ŞI CE … !
Si ce ? … – Muntii Rodnei, 2-9 iulie 2007 – 2 iulie 2007
Ziua a I-a, luni.
Inhamati la rucsacuri (al meu 32 kg., numai eu am avut curajul sa-l cantaresc), eu, Antonella si Sasha (fara rucsac) luam drumul garii pentru a pleca in a doua aventura din anul acesta: o parcurgere a cca. 90% din creasta principala a Muntilor Rodnei, de la est la vest, abordand traseul din valea Somesului Mare, din comuna Shantz spre vf. Ineu-Pietrosul Rodnei-orasul Borsha din Maramures pe valea Viseului.(din cauza lipsei diacriticilor voi scrie unele denumiri incercand sa redau pronuntia reala). Mi-am propus parcurgerea traseului in sapte etape lejere, asa ca timpii reali de mers sunt cei din volumul Muntii Rodnei din colectia “muntii nostri”.
Timpul este splendid, dispozitia noastra excelenta. In drumul pana la gara ne insoteste, cum a mai facut si alta data, o buna prietena a Sashei, o maidaneza alba cu o statura ce impune respect.
Gasim un tren inconjurat de multi purtatori de rucsacuri, de parca tot Iasiul pleaca la munte. In compartimentul nostru lume multa dar ce-i al nostru-i pus de-o parte; locurile sunt eliberate imediat; mai problematica este aranjarea rucsacurilor cam burduhosi in plasa de bagaje dar cu bunavointa companionilor nostri se rezolva si aceasta problema. Lucru destul de rar intr-un tren, discutia nu prea se leaga fiecare vazandu-ne de ale noastre; Sasha, plasata intre noi, ne impinge cu capul si picioarele lasandu-ne doar o minuscula portiune din canapea si se pune pe sforait, Antonella scoate o carte, iar eu privesc filmul ce se deruleaza in cadrul ferestrei. Carcotasul Alteu, insa, incepe sa ma sacaie…cum care Alteu?… Ala pe care fiecare din noi il avem cocotat sub freza…sau, ma rog, sub chelie, si care, cand ni-e lumea mai draga incepe sa ne faca zile fripte…ala caruia latinul ii zice “alter ego”…aha, v-ati dumirit! Si cum va spuneam, Alteu incepe a ma plictisi cu observatiile lui. “ Unde-ti este prudenta cu care te lauzi atata?”…Da, intr-o oarecare masura are dreptate; cu toate ca stiam ca brantzul (acea bucata de piele, de carton sau de pluta, care se aplica in interiorul incaltamintei, peste talpa propriu-zisa –citat din D. E. X si care de fapt este o bucata ordinara de carton) de la un bocanc era facut praf, am amanat reparatia pana in ultima clipa cand am descoperit si o fisura in toc, luminandu-ma cam pe unde intrau dragalasele de pietricele care-mi provocau acei fiori de “placere” cand mi se infingeau in calcai; sa-i duc la un “specialist” nu mai era vreme asa ca am apelat la “caseta cu inovatii” si dintr-un izopren, sacrificat cu alta ocazie, am facut o reparatie de sa fac si “K”-nu stiu cat. “Da, nu ma lasa Alteu, dar crapatura din toc pe unde poate intra apa?”; dintr-un colt al memoriei navaleste replica muzicala: “Si ce…daca viata ti-a luat mai mult decat ti-a dat”
“Ce ti-ai mai consultat bioritmul daca nu tii seama de el?”… Ha-ha, nu ai vazut curba fizicului ca era pana la cer?… “ Dar intelectul? Cobora in pivnita”… Parca mare nevoie am la munte de el!…
Trenul opreste in Pascani…in vagon urca un vanzator de ziare de la care cumpar “Gandul”…ma cuprinde un straniu sentiment ca l-am mai citit…ma uit intrigat la data; vineri, 29 iunie…citisem varianta electronica pe internet. “ Hi-hi-hi”, se hlizi criticul meu.
Trecem de Suceava, iar ceva mai incolo, la Gura Humorului, intram in imparatia mariei sale, Muntele; pe dreapta Obcinele Bucovinei si pe stanga Raraul…Campulung Moldovenesc unde coboara o buna parte din rucsacuri … de aici, trenul, incepe urcus prelung, printre Giumalau si Obcina Mestecanisului pana in cel mai inalt pas feroviar din tara, Pasul Mestecanis, pentru ca apoi, in scrasnet de frane sa coboare in tara Dornei mergand o vreme, de la Argestru, la brat cu Bistrita Aurie pe care coboara patru barci cu amatori de turism nautic; la Vatra Dornei, coboara si ceilalti turisti. Noi ne mai continuam o vreme drumul, mai intai urcand spre Gradinita muntilor Bargaului, apoi coborand in Transilvania in serpentine stranse, intr-o succesiune naucitoare de tuneluri si viaducte, pe una din cele mai frumoase sectii de cale ferata din tara.
La Ilva Mica ajungem la ora 13.03. Ca niciodata, un singur microbuz se afla abandonat in bataia soarelui care arde de sa-l topeasca. Mai multi calatori coborati din tren ne precipitam catre cutia de tabla incinsa de vipie pe care o aflam goala. Doar intr-un tarziu cineva il descopera, lungit la umbra unui copac, pe proprietarul masinii. Nu prea are chef la inceput dar la insistentele noastre accepta sa ne scuteasca de o asteptare de mai bine de doua ore si jumatate pana la un tren care ne-ar fi dus la Rodna Veche lasandu-ne sa ne descurcam cum putem cu cei cca. 5 km. pana la Shantz. In sfarsit masina se urneste si dupa ce se taraste, parca toropita si ea de caldura, in vre-o 10 min. ajunge in Sangeorz Bai unde se goleste, asa ca sunt nevoit sa renegociez cu soferul (care atarna tot cam cat masina). Nu am talent de negociator (un nou prilej de hlizeala pentru Alteu, apropos de I. Q.-ul personal) asa ca numar cei 35 ron. solicitati si masina se urneste din nou luand-o in susul Somesului. Caldura mare dom’le, mai ceva ca cea descrisa de Caragiale; limba Sasei flutura pe la urechile soferului, pe sira spinarii mele curge un fluviu udand canapeaua de parca as fi facut altceva, Antonella abia mai respira iar rucsacii parca transpira si ei. Stimulat poate de banii castigati, il vad pe omul de la volan cautand intr-o cutie de unde scoate o caseta si o introduce in casetofonul masinii.
“Na, imi zic, ma otraveste cu manele” dar nu indraznesc sa-l supar ca pana la Shantz mai este cale de vre-o 20 km. Cand din difuzoarele aflate la spatele meu se revarsa trilurile unui arcus sprintar umplandu-mi sufletul cu “Invartita de pe Iza” il iert de toate pe soferul cel brunet care batea bine peste suta de kg. si chiar parca incepe a-mi fi drag. Probabil ca studiindu-ma prin oglinda vede incantarea mea si repeta melodia; ba chiar, ajunsi la Anies opreste la un borcut (izvor de apa minerala) si, in timp ce se racoreste aruncandu-si pumni de apa pe fata, ma invita sa-mi fac o provizie de apa minerala eu executandu-ma fara multe invitatii; apa, desi usor sarata, e buna si beau cu nesat dupa care umplu si o butelie de 2 l. pe care mi-o ofera chiar el.
In continuare, din difuzoare, o voce necunoscuta mie, ia locul arcusului si unde nu incepe a se indopa cu horinca de sambata pana luni de ma mir cum, ajunsi la Shantz nu a cazut in coma in vre-un sant.
Scapati din creuzetul de tabla, ne retragem langa gardul frumoasei biserici a satului, ne pregatim bagajele de drum si, precum melcii cu casa in spinare(doar ca ceva mai repede), o luam in sus pe drumul ce duce catre fosta exploatare miniera si fosta tabara de scolari de la Valea Blaznei care, contrar semnificatiei denumirii, se afla sus pe dunga muntelui.
Cand mai sa iesim dintre case, ne iese in cale un om pe care, asa cum este politicos la sat, il salutam. Ne chestioneaza asupra intentiilor noastre si dupa ce se dumireste ne indica o cale mult mai usoara si mai scurta decat aceea a potecii marcate cu punct albastru. De regula, urmez traseul neluand in seama indicatiile localnicilor a caror drumuri nu corespund intotdeauna cu cele ale noastre dar de data aceasta ceva din mine imi spune sa am incredere in omul acesta de treaba; gandindu-ma la acel urcus de groaza pe care il urmeaza poteca marcata repezindu-se la un moment dat pieptis pe sub linia de inalta tensiune hotarasc sa-i urmez indicatiile. Dupa prima serpentina a soselei depasim gospodaria din stanga (ultima pe aceasta parte din sat), o ocolim prin deal, icnim scurt spre nord pana la coltul gardului unui ogor de cartofi, lasam in dreapta o groapa de gunoi si, prinzand o poteca de animale, o luam piezis, in urcus domol fixandu-ne ca reper un palc de molizi din punctul cel mai inalt al pintenului de deal pe care urcam si printre care pare a se zari o deschidere. Terenul este deschis si soarele ne arde fara mila vlaguindu-ne de puteri. Cand ajungem la un boschet care ne ofera o parere de umbra ne prabusim ca secerati. Dau sa-mi ogoiesc setea cu apa de la borcut dar este fierbinte si neinchipuit de rea, sarata, cu gust de hidrogen sulfurat, ce mai, otrava curata. Noroc ca avem rezerva de apa buna. Prevazator, opresc totusi si pe aceea.
Incet-incet, inimile se mai domolesc, robinetul transpiratiei isi mai reduce din debit, iar limba Sashei se mai scurteaza cu cativa milimetri. Intamplator o mana iese de sub umbra protectoare si arsura naprasnica a soarelui imi patrunde pana in creier; ideea ca toate au un sfarsit, inclusiv aceasta pauza, ma duce cu gandul la malul umbrit al unui rau limpede precum cristalul unde, intins pe un covor moale, mangaiat de o adiere racoroasa, sorbesc cu nesat dintr-o sticla aburita de Bergenbier privind cu drag la poza Matterhorn-ului de pe eticheta…mai iau o gura din butelia de plastic uitata la soare si gustul de apa buna de baie ma scoate brutal din visare. Trec la lucruri mai pamantesti si-mi clatesc ochii si sufletul cu imagini reale.
Spre sud, de partea cealalta a Somesului Mare, care desi abia scapat din pieptul muntelui incepe sa arate a adolescent, se desfasoara Muntii Bargaului – aglomeratie de movile impadurite dincolo de care, ca niste neguri, se ridica culmile vestice ale Calimanului din care cred ca identific vf. Bistriciorul; pe picioarele de munte ce se lasa in Somes se intind fanete multe din ele avand acele salase in care mai toata familia munteanului, cu catel cu purcel si cu vitele, se muta pe timpul verii (Alteu ma ispiteste: “si ce racoare trebuie sa fie in ele!”); ici si colo, patrulatere ingradite, adapostesc ogorul cu cartofi, alimentul de baza al munteanului fara de care traiul nu ar fi posibil; cautand cu privirea mai aproape, spre casele satului, descopar gradinile cu pruni si meri, alt element indispensabil munteanului, din care nu peste multa vreme va fi extrasa acea licoare care-l face pe timid indraznet, pe las viteaz, pe tacut limbut, pe artagos bland sau, din pacate, pe bland violent.
Indrept privirea in susul Somesului, spre locuri umblate de mine, catre culmea masivului Suhard, sprijinit in nord de varful Omul (test: numarati cate varfuri numite Omul sau Omului sunt in Carpatii romanesti; de ce au capatat acest nume?) din care se lasa, in forma de cruce, patru culmi pe care la adapostul padurilor de molid se intind poieni si stane; incerc sa identific culmile: spre NV culmea ce coboara in Pasul Rotunda- legatura dintre valea Bistritei Aurii si cea a Somesului Mare si punct de contact cu Muntii Rodnei; spre SV culmea Suhardului ce coboara catre valea Cucuresei; catre S-SE culmea principala a Suhardului care trecand prin Pietrele Rosii (cei care ati fost pe acolo nu cred ca veti uita prea curand acel jnepenis ca desprins din filmele de groaza), Rotunda si Faraoane se lasa bland catre Vatra Dornei; spre nord se lasa culmea Stanisoarei, care de aici nu se vede fiind acoperita de vf. Omu, ajungand in localitatea Carlibaba de pe valea Bistritei Aurii.
Ma trezeste din visare limba moale a Sashei care-mi atinge delicat mana amintindu-mi ca are si ea nevoie de apa, si poate ca e timpul sa purcedem totusi la drum.
Cadem cu totii de acord ca ar cam fi timpul s-o luam din loc. La nici o suta de pasi basmaua care-mi inconjoara fruntea impiedicand transpiratia sa-mi intre in ochi nu mai face fata debitului si periodic trebuie s-o storc; padurea care se apropie cu fiecare pas ce-l facem ne stimuleaza sa luptam cu indarjire, iar cand ajungem in culme simtim ca inviem ca voinicul din poveste; in fata noastra vedem o culme ingusta acoperita cu padure de amestec si pe culme, ca in cel mai frumos vis, o “alee” pardosita cu lespezi mari de piatra se indreapta in urcus usor catre antena releului de sub vf. Stanistea. Un scurt popas sa ni se domoleasca respiratia (constat ca pe drumul ce urca candva la exploatarea miniera de la Valea Blaznei, in ultimii ani nepracticabil, se aud circuland circuland masini si printre copaci chiar zaresc o batrana Dacie, semn ca a fost reparat) apoi ne afundam in racoarea padurii. Si mergem noi ce mergem, cam vre-o 20 minute si iar ni se face lehamite; “mi-e foame”, se revolta Antonella; “ham-ham”, isi reclama drepturile Sasha zgreptanand cu labutele din fata unul din genunchii mei; orgoliul meu de “conducator” este satisfacut: nu eu sunt cel care a cerut pauza!
Ochim o lespede si intindem masa mare cu pastrama, cas, rosii si castraveti; abia mancand imi dau seama cat imi este de foame! Si, vorba romanului, “fie omul cat de mic dupa masa doarme un pic”…ei, nu chiar am dormit dar am mai lenevit un timp; vreme este destula si cum sa te induri sa parasesti cele 24˚C din padure cand stim ce clocot ne asteapta dincolo?! Sasha, activa ca de obicei, incepe a cerceta imprejurimile si descoperind, ea stie ce, ne trezeste din letargie cu latratu-i alarmant. O vedem langa un molid imens de parca ar incerca sa urce in el; zadarnic ne holbam in sus ca nu-i zarim motivul impacientarii; si daca tot ne-a deranjat siesta, ne inhamam la rucsacuri si o luam agale in sus. Mergem putin, apoi din drumul de piatra poteca se abate o idee prin stanga culmii si in zece minute ne scoate intr-o curba a soselei dincolo de care, prin marginea unei poieni, se vede o scurtatura urcand spre urmatoarea curba unde se vede stalpul antenei care domina imprejurimile. Urcusul prinde iarasi a se aspri si cu rasuflarea taiata de efort privesc la evolutia spectaculoasa petrecuta in zona; acolo unde anul trecut era doar o baraca a muncitorilor care lucrau la amenajarea partiei de schi si a teleskiului, acum se afla o constructie moderna, in plina extindere; aflam ca este cabana Vio, accesibila iarna si vara, cu spatii generoase de cazare la pretul de 80 de lei camera cu pat dublu (in sezonul de schi se pot inchiria materiale specifice practicarii schiului).
Iesim din nou in bataia soarelui care parca ar vrea sa ne coaca precum pe paine; o vedem pe Sasha tasnind de langa noi si alergand in aripa aflata in constructie a cabanei. Asteptandu-ma la cine stie ce nazbatie din partea ei, ii iau urma si o gasesc tolanita, plina de satisfactie, in imensa balta formata de apa care curgea abundent dintr-un furtun. Dau sa o cert dar nodul care mi se pune in gat imi ia graiul; alaturi, langa un perete, zaresc o imensa stiva de lazi cu sticle goale de bere. Intreb pe unul care-si facea de treaba pe acolo; imi face semn cu capul catre o usa prin geamul careia se vedea ceva ca un bar. Tin un scurt consiliu (drept pedeapsa pentru baie, pe Sasha o exclud) si hotaram: doua sticle cu care sa ne delectam dupa montarea cortului. Iau o butelie de plastic si in drum spre usa indicata lacomia din mine invinge: trei sticle. Vad ca ce credeam eu a fi barul este in relitate receptia hotelului dar alaturi se intinde o generoasa sala de restaurant. Aici gasesc si barul alaturi de care troneaza doua frigidere doldora cu sticle de bere, Skol la 2, 5 lei jumatatea. Inhat trei sticle, le pun pe tejghea, barmanul mi le desface si incep a turna in butelie cautand distrat catre recipientii din jur. Cand ochii mi se opresc pe o eticheta il aud pe Alteu hlizindu-se “ dreptate a avut bioritmul, stai cam prost cu glagorea”; eticheta lipita pe o butelie de 2 l. de Skol indica pretul de 7, 5 lei. Simulez nepasarea si-i dau cu tifla…”Si ce…Poti alege sa visezi sau poti alege sa pierzi”.
“Sus pe deal e-o casa” si acolo e tabara de scolari Valea Blaznei, sfarsitul chinului nostru de astazi. Pornim hotarati sa urmam serpentinele drumului dar gandul la berea din rucsac imi pune aripi picioarelor si, spre disperarea Antonellei, tai curbele in urcus pieptis; pentru a o mai imbuna strang in pumn picaturile insangerate ale fragutelor printre care pasesc ferindu-ma sa le calc si i le dau imaginandu-mi ca are doar cativa anisori, iar eu sunt cu mult mai tanar. In jur de ora 18.00, cam la o jumatate de ora de mers, dupa ce evitam in ultima clipa prilejul de a da nas in nas cu dulaii stanei din preajma taberei, ne prabusim cu rasuflarea taiata pe o banca ce se afla, parca asteptandu-ne, la capatul drumului nostru. Din umbra unui perete se desprinde un caine lup indreptandu-se agale catre noi. “Bun gasit, stapane!” ma adresez eu respectuos…”bucuros de oaspeti?”… penduleaza lent din coada, imi miroase mana pe care i-o intind incet cu dosul inainte si ma impinge delicat cu botul in coasta. Din spatele meu, furia Sashei izbucneste violent, iar Antonella se lupta cu ea impiedicand-o sa se lanseze intr-un atac ce-i poate fi fatal; vad cum blandul animal din fata mea prinde a se transforma in fiara coama ridicandu-i-se ca electrocutata; zarindu-i mamelele simt ca ma ia cu lesin (cand se intalnesc catelele e jale). Alteu ma salveaza: ma pun in calea lupoaicei evitand a face vre-un gest brusc ce ar sugera atacul si-i spun pe un ton hotarat “nu, nu e voie”…incearca sa ma ocoleasca…din nou ma pun in cale si repet interdictia…se opreste si se uita la mine…raman hotarat pe loc dar ii evit privirea…trec cateva secunde care mi se par ore dupa care lupoaica se intoarce incet si se lungeste la umbra aceluiasi perete al constructiei ce s-a inaltat cu cativa ani in urma langa tabara. Inima incepe din nou a-mi bate si nu stiu daca s-o cert sau s-o sarut pe Sasha. O usa se deschide si un om se apropie de noi dandu-ne binete. Dupa ce capat invoire sa pun cortul pe teritoriul taberei, ma indrept spre locul ales dar iar intru in stare de alarma cand vad lupoaica luindu-se dupa noi. Ma linisteste omul spunandu-mi ca este doar puiul ei si este mascul. Lasam bagajele in iarba si mai inainte de toate fiecare isi ia ratia de bere (Sasha o refuza, deci mi se cuvine mie) pe care o sorbim picatura cu picatura, spre a prelungi placerea. In acest timp mica noastra prietena se zbenguie cu puiul de lup dar cand cortul este ridicat paraseste halca si se baga la somn. Mult nu mai stam nici noi, mai ales ca niste musculite minuscule cu intepatura naprasnica (parascutze, le spun morosenii) ne strica tihna serii.
Ziua a II-a, marti
Ziua debuteaza cu o dimineata la prima vedere obisnuita. Lumina soarelui patrunde prin panza cortului incepand deja sa infierbante. Deschidem toate fermoarele lasand aerul sa circule, iar noi, hotarand sa plecam mai devreme ca de obicei, ne facem toaleta de dimineata si pregatim micul dejun. Cercetand semnele vremii constat ca s-ar putea sa ne ofere ceva surprize; iarba este perfect uscata, fara pic de roua, nu se simte nici cea mai slaba adiere de vant, iar cerul este de un albastru spalacit si zarile sunt impaclite. Prognoza meteo de la “Romania Actualitati” prevesteste posibile averse si intensificari de scurta durata ale vantului. La ora 7.45 temperatura aerului este de 18˚C.
La ora 9.00 micul dejun e servit si bagajele sunt facute. Iesim din curtea taberei unde avusesem montat cortul, si ne oprim la izvorul din apropiere pentru a ne face rezerva de apa stiind ca pana in caldarea Lalei nu vom mai avea izvoare la indemana. Cobor cele cateva zeci de metri pana la constructia din apropiere care apartine administratorului taberei pentru a-i multumi ca ne-a ingaduit sa campam in curtea ei. Pe Dorel Berende il mai intalnisem in cele vre-o trei randuri cand trecusem pe aici si dupa ce-i dau cateva repere isi aminteste de mine. Constat, lucru ce nu-l observasem pana acum, ca aceasta constructie este o cabana, care se numeste Diana si apartine lui Borel Berende care este din comuna Sant (Shantz) si poate fi contactat la unul din telefoanele 0745821946 sau la 0263379170. Sunt invitat sa o vizitez si vad camere dragute, intime, cu peretii lambrisati in lemn, cu doua si trei paturi, grup sanitar interior, comun pe etaj, prevazut cu dus. Preturile sunt de 15 lei/loc vara si 18-20 lei iarna. Patronul este un adevarat om al muntelui, de o solicitudine deosebita si cei care ajungand prin aceasta zona a tarii il vor vizita nu vor avea ce regreta. Imi iau ramas bun promitandu-mi sa mai vin pe aici si la ora 9.30 purcedem la drum. Incepem urcus spre primul varf (din cele patru pe care le avem de urcat astazi fara posibilitatea de a le ocoli), vf. Stanistea(1478 m.); poiana larga acopera intreaga spinare a muntelui impingand padurea in stanga si dreapta, undeva jos sub culme. Lucrarile pentru amenajare partiei de schi si a teleschiului au modificat configuratia terenului; drumul amenajat cu acest prilej urca in serpentine stranse pana la constructia de la capatul superior al instalatiei de transport pe cablu, facand sa dispara vechea poteca de picior, marcata cu cruce albastra ce, trecand pe langa doua stane, care si ele au disparut, urca pe varf. Zaresc semnul pe un stalp de inalta tensiune, aleg din multele carari facute de animale pe cea care pare mai batuta si o luam intr-acolo; mai zaresc un semn sters pe o piatra si apoi nimic. Continuam mersul pe poteca batuta ce ocoleste varful pe curba de nivel gandind ca ne va scoate in saua premergatoare vf. Cobasel; vazand ca la o vreme incepe sa coboare pricep ca nu suntem pe directia cea buna si ma orientez in urcus usor, furand cate un pic din altitudine cautand saua. Nu este greu de mers, mai prindem cate o urma de vita care ne scapa de smocurile de iarba ce ne rasucesc gleznele si curand ajungem la drum batut; in fata se vede stanca pe care, intr-un urcus scurt, poteca intra in padure; totodata apare si marcajul. O fleandura de nor, aparuta de cine stie unde, scutura asupra noastra cateva picaturi de ploaie, iar dinspre indepartatul Caliman strabate pana la noi zgomotul infundat al unui tunet; totusi, in preajma noastra nu sunt semne imediate de ploaie asa ca ne continuam increzatori drumul. Sasha se zbenguie fara grija, vanand greieri prin iarba sau sfadindu-se cu cate o vaca care n-o baga in seama ea avand doar grija adunarii materiei prime pentru fabricarea laptelui.
Facem un scurt popas, apoi continuam drumul pe poteca ce se strecoara printre molizi urmarind dunga ingusta a muntelui, salta un prag ajutata de o scara de lemn si ajunge pe o lespede de piatra, de unde, ca din loja unui teatru, privim la magnificul spectacol oferit de valea adanca a Cobaselului dincolo de care urca spre nord, catre vf. Ineu, culmea Curatelului inverzita de poieni largi ce adapostesc stane si saivane, iar undeva, abia zarite, minuscule ghemotoace de lana care inchipuie turma de oi puncteaza alb plaiul larg de pe Capul Benesului. Mai incolo, la cativa pasi, ocolim prin dreapta un pinten de piatra care-mi aduce in minte o intamplare petrecuta cu cativa ani in urma cand venisem cu sotia mea sa asistam la impresionantul spectacol al boncaluitului cerbilor.
Ne cazasem la tabara de la Valea Blaznei si am haladuit doua zile; in una din ele am facut vf. Cobasel, Rosu, Ineut, Ineu, coborasem la taurile Lalei, urcasem in saua Gajei si o luasem prin caldarile estice ale Ineutului si Rosului, urmand poteci de animale, pentru a ne intoarce la Valea Blaznei; cand am iesit din caldari innoptase dar lumina lunii care tocmai rasarise ne inconjura cu umbre misterioase; ne-am oprit sa facem o pauza si sa ne refacem fortele cu un Ness pregatit cu apa rece; linistea deplina era tulburata doar arareori de fasaitul cate unei adieri; tocmai jos, in adancul vaii unui izvor al Somesului, la vre-o stana, se zarea licarind flacara unui foc; dintr-acolo, la o vreme, izbucni un chiuit naprasnic, poate o autoincurajare a vreunuia pus sa apere mioarele de furii salbatici ai noptii; apoi s-a instapanit din nou linistea, o liniste de ne auzeam bataia inimilor…si rasplata a venit…de jos, de pe dunga pe care ne oprisem, nu prea departe de noi, s-a ridicat chemarea indragostitului; mai intai un tremolo bland, abia auzit, cu un timbru grav, ca al unui bas in care sufla un lautar obosit, doua-trei sunete prelungi…apoi liniste…nu mult pentru ca din spatele nostru, ceva mai in dreapta izbucneste replica tenorului nerabdator…sunete mai scurte, chemari imperative… “vino iubito…sunt tanar, frumos si voinic…batranetea e urata si nevolnica!” Basul devine vulcan, iritarea il transforma in bariton, duduie pamantul sub copita lui cand vine sa-l vada pe cel ce indrazneste sa-i fie rival. Ne temem sa nu ne calce in picioare si ne retragem usurel in umbra unei tufe de jnepeni…il zarim ca pe o umbra…coroana de pe cap mi se pare imensa…se opreste si asculta incordat…poate ne-a simtit…bate din picior…mai brahneste o data…sta un timp ascultand, apoi se lanseaza in vale si nu-l mai vedem. Mai asteptam o vreme neindurandu-ne sa risipim vraja pana cand, la lumina lanternei, vedem ca este ora doua noaptea (eram pe munte de la noua dimineata). Am prins poteca marcata, curand am intrat in padure, am strabatut-o si am iesit… inexplicabil…pe unde am intrat!!! Zadarnic am cautat sa dezlegam enigma pentru ca nu am reusit; dar am refuzat sa accept absurdul (fantome, diavoli, vrajitorii, etc.). Intamplarea nu mi-a dat pace si anul trecut am venit aici special sa caut dezlegarea. Si m-am luminat; aveam o singura lanterna, eu mergeam inainte si sotia mea dupa mine, lanterna o tineam indreptata mai mult in spate sa-i luminez ei poteca si doar uneori o indreptam in fata; in apropierea pintenului de piatra poteca se bifurca – o ramura mergea pe langa stanca, iar cealalta putin mai jos apoi dupa un molid se reuneau; ei bine, am luat-o pe langa stanca, iar cand am ajuns la molid m-am rotit in jurul lui si am facut cale intoarsa luminand in continuare drumul sotiei. Ii explic Antonellei cum a fost, ma conving inca o data ca asta este explicatia intamplarii de atunci si ne continuam drumul.
Inca zece minute de mers si iesim din racoarea padurii in poiana clocotita de soare de sub varful Cobasel. Urcusul nu este foarte pronuntat dar soarele arde nemilos si stoarce vlaga din noi; din cand in cand, dinspre apus, cate o adiere de vant vine sa ne mai racoreasca trupurile infierbantate de pe care curg fluvii de transpiratie. Umbra catorva copaci razleti ne atrage ca in transa facandu-ne sa ne abatem de la poteca; ne redresam urcand abrupt cateva sute de pasi si rugii de afini si merisor prin care calcam storc si restul de vlaga ce mai era in noi astfel ca ajungem la poteca aproape taras. Plin de compasiune dau s-o mangai pe Sasha care mai ca se impiedica in limba dar imi retrag mana urgent; blanita ei neagra, pur si simplu frige. Cu toate ca programasem pauza pentru masa de pranz la ora 14.00 suntem nevoiti s-o decalam in avans cu o ora, nu atat de foame, cat pentru o odihna mai consistenta. Ochim singura tufa de jneapan din zona, cam pricajita dar numai buna sa faca umbra Sashei; aceasta insa, din spirit de solidaritate, refuza umbra si se aseaza langa noi. Incerc sa-i fac umbra din rucsacuri, dar unghiul sub care cad razele soarelui fac imposibila obtinerea acesteia, asa ca scot una din cele doua umbrele (le luasem cu noi…cine stie…) si astfel rezolv problema.
Dupa o pauza prelungita la trei sferturi de ora, timp in care adierea de vant a devenit un vanticel care ne mai racoreste cat de cat, plecam. Urcus prelung dar fara sa ne solicite prea mult; pe Cobasel (1835 m.) nu ne oprim ci admiram peisajul din mers; mai intai constat ca negurile din Caliman s-au ingrosat dar se mentin in zona; mai mult ma ingrijoreaza vestul Bargaului si Tiblesul unde se vad coloanele verticale ale unei ploi imbelsugate si dinspre care bate vantul. La est mai intai, insorite, se vad culmile Suhardului (pana, hat, la Vatra Dornei), apoi spre nord muntii Tibau si Zimbroslavei; in fata, spre vest se ridica, imens ni se pare noua, vf. Rosu (2113 m.). Ne continuam drumul coborand in saua nu prea adanca dintre cele doua varfuri si incepem ascensiunea spre cele doua gurguie dupa care poate fi recunoscut primul varf de peste 2000m din extremitatea estica a Muntilor Rodnei. Pe masura ce castigam in inaltime, vantul dinspre apus creste in intensitate, iar temperatura aerului scade; zarile sunt impaclite, aerul este umed; spre Muntii Bargaului si mai departe, spre Calimani si Tibles se vad nori de ploaie si chiar se aud tunete. Sasha a inviat si alearga zglobie inainte, revine la noi, facand astfel de doua ori distanta pe care o parcurgem; cat ne dam la adapost de vant in dosul unei stanci vegheaza imprejurimile si-i simt deodata trupul incordat iar in gatlej se naste un marait de amenintare…ii urmaresc privirea si zaresc departe, in sa, blana alba, fluturata de vant a unui mioritic; de dupa dunga muntelui, dinspre caldarile din nord, apare mai intai palaria, apoi restul unui cioban si curand, una cate una, apar si componentele turmei care impanzesc pasunea. Distanta dintre noi este de cateva zeci de metri dar cum vantul ne smulge vorbele din gura racnim din fundul plamanilor pentru a ne saluta si schimba cateva cuvinte. Temperatura aerului scade accentuat facand-o pe Antonella sa imbrace bluza de trening; vantul incepe a bate in rafale din ce in ce mai puternice reusind uneori sa ne dezechilibreze. Dupa o lupta indarjita cu smocurile de iarba care ne sucesc gleznele si cu Eol care, musai, vrea sa ne ingenuncheze, ne prabusim cu rasuflarea taiata la adapostul format de ingemanarea din varf. Profitam de ultimul prilej de a folosi binefacerile civilizatiei, telefonia mobila, si dam acasa ultimele vesti despre noi, apoi purcedem la drum. Avem in fata, spre apus, o creasta ingusta, oarecum dificila (un fel de …mini Custura Saratii) care coboara accentuat spre Saua Rosu, dincolo de care incepe urcusul tot atat de accentuat (dar ceva mai scurt) al Ineutului din dosul caruia se iteste borna de beton dupa care poate fi recunoscut Ineul. Rafale salbatice de vant, venind din vest, se napustesc cu salbaticie asupra noastra voind parca sa ne arunce in haurile care se casca sub noi; si ca sa-mi stimuleze “buna dispozitie” care incepe a-mi da tarcoale, Antonella imi reproseaza ca am schimbat planul de abordare a crestelor Rodnei- initial avusesem programat sa urcam din valea Bistritei pe valea Lalei. Suport cu stoicism dublele rafale si ajungand la o portiune mai dificila, lunga de vre-o 200 m., simt ca Antonella trebuie ajutata; hotarasc sa-mi trec rucsacul de zona periculoasa, timp in care sa se odihneasca asteptandu-ma la adapostul unei stanci apoi sa-i iau rucsacul ca, usurata de povara, sa se descurce mai usor; ambitioasa (de, e fiica mea) refuza la inceput dar pana la urma se domoleste si accepta. Din cand in cand, stropi de ploaie manati de vant ne biciuiesc usturator fetele; cum nu mai avem mult de mers dar si pentru ca nu avem cum sa ne adapostim sub folia de polietilena (care s-ar transforma in parapanta) ne continuam indarjiti drumul. Urcam Ineutul, coboram in Saua cu Lac de unde, parasind traseul de creasta, prindem poteca ce duce catre lacurile Lala; frumoasa Lala ne intampina cu cateva buchete de rododendron (acum imi explic acel gol sufletesc pe care l-am simtit astazi, in mod inexplicabil, locuri pe care alta data le gaseam potopite de flori acum erau lipsite de aceasta superba podoaba). Cautand sa nu pierdem prea mult din altitudine ne oprim pe prima portiune orizontala (vechi loc “personal” de instalat cortul) cu strat gros de muschi si iarba, bland proteguitor al unor oase obosite, la adapost de vant si cu apa la doi pasi. Raman surprins sa constat absenta suvoiului bogat de apa pe care-l stiam (nu-i o problema grava, doar ca trebuie sa merg cam 50 de metri pana la unul din izvoarele Lalei) si ca in loc sa fim la adapost de vant acesta se simte din ce in ce mai tare.
Undeva jos, sub oglinda Lalei Mici, in marginea pragului care desparte cele doua circuri glaciare ale Lalei, la marginea grohotisului ce curge de pe Piciorul Plescutei –o creasta deosebit de spectaculoasa care se desprinde spre NE din Ineu – se zaresc doua corturi si cateva persoane in preajma lor.
Negurile coboara vertiginos de pe munte si picaturile de ploaie se indesesc, asa ca trebuie sa ne amenajam urgent adapostul; vantul incepe a da semne de ticalosie…se opreste de nu se mai simte nici o adiere 1-2 minute, si deodata te izbeste cu atata forta de te pune jos. Sasha, biata de ea (nu iubeste deloc vantul), nu stie unde sa se mai ascunda. Ne luptam cu rafalele de vant care se indarjeste sa ne smulga totul din mana; elementele cortului scot un zgomot infernal scuturate cu violenta de rafalele de vant care se napustesc asupra noastra cand ne asteptam mai putin… viclenia cu viclenie se invinge… cat se pregateste de atac, noi umblam cat se poate de repede dar cu urechile ciulite si cand il auzim tropaind prin grohotisul de pe coastele Ineutului (cam bleg, nu stie a umbla in varful picioarelor) ii intoarcem spatele si tinem cu putere de cort pina isi ostoieste vlaga si tot asa astfel ca in cam 20 minute suntem la adapost cu tot cu Sasha si bagaje.
Am acest cort (Nootka) de doi ani si i-am adus unele imbunatatiri (absolut necesare) fara a-l incarca prea tare la greutate; tenda era la o palma de sol permitand aerului sa ventileze in voie buna spatiul dintre cort si tenda astfel ca in noptile racoroase cam zgribuleam, asa ca i-am atasat o fustita dragalasa suplimentandu-i astfel si numarul punctelor de fixare cu inca opt ancore; anul trecut, dupa o zi de ploaie continua a inceput sa patrunda apa pe la cusuturile tendei si sa se scurga in verande, udand bagajele (in cea din spate) si facand inutilizabila “bucataria” (cea din fata) asa ca am aplicat metoda de la cortul celalalt, adica, in caz de nevoie, folia de polietilena pe care o pun in mod normal sub cort sa-l protejez o pun intre cort si tenda prinzand astfel doi iepuri: scap de umezeala si obtin si o izolatie termica (tot se poarta acum reabilitarea termica). Toate bune si frumoase, am rezolvat doua probleme dar cum stam cu a treia? Proba vantului nu avusese ocazia s-o treaca; cu vechiul cort (cadru de teava de duraluminiu dublata cu teava de aluminiu, 38 puncte de ancorare la sol dar si…6, 6kg.) trecusem prin aventuri de neuitat, mai ales in Parang, Godeanu si Fagaras si aveam incredere nezdruncinata in el dar asta?
Ploaia incepe a zurui maruntel in panza cortului in timp ce vantul se opinteste sa-l darame, Sasha sforaie subtirel din sacul de dormit al Antonellei pe care pusese stapanire, Antonella aprinde micutul aragaz si pregateste o cina calda, iar eu urmez sfatul primit candva de la o batrana din Sinaia, fosta pe vremuri salvamontista, incalzindu-mi oasele cu un cincizeci de rom. De fapt sfatuitoarea mea ma invatase ca in caz de epuizare fizica sau infrigurare, cateva picaturi de rom pe un cub de zahar fac minuni. Hm, sa fim seriosi! Ce sa fac cu cateva picaturi de rom la cele 85 kg. ale mele? Asa ca am ridicat numarul picaturilor la echivalentul a 50 g. (respect cu strictete semnul facut de mine pe pahar) si intr-adevar licoarea, bauta seara dupa ce toate treburile au fost puse la punct, face minuni; muschii se relaxeaza, sufletul se linisteste uitand oboseala din ziua ce s-a scurs si privesti mai increzator la ziua ce va sa vina. Deschid aparatul de radio; e vremea buletinului meteo; prognoza nu e prea incurajatoare…in nord si vest ploi cu cantitati care pot depasi 20 l./m.p. si intensificari de scurta durata a vantului (cam asa e cu vantul, sta trei minute si bate doua de sa te ia cu tot cu cort). Rafalele de vant cresc din ce in ce in intensitate…vine una care culca pur si simplu cortul peste noi de mai-mai sa inghit lingura pe care tocmai o aveam in gura…ganduri tragice imi trec prin cap dar dupa ce dusmanul se potoleste ca sa-si mai traga sufletul vad cum dragul de cort se ridica cu bagare de seama luandu-si pozitia initiala. “No, ase ma! “ izbucnesc entuziasmat de victoria aparatorului nostru si dupa ce repeta de cateva ori figura are deplina mea incredere; este un demn inlocuitor al fostului meu cort “Sinaia” fabricat la Urziceni.
“Dar e bine cand poti spune
Nu sunt singur in ploaie si vant
Am cei mai buni prieteni de pe pamant”
Plini de incredere, ne lasam in paza Celui care este cu vre-o 2000 m. mai aproape de noi, ne bagam in sacii de dormit (Antonella trebuie s-o convinga pe Sasha ca totusi sacul de dormit este proprietatea ei) si-l invitam la noi pe Mos Ene care nu se lasa prea mult asteptat.
Ziua a III-a, miercuri.
O noapte zbuciumata, in care rafalele de vant, ceata de iele puse pe nazbatii, insotite de o ploaie taraita lovind ca mii de alice s-au chinuit sa puna la pamant “si sa-l vada-ngenunchiat” un cort care a luptat vitejeste pentru a ne proteja, se sfarseste intr-o lumina tulbure (daca ceasul nu m-ar fi convins, nici nu as fi crezut ca a venit ziua).
Deschid cu prudenta fermoarele cortului; pe sub bratul meu, Sasha se precipita spre iesire dar dand nas in nas cu o strasnica rafala de vant se retrage ascunzandu-se intr-un sac de dormit. Trag pe mine haina de ploaie si ies in iadul de afara sa analizez situatia. Ma proptesc bine pe picioare si fac ochii roata; norii, miliarde de picaturi care numai vapori de apa nu sunt, sa-i atingi cu mana; vantul rupe din ei franjuri de perdea pe care-i alearga bezmetic izbindu-i de coastele muntelui hohotind ca un oarecare cunoscut politician de-al nostru; spre valea Bistritei, si dincolo, pe plaiurile impadurite ale Tibaului, pete insorite sugereaza ca pe acolo vremea nu-i chiar atat de cainoasa. Dau roata cortului si vad ca a meritat increderea mea, doar o ancora fusese smulta din pamant; o infing la loc si-i proptesc un bolovan deasupra; grohotisul Gajei suna strasnic sub copitele hergheliei lui Eol, iar cortul imi face o demonstratie de cum a luptat toata noaptea pentru a ne proteja somnul; lovit piezis, se unduieste elegant, ca mijlocul unei domnisoare la vals, dirijand catre inalturi unda de soc a atacului ce a incercat sa-l culce la pamant dupa care, cu aceeasi eleganta, revine in pozitia initiala. Gandindu-ma la ancora smulsa in timpul noptii, asigur cu cei mai zdraveni bolovani pe care-i gasesc si celelalte ancore.
Reintors in cort tinem sfat (Sasha refuza sa participe) si hotaram sa tinem cont de avertizarile buletinului meteo care prognozeaza vant puternic si descarcari electrice. Doar la o vreme, dupa ce servim micul dejun, hotarasc sa fac o scurta iesire pana sub Ineu, unde este semnal pentru telefon, sa comunic situatia de pe aici. Imbrac un trening gros(in cort sunt 12˚C), iar pe deasupra haine de ploaie si o apuc pe carare in sus catre Saua cu Lac. Inca o data constat numarul extrem de redus al florilor (surprinzator pentru aceasta perioada) dar pe linga buchetelele de rododendron vazute aseara mai descopar cateva de clopotei de munte, mici garofite colorate intr-un rosu aprins, piciorul cocosului si acele minuscule floricele rosii care m-au intrigat intotdeauna pentru ca pe masura ce se deschid se decoloreaza treptat pana devin albe. Ajuns in creasta dau piept cu vantul ce bate naprasnic schimbandu-si mereu directia dinspre SV catre est; ma indrept mai intai spre bordeiul de sub Ineu sperand sa am semnal de acolo; am noroc. Vorbesc mai intai acasa (aflu ca pe la Iasi nu mai poti respira de caldura), incerc sa-i contactez pe Dany si Satov dar nu raspund nici unul la telefon. Ma reintorc in zanoaga dar nu ma indeamna inima sa intru la trandavie si, cu toate ca de o vreme ploua continuu, marunt, cobor pana pe pragul caldarii de sus sa arunc o privire spre Lala Mare; totul este pustiu, doar cele doua corturi ce le-am gasit aici inca mai exista dar nici o miscare in jurul lor.
Dupa amiaza rafalele se indesesc si-si maresc taria, iar ploaia nu mai conteneste. Cortul se zbucima zgomotos la atacurile vantului, Sasha sforaie in sacul de dormit al Antonellei manifestandu-se violent cand este deranjata, eu citesc revista Lumea (Alteu iarasi isi aroga pe nedrept cum ca el m-ar fi indemnat sa pun in rucsac revista, o carte si un rebus ca altfel ce as fi facut acum?), iar Antonella alterneaza o carte de beletristica cu una de specialitate (Elisabeta I: Religia si politica externa). Si uite asa, mai citind, mai mancand, mai dormind se face seara si apoi noapte. Vantul si-a pus in minte ca de nu poate sa mute cortul, sa mute muntele cu tot cu noi, iar norii au coborat de nu ne vedem varful nasului de grosimea cetii. Prognoza meteo e ca o emisiune umoristica: ploi si descarcari electrice in nordul si estul tarii, la munte ploi, vant in rafale cu intensificari, iar in restul teritoriului cer insorit cu temperaturi de pana la 37˚C. Si curios, contrar asteptarilor mele, pe la ora 23 imi simt pleoapele grele de somn.
Ziua a IV-a, joi.
Vreme oribila. Toata noaptea a plouat si a batut vantul in rafale foarte puternice dar cortul a rezistat eroic; am facut un lucru bun aplicandu-i acea “fusta” care se dovedeste benefica in doua directii: pe de o parte, in cazul vintului puternic cum a fost acum, nu permite intrarea acestuia intre cort si tenda lucru ce poate duce la dezmembrarea lui, iar pe de alta parte am suplimentat numarul punctelor de ancorare marindu-i rezistenta la vant (aici trebuie sa-i mai aduc imbunatatiri suplimentand numarul punctelor de ancorare), al doilea lucru bun pe care l-am facut a fost introducerea foliei de plastic care impiedica patrunderea umezelii de la tenda la cort mentinand in acelasi timp temperatura din interiorul cortului (am constatat si reducerea substantiala a condensului).
Treptat temperatura scade(daca la ora 7.00 era de 10˚C, la ora 14.00 ajunge la 6˚C); la ora 15.00 sunetul ploii pe cort se modifica si scotand nasul afara constat ca ma aflu in plina iarna, lapovita depunand un strat de un cetimetru de zapada.
La capitolul “psihic” stam excelent; facem glume pe seama situatiei in care ne aflam, continuam lectura (eu traiesc impreuna cu eroii romanului “Atlantida” de David Gibbins, Antonella continua citirea alternativa de ieri, iar Sasha iese din sacul de dormit doar cand simte miros de mancare). In harmalaia starnita de fosnetul cortului zbuciumat de vant si zuruitul ploii, distingem un zgomot nou care ne intriga; prin crapatura fermoarului intredeschis zaresc o pasarica mititica ce culege din iarba firmiturile de paine ramase de la masa noastra intonand imnuri de lauda Celui ce are grija de ea si de noi.
Printre neguri zaresc ocupantii celor doua corturi de jos cu rucsacurile in spate angajandu-se in coborare pe valea Lalei; inaintea lor alearga vioi un caine negru. Din cauza zilelor pierdute am intrat in criza de timp si planul initial trebuie usor modificat, iar daca nici maine vremea nu se va indrepta, modificarea va fi drastica.
Ora 22.55. Vremea se mentine la fel de haina.
Ziua a V-a, vineri.
Vant la fel de puternic, in rafale, perioade de calm absolut alterneaza cu rafale intense de scurta durata.
Umplem timpul in acelasi mod, doar ca eu am terminat cartea si acum ma lupt cu cuvintele incrucisate; de undeva, din aparatul de radio ascuns printre bulendre, niste voci se strofoaca vorbind despre incalzirea globala; ne uitam la termometru si bufnim in ras – +7˚C –Sasha maraie de sub sacul de dormit, apoi catadicseste sa scoata nasul si se strecoara afara apucandu-se de latrat…”buna dimineata” aud o voce care face sa ma precipit din cort gata sa imbratisez pe cel ce s-a aventurat pe munte pe o asa vreme…o vad doar pe Sasha latrand la flendurile de nori besmetice, alungate de vant pe coastele Ineului si Ineutului…din cort razbat hohotele de ras ale Antonellei…binetele fusesera ale unui ascultator, la radio!
Ma dor oasele de atata stat, iar muschii mi-au amortit. Ma pregatesc de o escapada la bordeiul de sub Ineu sa dau telefoane. In bocancii mei sa prinzi pastravi! I-am lasat in veranda iar apa de pe folia de polietilena s-a scurs taman in ei…”nu-i nimic, constat eu optimist, mai mult de atat nu se pot uda”.
Infofolit ca iarna, cu mainile adanc infipte in buzunare…in suflet se strecoara regretul ca influentat de ironiile de acasa nu am pus manusile in rucsac (“ti-am spus eu”, nu pierde prilejul Alteu)…cu aparatul foto (la ce l-oi fi luat nu pricep) si telefoanele (Vodafone si Orange) de gat si cu busola in buzunar iau din nou drumul spre inaltimi. Cand ies din cort aud un zgomot nou si la cativa pasi descopar albia raului, pe care o gasisem secata, spalata de un suvoi de apa limpede precum cristalul. Totul este imbibat cu apa: iarba, poteca, atmosfera pe care ma minunez cum pot s-o respir fara sa ma inec. O stare de euforie inexplicabila ma cuprinde si pasii parca nu ating pamantul…apa din bocanci se incalzeste si nu permite alteia reci sa-i ia locul; ajung in timp record in Saua cu Lac unde ma surprinde sunetul de mesaj al Orange-ului intr-un loc unde stiu ca nu este semnal, care ma instiinteaza de primirea unui bonus; indicatorul de semnal imi arata doua linii pe releul de pe Heniu; la fel si pe Vodafone, posibil datorita conductibilitatii imbunatatite de umezeala din atmosfera, presupun eu. Vorbesc acasa (la Iasi canicula), reusesc sa iau legatura cu Dany (dar nu si cu Satov), comunic prietenilor de la Borsa despre schimbarea planului si ca vom ajunge la ei mai devreme; mi se raspunde ca pe acolo, cam la 30 km. distanta in linie dreapta dar cu aproximativ 1500m. mai jos, timpul este frumos.
Ma intorc “acasa” si tinem un nou consiliu de familie. Gata, ne-am hotarat: maine, indiferent de vreme, coboram la Gura Lalei de unde, cu autobuzul de la Vatra Dornei, mergm la Borsa, altfel tot planul nostru este dat peste cap.
Spre seara vremea pare a se razbun; plafonul de nori prinde a se ridica lasand sa se vada priveliste spre valea Bistritei dar rafalele de vant nu contenesc in lupta cu cortul nostru.
Ziua aVI-a, sambata.
Norii sunt la nivelul varfului Ineu, ploaia a incetat inca din timpul noptii; doar vantul vine uneori cu furie voind sa ne spulbere.
Alarma telefonului ne scoala la ora sapte. Ne punem pe treaba decisi sa plecam cat se poate de dimineata pentru ca nu stim sigur la ce ora vine autobuzul (undeva in primele ore ale dupa amiezii). Servim un mic dejun rece insotit de o cafea trasnet, fierbinte, apoi ne punem pe treaba. Antonella iese sa spele vesela, iar eu incep strangerea bagajelor adica rularea sacilor de dormit si punerea lucrurilor in pungi de plastic pentru a le proteja de o eventuala ploaie(m-am convins ca ideea de rucsac absolut impermeabil este o utopie). O ultima rafala, parca mai puternica decat oricare de pana acum, culca cortul peste mine…vocea alarmata a Antonellei, din care inteleg doar “farfuria…farfuria” ma catapulteaza afara gandind ca poate am ocazia pentru prima data in viata sa vad o farfurie zburatoare…pierd prilejul pentru ca farfuria de inox, sclipind de curatenie, rapita de rafala de vant disparuse deja dupa o dunga; plec in cautare si o gasesc la mai bine de o suta de metri, la mica distanta de canistra de plastic pentru apa ce se dusese sa-i tina de urat.
In jurul orei zece suntem gata de plecare. Prindem poteca marcata cu punct rosu care ne scoate in 15 minute la Lala Mare; de aici trebuie sa prindem ramificatia marcata cu punct albastru care coboara pe valea Lalei. Din jurul lacului au disparut mormanele de cutii de conserve dar e pe cale sa ia nastere altele (ar fi ideala construire unui refugiu salvamont pentru supravegherea zonei si pentru adapost fiind un punct foarte frecventat de turisti).
Ocolim prin aval lacul si luandu-ne firul apei drept ghid (pentru ca marcajul e deficitar) incepem coborare prelunga si abrupta, trecand de pe un mal pe altul al apei, mergand mai greu la inceput prin smocurile mari de iarba, rasucitoare de glezne, pana ajungem la poteca batuta care merge o bucata intre apa si desisul de jnepeni, in coborare pronuntata pe langa pragurile de pe care se arunca in spume Lala (un gand nastrusnic imi vine amintindu-mi de metoda “fundeni”… am ajunge rapid in vale, e drept cu fundul flenduri si cu niscava coaste rupte), apoi o ia mai domol lasand apa sa strabata cotloane numai de salbataciuni stiute; ne strecuram printre jnepeni imensi (nu prea ne pun probleme) care, dupa o vreme incep a fi inghesuiti de padurea de molid ce pune treptat stapanire pe munte. Mergem intins fara pauze hotarati sa prindem autobuzul. Pe masura ce coboram temperatura aerului creste si incet-incet iesim din zona vantului. O zona cu doboraturi ni se pune in cale, ca o piedica pusa de zmeoaica cea rea, semnele, atatea cate erau, dispar si incepem a orbecai dupa poteca; firul apei care se vede mai jos ma atrage ca o himera dar Alteu care sta de veghe imi comanda cu asprime: “stai!” Ma execut, privesc peisajul acoperit cu un imens afinis prin care se incruciseaza sumedenie de poteci ce le stiu inselatoare, sar peste cateva trunchiuri spre ceea ce credeam ca-i poteca dar constat ca m-am inselat; vocea stinsa a Antonellei ma anunta ca ea nu mai poate. Ma opresc din nou si chem acel simt pe care l-am capatat de cativa ani (si pe care nu-l pot explica); si el imi indica: “poteca-i pe acolo”…e cam in deal, exact pe unde crezi ca nu-i…mai ma strecor pe sub trunchiul unui molid prabusit, escaladez pe altul si…iata semnul. Facem o pauza de cinci minute si continuam drumul; treptat poteca coboara la firul apei…ajungem in poiana cu saivanul parasit si, ca alta data, podetul care trece pe malul stang al Lalei ne amageste abatandu-ne de la poteca marcata…imi dau seama mai tarziu cand drumul dispare in stevia inalta pana aproape de brau dar continuu sa merg avand grija sa nu ma indepartez prea mult de apa; trecem pe langa o stana parasita si curand ajungem la drumul forestier care vine de peste rau. Mai facem o scurta pauza, mai aruncam ceva haine de pe noi si plecam in mars fortat pentru a strabate cei sapte km. de drum forestier care ne despart de Gura Lalei. Scapata la largime, Sasha nu pierde prilejul de a se balaci in fiecare baltoaca, fie ea cu apa curata sau murdara(ii place la nebunie apa). Nu mai avem mult pana la capatul drumului cand apare un nou pericol; pe marginea drumului dam de o remorca amenajata ca stupina inconjurata de sumedenie de zburatoare; o iau pe Sasha in brate sa nu faca vre-un gest necugetat, ocolim cit de departe putem, si iata-ne scapati; rasuflu usurat (am descoperit cu ceva timp in urma ca am alergie la veninul de albine). Dupa cateva sute de metri iata-ma zbierand ca un apucat; intr-o poiana din marginea drumului sumedenie de stupi, iar Sasha, curioasa, s-a indreptat intr-acolo sa-si bage nasul in treburile albinelor…ma asculta si renunta. Langa stupi pe o bancuta asezata la umbra, stuparul citeste un ziar; daca ar fi cioban l-as ruga sa-si cheme cainii dar pe stapanul albinelor ce sa-l rogi? Doar sa mormai printre dinti: “veniti-ar ursul!” Abia respirand trec si aceasta cumpana si curand pasim pe podul de peste Bistrita ajungand la soseaua care, trecand Pasul Prislop, leaga Moldova de Maramures. Aici se afla un mic magazin de la care iau cate o bere, prilej cu care aflu ca autobuzul asteptat va fi aici la ora 15.20. Avem la dispozitie mai bine de jumatate de ora.
Partea “per pedes” a periplului nostru incheiata, iata-ne instalati in autobuz in drum spre prietenii nostri de la Borsa Maramuresului. Soseaua urmeaza cursul superior al Bistritei, numita aici Bistrita Aurie. “Denumirea se leaga, desigur, in primul rand de stravechea indeletnicire a locuitorilor, care extrageau pretiosul metal din nisipurile aurifere aduse in albia raului de numerosii sai afluienti ce sectioneaza masivele cristaline pe care le strabat”.(Ion Popescu-Argesel, Bistrita Aurie, Editura Sport-turism, Bucuresti, 1982).
Portiunea ce o strabatem este inghesuita de Muntii Rodnei in S-SV si Zimbroslavei la inceput, apoi Muntii Maramuresului in nord, cu padurea, lasata pana in marginea apei, care nu prea ne lasa ochilor privelisti spre zona inalta.
Dar o data trecuti de cele cateva case de la Sesuri (pronunta Shesuri) prinde a castiga in altitudine lasand slobode privirii privelisti magnifice spre Ineu, vf. Omului, Gargalau (de sub care-si trage apele Bistrita), apoi din Pasul Prislop noi privelisti se deschid catre cealalta jumatate a Muntilor Rodnei, Galatului, Laptelui Mare dar mai ales impozanta prisma a Puzdrei in dosul caruia se afla Negoiesele si vf. Repede; ceva mai departe, spre vest, regele Carpatilor Orientali cu cei 2303m. ai sai, precedat de culmea prelunga a Pietrei Albe se inalta ca o chemare Pietrosul Rodnei; spre nord se inalta muntele Zimbroslavei, mai putin vizibil. Pe plaiul cu un capat sprijinit de Prislop provoaca mancarimi la talpi drumul ce pleaca spre nord in urcus bland, orientandu-se dupa o vreme spreV-NV pentru a te duce in interiorul minunatiilor oferite de Cornul Nedeii(Cornedei), Dealul Negru, Cearcanul, iar mai departe, parca concurand Pietrosul Rodnei, ca spinarea unei fantastice camile cu patru cocoase, Toroioaga (Socolescu, ii spun localnicii) care ascund in spatele lor alte minunatii nevazute de aici: Jupania, Balasana (Doamne, cu ce bunatati m-au omenit ciobanii moroseni de la stana din Izvorul Ursului!), Valea Vaserului, adevarat Eden.
Pe plaiul ce duce spre Stiol, de cativa ani se straduie sa se inalte biserica unei manastiri (nou prilej de carcoteala pentru unii ziaristi; deh, manastirea-i la sosea, iar ca sa vezi dezastrul de la izvoarele Bistritei trebuie sa faci ceva talpa) si ma bucur vazand crucile din varful turlelor, ce nu le stiam inaltate, zugravite pe albastrul celest.
Trecut de poarta maramuresana care anunta punctul culminant al urcusului autobuzul nostru se lasa grabit spre valea Viseului, simtindu-mi poate nerabdarea de a-mi vedea cat mai curand prietenii. Trecem pe langa o modesta atentionare care aminteste ca aici, la Preluca Tatarilor borsenii, barbati si femei, condusi de Popa Lupu Sandru(Shandru –ah, diacriticile astea!) le-au tras o papara zdavana, la 4 septembrie 1717, tatarilor condusi de hanul Chirai Mahmud Abdul. Muntele s-au umplut de vile, una mai ochioasa decat alta… trecem de complexul turistic, dezvoltat intr-o masura incredibila in ultimii 15 ani…trecem pe langa locuri ce-mi starnesc amintiri…Gura Negoiescului, punct de plecare spre Zanoaga Negoiescului, vf. Puzdrei si creasta principala…Vale Poienii unde printr-o intamplare, desi nefiind angajat al Primariei Borsa, am participat la pregatirea ultimului rencensamant al populatiei ramanand cu frumoase amintiri, de neuitat…Gura Repezii, punct de precare spre Taurile Buhaiescului…si, in sfarsit, centrul orasului, capatul calatoriei noastre cu autobuzul.
Gasim orasul relativ linistit; “italienii”, “belgienii”, “austriecii”, etc. inca nu au venit in concedii; atunci sa vezi nebunie cand pentru a traversa strada trebuie sa stai minute intregi asteptand o bresa in sirul de masini care circula bara la bara, cand sapte zile pe saptamana orasul vuieste de nunti, cand sticla de bere la crasmele din centru salta la dublul pretului practicat doi km. mai sus…
Din dreptul spitalului, unde a oprit autobuzul, ne intoarcem 100 m. inapoi si trecand podul peste Viseu incepem a urca pe valea Pietroasei. Conform planului, ne oprim mai intai la Nita (citeste Nitza), una din fiicele lui “MosGheorghe”, sa lasam grosul bagajelor urmand a lua cu noi numai necesarul pentru cele doua zile cat vom sta in Garlea, o portiune din valea Pietroasei situata la vre-o doi km. mai sus. Nu suntem lasati sa plecam de aici pana nu acceptam sa mancam si sa servim un paharut de palinca de vre-o 50 de “focuri”, asadar zabovim aici cam o ora.
Drumul nostru coincide cu traseul marcat cu banda albastra care urca spre Pietrosul urmand valea raului Pietroasa, afluent pe stanga al Viseului, cu obarsia in lacul Iezer, de sub varful Pietrosul. De vre-o 17 ani calc drumul acesta, an de an, ajungand sa ma cunoasca oamenii ca pe un “cal breaz”, si de fiecare data gasesc lucruri noi, mai ales in ceea ce inseamna constructii de case. Fara bagaje, urcam in pas vioi si dupa 20 minute drumul ne intoarce cu fata catre Zanoaga Pietrosului, semn ca suntem in preajma casei lui “MosGheorghe”. De departe il vedem venind usurel pe drum la vale.
Pe “MosGheorghe” l-am cunoscut intr-o frumoasa zi de duminica a anului 1990 despre care, cu ingaduinta dumneavoastra, va voi povesti altadata. Este un om obisnuit pe care, insa, mi l-am facut “chip cioplit”. Dupa varsta pe care o are nu-mi poate fi tata (decat daca s-ar fi insurat foarte de tanar) dar un frate mai mare mi-ar putea fi. L-am numit “MosGheorghe” pentru ca in Maramures mos se spune la bunic; desi diferenta de varsta dintre noi nu justifica intelesul cuvantului mos dat in Moldova (cu mos, i se adreseaza cel foarte tanar celui foarte batran) l-am numit asa pentru ca mi l-am dorit un sfatuitor intelept, un fel de Daniil Sihastrul. Asa mi l-am dorit eu sa fie. In realitate “MosGheorghe” este ceea ce isi doreste el sa fie: un om obisnuit caruia-i plac viata, femeile si un pahar de horinca, un om care, atunci cand ne intalnim, se bucura; si este atata sinceritate in bucuria lui cum numai la un prieten poate fi. De aceea “MosGheorghe”imi este deosebit de drag. “MosGheorghe”, din care mi-am facut “chip cioplit”, caruia-i port un deosebit respect si un imens simtamant de prietenie. Trecand pe langa casa Leontinei, fiica lui ce mai mica, urcam putin si patrundem in gospodaria lui unde suntem intampinati de Sava si Ilie, alta fiica de-a lui “MosGheorghe” si sotul ei. Sasha, simtindu-se ca acasa o ia inainte si urca, asa ca la circ, scara foarte inclinata ce duce in camera din pod, amenajata pentru mine la dorinta-mi exprimata cand l-am cunoscut pe “MosGheorghe”, in care ma trezesc dimineata cu Pietrosul in ochi, iar in timpul zilei, ies in balcon si-mi delectez sufletul cu spectacolul muntelui pana cand, ne mai putand rezista, arunc cate ceva in micul rucsac de rezerva si o iau voiniceste la deal.
Pe munte se vad flenduri de neguri zbuciumate de vantul care se vede ca inca isi mai face de cap pe acolo, pe sus. Soarele se piteste in dosul Pietrosului, aerul devine deosebit de rece alungandu-ne in casa, la un pahar de horinca (“de dragul pacii”, spune “MosGheorghe”).
Ziua a VII-a, duminica.
Debut splendid de zi. In bobitele de roua de pe iarba din curte, soarele se sparge in mii de culori; de jur imprejur, crestele par scrise cu creionul pe cerul de un albastru adanc de parca ti-e teama sa nu te prabusesti in el. Sufletu-mi tanjeste dupa fluieratul marmotelor din Zanoaga Iezerului, dupa cioburile rupte din cer ale taurilor Buhaiescului, dupa raiul ascuns in Zanoaga Mica, dupa…dar nu se poate. Astazi este ziua rezervata intalnirilor cu prietenii, iar maine pregatirile de plecare; marti seara e musai sa fiu la Iasi.
Privesc cladirea scolii ce comunica printr-o usa cu gospodaria lui “MosGheorghe”; este construita pe terenul donat de tatal lui acum multi ani in urma. Dinspre fundul gradinii suna toaca, batuta cu maiestrie, de la biserica ce tocmai se construieste pe terenul donat anul trecut de “MosGheorghe”. “Mai ramane sa donezi pamant pe care sa se construiasca o crasma”, glumesc eu. “ Da’ barul Leontinei pe pamantul cui ii facuta?”, vine replica.
In 1987, pe 14 septembrie, aflandu-ma in statiunea Voineasa de pe valea Lotrului, am facut o excursie solitara, de o zi, pe varful Steflesti cu dus pe la Balindru si intors pe valea Voinesitei; am ramas cu amintiri de neuitat si, desi mai fusesem pe munte, am socotit-o prima mea excursie adevarata. Voind sa marchez aceasta zi m-am uitat in calendarul ortodox sa vad ce sfant se celebreaza la aceasta data, si am aflat o sarbatoare foarte importanta pentru ortodoxism, “Inaltarea Sfintei Cruci”. Dupa trei ani l-am cunoscut pe “MosGheorghe” care doneaza terenul unde se construieste biserica ce va avea hramul…”Inaltare Sfintei Cruci”…coincidenta?
Ilie pleaca, cu fiica Savuca, ginerele si nepotelul in munte dupa afine, iar eu si “MosGheorghe” luam drumul bisericii sa asistam la liturghie. Am sub ochi impresionantul ritual care cuprinde si mersul credinciosilor catre biserica; in sunet de clopot si toaca, femei –multe din ele imbracate in straiul traditional maramuresan – ducand “coconi” de mana, tineri si tinere, barbati vin si umplu incet-incet biserica. Preotul (pe care vazandu-l mai tarziu fara odajdii nu-mi vine a crede ca-i atat de tanar) domina cu harul sau credinciosii care, in marea lor majoritate, suplinesc corul participand activ la slujba. Captivat, nici nu-mi dau seama cand se termina aceasta se termina.
A venit in vizita si Dorina, cea mai mare din fetele lui “MosGheorghe”(de fapt pe ea si pe sotul ei, Dumitru, i-am cunoscut mai intai, in 1989 cand, negasind loc la hotel, m-au gazduit ei ramanand de atunci buni prieteni). Nu se lasa pana nu-i promit o vizita pe maine.
Robi, un cocon de vreo patru anisori, primise in dar de la tatal sau aflat la munca in Italia un cort pe care nimeni nu se pricepea sa-l monteze; a vazut cortul meu montat (sa se usuce) in curte la “MosGheorghe” si atata s-o “cantat” la muma-sa ca aceasta o indraznit sa ma roage a i-l monta. Cu toate protestele moasa-si reusesc sa-l pun in picioare, si-apoi sa-l vezi pe Robi ce mandru era ca surorile lui, ceva mai mari, nu intrau in cort fara invoire, iar pe o “muta” (vorba de mare ocara in Maramures) din vecini chiar o “tapat-o“ afara pentru ca o intrat cu “strimcii” in picioare. Muma-sa, multumita peste poate nu s-o lasat pana nu am primit drept plata pentru osteneala o litra de horinca.
Dupa amiaza ma intalnesc, insotit de “Mos Gheorghe”, cu prietenii pe care-i am aici, la barul Leontinei, la un pahar “de dragul pacii”.
Pe seara, impreuna cu Antonella si, bineanteles, Sasha raspundem invitatiei facute de Leontina si sotul ei, Nucu. Discutam, printre altele, si despre turismul din zona; Garlea, cum este numita zona din valea Pietroasei unde ne aflam, este situata intr-o pozitie deosebit de pitoreasca avand perspectiva spre Muntii Maramuresului (punct central Toroioaga sau Socolescu, cum ii mai spun localnicii) si Muntii Rodnei catre care se deschid privelisti incitante spre piramida masiva a Puzdrei si caldarile nordice ale Pietrosului, situat in imediata apropiere; din Pietrosul se duce catre est culmea Pietrei Albe oprita brusc de vaile adanci ale Repezii si Buhaiescului. Iubitorii muntelui care nu practica turismul cu cortul isi pot stabili resedinta aici si, in iesiri de cate o zi (nu fara efort) pot face excursii din care sa ramana cu amintiri de neuitat; in trei ore se poate ajunge in Zanoaga Iezerului (lac glaciar) si inca o ora pana in Varful Pietrosul, punct de perspectiva catre Oas-Gutai, Tibles, Bargau, Caliman, Suhard, Muntii Maramuresului cu perspectiva in adancime pana in Ucraina. Locurile sunt deosebit de linistite, departe de zgomotul civilizatiei, oamenii minunati, deosebit de primitori si comunicativi cu un incantator cult al musafirilor; receptivi la respectul acordat de interlocutor, la un pahar “de dragul pacii” se pot stabili legaturi de durata. Cazarea se poate face la localnici si, la rugamintea mea, Leontina accepta sa transmit eventualilor amatori numerele de telefon la care pot fi contactati: Leontina Borgovan-0741138817 si Nucu Borgovan-0744581220
Ziua aVIII-a, luni.
Incep saptamana cam prost dar optimismul meu cronic ma ajuta sa nu bag in seama toate nimicurile. Fie ca soferul autobuzului cu care am venit mi-a dat o informatie eronata, fie ca eu, aiurit cum eram, am receptionat-o gresit, chestiunea este ca am ajuns in statia de autobuz cu o ora mai tarziu. Cu ce placere m-as fi intors sub tampla Pietrosului, si daca nu ar fi fost Antonella, in inconstienta, mea as fi facut-o!!!
Dar, nu. Negociez cu soferul unui arhaic microbuz care accepta sa ne treaca Prislopul pana la Gura Putredului, unde are treaba. In masina fum, miros de benzina, scuturaturi si hodorogeala de fieraraie. Dar ce conteaza cand ceilalti prieteni ai mei, muntii, mi se arata in toata splendoarea lor? O umbra de regret ma cuprinde la gandul excursiei ratate. Impaciuitor de data asta, Alteu imi canta la ureche:
“Si ce…Vrei nu vrei se-ntampla-n viata sa mai si cazi / Si ce… Nu te mai gandi la maine ca uiti ziua de azi”
Si ziua de azi e frumoasa, chiar daca a inceput cu stangul. La Gura Putredului asteptam o noua ocazie catre Vatra Dornei; fac semn la masinile cu numere de Suceava sau alte judete din Moldova… Opreste o Dacie de Neamt dar, biata de ea nu cuprinde volumul rucsacilor nostri, iar noua ne este mila sa-i lasam ai nimanui…trece o coloana de vre-o zece jeep-uri, veterane ale ultimului razboi, GAZ-uri sovietice, LAND-ROWER americane si inca o marca necunoscuta mie, cu numere straine de inmatriculare, pline la refuz cu insi barbosi…duca-se…dupa trecerea unei masini mari care ne-ar fi putut lua raman cu mana uitata sus si iata ca opreste un autoturism cu numar de Maramures al carui proprietar, culmea surprizei, se ofera sa ne ia. Este impreuna cu sotia, sunt de pe valea Izei (de la Barsana, paremi-se) si merg la consulatul Ucrainei de la Suceava, pentru viza. Modificam putin planul si decidem sa mergem la Campulung Moldovenesc sa facem o scurta vizita Gabrielei, fina Antonellei care inca nu a implinit un an. Binefacatorii nostri, oameni de exceptie, cum de alt fel sunt toti maramuresenii, ne marturisesc respectul lor pentru turistii cu rucsacul si spun ca nici o data nu au refuzat sa-i ia in masina. La Campulung petrecem cateva ore placute, apoi luam trenul spre casa nu mai inainte de a fi fost amuzati, pe peronul garii, de un chefliu care voia numaidecat sa-mi dea lectii despre cum se consuma apa cand mergi pe munte, desi se parea ca el nu o prea consuma.
Ajungem acasa o data cu lasarea serii regretand ca nu am putut lua cu noi ceva din racoarea muntelui dar bucurandu-ne de intalnirea cu fiinta draga noua, mai ales Sasha care ne-a oferit un adevarat ritual de manifestare a bucuriei.
Dintr-un buzunar al rucsacului scot trei pietre, desfac capacul borcanului cu numarul sapte si le asez peste celelalte pietre, apoi, cu marker, adaug la sirul de inscriptii: Muntii Rodnei-vf Cobasel, Rosu, Ineut- iulie 2007 (trebuie sa va fac o marturisire…sunt cleptoman; de pe fiecare varf pe care urc fur cate o piatra, iar acasa, cand mi-e dor de munte, privesc la borcanele mele si visez frumos). Urmeaza ceva timp sa se linisteasca furtuna de simtaminte de care sunt cuprins la fiecare despartire de munte, sa se aseze impresiile si apoi sa povestesc…
——————————