Ceahlău- Potecile prieteniei

 

Octombrie 2010

Atenţie: acest jurnal conţine descrierea unor trasee nemarcate nerecomandate începătorilor, persoanelor care au rău de înalţime sau celor care nu au experienţa în urcatul muntelui. Traseele nu sunt recomandate în condiţii de vreme nefavorabilă (ploaie, vant, furtuna) sau in condiţii de iarna.

 

Sunt lucruri valoroase în viaţă care contează şi nu pot fi confiscate de nimeni, ci dimpotrivă daruite de Sus pentru îmbogăţirea noastră: încrederea, prietenia, onoarea. Sufletul contează până la urmă cum îl cultivi şi cum şi cu ce îl hrăneşti. Adaugi clipe şi trăiri care sunt puternice chiar daca ele durează o zi şi o noapte şi te fac să te simţi ca un muritor în cea mai vestită si frumoasă împărăţie, depăşind timpul.

Cum aş putea eu sa ratez o zi şi o noapte de toamnă în Ceahlău?

Invitaţia vine cu genorizate de la Titus şi de la Paul, pentru o noapte sus, sub cerul liber, pe muntele drag, pentru ca a doua zi  să primim toamna direct în inimă, în ceasuri de frunze uscate, ascunse sub zăpada proaspată. O întreb pe jumatatea mea:

“ce spui dacă plec pe munte?” “Când ai de gând?” “Pai, cam pe după amiază şi maine seară”. “Cum vrei.” “ Deci eşti de acord”. Tăcere. “Si tăcerea e un raspuns”. “Iţi mulţumesc.”

Aripile prind să zboare, aşa că la ora cinci dupamiază ma îndrept spre un microbus ce duce spre Paşcani, cu scopul să mă întâlnesc acolo cu Titus. Nu mai ştiu ce mi-am pus în rucsac, am plecat pe fugă, dar un sac de dormit, hainele de toamnă tot le-am aşezat. Am uitat ceva, frontala, o să-l rog pe Titus să-mi împrumute una, mulţumesc Titus. Mâncare nu prea avem aşa că oprim în Bicaz pentru aprovizionare şi uite aşa în doua ore jumatate suntem la poalele Ceahlăului, cu aceeaşi emoţie de întâlnire şi reintâlnire. Paul ne aşteaptă înfrigurat în maşina, el este de la amiază pe acolo având deja făcută o plimbare minunată până în Poiana Popii. Cerul nu prea vrea să ne arate stelele, dar vremea e placută, mai răcoare oleacă decât anul trecut pe vremea asta. Ca să economisim timp mergem cu o maşină aproape de Curmătura Lutu Roşu, urmând o scurtătură de 5 minute până la ea venind de la şosea , cu o buclă de rigoare sub formă de cerc pe timp de noapte.

Isprava asta la frontală o mai făcusem şi anul trecut aşa că mersul prin pădure la noua-zece  noaptea era pură plăcere, zăpada începea să apară şi să scârţie sub picioare, urcăm cu voioşie. Mai stingem din când în când frontala şi mai facem linişte ca să simţim noaptea şi să ne deschidem simţurile. Ajungem după zece jumătate la locul nostru de bivuac, încercâm o grotă din dreapta, cea micuţă, înzestrată cu un bolovan prietenos ce trona deasupra capetelor noastre şi care ne dădea o doză mare de sigurantă aşa că preferăm dormitul în aer liber exact la intrare în grota principală. Paul scoate o folie de cort pentru izolare, punem şi izoprenele, ne bagam în saci şi adormim în mijlocul  discutiilor  despre munte, vine Moş Ene pe la gene, lasă-le încolo de toponime, dormi bine. Sunt câteva grade şi sacii nostri de dormit de iarnă fac faţă la frig, dar spre patru dimineaţa simt ca o lumină mă gâdilă pe la gene, ca un reflector mititel, iau ochelarii şi vad un cer instelat aşa cum imi doream cu ceva timp înainte de somn.

 

Cerul acesta  cu puzderia de stele, infinitul pe care-l doresc de fiecare dată când dorm sub cerul liber îmi taie tot somnul, o fi şi frigul un pic de vină? Vad pe cer vestitele perseide, ce se aprind şi se sting ca un zâmbet  pentru mine şi mă tot holbez la minunăţiile constelaţiilor. Nu ştiu să le citesc sau să le descifrez, să le adun şi să le compun în imagini omeneşti dar ca un copil mic mă bucur când le vad. Brazii din dreapta mea sunt maiestuoşi şi apar ca niste strajeri uriasi, paznici de nădejde împotriva oricarui pericol. Şi ce pericol poate fi aici când liniştea iţi vine în suflet ca şi cum nimic nu se poate întâmpla in asemenea noapte frumoasă? Dumnezeu ne trimite darurile simple iar noi ne bucurăm, veghea lui coboară cu lumina stelelor şi printre brazii din faţa mea.

Mai târziu am aflat ca un ursache işi bântuie nopţile pe acolo, dar eu cred că s-o gandit că eram obosiţi si nu o vrut să ne deranjeze. Oricum îi pregătisem mâncarea mai departe de noi aşa că dacă ar fi avut chef să ne onoreze cu prezenţa aveam masa pregatita pentru el. Eu eram prea nesatios pentru el la cât sunt de capos. Da, urşii nu prea degusta încăpăţânaţii.

“Apără-ţi ochii

Apără-i de gânduri

Gândurile vin să-ţi spună:

Tu vezi ce n-au văzut alţii!”

Pe la 5 jumătate mă fură din nou Moşu’ Ene  şi între vis şi realitate aud după vreo oră pe Paul cu “dom profesor , dom director” într-o mică discuţie -trezire de dimineaţa cu Titus drept înlocuitor. Ma trezesc cu acelaşi sentiment de Bună dimineaţaaaaaaaaa Ceahlăăăăăăău, cu splendidul halou de la cabana Dochia sau ceaţă sau ce o fi fost in lumina reflectoarelor de pe acoperişul ei. Călugării şi Cetăţuia mă trimit din vis la realitate şi îmi dau seama ca o noua zi ne asteaptă. M-am trezit din nou în Ceahlau, psihoza mea continuă, obsesia mea de care prietenii mei din Iaşi mă “necăjesc” uneori (măi omule, tu şi cu psihoza de munte numai de Ceahlau ştii? Da. Adică nu. Adica da. Mai bine tac.).

Hai sus că răsăritul e aproape. Hai sus pe piatra sub care am dormit. Credeţi ca e aşa usor? Necesită oleacă de gimnastică de dimineaţă, fiind un traseu nemarcat. Munţii reprezintă uneori îndrăzneală  şi de ce nu curiozitate. Ia să vad ce o fi şi pe acolo. Oare cum s-ar putea ajunge pe stânca aceasta? Brâna aceea îngustă în ce direcţie duce şi unde ajunge? Trecem pe traseele noastre marcate de atâtea ori, oprim  lângă pietrele noastre dragi şi vrem să le îmbrătişăm de multe ori, dar nu îndrăznim, vrem să le simţim răcoarea dar nu reuşim să intrăm în sufletul lor. Pietrele asteaptă asemenea îmbrătişari. Asteaptă să le atingem, să le vorbim, se le spunem doruri, veşti sau pur şi simplu sa le salutăm.Acest lucru l-am învaţat, l-am aflat în puţinele ture făcute cu Paul şi cu Titus. Să indrăznesc, dar să îndrăznesc în condiţii sau în situaţii în care să nu îmi pun viaţa în pericol. Pentru că o clipă e adevărat că poate să însemne fericiri excepţionale dar nu-mi poate înlocui sau nu -mi poate nimeni da o mie de clipe de fericiri şi nu am dreptul să mi le fur. Vreau să  traiesc secundele astea, să le gust şi să le prind din zborul lor şi să le aştern şi dacă pot să mi le amintesc mai târziu le voi impietri.

Clipe de vis ne aşteptau sus pe piatra noastră. Ne strecuram binişor printre zade şi brazi până când ajungem la un punct de belvedere central iar de acolo…. De acolo urmeză strigătele noastre de bucurie, unele în tacere, altele zgomotoase pentru că cerul se uneşte cu pământul.

“Lumea se năştea incet.

Întunericul se făcea lumină, lumina se-aprindea din auroră

Şi omul spuse:

-Vreau!

Lumea se năştea încet spre portul cunfundat în zare.”

Marea de nori işi împinge talazurile spre Fundul Ghedeonului spre prăpăstiile întunecate iar aici in golful săhastrului nostru are loc spectacolul Lumii, Aici crestele ies din întuneric la lumină. Rotocoalele de nori se învârtesc de sus in jos, de la stânga la dreapta iar atracţia faţă de creste, faţa de turnurile Ocoalşului Mic apare în inimă.

„Poţi să măsori depărtările-n lume,

Să numeşti viitorul pe nume?

Viaţa planetei, prieteni, prin noi se-încunună!

Putem s-o facem mai rea sau mai bună,

Dar nu avem dreptul s-o pierdem,

Stingând strălucirea-i aprinsă de zorii dintâi.”

Crestele răsar din mare, ies la suprafaţă  şi rămân drept insule, ostrovuri în mijlocul dezlanţuirii tăcute. Nu e cataclism e dragoste pură, curată. E linişte si soarele începe să răsară în căpătul celalalt al lumii. Brazii şi  zadele în început de toamnă, presaraţi cu zapadă cu câteva zile înainte de a veni noi, încep să se lumineze şi să-şi dezvăluie culorile iar crestele ascunse înca tainic ne dau buna dimineaţa sub razele ce vin dinspre răsărit.

„Mulţime de drumuri…. Dar noi ratacim în greşeala.

Lumea se năştea încet, schimbându-şi tiparul.

Timpul nu aşteapta, nu, nu aşteaptă.

Noi batem o cale ce nu e dreaptă?

Oameni, ce căutăm visând?

Vremea n-aşteaptă, vremea e aspră, nendurătoare.

Să nu regretăm. Să razbatem din ceaţă spre soare!

De viaţă e vorba, prieteni, dar viaţa e scurtă.”

Eu rămân fascinat în acest punct central. Paul se duce în stânga spre alt loc de belvedere iar Titus pleacă în dreapta în căutarea unei alte perspective. Aud strigăte, chemari si repejor mă îndrept  la sfatul lui Titus in locul găsit de el cu ceva grija la crengi şi la stânci. De acolo vad cabana, Călugării, Detunatele în lumina galben portocalie, iar în dreapta lor zăresc şi Toaca cu creasta Hotarelor mult sub ea, într-un zâmbet de dimineaţă.

Mergem apoi şi inspre Paul care tocmai se coboară dintr-o zadă şi aflăm ce frumos se vedea Panaghia si Altarul, cu vedere înspre Piciorul Săhastrului şi mult tare inspre Piatra cu bani. Sugubaţ ca de obicei prietenul nostru, ca sa vada mai bine povestea acelei dimineţi, se urcase într-o zada, lucru care nu ni l-a recomandat nici el datorită fragilităţii copacului.

Ne coborâm cu mult rod şi pace în suflete la locul nostru de dormit, bem un ceai grozav facut de Titus, mâncăm destul de consistent, ne facem bagajele pentru a pleca inspre ce am vazut dar si inspre ce nu am vazut. Aah, ce bun e ceaiul de dimineaţă cu sufletul liniştit.

Cărările de ciobani ne aşteaptă, pornim într-o nouă sau veche redescoperire a drumurilor uitate, dar nu pierdute, ştiute şi regăsite. Prindem dupa ceva timp drumul Ţuţuienilor şi ne dăm seama că vom avea bucuria de a merge pe zăpada udă, neîngheţată, lipicioasă, numai bună pentru bocancii noştri de trei sezoane.

Intrăm în primele luminişuri şi undeva, cu ochii şi aparatul foto îndreptat spre Piatra Lată a Ghedeonului şi spre cabana Dochia, cu ochişorii aţintiţi spre Călugări şi spre Cetăţuie îi pierd pe prietenii mei care erau nerăbdători să meargă. În loc să mă îndrept  pe drumul Ţuţuienilor mă duce capul să aleg direcţia opusă, spre Acele Caprei, pe deasupra poliţelor cu Crini. Strig şi chiui după Titus si după Paul şi le aud chemările din direcţia opusă drumului meu. Prima oprire o facem împreună pe un fel de poliţă situată cumva la mijlocul distanţei dintre Acele Caprei şi Turnul Căldăruşei, soarele ne desfată privirea iar eu nu mă mai satur să iau privirea de la crestele Ocolaşului Mic şi de la jgheaburile întunecate din Fundu Ghedeonului.

„O zi de toamnă, `naltă zi…

când peste munti bat vânturi vii

şi-n aer e răcoare!

O, zi de toamnă. –al tău mi-e cântul,

Cănd tu te joci în pisc, cu vântul!”

Străbatem apoi jgheabul cu paltini şi apoi Jgheabul Cabanei în partea lui superioară. Jgheabul cabanei pare foarte prietenos acolo unde ne aflăm noi deasupra porţiunei ce necesita ham si experienţa în caţarare. Trag cu ochii înspre hăul din vale, la prăpastia din capătul unui prag. Ştiu de demult şi aflu iaraşi de la Titus că luând-o de jos in sus de la crucea lui Paul acest jgheab necesită echipament, noţiuni şi experienţa în escaladă. Adica este oleacă de treabă.

Urmează apoi Turnul Căldaruşei. Ajungem intr-o mica şea unde ne lăsăm rucsacii şi escaladăm un perete de vreo 12-15 m cu mult pământ ce se duce la vale, acoperit cu pietre năzbâtâioase în care gasesc totuşi găsesc prize destule, pune băiete osul la bataie. O bucată de copac prăvălit ne ajuta mai bine la urcuş . Aparatul foto ma incurca şi-l trec în spate, până la urmă urc relativ uşor după prietenii mei. Cum nu am ajuns pe Turnul Caldaruşei? Nu, urmează un rapel scurt într-o şea, apoi vom urca pe Turn. Titus leagă coarda de un copac, el şi cu Paul coboară primii. Eu îmi iau inima pardon coarda între dinţi, aparatul i-l dau lui Titus şi dăi bătaie la rapel. E fain, e foarte fain, îmi vine să chiui. Nu e lung, e scurt rapelul dar e mai sigur aşa. Suntem în zona pe care Paul a botezat-o şugubăţ  „intre doua rele”, pe de o parte şi de alta haul de pe lume. La mijloc noi, dar nu intre două rele, ci spre un Turn pe care nici nu visam ca o să-l urc: Turnul Caldaruşei; ultima parte a urcuşului e rapidă, scurtă şi nu avem nevoie de coardă. Ne strecurăm pe unde apucăm pentru că nu prea găsim  mult loc pe Turn dar de voie de nevoie, doi-trei oameni au unde încăpea. Fantasticele creste văzute spre Fundul Ghedeonului ne ameţesc, zadele apărute in locuri unde nu îţi vine să crezi ca pot creşte, unde nu te aştepţi, culori şi contraste puternice în lumină sau în întuneric ne ridică semne de exclamaţie. Aruncăm privirile cu dor şi cu pohtă înspre Acele Caprei, rememorând isprăvile şi locurile de anul trecut.

De undeva de pe Turnul Caldaruşei se văd şi Calugării cu Detunatele, o nouă compoziţie a nedespărţitelor stânci, un nou unghi. Se vede fain şi Piatra Lată din Ghedeon, se văd jgheaburile Ocolaşului Mare cu toata spinarea lui. Ne cocoţăm pe coarda lasată pentru ajutor la întoarcere şi apoi Titus pune o tot pentru siguranţa pentru a coborî la locul de bagaje în condiţii de siguranţă.

Urmăm apoi cararea care se intuieşte uşor şi ne îndreptăm spre Jgheabul Urşilor trecând prin dreptul unei grupări de stânci unde se spune că ar fi un barlog de urs. Nu prea am fost curios să văd daca e adevarat sau nu. Pe cărare găsim şi o cutie de conserve goală, nu demult desfacută. Oare cine să fi trecut pe aici? Cine umblă prin aceste locuri şi işi bate joc de natură? Cine ajunge pe aici nu este in stare să-şi ia o cutie de conserve după el? Imposibil sa fie scursă sau coborâtă de pe vreun jgheab, tocmai de la cabană,  aici era un loc unde nu era vorba despre aşa ceva, era lasată aproape intenţionat, în ciuda. Răspunsul undeva l-am găsit dar era prea trist pentru acea zi splendidă.

Trecem cu un oftat de clipa neplacută şi dâm în curand de jgheabul Urşilor sau Ursărie cum se mai spune şi trag cu coada ochiului la imaginea din Fundul Ghedeonului asemănătoare cu cea din Şaua Crăpăturii din Piatra Craiului. Lumina ce se răsfrânge printre stânci ne arată ca am trecut de ora unsprezece.

„Din zări mereu mă va chema

Un vis, spre culme. Drumu-i lung.

Azi, ca şi ieri voi repeta:

Deşi nu îmi e dat s-ajung

Aievea ochii pot sa-l vadă

Cu linii albe de zăpadă!”

Cărarea noastră nu se prea distinge prin zăpada adezivă. Parazăpezile işi fac bine treaba dar sunt porţiuni unde intrăm mult în zăpadă până peste genunchi în unele locuri. Cam de la zona presupusului bârlog şi mult după ne insoţesc urmele proaspete, poate de o noapte, ce aparţin unui urs destul de matur. La un moment dat observăm şi ceva urme micuţe de urs care se intorceau. Urmele mari ne insoţesc de-a lungul drumului ales de noi spre Jgheabul Căprioarei.

O grupare de stânci ne face din nou cu ochiul, Titus şi cu Paul se urcă pe ea să zărească alte minunăţii, eu rămân lângă bagaje observând o fereastră, o perspectivă inedită printre brazi, spre Piatra Lată a lui Ghedeon.

Un ţanc, un obelisc şi parcă si un ac mai mic izvorăsc de acolo şi schimband obiectivul observ o fisură tare interesantă într-o zonă care de ceva timp mă fascinează.

Ne întoarcem pe cărare şi observăm că urmele prietenului nostru Moş Martin  continua bine merci. Mergem, mergem prin zăpadă, facem noi cărarea şi realizăm ce mult te poate fura zăpada şi pădurea deasa pentru ca ieşirea noastra pe Ocolaşul Mic nu are loc spre Jgheabul Căprioarei ci mai mult spre vârful Afiniş , acolo unde mai bine cu un an în urma poposisem cu Titus, cu doamna Luci, cu Ionuţ şi cu Marius.

Surpriza e mare pentru că jgheaburile sunt pline de zăpadă, inclusiv jgheabul Armenilor. Titus hotărăşte că e greu să intram în sau pe jgheabul Caprioarei pentru a încerca brâul de jos din Ocolaşul Mic din cauza zăpezii.  Tândălim la soare pe vârf, în poiana de acolo.

În drum spre Piatra Armenilor auzim din brazi un cocoş care pleacă şi nu ne mirăm pentru că urmele lui ne insoţesc până în acel loc. O mică creastă cu o şea şi două vârfuri ne fac cu ochiul dinspre Vânturiş sau paralel cu Vîânturişul mai ales că  acolo zărim santinela de servici, un ţap dintr-o familie de capre negre. Hotărâm să nu traversăm pe deasupra Jgheabului Armenilor ci să mergem din poiana de la Coloana Dorică printre jnepeni plini de zapada si brazi mulţi cu cetină ce ni se scutura drept in cap. Aşa da, aşa imi place.

Ajungem la prima pantă serioasă şi am onoarea să mă duc primul, în linişte, vorbind în şoaptă, cu speranţa că poate o sa fiu foarte aproape de caprele negre. Cand colo caprele o zbughiseră pe versantul dinspre Vârful Vânturiş. Le vedem cum se desfăşoară printre smocurile de iarbă pline cu zăpadă, cu ce măiestrie îşi croiesc drumul prin brânele abrupte; se uită la noi cu aceeaşi privire care am întâlnit-o de multe ori:

„Străinilor, nu aveţi nicio şansă să ajungeţi la noi aşa de repede!”

„Vorbeşti de pământul natal

Zăpada şi codrii d ebrad

Sunt pământul natal.

De la începutul începutului

Ele sunt ale noastre.

Înainte de a le afla de la alţii,

sunt în noi înşine

şi în noi rămân

neîntrerupt.”

Urmează o mică şea şi un nou vârf apare in faţa noastră, perspectiva e fabuloasă înspre Poiana Maicilor şi înspre Ocolaşul Mic. Avem iluzia că suntem deasupra Vârfului Ascuţit şi deasupra Măturii Vrăjitoarei dar de fapt noi imbrăţişăm Taurul sau coama lui, deasupra jgheabului cu boambe. Se mai vede sub noi incă  o şea si un horn, dar lipsa copacilor ne face sa renunţam la ideea de a coborî cu o coardă susţinuta doar de noi, destul de riscant. Umbrele noastre sunt vieţile noastre, rămase cu drag in certitudinea prieteniei. Nu mai este iluzie, suntem deasupra lumii, departe, departe de tot ce înseamnă artificial şi unul din vârfurile Ocolaşului parca ne spune: veniţi şi plecati în timpul vostru, eu rămân aici, în timpul meu. Noi trei şi voi cu noi.

Avem lânga noi prietenii cei mai buni: Ocolaşul Mare care stă ca un prinţ călare pe Coloana Dorică, şea fiind masa dacică şi în partea astalaltă, frate-său, Ocolaşul Mic, înfricoşator de abrupt şi straniu de frumos, drept şi vertical ca un sfant din calendar, ce vegheaza asupra lumii dezlantuite, corupte, putrede, paganizate de atâta neglijenţa, răutate şi modernism de prost gust.

 

Coborâm ambele varfuri şi o taiem drept pe brâna care ajunge in poiana, un şarpe se strecoară printre picioarele lui Paul. Suntem singuri pe munte si muntele este al nostru. Numai al nostru. Nu este egoism , e declaraţie de dragoste. Nu este război este pace. E tare bine la soare şi mă gândesc ca sufletele ne sunt pline.

„Le-am făgăduit sa ne-ntoarcem acasă

Venim înapoi,

Străbatem pădurile

Şi crengi se apleacă

Uşor peste noi

Şi, ca un fior,

simţim ce înseamnă

acasă,

pentru totdeauna acasă

pâna ce lumina se stinge

în inima noastră!”

Scurt drumul până în Poiana Maicilor pe traseul clasic de la Clăile lui Miron. Poposim in Poiana Maicilor vreun sfert de ceas şi ne aruncăm privirile şi gândurile în căutarea vechiului schit. Îl vom găsi undeva în pădurea de sub coasta muntelui, aproape de poiană, aşa cum ne spusese intr-o dupamiază de iulie un om inţelept din satul Izvorul Muntelui. Intr-o zi, il vom cauta, în altă zi îl vom găsi.

Recuperăm maşinile şi ne intoarcem acasă prin bunavoinţa celor doi prieteni ai mei

Ce inseamna prietenia? Clipele petrecute impreuna intr-un mod exceptional, clipe de care iti aduci aminte ani si ani!

(au fost adaugate poeziile:

Apără-ţi ochii -Per Arneberg traducere Taşcu Gheorghe,

Omule, nu aştepta! – Inger Hagerup traducere Taşcu Gheorghe,

O zi de toamnă, naltă zi… – Nils Colett Vogt traducere Veronica Porumbacu

Zăpadă şi codru de brad -Tarjel Vesaas (trad Veronica Porumbacu)

preluate din antologia Poezia nordica moderna, Editura pentru literatura , Bucuresti,1968)