ţuică şi stăm la poveşti. Grupului nostru de bărbaţi i se alătură Mitică, feciorul lui Costică, venit acasă de cine ştie unde fusese la muncă, prin ţară. Când Catinca termină treaba ne invită la masă şi ne aşezăm în faţa unei uriaşe mămăligi ce fumegă ca muntele după ploaie şi a unui ceaun cu mâncare de ciuperci cu smântână. Din acest moment se întrerupe orice discuţie. Ce, mai este vreme de vorbit? Mâinile şi fălcile nu mai au odihnă, pentru că mâncare mai gustoasă decât cea pe care o pregătise Catinca din ciuperci şi smântână nu mai mâncasem în viaţa mea. Când pe masă a mai rămas mămăligă cât pentru o pisică eu, spre … lauda mea, mi-am dat seama că, nemaiavând loc la masa din bucătărie, Catinca încă nu mâncase. Atunci am dat „glas mare“ şi ne-am oprit. Altfel mâncam şi masa fără să ne dăm seama că s-a terminat mămăliga.

               12.Duminică.  Să ne facă în ciudă, vremea  este splendidă. Probabil că de ne-am fi propus să mergem pe munte ar fi plouat. Ne luăm bagajele şi în prag de amiază o luăm spre gară, conduşi de Costică şi Catinca. Ne oprim preţ de o sticlă cu vin la Casa Dorneană apoi, cu trenul, apucăm pe drumul Iaşiului. De la fereastra vagonului, din trenul oprit la Mestecăniş, privesc la munţii scăldaţi în soare şi călătoresc cu ochii şi cu gândul pe culmea prelungă a muntelui Fărăoane ce o am în faţa ochilor. Din adâncul sufletului prinde a se înălţa o muzică necunoscută, ce n-am mai auzit-o vreodată, făcându-mă să uit toate măruntele insatisfacţii ale acestei excursii; amintirea-mi este inundată de chipul mulţilor prieteni ce mi i-am făcut sub tâmpla Pietrosului. Şi dau un nume muzicii necunoscute ce se ridică din mine … „Simfonia Maramureşului“.

————————-

(Sfârşit)