OFRANDE ABEONEI -XXI-

OFRANDE ABEONEI – XXI-

GAVRILĂ

(Munţii Rodnei – ianuarie 1991)

1

            Soarele se ridică de după pintenul Cornedeiului încălzind blând şi trist, parcă, plaiul larg ce coboară de sub barba Pietrosului şi se opreşte domol în apa Vişeului. Stau rezemat de trunchiul unui molid şi privesc în apa Pietroasei ce curge nepăsătoare tăind un colţ din ograda lui Gavrilă. Dar el n-o mai vede, n-o mai aude, nu-i mai pasă de ea. Gavrilă a închis ochii pentru totdeauna doar cu câteva zile înainte de a împlini treizeci şi doi de ani, îngenunchiat de crunta boală numită cancer. Nu am avut timp să stau mai mult cu Gavrilă dar atât cât am stat l-am îndrăgit.

             Cu două zile în urmă am primit teribila veste. Nu am fost surprins pentru că deznodământul era de aşteptat. După ce a colindat spitalele din Borşa şi Baia Mare a stat mai bine de o lună la Spitalul Militar din Iaşi unde diagnosticul de lombosciatică stabilit de … specialiştii celor două spitale maramureşene unde a fost internat anterior venirii la Iaşi a fost infirmat şi a fost stabilit cel real ce poartă un nume complicat dar şi altul simplu, pe înţelesul tuturor: cancer în faza de metastază. Medicii de la Spitalul Militar nu au mai putut face altceva decât tot ce le stă în putinţă să ajungă viu în Maramureş. A mai trăit aproximativ o lună.

             Aseară, când am ajuns împreună cu Antonella, am fost întâmpinat de bunii mei prieteni. O întâlnire tristă. Acum privesc apa Pietroasei şi gândul îmi fuge cu vre-o şapte luni în urmă …

2

             Venisem cu Antonella să petrecem câteva zile de iarnă la Borşa. Nu îndrăznisem să solicit găzduire prietenilor mei şi ne cazasem la hotelul Iezer. Ca de obicei sosisem seara. Mi-am amintit de barul lui Telcean de pe valea Ţâşlei, unde fusesem în august, anul trecut, când coborâsem de pe Toroioaga cu Lucian, şi mergem să servim cina. Voinicul cârciumar m-a recunoscut imediat şi la solicitarea mea am fost servit cu o ciorbă de fasole cu … cârnaţi punând alături, într-o farfurioară, şi câţiva ardei iuţi; nu este nevoie să apelez la ei pentru că ciorba este destul de condimentată. Antonella renunţă la „fracţiunea“ lichidă a mâncării şi se delectează cu cârnatul; se minunează cât de iute a fost ciorba dacă nici acesta nu-i potoleşte arsura gurii. Aveam să descopăr că adevărata sursă a iuţelii o constituise cârnatul datorită căruia conţinutul paharului de horincă de 50 de „focuri“ mi s-a părut apă de izvor.

              A doua zi am făcut o vizită de curtoazie lui Dumitru şi Dorinei, iar de aici am urcat pe Piciorul Moşului spre Gârlea să-mi vizitez proaspătul prieten, pe „MoşGheorghe“. La sfatul Antonellei am evitat valea Pietroasei pe care drumul ar fi fost mai scurt dar am fi trecut pe la poarta lui Grigori-senior, părintele vajnicului apărător al patriei, Grigori-junior, şi  nu ar fi fost … „strategic“. Ajunşi în Gârlea, aşa se cheamă zona în care locuieşte „MoşGheorghe“ şi ai lui, am fost întâmpinaţi cu mare bucurie de cei de aici şi în mod deosebit de Gavrilă care, auzind că suntem cazaţi la hotel, a hotărât, împreună cu Leontina, că „aşa lucru nu se poate“ şi numaidecât să coborâm să ne luăm bagajele pentru a ne stabili la ei. Au coborât împreună cu noi în oraş, am plătit nota la hotel, ne-am luat bagajele nu prea voluminoase apoi eu, Antonella şi Leontina am luat-o spre casă, iar Gavrilă s-a dus să aranjeze cu şeful lui de câteva zile libere pentru a fi împreună cu noi cât vom sta la Borşa. I-am făcut, bineînţeles, o scurtă vizită lui Grigori-senior şi Niţei apoi, după ce am promis că vom mai trece pe la ei, am urcat în Gârlea.

            Acasă, la Leontina, la un pahar de horincă şi la o cafea am aflat o „poveste“ tare faină. Iat-o …

            Cei doi tineri soţi, Gavrilă şi Leontina, deşi aveau câţiva ani de căsnicie, nu aveau nici un copil. În zadar  Leontina a făcut fel de fel de tratamente, în zadar a fost prin staţiuni balneare care se ocupă de acestă chestiune. Dumnezeu nu a vrut să le binecuvânteze casa. Leontina lucrează la creşa spitalului din Borşa, iar aici se afla o fetiţă … „uitată“ de mama ei. Auzind acest lucru, Gavrilă şi-a pus în cap să înfieze fetiţa. Duce pe această temă o discuţie cu Leontina şi nu după mult timp de la aceasta, când  Leontina urma să intre de serviciu după amiază, Gavrilă a plecat de acasă spunând că merge în oraş să rezolve o problemă oarecare. Când Leontina a ajuns la serviciu colegele au început s-o întrebe ce face „cocoana“ (în Maramureş părinţii spun copiilor, până se căsătoresc, coconi şi cocoane).

          – Ce cocoană? A întrebat nedumerită.

         – Cocoana cea uitată de maică-sa; dimineaţă soţul tău a venit şi spunând că v-aţi hotărât s-o înfiaţi a luat-o cu el. Când s-a dus seara acasă, Leontina l-a găsit pe Gavrilă privind topit  la cocoana căreia îi cumpărase toate lucrurile necesare unui copil, îi făcuse baie şi o hrănise aşa cum numai un tată iubitor e în stare să facă. Pusă în faţa faptului împlinit, Leontina nu a mai avut încotro; au căutat-o pe mama copilului şi au făcut formele legale de adopţie. Apoi, în cea mai pură tradiţie maramureşană, alături de numele cu care a fost botezată fetiţa i-au pus, neoficial, şi pe cel provenit din al tatălui adoptiv, Gabriela, astfel că toată lumea îi spune Gabi. Acum Gabi este la mama lui Gavrilă, pe Repedea.

             În una din zilele şederii noastre  la Borşa, cum Gavrilă era liber de la serviciu, ne-am hotărât să facem o vizită pe valea Repezii să-i vedem cocoana. Am mers mai întâi în oraş cu Antonella şi am cumpărat o păpuşă care s-a dovedit a nu fi cu mult mai mică decât cocoana, apoi, însoţiţi de Gavrilă şi Grigori-junior ne avântăm pe culmea Prelucile, uşor înzăpezită, şi după un ceas de mers coborâm pe o ulicioară în curtea copilăriei amabilului meu amfitrion. Suntem primiţi cu prietenie de mama lui Gavrilă dar şi de Gabi căreia nu-i mai ajunge locul alergând prin camera în care toate lucrurile sunt aşezate pe lângă pereţi pentru a avea destulă lărgime micuţa bucurie a sufletului lui Gavrilă.

3

             Au venit preoţii: părintele Simion Mihali împreună cu un alt preot pe care nu-l cunosc dar am surpriza să-l recunosc pe Telcean, cârcimarul; „MoşGheorghe“ îmi spune că este dascăl la biserică, iar oamenii l-au supranumit „Balena“. De ce l-or fi poreclit aşa nu ştiu dar eu cred că mai nimerit ar fi fost  „Sirena“; nu mă gândesc la sirenele din mitologie ci la o sirenă de vapor. Când începe oficierea slujbei de înmormântare vocea dascălului face să se cutremure geamurile şi să se înfioare acele de pe molizi. O parte din slujbă se desfăşoară în casă, apoi sicriul cu Gavrilă este scos şi aşezat în curte unde se continuă slujba. Nedezminţindu-se nici de astă dată, vocea lui Telcean se ridică spre cerul albastru şi limpede, convingându-mă că aş auzi-o chiar dacă aş fi în vârful Pietrosului. Ascult slujba dar nu mă pot concentra la cuvintele preoţilor. Amintirea mă transportă din nou în acele zile de iarnă …

4

              Începuse o nouă zi. Leontina şi Gavrilă erau la serviciu. Încă mai trândăveam în pat când a venit Grigori-junior, trimis de Gavrilă cu „poruncă“ pentru „MoşGheorghe“ să ne prepare un balmoş. Nu mai mâncasem niciodată aşa ceva  şi aşteptam curios, cu glandele salivare funcţionând din plin. La o vreme apare din nou Grigori-junior însoţit de „MoşGheorghe“, ducând un ceaun din care aburii năvăleau înmiresmând aerul. Îi răstoarnă conţinutul, care seamănă cu o mămăliguţă mai moale, pe o farfurie întinsă apoi ne pune în faţă altele două cu lapte acru precum şi tacâmurile necesare după care ne invită să ne ospătăm având grijă să ne avertizeze ca nu cumva să „despărţim“ balmoşul de laptele acru pentru că smântâna grasă cu care este pregătit primul s-ar putea să ne facă oarece probleme la burtă. Şi am mâncat ca un spart din ceea ce crezusem la început că este mămăligă dar care s-a dovedit a avea un gust atât de bun înnebunindu-mi papilele gustative. L-am întrebat pe „MoşGheorghe“ cum se pregăteşte această bunătate. Şi aflu „procesul tehnologic“. Se pune mai întâi ceaunul pe foc să se încălzească puţin apoi se pune în el smântână cam până la jumătate; când smântâna se încălzeşte începând a se umfla în ceaun se toarnă „în ploaie“ făină de porumb amestecând continuu cu  „coleşărul“ (melesteu sau făcăleţ i se mai spune acestui instrument); mi se spune că cei mai săraci şi cu mai multe guri de hrănit îndoiesc smântâna cu lapte sau cu zer. Când conţinutul ceaunului capătă consistenţa unei mămăligi mai molcuţe,balmoşul este gata. Şi în timp ce-mi povesteşte „MoşGheorghe“ are grijă să umple paharul din faţa mea cu „ţuică de creangă“ şi să mă îndemne ciocnind, să bem de dragul păcii.

             În această parte a Maramureşului, ca materie primă pentru fabricarea ţuicii se folosesc două articole: mere  – ţuica obţinută numindu-se „ţuică de creangă“ – şi nişte prune de culoare alb-verzuie din care se obţine ţuica numită „de poame“. Ambele sunt deosebit de parfumate şi generatoare de bună dispoziţie.

              Grigori-junior ne transmisese invitaţia părinţilor lui de a le face o vizită în cursul după-amiezii. Ne-am conformat şi iată-ne petrecând într-o companie plină de voioşie, închinând numeroase pahare de palincă împreună cu Dumitru-senior şi Dorina, Grigori-senior şi Niţa, iar ceva mai spre seară ni s-au alăturat Leontina şi Gavrilă. Când am plecat spre Gârlea înnoptase demult. La piept, sub geacă, duceam pisica lui Grigori; o „angajase“ Leontina să-i stârpească şoarecii oploşiţi prin casă. Cerul era senin şi un ger aspru făcea ca luna să pară mai strălucitoare, iar zăpada să scârţâie sub tălpi. Noaptea parcă nu era noapte pentru că, în jur,  culmile muntelui se vedeau clar, ca ziua. Nu simţeam frigul absolut de loc; ba, dimpotrivă, îmi era cald de aceea am deschis fermoarul la geacă uitând că am pisica în sân, Aceasta, sărăcuţa, şi-a înfipt zdravăn ghearele în puloverul meu abia mai ţinându-se. Din dosul unui gard, vajnicul apărător al gospodăriei s-a ridicat pe picioarele din spate ajungând aproape la înălţimea mea şi s-a răstit răguşit la noi spunându-ne ceva pe limba lui câinească, băgându-mă în sperieţi. Dar şi eu, trecându-mi prin cap un gând ghiduş, i-am pus pisica sub nas simţindu-mă răzbunat când felin l-a scuipat între ochi şi cu un urlet „tigresc“ l-a adus la tăcere.

5

              Mă întorc din lumea viselor. În mijlocul curţii însorite, înconjurat de oamenii veniţi la ultima întâlnire, Gavrilă parcă doarme, nepăsător de lacrimile celor care nu-l vor mai vedea niciodată. Părintele Simion, conform unui ritual specific Maramureşului, vorbeşte în numele mortului luându-şi rămas bun de la cei pe care i-a cunoscut în viaţă, cerându-şi iertare pentru greşelile pe care le-a făcut faţă de ei. Cu aceasta se încheie prima parte a slujbei religioase de înmormântare. O parte din oameni: rude, prieteni, vecini sunt invitaţi în casă, la praznic, iar ceilalţi rămân în curte unde sunt serviţi cu sarmale, dulciuri şi ţuică.  Spre deosebire de alte ritualuri de înmormântare la care am participat, la Borşa praznicul are loc înainte de înmormântare. Părintele Simion trimite vorbă prin „MoşGheorghe“ invitându-mă să stau lângă el la masă. După oficierea sfinţirii bucatelor mi se adresează întrebându-mă cum l-am cunoscut pe Gavrilă şi pe rudele lui. Vorbind cu dumnealui îmi dau seama că nu mă mai recunoaşte. După ce îi reamintesc de întâlnirea noastră din primăvara lui 1989 îi povestesc cum am cunoscut familia lui „MoşGheorghe“ şi pe Gavrilă. Povestesc părintelui Simion şi retrăiesc acea grozavă aventură de astă iarnă când, fără voie, am comis o „tentativă de răpire“ a doi din cei mai frumoşi maramureşeni ducându-i în Moldova.

6

                În după-amiaza petrecută astă-iarnă la Grigori-senior când pe lângă prietenii mai în vârstă veniseră şi cei tineri, încălzit de palincă şi de afecţiune prietenească, lansasem invitaţia de a face o ieşire pe munte. Stabilisem astfel să plecăm sâmbătă dimineaţă şi să ne întoarcem duminică seara. Traseul de urmat era: din Gârlea, de pe valea Pietroasei, să trecem peste culmea Prelucilor pe valea Repezii, apoi peste dealul Prislopaşului să coborâm în valea Negoescului la cabana Puzdrele; aici să petrecem noaptea şi  dimineaţa zilei de duminică, iar după amiază să plecăm şi, prin şaua Galaţului, Şaua Gargalău şi Poiana Ştiol să coborâm la Complexul Turistic; aici să ne răsplătim cu o sticlă de vin pentru efortul depus apoi să mergem cu autobuzul la Borşa. În timp ce ne făceam planul excursiei, pe sticla televizorului deschis apăreau fel de fel de anunţuri despre persoane date dispărute. Pusă pe glume, Leontina ne-a atenţionat ca nu cumva, peste câteva zile, să apară şi numele nostru în astfel de anunţuri. Participăm şi noi la glumă sfătuind-o să ia legătura cu Iaşiul, de pe acum, pentru a face rost de fotografiile noastre.

              Sâmbătă dimineaţa, din toţi cei care s-au lăudat că vor merge pe munte am plecat doar eu, Antonella,. Gavrilă şi Măria. Era o dimineaţă plăcută de iarnă cu cerul înnourat şi temperatura acceptabilă. Plafonul de nori era sus astfel că aveam vizibilitate până pe crestele munţilor. Plecarea din Gârlea a fost cam pe la ora zece dimineaţa. Am urcat coasta muntelui urmând mai întâi malul unui fir de apă apoi, după  ce am trecut printr-o gospodărie, ne-am abătut la stânga şi, părăsind pârâul, am prins a urca pieptiş luându-ne ca ţintă un şopru pentru fân care se vedea pe dungă. Ajunşi acolo coborâm pieziş spre valea Repezii prinzând un drum care ne-a scos la şuvoiul înspumat şi năvalnic al râului Repedea iscat din căldarea de sub vârful cu acelaşi nume. Ne-am lăsat conduşi de Gavrilă care aflându-se pe meleagurile copilăriei cunoştea  foarte bine locurile. Am coborât în lungul râului, mult mai bogat şi mai spectaculos decât Pietroasa, vre-o sută de metri apoi am prins o ulicioară îngustă care se orientează spre coasta Prislopaşului. La ultima casă ne-am oprit la şuviţa cristalină a unui izvor ce izbucneşte din coasta muntelui, am făcut provizie de apă şi am început să urcăm din greu pe panta foarte înclinată a culmii, cumpănă de ape între valea Repezii şi cea a Negoescului. Zăpada, deşi mare, este bătută de sănii aşa că avem de luptat doar cu declivitatea, nu şi cu scufundările epuizante în omăt. Noi urcăm, iar plafonul de nori coboară astfel că, atunci când ajungem la locul cu maximă vizibilitate,  suntem lipsiţi de imaginea munţilor care ne înconjoară. Pietrosul şi Toroioaga nu se văd deloc, deasupra noastră vârful Puzdrele îşi are creştetul înfipt în caierul de vată al norilor  oferindu-ne doar priveliştea vârfului Feţii de la extremitatea nordică a culmii, dormitând sub o mantie groasă de jnepeni şi zăpadă. Doar jos se vede imaginea oraşului Borşa cu casele risipite pe Valea Vişeului şi a celorlalte râuri care-i aduc obolul de ape. Gavrilă îmi explică despre cum s-a format oraşul Borşa care este destul de întins. Cu multi ani în urmă Borşa era un sat cu casele grupate în jurul actualului centru, iar pe văile apelor care se varsă în Vişeu fiinţau sate care purtau numele apelor: Repedea, Pietroasa, Dragoşu, etc. care mai târziu, unindu-se cu nucleul de pe valea Vişeului au format oraşul Borşa, fostele sate devenind astfel cartiere ale oraşului. Am trecut pe lângă un grup de saivane unde se retrag pe timpul verii gospodarii cu vitele lor. Iarna urcă doar după fânul adunat în imense stoguri şi din care iau doar câte puţin. Este imposibil să-mi imaginez cum îl vor fi coborând pe panta foarte înclinată. Şi totuşi, pe drum, se vedeau urme de sănii. Aproape de dungă am făcut popas să ne potolim foamea care începuse să-şi facă de cap. Am încercat să intrăm în una din case dar Gavrilă nu a reuşit să prindă meşteşugul deschiderii uşii aşa că am întins masă mare pe o stivă de lemne de lângă gard. Norii de desupra capului începuseră să-şi cearnă asupra-ne fulgii de zăpadă.

            Cu forţele refăcute ne-am avântat din nou la drum şi după vre-o două sute de metri  am ajuns pe dungă după care, coborând în valea Negoescului intrăm în pădure. Frumuseţea pesajului de basm în care am pătruns ne provoacă o stare euforică asemănătoare cu ameţeala vreunui pahar de vin. M-am simţit cuprins de un imens sentiment de fericire, de iubire pentru toată lumea, chiar pentru cei mai înverşunaţi duşmani ai mei. Acel cântec ce mă cuprinde pe munte a început din nou să-mi facă sufletul să vibreze . Eram cu toţii veseli şi am făcut mare haz când, traversând o imensă placă de gheaţă verzuie formată la un izvor, Antonella alunecă întinzându-se cât de lungă. Dintr-un loc s-a zărit clădirea cabanei până la care mai aveam vre-un sfert de oră de mers. Am ieşit după puţin timp din pădure, am ocolit pe lângă stâna din fundul Negoescului, săltând apoi uşor peste o muchie înierbată, şi după traversarea stratului de gheaţă pe sub care se aude bolborosind apa pârâului Negoescu Mare  ne-am aflat lângă gardul cabanei; l-am ocolit spre stânga şi deschizând poarta am intrat în curte.

             Din cuşca amenajată sub cabană a zvâcnit, să ne rupă, un dulău cu pieptul şi picioarele albe ca zăpada din jur, cu două pete negre, mari, pe cap şi pe spate, înalt cam până la şoldul meu. S-a potolit la apariţia unui băiat care, cu câteva vorbe blânde, îl domesticeşte că am putut pune mâna pe el să-l mângâi. Intrând în cabană ne-am instalat, până una alta, în sala de mese. Băiatul ne-a spus că putem face focul să ne pregătim de mâncare şi până vom pregăti masa el va face focul în camera unde vom înnopta. Dornic ca ambianţa să fie cât mai plăcută Gavrilă a plecat să-l supravegheze, iar la întoarcere ne-a povestit amuzat că băiatul, necunoscându-mă, s-a cam speriat crezând că sunt cine ştie ce şef la „miniera“ (cabana este patronată de I.P.E.G. Baia Mare) şi tatăl său, cabanier în locul lui Grecu (ieşit la pensie) a coborât până în Repedea lăsându-l singur. Aflând că nu sunt cine a crezut i-a mai venit inima la loc; chiar se angajează cu noi într-o discuţie şi ne spune de unde putem lua apă, înstalaţia din cabană fiind îngheţată.

               Am încălzit mâncare, am făcut ceai şi cafea apoi am întins masă mare. Gavrilă era supărat de două lucruri; mai întâi că i se terminaseră ţigările şi uitase săşi facă rezervă şi apoi că nu aveam nimic de băut. Propusese acest lucru la plecarea de acasă dar eu refuzasem cu străşnicie să luăm cu noi măcar vre-o picătură de alcool. Dar simţămintele generate de prietenie au luat locul celor generate de alcool şi în scurt timp ne simţim foarte bine la căldura radiată de plita încinsă, cu foamea potolită şi cu cafeaua care ne înmoaie oasele şi muşchii obosiţi de efort.

               Când aproape să se însereze, ne-am retras în camera de la etaj unde fuseserăm cazaţi şi ne-am petrecut seara, până în prag de miezul nopţii, adunaţi în jurul sobei de teracotă, cu picioarele sprijinite de ea şi spunând bancuri pe toate temele, mai ales din cele cu Bulă şi partidul comunist dar şi din cele cu moldoveni, olteni şi ardeleni. Foarte amuzante bancurile Mariei în legătură cu calmul excesiv al ardelenilor. Apoi, cum încă mai era destulă vreme până la ziuă şi somnul nu se apropia de noi, ne-am etalat cunoştinţele în ale limbii române jucând „fazan“; între timp, Gavrilă lipsit de horincă şi ţigări, se culcase.

               Duminică dimineaţă, după o noapte de odihnă meritată în urma efortului făcut în ziua precedentă, am servit un mic dejun îmbelşugat şi în preajma miezului zilei, după ce negurile care bântuiseră împrejurimile s-au împrăştiat cât de cât, ne-am luat bagajele la spinare, am făcut fotografii cu dulăul care, spre deosebire de întâlnirea anterioară, s-a manifestat foarte prietenos apoi am început să urcăm, spre răsărit, coasta Păltinişului. Zăpada era bătută şi ne ţinea la suprafaţă. Aerul era rece dar pentru că nu bătea vântul, iar efortul ne încălzea, nu ne simţeam deranjaţi. După nici jumătate de oră am intrat am intrat în stratul de nori format din fulgi minusculi aflaţi în suspensie în aer. Totuşi vizibilitatea a rămas acceptabilă şi curând ne-am pomenit singuri în imensitatea albă  punctată doar ici-colo de steiuri de pe care zăpada a fost suflată de vânt. Când am ajuns pe culme, având la picioare Zănoaga Cimpoesei văzurăm că omătul acoperă drumul care ocoleşte în arc de cerc căldarea glaciară, într-un strat gros formând pe coasta muntelui un plan înclinat, cu panta foarte accentuată, care sugerează  a fi un loc deosebit de periculos. M-am consultat cu Gavrilă şi am hotărât să urcăm pe dunga dintre cele două izvoare ale Cimpoesei direct sub vârful Galaţului. Ne-am avântat în stratul de nori care la început se îngroşa pe măsură ce urcam, apoi, după vreo jumătate de oră începu să se lumineze şi ne-am pomenit într-un peisaj orbitor de alb, cu soarele înfierbântând ca vara deasupra capului şi cu norii la picioare. Am ieşit, la vreo trei sute de metri spre est, sub vârful Galaţului. Am rămas nedumerit pentru că senzaţia de munte dispăru lăsându-mi impresia că mă aflu pe un imens câmp înzăpezit din care se ridică câteva dâmburi. M-am silit să-mi pun „glagorea“ în ordine, să pricep ce am în faţa ochilor . Şi în sfârşit m-am luminat; aveam norii la picioarele mele, iar din imensitatea lor ţâşneau vârfurile din jur: Gargalău la răsărit, Negoesele la sud-vest şi în vârful unghiului format de spinările Pietrei Albe şi a Rebrei se ridica imens, împungând cerul spre nord-vest, Pietrosul. Graiul ne-a pierit; nici nu mai ştiam dacă am putut vorbi vreodată. Nu cred să fie limbă pe glob care să exprime în cuvinte ce vedeam; nu cred să existe pictor care să imortalizeze peisajul neaşteptat de spectaculos prin simplitatea lui cromatică. Ca vrăjit, Gavrilă mi s-a adresat: „domnu’ Costel, deşi sunt născut pe aceste meleaguri nu am urcat niciodată până aici şi dacă nu erai dumneata muream fără să văd atâta frumuseţe“

               Într-un târziu am reuşit să ne smulgem din vrajă şi am început a coborî spre Şaua Galaţului. Cât am stat uitând de noi plafonul de nori a mai coborât astfel că avem posibilitatea să admirăm peisajul care ni se deschidea în faţă; drumul ce duce din Şaua Galaţului, pe sub coasta sudică a Muntelui Cailor, până în Şaua Gargalău, iar în planul îndepărtat piscul masiv al vârfului Gargalău.Soarele încălzea ca vara, iar razele reflectate de stratul de zăpadă ne bronzau feţele. După ce am trecut de masa compactă de jnepeni şi zăpadă, dincolo de şaua Galaţului, înscriindu-ne pe sub culmea Cailor, sus în dungă s-a auzit fluierat răguşit de capră. Căutând cu binoclul am descoperit cinci exemplare ce se deplasau odată cu noi, în aceeaşi direcţie, ciugulind din smocurile de iarbă care ieşeau din loc în loc deasupra zăpezii. Ne-au urmărit până în Şaua Gargalău dar când am început să urcăm în şa au pierit, în salturi elegante, dincolo de culme, spre zănoaga Cimpoeşului.

              Căldarea de la izvoarele Bistriţei se vedea înecată în ceaţă dar nu mi-am făcut probleme. Mi-am fixat busola pe direcţia nord apoi sucind-o cu 5˚ spre est am început să coborâm. Stratul de zăpadă era îndesat dar totuşi picioarele se scufundau puţin, numai bun să ne ajute la coborâşul abrupt în care ne angajasem. După cinci minute ne aflam în mijlocul unui nor dens de fulgi de zăpadă care roiau în jurul nostru de parcă nu ar fi avut curaj să se aştearnă pe pământ. Ajunşi în jnepeniş l-am găsit acoperit complet cu zăpadă; doar ici şi colo se vedea câte un vârf. La un moment dat am ajuns la un stâlp indicator ieşit din zăpadă doar cât să se vadă tăbliţa cu banda albastră. Am scos un chiot de bucurie, am băgat busola în buzunar şi fixându-mi o direcţie perpendiculară pe tăbliţa indicatoare ( aşa se montează acestea, perpendicular pe direcţia de mers) ne-am avântat la drum. Ştiam că de la indicator nu mai am mult de mers până în Şaua Ştiol (cam zece minute), iar de aici urma să mă orientez spre nord-vest apoi să urc uşor până la capătul teleskiului de unde coborârea la Complexul Turistic era floare la ureche.

               Mergeam prin imensitatea albă cu fulgii zbenguindu-se în jurul nostru; aveam grijă să menţinem linia dreaptă controlând acest lucru după urma paşilor lăsaţi pe zăpadă. Ar fi trebuit să ajungem în şa dar coborârea nu se mai termina. Prin puzderia de fulgi am zărit la un moment dat conturul unui grajd care nu ar fi trebuit să fie în calea noastră. Nişte grajduri le ştiam în zănoaga de la Izvorul Cailor dar ca să ajungem acolo ar fi trebuit să trecem peste o muchie de munte. Dar nu putea fi decât aşa: poate trecusem fără să sesizăm acest lucru din cauza lipsei de vizibilitate, iar mersul prin zăpadă fiind destul de dificil ar fi fost posibil să nu sesizăm şi greutatea urcuşului. In această situaţie trebuia să ne deplasăm cu atenţie pentru a nu cădea în râpa de la Cascada Cailor. Pe zăpadă am descoperit urma  destul de mare a unui câine (sau, poate, a unui lup); am început s-o urmăm în speranţa că ne va scoate la un loc unde să putem coborî în râpă, iar de aici în valea Fântânii. La un moment dat urma a dispărut. Nu-mi mai rămânea decât să mă orientez cu busola. Ca urmare fixez direcţia nord gândind că din locul unde ne aflam am putea atinge fie marginea râpei, fie obârşia râului Fântâna. La un moment dat panta s-a accentuat în coborâre, dar nu prea mult, şi am răsuflat uşurat când am ajuns la firul unei ape pe care am bănuit-o a fi Fântâna. I-am urmat calea care, însă,  în loc să curgă spre N-NV curgea spre N-NE. La început nu mi-am pus probleme prea mari gândind că va fi fiind vre-o buclă a râului care urmează, un timp, direcţia asta. Nu am mers prea mult şi am ieşit sub plafonul de nori aria vizibilităţii lărgindu-se din ce în ce mai mult. Am văzut, studiind împrejurimile, că ne aflam pe o vale destul de largă, mărginită de două impozante culmi muntoase împădurite. A început să mă prindă îndoiala că aceea ar fi fost valea râului Fântâna; dar unde ne aflăm? Pentru a nu provoca îngrijorare nu am spus că ne-am rătăcit. Am hotărât, în secret, să continuăm mersul pe firul apei care trebuia să ne scoată undeva, iar probabilitatea de a găsi vre-o stână sau saivan era destul de mare. Aveam securea cu mine, mâncare aveam aşa că puteam petrece o noapte fără probleme. La un moment dat Gavrilă şi-a dat seama că nu suntem acolo unde credeam noi exprimându-şi bănuiala că suntem undeva în apropierea Putredului. Asta însemna că nu mai suntem în Maramureş ci în Moldova. Am încercat să-l contrazic dar nu l-am convins. De sus continua să ningă cu fulgi imenşi. Mergeam pe patul de prundiş al râului ferindu-ne de stratul gros de zăpadă. Seara se apropia implacabil şi Antonella a avut o manifestare de revoltă; din cauza efortului a obosit şi nu-şi mai poate controla echilibrul. La un moment dat s-a trântit în zăpada pe care a prins a o bate cu pumnii strigând cu furie că ea de acolo nu mai pleacă. Cu vorbă blândă  am reuşit să-i refac moralul şi am pornit din nou ieşind de la firul apei, angajându-ne prin zăpadă până la genunchi. Nu peste mult timp am ajuns la un drum forestier lucru care ne-a ridicat enorm moralul. Chiar dacă se lăsa seara nu ne mai păsa. Ninsoarea s-a oprit şi prin spărturile din nori se vedea cerul de un albastru închis. Nici nu ne-am dat seama când s-a făcut noapte; albul zăpezii şi o lună imensă au alungat întunericul. Am ajuns la un grup de construcţii şi aici Gavrilă a avut certitudinea asupra locului unde ne aflăm: Gura Putredului. Mai aveam puţin de mers până la şoseaua Iacobeni-Borşa. Şi într-adevăr, în mai puţin de un sfert de oră am ajuns la o curbă a şoselei. Am fost atât de bucuroşi de parcă am fi ajuns acasă şi nu undeva la mulţi kilometri de vre-o localitate. S-a iscat o dispută între mine şi Gavrilă în privinţa direcţiei în care se află oraşul Borşa, fiecare din noi susţinând că se află în cealaltă parte. În sfârşit am hotărât s-o luăm într-o direcţie oarecare, până la prima bornă kilometrică care ne va arăta de partea cui este dreptatea. Ne-am oprit la marginea şoselei, la un izvor, să ne potolim setea. Am mai zăbovit un pic să ne facem un plan. Gavrilă a spus că are o cunoştinţă la Şesuri dar şi la hanul Prislop. Hotărâm să mergem la Prislop dar cel mai bine ar fi fost să ajungem la Borşa pentru că cei de acasă vor fi fiind foarte îngrijoraţi. La un moment dat s-a auzit zgomot de motor şi de după curba din direcţia din care veneam au apărut farurile unei maşini. Am hotărât să fac semn maşinii să oprească pentru a mă edifica asupra direcţiei în care se află Borşa. Pentru a ascunde faptul că suntem dezorientaţi, când maşina a frânat în dreptul nostru l-am întrebat pe şofer de unde vine.

            – De la Vatra Dornei, vine răspunsul.

            S-a dovedit astfel că cel care avea dreptate asupra direcţiei în care se află Borşa a fost Gavrilă. Şi s-a mai dovedit că „cineva, acolo sus, ne iubeşte“ pentru că şoferul, posesorul maşinii, un Mercedes Diesel, era o cunoştinţă de-a lui Gavrilă. Fusese, împreună cu soţia, la nişte prieteni la Vatra Dornei. Ne-am înghesuit toti cei patru excursionişti pe bancheta din spate a maşinii care ne-a dus străbătând în aproape jumătate de oră cei 25 km., distanţa la care ne aflam faţă de Borşa. Maşina ne-a lăsat în gura Pietroasei. Am urcat cu toţii pe Pietroasa şi ne-am oprit la Grigori-senior. Am trimis juniorul să-i invite pe Dumitru şi pe Dorina  să mai stăm de vorbă la un pahar de horincă. Am vorbit de toate cele, inclusiv de păţania noastră. Printre altele mi-am manifestat admiraţia faţă de mulţimea de prosoape albe ca neaua, cu flori viu colorate, confecţionate la războiul de ţesut, pe care gospodinele le spălaseră întinzându-le apoi la uscat pe garduri şi pe frânghii de rufe. Niţa, auzindu-mă, a dispărut pentru puţin timp dăruindu-mi apoi, la întoarcere, un splendid prosop având ţesuţi pe el trandafiri galbeni şi roşii. Să nu rămână mai prejos, Gavrilă promite să-mi dea o traistă ţesută la război, traistă din acelea cu care se duc maramureşenii, în ziua de Paşte, cu pasca şi cozonacul la biserică, la sfinţit. La plecarea de la Borşa avea să-şi aducă aminte de promisiune când eram la Niţa. A împrumutat de la ea o traistă proaspăt scoasă din război căreia i-au împletit pe loc o baieră din fire multicolore de lână. Râdem … „mânzeşte“ dar şi răsuflăm uşuraţi când cineva aminteşte previziunea Leontinei în ce priveşte dispariţia noastră.

              Astfel s-a încheiat fericit o excursie despre care nici o clipă nu m-am gândit că se va sfârşi prost. Simţisem că, acolo sus, există EL care are grijă de cei ce cred în EL

7

              Şi le mai povestesc alte întâmplări trăite prin locurile pe unde am mai colindat. Apoi am mers la cimitir cu maşinile; acolo s-a mai oficiat o scurtă slujbă după care mi-am luat rămas bun pentru totdeauna de la cel pe care-l cunoscusem cu un an şi ceva în urmă şi care-mi devenise atât de bun prieten.În urechi îmi răsuna vocea lui spunându-mi:  „domnu’ Costel, dacă nu erai dumneata muream şi nu ştiam cât e de frumos aici, sus, pe munte.“  Fusese o premoniţie oare?

               P.S. După câteva luni, aflându-mă din nou în căldarea Gargalău, la Izvoarele Bistriţei, am căutat să mă edific cum de a fost posibil să mă rătăcesc într-un loc pe care îl cunoşteam destul de bine. Am văzut astfel că la greşeala mea de a renunţa la orientarea cu busola având prea mare încredere în indicatorul turistic se adugase tâmpenia unui „glumeţ“ care răsucise în aşa fel indicatorul încât în loc să ajung în Şaua Ştiol m-a expediat pe valea Bistriţei, exact în partea opusă direcţiei în care concluzionasem eu că aş fi. Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost lipsiţi de calm şi de o oarecare experienţă a muntelui? Ce s-ar fi întâmplat dacă în locul nostru ar fi fost un grup de copii? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi avut condiţia fizică pe care am avut-o? Ce s-ar fi întâmplat dacă, aşa cum se întâmplă pe munte, condiţiile atmosferice s-ar fi înrăutăţit brusc? Ce s-ar fi întâmplat dacă … ?

——————————