Povestea păstorului iubitor de adevăr

În vremuri tare îndepărtate, locuiau in munţi două neamuri. Oamenii dintr-un neam  locuiau mai sus, pe crestele munţilor, iar cei din neamul vecin- mai jos, în văi. Amândouă aceste neamuri stăpâneau păşuni cu iarbă grasă pe care o păşteau herghelii fară număr, şi turme de iaci si oi. Şi un neam şi celalalt avea acelasi numar de familii, şi nici unul, nici celălălalt nu se putea lăuda că are mai mulţi călăreţi îndrăzneţi şi îndemânatici.

Cele două neamuri trăiau în prieteneie, niciodată n-au pus la cale nimic unul împotriva altuia şi nici un fel de certuri nu se pomenise să fi izbucnit între ele.

O generaţie lua locul celeilalte dar iată ca, odată ajunse un om rău, pizmaş şi lacom ajunse căpetenia neamului ce locuia în partea de sus a munţilor.

Bogaţiile neamului vecin nu-i dădeau pace şi el începu a se gândi ce să născocească pentru a intra în stăpânirea lor. Gândurile rele nu-l părăseşte pe om într-o zi însorită. Lăcomia pusese în întregime stăpânire pe inima acelei căpeteniei nesătule, aşa cum iarba deasă acoperă partea umbrită a văii. Hotărî el să aleagă un prilej potivit pentru a se face poftit în ospeţie la vecinii din vale şi acolo să-i descoasă şi să afle câte vite şi alte bogăţii au aceştia.

Şi iată că odată, căpetenia cea pizmaşa a neamului din partea de sus a munţilor sosi ca oaspete la căpetenia neamului vecin. Adusera vin, cănile se goleau una dupa alta şi cele două căpetenii se îmbătară turtă. Atunci căpetenia cea pizmaşă începu a se făli cu bogaţia sa, iar apoi adresându-se gazdei, îl întrebă:

-Dar tu câte bogăţii ai ? Numai să-mi răspunzi cinstit, fară să tăinueşti nimic, nu suntem noi oare buni vecini ?

Se ridică în picioare căpetenia neamului din partea de jos a muntelui , cu faţa rosie din pricina vinului baut, cu glasul puternic si zice:

-Ha-ha-ha! Bogăţii – nici vorbă – am mai multe decât oricine. Dar neamul meu are în stapânire, un cal năzdrăvan pe nume Cel-inzestrat-cu ochiul-lui Garuda. Acest cal este insuşi nepotul împăratului dragonilor. Când fuge, nu-l întrece nici vântul, când aleargă, nu-l întrec nici şuvoaiele repezi care curg după ploaie. Iuţeala lui nu-i mai prejos decât a săgeţii slobozite dintr-un arc bineîntins. E o adevărată comoară! Mai avem un păstor care n-a rostit niciodata vreo vorbă mincinoasă. Acest păstor este şi el o podoabă a neamului nostru.

– Poate ca ai, într-adevăr, un asemenea cal minunat, îi întoarse vorba căpetenia neamului ce trăia în partea de sus a muntelui, dar cine va da crezare spuselor tale despre păstorul care n-a rostit niciodată în viaţa lui vorbe mincinoase ?

Căpetenia neamului din partea de jos a muntelui stăruia asupra spuselor sale, celălalt nu-i dădea crezare, şi începură a se înfrunta cu înverşunare. La urma urmelor, căpetenia neamului din partea de sus a muntelui zise:

– Să facem aşa: să scriem pe hârtie care e pricina dintre noi şi să facem prinsoare. Iar apoi să-l punem la încercare pe păstorul tău. Dacă el, într-adevăr, nu va spune minciuni, iţi voi da jumătate din pământurile, caii şi oile pe care le am in stăpânire. Dacă însă va spune fie chiar şi o singură minciună, atunci tu imi vei da mie jumătate din pământurile, caii şi oile tale. Ei, te învoieşti astfel?

 Hotărâră să facă aşa cum s-au inţeles, iar ceilalţi meseni fură chemaţi să fie martori în această pricină.

Căpetenia neamului din partea de jos a muntelui îl chemă pe păstor şi-i porunci să plece cu herghelia şi cu calul Cel-inzestrat-cu ochiul-lui Garuda la o paşune în munţi.

Odată, într-o noapte, poposi în păşunea aceea din munte o femeie frumoasă şi îl rugă pe păstor s-o primească să înnopteze la el – chipurile se abătuse din drum şi se rătacise.

Dimineaţa frumoasa femeie nu plecă de la păstor. Ea rămase şi pregati prânzul. Trecura câteva zile, dra femeia nici nu aducea măcar vorba că ar fi venit cumva timpul să plece. Ea il ajuta pe păstor să înjghebeze loc de adăpost şi popas atunci când umblau din loc in loc cu herghelia, împreuna cu el mâna caii, pregătea de mâncare. Nici păstorul nu-i amintea femeii ca e timpul să plece. Era un om singuratic şi niciodată încă nu fusese atât de fericit. Acum, la adăpostul acela sărman, se simţea bucuros cum nu se simţise nici în timpul sărbătorii Anului Nou.

Trecură multe zile. Dar iată că odată, într-o noapte, pe frumoasa femeie începu s-o doară tare capul. Gemea aşa de tare, se tăvălea pe podeaua acoperită cu pâsla a cortului, sudoarea curgea şiroaie pe faţa ei. Păstorul se sperie şi incepu a o intreba cu ce s-o ajute ca să-i uşureze durerea. La început femeia nu răspunse nimic, dar pâna la urmă zise gemând:

-Un singur leac ar putea să-mi vindece boala, dar tu n-ai să te hotărăşti să-l foloseşti.

– Dacă există un asemenea leac, raspunse pastorul, voi face tot ce-mi va sta in putinţă. Chiar de ar trebui să tai carne din trupul meu.

Atunci femeia zise:

-Calul pe nume Cel-inzestrat-cu ochiul-lui Garuda este nepotul împăratului dragonilor. Boala mea se va lecui numai dacă voi mânca inima şi ficatul lui. Nimic altceva nu mă poate ajuta şi nu mă poate scăpa de la moarte, zise ea ăi incepu din nou să strige cât o ţineau puterile.

Păstorul se gândi: „Calul acesta,  Ochiul-lui Garuda, nu este numai cea mai mare comoară de pe meleagurile noastre ci şi cea mai aleasă podoabă a neamului meu. Cum aş putea sa-l omor?” Multe leacuri şi dresuri încercă el, căutând s-o vindece pe frumoasa femeie, dar nici unul nu fu de vreun folos. Îi era tot mai rău, şi mai rău, şi se părea că nu mai are scăpare de la moarte. Păstorul nu-şi mai afla locul. Inima îi clocotea, ca şi cum ar fi fiert apa în el. Ieşi păstorul din cort, se apropie de calul minunat, işi lipi obrazul de gâtul lui şi începu a plânge cu lacrimi amare.

Deodată calul prinse a vorbi cu grai omenesc:

-Bunule păstor, nu fi necăjit. Dacă mă vei omorî pe mine, vei scăpa viaţa acelei femei – am auzit doar tot ce aţi vorbit. Cât ma priveşte pe mine, nu-ţi face griji. Miine dimineaţă du-mă la herghelia de iepe şi împerechează-mă cu una din ele. Dupa aceea omoară-mă, iar cu inima şi ficatul meu vindecă boala frumoasei.

Tare se mai minună păstorul auzindu-şi calul vorbind cu grai omenesc, dar tot nu se hotăra sa-l omoare. Atunci calul fermecat începu să freamăte şi să lovească pământul cu copitele. Văzând una ca asta, păstorul nu mai stătu mult pe gânduri, duse calul la herghelia iepelor, iar apoi îl  omori, şi scoase inima şi ficatul şi le duse femeii. De indată ce văzu inima şi ficatul calului fermecat, frumoasa se simţi uşurata şi zise că i s-au mai potolit durerile.

A doua zi, de indată ce păstorul mână caii la păşune, femeia ieşi din cort şi dusă a fost. De atunci păstorul n-o mai văzu niciodată. Vezi doar că femeia aceea frumoasă se prefăcuse numai că s-a abătut din drum şi s-a ratacit, de fapt ea era chiar nevasta căpeteniei neamului din partea de sus a muntelui şi la porunca bărbatului ei venise la păstor, ca să-l pună la încercare. Căpătând inima şi ficatul calului fermecat, bucuroasă, se grăbi să ducă prada bărbatului ei.

Primind inima şi ficatului calului, căpetenia neamului din partea de sus a muntelui se pregăti repede de drum şi se duse la căpetenia neamului vecin.

-Păstorul tau a omorât calul pe nume Cel-inzestrat-cu ochiul-lui Garuda, îi zise el vecinului cu o bucurie răutăcioasă, cheamă-l şi întreabă-l, să vedem o să mintă sau nu.

Căpetenia meaului vecin, auzind această veste şi vazând inima şi ficatul calului fermecat, vrând-nevrând işi chemă slugile şi le trimise după păstor. Aflând ce poruncise căpetenia, păstorul înţelese numaidecât d e ce frumoasa femeie care işi luase tălpăşiţa ţinea atât de mult sa aibă inima şi ficatul calului pe nume Ochiul-lui Garuda. El începu a se căi amarnic de fapta lui, încât ar fi vrut mai degrabă să-l înghită pământul- vezi doar că pe atunci pentru asemenea vină aspră pedeapsă te aştepta. Dar păstorul hotărî să nu tăgăduiască, ci să spună ca şi până atunci adevărul, şi dupa asta parcă i se luă o piatră de pe inimă. Porni el la drum cu pas din ce în ce mai grăbit şi în curând ajunse la cortul în care locuia căpetenia neamului său. În cortul încăpător al căpeteniei se adunase o mulţime de oameni. Acolo se afla şi căpetenia neamului din partea de sus a muntelui. Şedea mândru şi zâmbea batjocoritor.

–         Ai venit, păstorule? întrebă căpetenia.

–         Primind porunca stăpânului meu, am venit îndată, răspunse acesta înclinându-se în faţa lui.

–         Păstorule, cum se mai află calul pe nume Ochiul-lui Garuda care ţi-a fost dat in grijă?

–         Pe calul fermecat pe nume Ochiul-lui Garuda l-am omorât ca să vindec o femeie. Am săvârşit un lucru cumplit! Pedepseşte-mă după lege, spuse păstorul cu glas stins. Auzind căpetenia neamului din partea de sus cuvintele păstorului, de uimire nu putu rosti decat “A-a-a-a”. Iar căpetenia neamului din partea de jos a muntelui îşi uită de mânie şi, zâmbind mulţumit, zise:

–         Ia priviţi, n-am avut eu dreptate când am spus că păstorul meu nu minte niciodată?

 Un vechi proverb glăsuieşte: “Dacă gândurile rele pun stăpânire pe om, asupra lui vor cădea şi urmările rele”, şi chiar aşa se întâmplă. Căpetenia neamului din partea de sus a muntelui fu nevoit să-i dea vecinului său din vale jumătate din pamânturile, caii şi oile ce le avea.

  Povestea Păstorului iubitor de adevăr

(Istorisirile lui Rolang, mortul fermecat- povestiri populare din Tibet, traducere de M. Cristian, Editura Univers, Bucuresti-1972)

 

You may also like...

Leave a Reply