UN ROMAN ÎN VIZITĂ LA DACII LIBERI. (Munţii Rodnei, 11-14 august 2009)

Mai întâi trebuie să-i prezint pe cei doi eroi ai acestei povestiri, însoţitorii mei într-o nouă călătorie prin „Purgatoriu”.

El este Fabio descent al lui Remus (sau poate Romulus, cine ştie?) cu „domiciliul stabil” în cetatea eternă, pe numele ei Roma …

… iar ea-i Claudia, româncă de-a noastră de pe meleaguri moldave, din dulşili târg al Ieşilor, stabilită de ceva vreme în oraşul celor şapte coline. Şi cum străbunii săi au răpit toate sabinele, lui Fabio nu i-a mai rămas decât s-o răpească  pe româncuţa noastră. Pe Claudia o cunosc fiindu-mi vecină la Iaşi (şi jur cu mâna pe inimă că-i mult mai frumoasă decât cea mai frumoasă dintre sabine), iar prin ea, mai târziu, l-am cunoscut pe Fabio. Cu prilejul discuţiilor noastre, atunci când venea în ţară, i-am mărturisit patima mea pentru munte şi i-am descris toate minunăţiile ce le văd acolo, mult mai aproape de de EL decât alţi muritori dar mai ales despre proaspăta mea descoperire, „Purgatoriul” din munţii Rodnei, invitându-i, pe ea şi pe Fabio, să mă însoţească într-o vizită în Maramureş  și cu acest prilej să petrecem două-trei zile pe munte. Întoarsă la Roma, i-a povestit cele auzite de la mine stârnindu-i lui Fabio curiozitatea şi dorinţa de a vedea „Purgatoriul”. Comunicând pe messenger am pus la cale aventura pe care urmează să v-o povestesc.

 

Ziua a I-a, marţi.

La propunerea mea hotărâm să facem drumul cu trenul pentru a vedea si două din frumoasele porţiuni străbătute de căile ferate din România; Grădiniţa-IlvaMică ce străbate Munţii Bârgăului şi Salva-Vişeu ce se strecoară pe valea Sălăuţei, printre Munţii Rodnei şi Ţibleşului, apoi, după ce icneşte peste Dealul Ştefăniţei, se slobozeşte în coborâre năvalnică pe valea Izei pătrunzând în sublima Ţară a Maramureşului, străbătând, în ambele cazuri, printr-o succesiune de tuneluri şi viaducte, minunate peisaje montane. Mi-era dor de aceste locuri pe care nu le-am mai străbătut de câţiva ani, alegând în drumurile mele către Borşa calea mai scurtă, cu autobuzul, pe valea Bistriţei Aurii, cu plecare din Vatra Dornei. Chiar dacă trenurile noastre nu ne-au oferit cele mai grozave condiţii de călătorie imaginile derulate prin dreptul geamului alungă senzaţia de disconfort. De la Vişeul de Jos trenurile de persoane nu mai circulă de câţiva ani fiind suplinite de autobuze care scurtează mult timpul de parcurgere a celor 21 km. până la Borşa.

Conversez cu Fabio fără probleme; el vorbește în italiană, iar eu românește și ne înțelegem de minune. Doar uneori apelăm la ajutorul Claudiei.

Puritatea aerului răcoros ce curge de pe Pietrosul ne reconfortează alungând efectul generat de oboseala celor aproximativ douăsprezece ore de călătorie. În drum spre prietenii mei din Gârlea trecem pe la Niţa care nu ne lasă să plecăm până nu ne pune în faţă un platou cu plăcinte silindu-ne să mâncăm cât mai multe îndemnându-ne  totodată să gustăm din paharul cu horincă în care se văd mişcându-se multele mărgeluţe ale tăriei alcoolului; Fabio apreciază plăcintele şi, chiar dacă se lasă greu convins să accepte un păhăruţ, calitatea de necontestat a palincăi de Maramureş. O luăm apoi domol pe Pietroasa în sus şi când soarele scăpătase bine spre dunga dinspre apus a Pietrosului ajungem la Leontina. Îmi instalez prietenii în „căsuţa din poveşti” apoi o luăm uşurel către Sava şi Ilie. Mi-e dor de „MoşGheorghe” şi decid să dorm în căsuţa lui poate, cine ştie, la noapte mă va vizita să mai stăm de poveşti.

Cât stăm la Ilie, la una mică de dragul păcii, facem planul pentru ieşirea de mâine. Atât Fabio cât şi Claudia nu au bocanci; am încercat la Iaşi să le fac rost pentru tura aceasta dar au refuzat spunând că au nişte adidaşi performanţi (nu-i contrazic amintindu-mi de proful de muzică ce a urcat Ceahlăul încălţat cu şlapi). Propun două variante de traseu: prima ar fi să urcăm prin Zănoaga Mică (Purgatoriul) pe Culmea Hotarului, de aici la Pietrosul şi apoi coborâre în Borşa (cu varianta cazului în care ne va prinde noaptea pe munte şi atunci vom cere găzduire la staţia meteo urmând să ne continuăm drumul a doua zi); conform celei de a doua să urcăm în Zănoaga Iezerului unde să stăm două zile la cort, să facem ture scurte pe Culmea Hotarului şi să privim Purgatoriul de sus, apoi la Tăurile Buhăescului şi pe Piatra Albă. Îi expun lui Fabio cele două variante şi avertizându-l că traseul prin „Purgatoriu“ este extrem de dur recomand cea de a doua variantă; face un semn energic de negare cu mâna şi declară mândru: „Sono guerriero, amo lottare!” În acest caz rămâne valabilă prima variantă şi decidem să mergem la culcare.

 

Ziua a II-a, miercuri.

După o noapte cu un somn fără vise mă scol odihnit şi cu mare chef  de ducă. Ca de obicei în astfel de situaţii, când ies afara prima atenţie i-o acord Pietrosului; în jurul frunţii poartă turban turcesc de neguri, semn că vremea nu va fi prea îngăduitoare cu noi dar sper că sunt doar negurile iscate în cursul nopţii pe văi de ape, împinse spre tării de curenţi ascendenţi. De peste Puzdrele şi Toroioaga imensitatea albastră a cerului îmi dă mesaj de vreme bună. Numai cât îmi limpezesc faţa cu câţiva pumni de apă rece că aud glasul Savei chemându-mă la cafea. O beau în fugă şi cobor la Leontina unde îi aflu pe tovarăşii mei  în verva pregătirilor. Pregătesc şi eu rucsacul cel mic având grijă să pun folia de polietilenă sub care să ne adăpostim în caz de ploaie; pentru orice eventualitate iau şi bucata de cordelină. Servim micul dejun apoi cu oarece întârziere faţă de ora pe care ne-o propusesem o luăm la drum.Turbanul de pe creştetul Pietrosului s-a mai mărit un pic dar nu sunt îngrijorat datorită prognozei meteo, încurajatoare, ce o auzisem la radio.

Nu urmez traseul marcat ce ţine drumul de pe valea Pietroasei ci o apucăm pe dunga ce urcă spre Piciorul Moşului, trecând prin fâneţe, până ajungem la drumul de pe culme; îl urmăm până la casa orbului unde acum se înalţă mânăstirea Tăierea Capului Sfântului Ion Botezătorul; aici facem un scurt popas pentru  reculegere şi aprinderea unei lumânări pentru MoşGheorghe dus în ultima şi marea călătorie.

Plecaţi în drumul nostru, ne abatem către apus căutându-ne cale printre casele de sub munte, aparținătoare cătunului Suhorca. Începem urcuş domol, tăind pieziş printre casele risipite pe plaiuri , sărim pârleazuri trecând prin gospodării şi salutând rarii oameni care ne privesc din prag considerând ca pe ceva foarte normal să le călcăm proprietatea fără să le cerem voie. Ne ies în întâmpinare negurile ce coboară

de pe munte scărpinându-şi pântecele de vârfurile molizilor; aerul este răcoros dar nu este frig. Mă simt binedispus şi mustind de optimism aşa că nici nu mă gândesc la o eventuală ploaie; Fabio fredonează o melodie, întreruptă din când în când de vocea Claudiei care se pare că are ceva probleme cu mânuirea camerei de filmat. Când ieşim dintre case facem un mic popas, nu neapărat că suntem obosiţi ci doar pentru a admira privelştea de peste valea Vişeului oferită de Munţii Maramureşului având Toroioaga  drept  personaj principal. Fabio profită de ocazie pentru

a scoate nişte pietricele obraznice care-i pătrunseseră în adidaşi, iar Caudia încearcă să descopere secretele camerei de filmat. Îmi spune că au cumpărat-o de curând şi nu au avut timp să-i studieze modul de funcţionare aşa că nu poate folosi decât funcţia de fotografiat.

Cum traseul nu este marcat, de fiecare dată când merg spre Zănoaga Mică aleg din mulţimea potecilor pe cea care mi se pare mai potrivită ţelului meu şi nu ţin minte să fi urmat vreodată de  două ori la rând aceeaşi cale; de data asta optez pentru un drum ce se ridică spre marginea pădurii; ajungem la o casă în construcţie, cotim spre apus urmând o potecă ce se adânceşte în fânul necosit ce se ridică mai sus de gleznă, traversăm un alt drum şi mă orientez către o poteca ce se conturează vag prin miriştea din faţă; nu pricep rolul unei scânduri lungi ce o văd aruncată în iarbă decât când jetul de apă ce ţâsneşte de sub stratul de muşchi mă stopeşte pe pantaloni. Cu timpul negurile coboară până la nivelul la care ne aflăm noi şi se depune în picături minuscule pe sprâncenele mele şi pe mustaţa lui Fabio; aerul devine dens, iar după ce trecem buşteanul aruncat în chip de punte peste şuvoiul de apă al Văii Iavorului şi prindem a urca abrupt către culme, se porneşte o ploaie ţârâită, din acelea care, fără să prinzi de veste, te pătrunde până la piele. Grăbim către un şopru de fân, punem scara ce o găsim alaturi si urcăm la adăpost de ploaie. Abia ne găsisem cele mai comode poziţii că văd în deal un moroşan zorind, mânios parcă, spre noi. Recunosc în el pe stăpânul acestor locuri, verişor „dulce” cu „MoşGheorghe” şi grăbesc în întâmpinare-i ca nu cumva, nerecunoscându-mă, să spună cine ştie ce vorbe nepotrivite. Când îi întind mâna se dumireşte asupra identităţii mele; nu mai ţin cont de ploaie şi ne întindem la vorbă. Fabio şi Claudia coboară de pe fân şi se apropie de noi; îi prezint, povestesc ce avem de gând să facem şi, cum ploaia se oprise între timp, plecăm la drum însoţiti de moroşan. Vorbind de una, de alta, ajungem în dunga Gruieţilor unde iar dăm de o aripă de ploaie; ne adăpostim în alt şopru gol de fân unde, ca să nu pierdem vremea în zadar, gustăm ceva de mancare şi sorbim câte un ness pregătit cu apă rece.

În ultimul timp, în această parte de Maramureş se petrec nişte lucruri cam ciudate având ca personaje poliţişti şi oameni certaţi cu legea, ceva care aduce a film western cu împuşcături şi urmăriri, prilej pentru imaginaţia moroşenilor (pe care am constatat-o a fi extrem de bogată) de a compune adevărate legende pe această temă. Nici însoţitorul nostru nu se dezminte şi ne povesteşte de nişte personaje purtătoare de mască ce bântuie prin aceste locuri. Îl ascult simulând o mare atenţie şi emoţie dar în sinea  ştiu că sunt simple gogoriţe aşa că nu le iau în seamă. Ne luăm rămas bun şi cum ploaia stătuse plecăm din nou la drum. Panta se aspreşte; vechiul drum nu se mai cunoaşte fiind rupt de ape şi acoperit de bălării aşa că atacăm în urcuş direct pe făgaşele săpate de trunchiurile copacilor doborâţi şi lăsate să „curgă la vale”; locul pădurii l-a luat un imens smeuriş cu ramurile doldora de fructele-i roşii din care nu rezistăm tenteţiei de a ne înfrupta. După încă un scurt popas la adăpostul foliei de polietilenă determinat de o nouă rafală de ploaie mai facem un efort şi ieşim deasupra pădurii pătrunzând în Zănoaga Mică.

Vegetaţia deasă, mai înaltă de un stat de om, arbuşti şi buruieni imense, împletesc un zid aparent de nepătruns ce ni se pune în cale; se pare că de multă vreme nu a mai călcat picior de vietate pe aici; negurile s-au îndepărtat către creste lăsând în urmă miriadele de picături aşezate pe frunze; nici cea mai slabă adiere de vânt nu vine să le scuture; nemişcarea absolută şi liniştea ce mă lasă să aud în urechi vuietul sângelui împins de inima-mi solicitată de efort îmi crează impresia că am pătruns într-un alt spaţiu temporal. Presimt o luptă aprigă pentru a ne face cale până firul apei împletit din izvoarele ieşite din pieptul muntelui pe care trebuie să-l urmăm până la ieşirea din desişul de jnepeni ce acoperă, într-o ţesătură de nestrăbătut, zona inferioară a zănoagei. Îi explic lui Fabio ce ne aşteaptă şi-l rog ca, în cazul când simte că nu mai face faţă efortului, să spună pentru a face cale întoarsă urmând ca mâine să facem cealaltă variantă a excursiei noastre; luptătorul din Fabio se revoltă la ideea abandonului aşa că pornim mai departe.

Răscolesc amintirile căutând prin iarba ce se înalţă mult deasupra genunchiului şi găsesc, conturată ca o părere, urma vechii poteci; o urmăm avântându-ne plini de curaj în vegetaţia ce se închide deasupra noastră lăsându-mi senzaţia că ne aflăm în gâtlejul cine ştie cărui animal fantastic şi răsuflu uşurat când ajungem la dâra îngustă, pardosită cu piatră, lăsată de surplusul de apă provenit din topirea zăpezilor, primăvara. Parcă am pătruns într-un tunel de cosmetizare a autoturismelor; ramurelele ne freacă în chip de perii, iar picăturile de apă ce se scutură din ele ne udă din abundenţă; nu mă protejez cu nimic ştiind că oricum mă voi uda de la propria-mi transpiraţie pe sub haina de ploaie. Am o strângere de inimă gândindu-mă la vietăţile ce vor fi existând prin vegetaţia deasă (în unele locuri brusturii se ridică chiar până la brâu) şi care, aflându-se în legitimă apărare, ne pot face rău; îmi reproşez că, neprevăzător fiind, nu am luat în calcul şi această posibilitate; eu am picioarele protejate de bocanci şi parazăpezi (le-am pus nu gândindu-mă la vietăţi ci pentru a mă proteja de eventualele urzici sau de zgârieturi); Claudia are pantaloni lungi, confeţionaţi dintr-o ţesătură deasă dar Fabio are picioarele fără nici o apărare. Merg în faţă şi cu beţele răscolesc vegetaţia din faţa mea sperând astfel să alung eventualii locuitori ai ierburilor. Negurile s-au mai ridicat şi nu mai curge din ele dar ne scuturăm în cap  picăturile de apă reţinute de lăstărişul prin care ne facem loc. Mergem pe făgaşul apei, mai mult ghicit decât văzut, ne strecurăm pe sub trunchiuri putrede de copaci căzuţi de cine ştie când, sărim peste altele, pe alocuri ne scufundăm în straturi groase de muşchi si putregaiuri; locurile nu au mai fost călcate de oameni sau de fiare de multă vreme şi se lasă cu greu străbătute; paianjenii şi-au ţesut plase solide pe care le simt opunându-mi o surprinzătoare rezistenţă comparativ cu fragilitatea lor, inducându-mi o senzaţie oribilă când, câte una scăpată observaţiei mele, se lipeşte de faţa-mi transpirată. Nu-mi pot stăpâni un sentiment nejustificat de îngrijorare părându-mi-se că mă abătusem cam mult spre stânga dar nu putea fi aşa pentru că mergeam prin singurul loc (poate nesemnificativ deviat în timp) pe unde curg apele primăverii. Mă liniştesc când răzbatem într-o poiană largă năpădită de brusturi cu frunze uriaşe, ca dintr-un tărâm de poveste, şi prin deschizătura din faţă văd râpa prin care curge apa împletită de izvoarele ce se preling din treapta înaltă a zănoagei. Mai mergem puţin şi răzbatem pe covorul imens ţesut de rugii de afin. Prietenii mei  văd  pentru  prima  dată  acest  dar  al  muntelui  şi  sunt entuziasmaţi. Fabio se apleacă într-o

adâncă închinare şi, mai înainte de a se înfrupta din darul muntelui, ia cu sine ca amintire câteva imagini făcute cu telefonul.

Este ora amiezii şi însoţitorii mei reclamă imperios pauză de masă. Reuşesc să-i conving să urcăm puţin mai sus, într-o poieniţă, de unde avem vizibilitate către splendorile din jur. În continuare drumul începe a se complica; mai întâi pietre cu muchii rotunjite care se răsucesc sub talpă punându-ţi la grea încercare simţul echilibrului, apoi acestea cresc, parcă udate de belşugul în creştere al firului de apă ce s-a ascuns până aici în inima de piatră a muntelui; urcuşul se aspreşte şi melodiile fredonate de Fabio se aud din ce în ce mai încet, până dispar cu desăvârşire; sunt înlocuite, treptat, de gâfâieli, de bombăneli din care disting un cuvât ce sună a româneste: „culo”. Trecem mereu de pe o parte pe alta a firului de apă, ne strecurăm pe sub ramuri lăsate de jnepeni, sărim peste rădăcini iscate de sub bolovăniş, aburcăm, ajutându-ne uneori si de mâini, câte un prag ce ni se pune curmeziş în cale şi astfel înaintăm cu oarece spor; Fabio dă în clocot, Claudia încearcă să-l calmeze şi reuşeşte doar pentru scurtul timp în care furiosu-i consort se opreşte pentru a fotografia cu telefonul câte o plantă ce-i atrage atenţia.

Nu mai avem decât vreo cinci minute până să ajungem la micul platou unde am avea condiţii omeneşti să ne oprim pentru pauza de masă, când supapa de siguranţă a lui Fabio explodează; se aşează pe un bolovan înconjurat din trei părţi de apă  şi Claudia îmi traduce „lista de revendicări” debitata în cel mai pur stil italian, adica cu peste o sută de cuvinte pe secundă: nu se mai mişcă de aici până nu mănâncă. Mă declar învins şi în nişte poziţii demne de cei mai iscusiţi echilibrişti servim un prânz chinuit.

Cu forţele refăcute, Fabio este cel care ne îndeamnă la drum. Urcuşul devine din ce în ce mai greu; valea se îngustează uneori până la cel mult doi metri, apar locuri prin care suntem nevoiţi să le parcurgem căutând loc piciorului pe firul apei care, din fericire, nu este adâncă, doar până la rama bocancului, mai suim încă un prag şi ieşim la ultimul obstacol care ne desparte de golul alpin. Negurile se ridică odată cu noi dar vremea rămâne în continuare închisă prevestind ploaie. Depăşim cu atenţie peretele aproape vertical, înalt de vreo patru staturi de om abordându-l pe o fâşie înierbată şi ajungem într-un punct de unde ni se deschide o splendidă perspectivă către porţiunea pe care am parcurs-o precum şi către zona superioară a zănoagei desfăşurată într-un vast amfiteatru, limitat de Muchia Hotarului si  Piciorul Turnu Roşu. Aici este ultimul loc din care, în caz că Fabio nu mai rezistă, ne putem întoarce fără probleme; cu ajutorul Claudiei îi explic acest lucru lui Fabio şi-i propun să renunţăm. Sângele cuceritorului războinic roman se răzvrăteşte la ideia abandonului şi hotărăşte: luptăm mai departe.

Facem un popas ceva mai consistent şi ne înfruptăm din puzderia de afine ce albăstresc, precum un covor, împrejurimile; pe aici nu prea ajung culegătorii, locul fiind greu accesibil dar şi datorită faptului că, din cauza stratului de zăpadă ce dăinuie până prin iunie, afinele se coc mai târziu. Îl văd pe Fabio, aşezat pe un bolovan, că se descalţă (îşi mai răcoreşte picioarele, bănuiesc eu), îşi scoate ciorapii şi prinde a stoarce din ei litri de apă. Nu pricep cum de a adunat atâta apă şi mă apropii să mă dumiresc. Ce văd mă lasă fără grai: adidaşii lui „de foarte bună calitate” sunt nişte tălpi cu marginea din piele iar partea ce acoperă laba piciorului este un fel de plasă din fire sintetice (năvod de prins peşte, îmi trece prin cap); privesc la picioarele Claudiei şi văd perechea geamănă a adidaşilor lui Fabio. „Domnu’ Asandei, sunt atât de comozi pe motocicletă!” îi laudă plină de entuziasm Claudia.

Am uitat să spun că Fabio este un împătimit de motociclete si bărci cu pânze. Au plecat din Italia intr-un circuit cu o motocicletă Aprilia care nu merge ci…zboară; la demaraj, dacă nu te ţii bine de ea pleacă singură (100 km/h în 8 secunde). Am constatat aceasta când am făcut o plimbare cu Fabio; am aruncat o privire peste umărul lui către vitezometru şi văzând unde este acul indicator m-am lecuit de a mai iscodi într-acolo.

De aici încolo, pătrundem în zona izvoarelor care se răsfiră în mai multe şuviţe pe ovalul fundului zănoagei. Aleg un culuar de avalanşă care a tăiat cale largă printre jnepeni, pardosindu-şi drumul cu lespezi mari de piatră, un fel de „via appia” din antica Romă. Deşi abrupt, drumul este sigur; chiar dacă unele lespezi se mai mişcă zgomotos sub picior, sunt stabile.

Şi urcăm noi aşa o bucată de vreme, mai mergând, mai oprindu-ne la odihnă şi la căscat ochii la minunăţiile din jur; valea prelungă a Vişeului, de la Poiana Borşa până hăt-departe spre Leordina şi, poate, spre Valea Vişeului; dincolo de aceasta saltă, în plaiuri domoale la început, apoi în pante repezi, Munţii Maramureşului cu impetuosul Toroioaga în centru; la picioarele noastre se adânceşte, îngustă, treapta inferioară a Zănoagei Mici, a Purgatoriului (de la mine zicere), zgâriată adânc de împreunarea  izvoarelor ce se lasă dintre stâncile printre care bântuim; într-un larg arc de

cerc, dinspre apus spre răsărit, Muchia Hotarului, cu barbă de jnepeniş şi coroană din colţi de stâncă pe frunte, umăr la umăr cu piciorul ce se lasă către Turnul Roşu încheind magnificul amfiteatru al circului glaciar; de jur împrejur grohotiş, stâncării jilave din care se lasă, săpând râpe înguste şi adânci, izvoare ce, unindu-se mai jos, aleargă să sporească  debitul Văii Izvorului.

Fabio şi Claudia conversează în italiană dar, cum vorbesc foarte repede, nu reuşesc să le înţeleg vorbele; după tonul mai calm, intuiesc oarecare domolire a mâniei luptătorului roman, ba chiar ghicesc  o umbră de zâmbet sub mustaţa-i, mai adineauri zbârlită ameninţător. Chibzuiesc modul cum trebuie să abordez în continuare urcuşul pentru că, puţin mai sus, pardoseala de lespezi se termină urmând o porţiune acoperită cu muşchi, smocuri de iarbă şi tufişuri de smirdar şi afin, adunate într-un covor moale ce capitonează stânca dar foarte obositor când trebuie să-l abordezi în urcuş aspru pentru că, deşi locul pare neted, smocurile vegetale sunt flexibile şi se răsucesc sub picior punând gleznele la grea încercare. Pe aici te ajută doar încălţămintea cu carâmb înalt, bocancii; adidaşii din picioarele prietenilor mei nu le pot fi de nici un ajutor în această situaţie; sigura soluţie este abordarea directă a urcuşului căutând micile făgaşe lăsate de scurgerea apei printre smocurile de vegetaţie căutând loc tălpii în porțiuni acoperite de pietriş sau nisip şi astfel mai câştigăm ceva din altitudine. Dar cum visele frumoase au durată scurtă, curând ni se pune în cale o îngrămădire de stânci şi perie deasă de jnepeni ce ne silesc să abordăm porţiunea acoperită de covor consistent de vegetaţie ocolind uşor prin dreapta. Înclinaţia pantei creşte aducând nivelul solului la puţin mai mult de o palmă de nas, jnepenii prind a ne îmbrăţişa cu drag silindu-ne la abordarea unui traseu cu multe curbe; încheieturile picioarelor ne sunt puse la grea încercare, iar nervii lui Fabio dau din nou în clocot; italiana începe a-şi pierde din muzicalitate transformându-se în gâfâieli, şuierături, scrâşnete de dinţi şi reapare, din ce în ce mai des acel „va fan culo” ce sună atât de româneşte dar si alte expresii pe care Claudia, a cărei voce răsună cântată, domoală, sunând a descântec în încercarea de a domoli mânia latinului, se ruşinează să mi le traducă.

Privesc la prietenul meu, latinul, şi văzând la câte canoane îl supune Purgatoriul mă întreb ce grele păcate va fi săvârşit în viaţa lui de îi fac atât de greu drumul către Paradis. Îi simt suferinţa dar cale de întoarcere nu mai există chiar de ar vrea. Mai avem încă puţin şi scăpăm de cea mai grea parte a traseului

Şi de parcă piedicile puse în cale nu erau destule, iată, trântit de-a curmezişul, meterez straşnic de stâncă, puţin mai sus de doi metri, ne strecoară în suflete sămânţa deznădejdii; nu ar fi prea complicat de abordat de n-ar fi lins de o pânză parşivă de apă ce-l face alunecos. Ar putea fi evitat

printr-o ocolire prelungă dar adidaşii prietenilor mei nu ar face faţă la un aşa efort, amplificat de vegetaţia şi înclinaţia foarte mare, într-o abordare piezişă. Reuşesc să mă salt de o palmă deasupra muchiei ce-mi închide orizontul şi văd că panta se mai îndulceşte, iar ceva mai sus, un colţ de stâncă poate fi folosit drept punct de ancorare al unui capăt de cordelină pentru ca, ajutându-ne de ea, să trecem obstacolul; dar pentru aceasta cineva trebuie să ajungă acolo, iar acest cineva trebuia ajutat să treacă pragul de stâncă, iar pentru acest lucru cea mai potrivită este Claudia. După ce-i explic ce are de făcut, fac trepte dintr-un genunchi şi un umăr (îmi trebuie ceva argumente s-o conving să calce cu talpa bocancului pielea lăsată descoperită de cracul pantalonului scurt), o salt peste meterez, pregătesc un ochi la cordelină pentru a-l trece prin colţul de stâncă; dar cum se pare, colţul de stâncă nu este aşa de stabil cum mi s-a părut mie, aşa că o îndrum către un jneapăn viguros din apropiere. Constat că legătura este solidă şi-l expediez mai întâi pe Fabio care refuză orice fel de ajutor din partea mea bazându-se doar pe cordelină, apoi urc şi eu.

Ce vedem în faţă nu-l prea bucură pe Fabio; adevărate ziduri de cetate medievală ni se pun în cale şi chiar dacă până în dunga Hotarului nu mai este cine ştie ce de mers, panta aspră şi obstacolele din cale au un efect demoralizant asupra lui.

Dar … „avanti popolo, alla riscossa, bandiera rossa trionfera“ … îmi vin surprinzator de clar în minte notele marșului lui Garibaldi dintr-un manual de muzică de prin clasa a VI-a și notele false slobozite din gâtleju-mi se vor imbold romanului care replică disprețuitor: „Comunisti e fascisti, i criminale stessi!“ . Fabio nu are încotro şi-şi acceptă soarta dar cu aceleaşi proteste verbale din rostind acele cuvinte sună aproape ca  în româneşte.

Cât facem popas concep „planul de bătaie” pentru următoarea porţiune; caut din ochi locuri pe unde să ocolim pentru a evita pasajele foarte dure şi mă bucur când, nu prea sus, ghicesc vag  varianta, cunoscută de mine, a potecii de vânătoare ce, ocolind pe curba de nivel fundul zănoagei, face legătura dintre Turnul Roşu şi Piatra Hotarului; de acolo, la o azvârlitură de băţ, se află culmea. Le expun planul meu dar, deocamdată, țin secret faptul că de la poteca de vânătoare , după ce o urmăm puțin spre apus, trebuie să mai facem un ultim efort, cel mai aspru, pentru a ajunge la poteca de pe Culmea Hotarului.

Dau semnalul de plecare şi, folosindu-ne de toate „dotările” cu care ne-a înzestrat Marele Creator, prindem a cuceri centimetru cu centimetru din lupta cu gravitaţia. Este a patra sau a cincea oară când abordez „Purgatoriul” dar parcă niciodată nu am fost nevoit să muncesc atâta (păcatele lui Fabio care trebuiesc spălate, găsesc în sinea-mi ţapul ispăşitor); jnepeni pitici ni se încolăcesc de picioare, tufe de afin şi smirdar ni se răsucesc sub tălpi punându-ne la grea încercare articulaţiile picioarelor şi sub acestea scrâşnesc pietre de varii dimensiuni şi forme, de la mărimea unei nuci până la aceea a unei conopide, închipuind cele mai năstruşnice corpuri geometrice ce mă duc cu gândul la unul din profesorii mei de desen tehnic,din vremea când eram un tânăr studios, care, ca răzbunare pentru lipsa de interes cu care-i tratam obiectul de învăţământ, scotea din imensa-i geantă obiecte având cele mai neaşteptate forme, din piatră, fier sau orice alt material şi ne dădea, drept lucrare de control, să-l desenăm în cele trei planuri; orizontal, vertical şi lateral. Doar gândurile acestea amuzante mă ajută să nu-l acompaniez pe Fabio care se mobiliza în efort rostind în italiană, cu viteza unui dic de gramofon de 45  pus la 88 turaţii, îndemnuri numai de el înţelese (dar şi de Claudia care încă mai are putere să hohotească de râs). De ceva timp cerul ţine cu noi suind norii spre înalturi; uneori soarele parcă ar da semne să se ivească, iar vântul doar adie. Printre hohote de râs (!), Claudia mă anunţă că a rămas fără puteri de nu mai poate ridica piciorul mai sus de un lat de palmă; dar cât timp are putere să râdă, iar Fabio să vocifereze, am dovada că semnele vitale ale celor doi nu au încetat, deci indicii încurajatoare, pentru mine, că excursia noastră are mari şanse de izbândă. Tragem tare către orizontul ce se profilează la câţiva paşi de noi şi ne prăbuşim fulgeraţi de efort când ajungem la poteca de vînătoare. Punându-mi miere în glas, pregătindu-mă în acelaşi timp să suport cele mai violente forme de protest, îmi anunţ prietenii că adevărata potecă la care trebuie să ajungem este un picuţ mai sus, după noul orizont apărut în faţa noastră; profit repede de tăcerea mormântală care s-a lăsat şi le propun să o urmăm pe aceasta cam o sută de metri  până la ultimul (şi caut să pun în vocea mea toată puterea de convingere că este ultimul) obstacol ce ne mai stă în cale  şi atacându-l în urcuş pieziş, furând câte puţin din înălţime, să ajungem pe muchie unde vom găsi poteca de pe creastă.

Fie că am fost convingător, fie că Fabio a considerat că este sub demnitatea lui să mai protesteze, apelul meu are efect şi iată-ne porniţi din nou la drum. Mă rog fierbinte la ceruri să găsesc poteca

acolo unde presupuneam că este pentru că altfel latinul m-ar lapida (la câte pietre sunt în jur …). Apuc nerăbdător înainte şi, iată că Divinitatea mi-a ascultat ruga şi-mi scoate în cale poteca exact acolo unde spusesem că este. Bucurie mare: eu rag (aş concura cu orice măgar la cântat) o arie din Aida (Marşul eroilor mi se pare că se cheamă) altă sechelă rămasă din cartea de muzică de prin clasa aVII-a, Fabio hohoteşte nervos, iar Claudia uitând de oboseală se pune pe poze.

Un vântișor trage de la apus înfiorându-ne cu răcoarea lui. Privind în urma noastră trebuie să mă ciupesc pentru a mă convinge că plasele cu pretenții de adidași din picioarele tovarășilor mei sunt reale și nu vreo fantasmagorie generată de imaginația-mi tulburată de efort. Dincolo de umbra zorită a unui nor ce linge coastele Purgatoriului se vede valea însorită a Vișeului și abrupturile împădurite ale Munților Maramureșului dominate de impozantul pisc al Toroioagăi.

De dincoace, dinspre Bătrâna, vântul care ne fură de pe trupurile transpirate și ultimele fărâme de căldură, cară cu el fuioare umede de neguri grăbind spre unirea cu caierele alburii ce năvălesc din dosul Pietrosului. Este destul de târziu și șansele ca întunericul să ne prindă pe drum sunt mari, așa că se profilează o înnoptare la cabana meteo de la Iezerul Pietrosului.

Propun să plecăm și, fără prea mare entuziasm, primesc acordul tovarășilor mei. Nu mergem zece minute că emulsia iscată din înfrățirea celor două fronturi atmosferice ne îmbrățișează perfidă; mă minunez că atmosfera este, încă, respirabilă. Vizibilitatea, doar cât să ne vedem vârfurile încălțămintei, nu ne lasă loc vederii spre splendorile din Zănoaga Bătrânei care, gândesc eu, i-ar ridica moralul lui Fabio, aflat  la cel mai de jos nivel; lipsa de vizibilitate și urcușul care, deși nu atât de dur ca cel din Purgatoriu, rămâne destul de accentuat, au efecte dezastruoase asupra lui. La încercările mele de comunicare mormăie furios. Claudia, care-i cunoaște manifestările, mă sfătuiește să-l las în pace pentru că, peste câtva timp, va reveni la gânduri mai pașnice. Starea lui Fabio, accentuată și de vremea care devine din ce în ce mai câinoasă prinde a mă apăsa și pe mine; mustrările de conștiință prind a-mi da târcoale cu toate că îmi iau ca circumstanță atenuantă  avertismentul ce l-am făcut  în ce privește dificultatea traseului, ignorat însă de „guerriero“  Fabio. Conversația cu Claudia îmi mai liniștește sufletul ajutându-mi să mă concentrez asupra potecii pe care, la un moment dat, slab conturată dar și din cauza vizibilității reduse, riscăm să o pierdem. Urcăm în serpentine strânse către Turnu Roșu, ne căutăm calea peste lespezi uriașe, trecem prin culuarul îngust, adânc și umed ca o temniță, care ne înfioară și ieșim pe o brână îngustă din care coboară, spre stânga, prăpăstios, un horn îngust și adânc spre Zănoaga Mare din fundul căreia imaginea grohotișului răzbește albicios prin ceață; în dreapta, bolovăniș aruncat haotic de vreun Sfarmă-Piatră din adâncuri de legendă ce stau, parcă, gata să se rostogolească pe panta puternic înclinată în zănoaga adâncă a Bătrânei. Privesc la Claudia ce străbate cu inima strânsă cei câțiva metri ai muchiei înguste; vreau să-l ajut pe Fabio care pomenește pe sub mustața-i cuvinte ce nu le bănuiesc a fi prea cuvioase dar Claudia mă oprește: „Lasă-l că-l înfurii și mai tare“; urcăm un prag vertical, înalt cam de un stat de om, găsindu-ne sprijin în smocurile de iarbă, prindem o nouă brână ce se strecoară, îngustă cât să nu-ți încapă ambele tălpi alăturate, sprijinindu-ne de peretele înierbat din dreapta și ferind privirile de înspăimântătorul hău ce se lasă spre infinitul acoperit de ceață către (cine știe?) infern; scăparea spre despicătura dintre două stânci, asemuite de mine cu legendarele Scilla și Caribda, mi se pare mai îndepărtată ca altădată dar … ufff … iată-i imaginea  înnegrind îngust prin ceață. Ne strecurăm printre pereți și iată-ne la câțiva pași de a scăpa de ce-i mai greu. Ultimul hop este pragul de stâncă, înalt de vreo trei metri, prevăzut altădată cu o scară de lemn pe care timpul a distrus-o. Dar, cu atenție, folosind cele câteva trepte săpate de vreme în piatră, se poate trece fără probleme deosebite. O ajut pe Claudia să urce prima pierzându-mi astfel și singurul sprijin moral pe care-l aveam; ajunsă sus, Claudia se ridică brusc în picioare și se dezechilibrează, nu prea tare dar destul ca să-și închipuie, îngrozită, că va cădea pe spate în groapa din care tocmai ieșise. Ca și mai înainte, Fabio refuză ajutorul meu și urcă singur. Încă vreo sută de metri de mers și, din ceață, apare silueta de O.Z.N. a „butoiului“ de pe cazemata de beton a fostei stații meteorologice automate, confundată (și criticată de unii) cu un refugiu neîngrijit.

Un vânt subtil, rece și umed aleargă negurile pe vârf. Nu stăm pre mult, doar cât Fabio, căzut fulgerat pe o lespede, să-și mai revină, cât de cât, din oboseală.

Pe măsură ce coborâm în Zănoaga Iezerului temperatura aerului devine ceva mai … umană,vântul se domolește treptat până încetează cu totul, iar ceața rămâne undeva deasupra capetelor noastre. Când ajungem în dreptul cabanei meteo deja o stea licărea șugubăț pe cerul devenit deodată surprinzător de albastru de parcă negurile rămase fără noi nu-și mai aveau rostul pe munte. Propunerea mea de a înnopta la cabană este respinsă de ambii parteneri, așa că ne angajăm în coborâre pe forestierul de pe Piciorul Moșului.

Fabio clocotește; Claudia îmi șoptește că, la cât este de supărat, nu ar trebui să rămân surprins dacă mâine va vrea acasă; pentru că așa procedează în astfel de stări de nervozitate. Simt că lehamitea începe a-mi da târcoale dar, cum noaptea este un sfetnic bun, sper ca mâine Fabio să aibă alte gânduri. Când umbra pădurii este îngroșată de întunericul nopții care se lasă, aprind frontala dar încercarea mea de a lumina drumul și tovarășilor mei stârnește proteste vehemente nedumerindu-mă. Nu solicit explicații și iau un pic de avans, nu prea mare, doar atât cât să nu-i deranjez dar totuși să le simt prezența, reglându-mi pasul după al lor; stau când îi simt că se opresc și plec doar atunci când o fac ei; le aud murmurul vocilor dar nu-i înțeleg ce spun și nici nu mă străduiesc.

Nu mai avem de mers mult până la ieșirea din pădure, după care panta se va mai domoli, când îi simt că se opresc, iar popasul se prelungește mai mult ca de obicei; intrigat, sting frontala pentru a nu-i deranja și mă întorc. Înlemnesc: Fabio, lungit pe spate, cu capul spre vale, zace pe taluzul de pe marginea drumului; dau să mă întorc dar, la lumina slabă a stelelor, văd semnalul de liniștire făcut de Claudia; curând, urechea-mi deslușește murmurul vocilor calme ale celor doi care discută. Dar popasul nu se prelungește exagerat și, în mai puțin de un sfert de oră ieșim din pădure; caut atent la o încrucișare de drumuri să-l găsesc pe cel care să ne scoată la malul Pietroasei dar Murphy nu se dezminte nici de data asta, pentru că nimeresc drumul pe care doream să-l evit; acela care urmează poteca marcată ce urmărește culmea și care, printre primele case, are o porțiune mlăștinoasă ce nu i-ar fi făcut mare plăcere lui Fabio. Dar, de data asta, norocul este de partea mea pentru că, de când nu am mai fost pe aici, porțiunea respectivă a fost acoperită cu un strat de nisip și piatră făcând ca acum să arate excelent. Neștiind asta, mă mustru cu voce tare (imprudentul de mine!) și creez tovarășilor mei impresia că am rătăcit drumul. Nu reușesc să-i conving eu cu vorba; o face lătratul unui câine de la prima casă ce ne simțise de la distanță, convingându-i de dreptatea mea.

Este destul de târziu, ceasul arătându-mi că trecuse de ora 23.00. Îi simt mai calmi și Fabio chiar schimbă câteva vorbe cu mine. Mă străduiesc să-mi adun moralul, care se cam risipise, recurgând iar la cântec: „Du-mă acasă măi tramvai, du-mă iute ce mai stai!“ Mi-e o sete ucigătoare, iar tălpile mă ustură strașnic dar nu cred că mai tare ca pe Fabio care-i încălțat cu „plase de pescuit“. Lansez chemări de neauzit către ferestrele întunecate ale caselor pe lângă care trecem „oameni buni, dați-i careva o bere!“

Undeva, în jurul miezului nopții, bucuria ajungerii la liman m-a făcut să uit de ceas, pătrundem în gospodăria Leontinei și așezați în jurul mesei de pe micuța terasă  a „căsuței din povești“ ne premiem pentru reușită sorbind direct din recipientul cu „înlocuitor de frontală“ pe care, inspirat, nu-l luasem cu mine. Încet-încet, inimile ni se încălzesc, iar Fabio revine la gânduri mai bune. Îl cred, îi înțeleg suferința și-l compătimesc pentru ea. Din dosul Cornedeiului, luna ce avea să răsară își trimite vestitorii: primele raze gălbui care luminează creasta zimțată a Culmii Piatra Albă, Pietrosul și, în continuare, Culmea Hotarului zugrăvindu-le fantasmagoric pe cerul albastru punctat de puzderia de stele.

 

Ziua a III-a, Joi.

Mă trezesc dimineață când soarele scoate negurile din văi aruncându-le spre albastrul cerului în care se dizolvă neîntinându-i puritatea. Ilie și Sava tocmai își terminaseră treburile la grajd și mă invită, unul la un pahar de horincă, iar soața-i la o cafea. Cât laptele fierbe la foc domol „stăm de taină“ apoi, dăruit cu o cratiță ce conține o cantitate generoasă de lapte aburind, cobor la tovarășii mei pe care-i găsesc sculați, sorindu-se în lumina magnifică a astrului zilei. Fabio savurează pentru prima dată laptele care de la ugerul vacii și până la buzele lui trecuse doar prin acțiunea purificatoare a focului și nu prin acel proces sofisticat al occidentului care transformă laptele într-un lichid de culoare albă, insipid și inodor, pasă-mi-te având eliminate din el grăsimile atât de dăunătoare organismului dar pe care nu se sfiesc să ți le ofere sub formă de unt sau smântână (bineînțeles ca „îmbunătățite“ cu conservanți). Claudia prepară câte o cafea (bineînțeles că avarul de mine nu o refuză).

Fabio este bine binedispus și, contrar previziunilor Claudiei, nu pomenește nimic de plecarea spre casă. Cu prudență, aduc în discuție aventura noastră de ieri și, amintindu-mi de simțămintele începuturilor mele când sufeream, ca și el, efectele efortului concretizate, mai ales, în usturimea tălpilor, îi spun că farmecul acestei aventuri îl va simți atunci când, la Roma fiind, cu prietenii la o cafea, le va povesti trăirile de acum și se va gândi cu plăcere, poate chiar cu dor, la clipele acestea.Mă ascultă cu privirile duse către imaginea de ecran panoramic, cu Piatra Albă în stânga, Pietrosul în centru și Culmea Hotarului (margine a Purgatoriului, spre apus) în dreapta, luminat auriu de razele soarelui abia răsărit și murmură ca pentru sine: „Che bello. … E tuttavia è stato meraviglioso!“ Incredibil! Confirmarea spuselor mele vine mult mai devreme decât mă așteptam! Pentru a fi mai sigur că am înțeles exact ce a spus o rog pe Claudia să-mi traducă. Da, a spus: „Ce frumos. … Și totuși a fost minunat!“

Amintindu-mi de dorința-i de a dormi în cort, pentru prima dată în viață, pe munte, risc întrebarea: „Mergem mâine pe munte, cu cortul?“  „Si, si!“ primesc fără ezitare răspunsul.

Deci astăzi, ziua de refacere a forțelor debutează cu o trândăvie, iar spre amiază coborâm să servim prânzul la „Perla Maramureșului“ sau, după prima denumire, la „Ghic′a Moașei“. La reîntoarcere ne oprim pe la Nița să-l rog pe Lică (tocmai sosit din Italia, în concediu) să ne repeadă cu mașina, mâine dimineață, până la Prislop, de unde s-o luăm spre Șaua Gargalău. Acceptă bucuros și ne convinge să-l așteptăm acasă pentru că va urca el după noi.

 

Ziua a IV-a, vineri.

Dimineață răcoroasă, cer închis, neguri ce se învârt în jurul Pietrosului. Nu pare a fi vreme de ploaie dar… cine știe? Totuși mustim de optimism. Pe Fabio mai-mai să nu-l recunosc.

Lică se ține de cuvânt și iată-ne debarcați în preajma porții maramureșene din Pasul Prislop. În continuare aerul este umed și rece, mai rece ca jos în Borșa. Ne aranjăm ținuta de drum  și ne luăm rămas-bun de la Lică. De data asta port rucsacul mare în care am cortul și izoprenele; pe Fabio l-am înzestrat cu cel al Antonellei pe care mă străduiesc să-j ajustez după corpul lui. Se vede că nu-i obișnuit să poarte așa ceva; privit din spate arată amuzant cu rucsacul atârnându-i cam într-o parte; oricât m-am străduit nu am reușit să-l fac una cu el. În schimb Claudia, cu rucsăcelu-i de școlăriță arată tare „chic“.

Trecem în pas sportiv prin curtea viitoarei mănăstiri ce se zidește aici. Pe panta dinspre valea Vișeului, la mică distanță de biserică, observ ceva ce nu știu să fi fost aici. Într-un dreptunghi înconjurat cu gard nou de scânduri, morminte proaspete și cruci de lemn, deasemenea noi. Nu-mi bat prea tare capul să ghicesc de când și de ce au apărut acolo și ne continuăm drumul.

Tăiem cele câteva serpentine și intrăm în pădurea de pe muchia Știolului. După un urcuș ușor și o scurtă coborâre, așișderea, ni se deschide,mai întâi din stânga, priveliști spre La Cepe, Omului, Coasta Netedă și Ineu, apoi în față către Gargalău și Muntele Cailor și, în fine, către dreapta unde apar Galațului, Laptelui Mare și Puzdrele.

 

Pe plaiul înierbat ce coboară spre Șaua Știol o aud pe Claudia exclamând: „Uite pe unul desculț!“ Tăind pajiștea de-a curmezișul, venind dinspre capătul teleschiului de pe Știol, silueta sveltă a unui tânăr, calcă cu hărnicie, cu picioarele desculțe, prin iarba îmbibată de rouă; poartă în spate un rucsac, nu prea voluminos, iar de el atârnă o pereche de sandale. Când ne apropiem suficient ridic mâna a salut: „Bonjour“ mi se răspunde.

Fabio îl contactează și îi aud vorbind franțuzește, apoi ne traduce că tipul este francez, îl cheamă Paul (se pronunță Pol, are grijă franțuzul să-i corecteze pronunția latină),  face o călătorie prin munții României și acum a venit rândul Munților Rodnei. Îmi sticlesc ochii la gândul unei tabere internaționale româno-italo-franceză.

Ne continuăm drumul până jos, în șa, unde facem un popas. Dinspre pseudostâna deasupra căreia flutură steagul Uniunii Europene se prelinge o turmă de oi care urcă alene cu nasul prin iarbă în timp ce câinii aleargă vioi prin jur. Chiar în șa, lungit pe burtă, privind cu nepăsare în jur, vedem pe … „regele“ mioriticilor maramureșeni.

Mă apropii cu prudență de el; este indiferent și, poate tocmai de aceea, prudent, nu pătrund în spațiu-i intim. Turma se apropie, însoțitorii canini, respectuoși, ocolesc „regele“ dar și pe mine dând în schimb năvală peste un om care încearcă să se strecoare către steagul fâlfâind al Uniunii Europene. Zadarnic strig la el să stea în loc și să nu dea cu bățul; dacă ciobanul aflat în preajmă nu s-ar fi mișcat repede nu știu care i-ar fi fost soarta.

Negurile care cu ceva timp în urmă se aflau deasupra vârfurilor lăsâd loc liber vederii de la Ineu până către prisma asemănătoare cu Viștea-Moldoveanu, la o scară mai mică, a Puzdrelor au coborât acum destul de jos, prelingându-se în Căldarea Gargalăului.

Fabio privește cu îngrijorare, nu către negurile ce ne vin în întâmpinare ci către stâncile năpădite de jnepeni ce saltă către Șaua Gargalău și mă întreabă dacă pe acolo vom merge. Îi ghicesc alarma din priviri și amintindu-mi de … spălarea păcatelor în Purgatoriu modific puțin planul, nedestăinuit încă.

Inițial, aș fi dorit să campăm în Șaua Gargalău, iar de acolo, mâine, la dorința lor, fie să facem ture scurte în jur, fie să ne continuăm drumul pe sub Muntele Cailor către căldarea de la obârșia Negoiescului unde Fabio să aibă prilejul unui ospăț la o stână moroșenească, apoi să coborâm pe Repedea (traseu nu deosebit de greu pentru mine dar … nu sunt singur), fie să ne întoarcem în Poiana Știol și de acolo să coborâm cu telescaunul în stațiunea Borșa. Nici acum nu le mărturisesc planul meu hotărându-mă a li-l dezvălui doar mâine când vor putea să-l urmărească pe viu; asta pentru că am constatat că Fabio, deși niciodată nu i-am ascuns adevărul despre greutatea traseului, se teme că-l voi minți. Decizia ce plan vom urma le va aparține, în exclusivitate, lor. Traseul până în valea Repezii ne puteam permite să-l facem în două zile, cu campare în zona fostei cabane Puzdrele; cazarea ne-o asigura cortul, iar mâncare la rucsac este destulă.

Pentru a nu da motiv spaimelor lui Fabio decid să abordăm drumul care ocolește pe sub stânci către lacul Izvorul Bistriței (denumit mai … modern Lacul Știol, iar de acolo să hotărască ei dacă urcăm în seara asta (timp este suficient) către Șaua Gargalău sau amânăm pe mâine. O iau cu Claudia înainte urmați la mică distanță de Fabio și franțuz. Dezastrul provocat de un fost primar al Borșei declanșat în această zonă mă revoltă. Pseudo-stâna peste care steagurile Uniunii Europene și tricolorul românesc flutură îngemănate se pare că este proprietatea lui. Degeaba o pancardă pe care sunt mâzgălite niște simboluri restrictive anunță că de acolo începe „Parcul Național Munții Rodnei“; oile și vacile sunt în mediul lor dar la urma urmei nu acestea aduc distrugeri importante mediului. Nenumăratele urme de ATV-uri ale căror stăpâni urmează trasee ilogice pentru propria-le satisfacție, mergând fiecare pe unde-i tună unicul neuron aflat în tărtăcuța lui, taie făgașe în pajiștea care chiftește de apă. Cu câțiva ani în urmă, când s-a comis crima de la Izvorul Bistriței, se săpase un drum care făcea legătura între Șaua Știol și lacul Izvorul Bistriței (devenit Știol); careva și-a dat seama că nu e un lucru bun și … a săpat un șanț adânc de-a curmezișul pentru a opri circulația auto pe el, mărind astfel aria dezastrului. Apa provenită din topirea zăpezilor sau din aversele de ploaie și-au găsit drum prielnic pe acest șanț și muncind cu hărnicie l-au transformat într-o râpă impresionantă (care ar trebui botezată cu numele strașnicului primar moroșan). ATV-iștii și-au croit cale mai pe jos frământând iarba îmbibată cu apa scursă pe șanț și dând naștere unei mlaștini de mai mare dragul care stă ca o pecingine urâtă pe obrazul, altădată sublim, al zonei de obârșie a … Bistriței Aurii. Și de ce această ticăloșie? Pentru că, dragă Doamne, „marii iubitori de natură și munte“ nu pot călca cu „sfânta talpă“ cele cam treizeci de minute necesare parcurgerii distanței dintre Șaua Știol (până unde se poate ajunge destul de ușor cu mașina) și lacul Izvorul Bistriței așa că … hai cu ATV-ul.

Înotăm noi ce înotăm prin apă și ajungem la un clin de pământ ce se ridică deasupra mlaștinii prefigurând bazinul râului Bistrița Aurie, ne îndreptăm în urcuș lin spre dreapta și în câteva minute ajungem la … știol.  [ conform DEX; știol, (reg.) 1. galerie de mină. 2. locul pe unde se intră în mină. 3. peșteră. 4. cămin, horn, coș. 5. partea de deasupra a cuptorului țărănesc, pe care se șede sau doarme.]
       Unde-i ochiul acela albastru, ca rupt din cer ,înconjurat de jnepeni care lasă loc, pe o mică porțiune, ierbii pe care să te lungești la odihnă și sorbind din apa vie a lacului să aștepți în liniște caprele negre care vor veni sa se adape? Unde-i apa aceea atât de limpede încât pusă într-o butelie de plastic să se transforme în lentilă care concentrând razele soarelui să creeze acel sâmbure de foc de la care să-ți aprinzi țigara (întâmplare absolut reală trăită de mine)?

Acum firul cursului de apă este zăgăzuit de un dig format din pământ și piatră smulse muntelui de fiara numită buldozer, transformând lacul într-o … știoalnă (vezi definiția în DEX) cu suprafața triplă dar în care, parcă, și cerului îi este silă să se oglindească. Și totul, în jur, vrâstat de urme adânci de cauciucuri care, încet-încet, rup din deșișul de jnepeni. Dar, spune panoul mai sus pomenit, că instalarea corturilor în jurul lacului este interzisă! De ce? Probabil pentru a nu fi prea mulți martori la dezastrul ce se produce aici.

Ceața care se prelinge pe coastele muntelui crește în consistență prevestind apropierea ploii. Contrar interdicției, se disting multe locuri unde au fost amplasate corturi și fiecare cu … vatra lui de foc. Caut un loc potrivit să încapă două corturi și cu vatră de foc în apropiere, apoi ajutat de Claudia încep instalarea taberei; când totul este aproape gata apare și Fabio pe care îl văzusem până de curând stând pe dig cu franțuzul. Când îl întreb de acesta îmi spune că a coborât în stațiune unde are loc rezervat la o pensiune. Îmi văd năruită ambiția de a crea tabără multinațională dar, vorba lui DD (știți voi cine-i), plecând, „nici nu știe ce a pierdut!“

Când totul este gata, năvălește peste noi o ploaie cu picături cât bobul de mazăre, răpindu-ne plăcerea de a ne înfrupta cu mici fripți pe jar și stropiți cu bere; abia avem timp să ne adăpostim în cort. Deoarece ne este foame, iar ploaia nu are de gând să se oprească prea curând, întindem masa în cort și servim un prânz rece, apoi ne punem pe așteptat; și cum cea mai eficace metodă de așteptare este somnul îl luăm pe Moș Ene în brațe, mai ales că ropotul picăturilor de ploaie pe pânza cortului acționează ca cel mai eficace somnifer.

Să tot fi dormit vreo oră și jumătate; dacă zgomotul produs de ploaie ne-a adormit, liniștea de la încetarea ei ne-a trezit. Umbre fugare de nori răzleți transformă pânza cortului într-un ecran pe care se derulează desene animate și pentru a le desluși nu-ți trebuie decât puțină imaginație. Scot nasul afară din cort și constat că ploaia s-a oprit de ceva vreme pentru că cerul e aproape liber. Doar cețurile ce se ridică de obicei la munte în urma ploiisaltăîn fuioare albe dintre jnepeni alergând duse de vânt peste culmea piciorului de munte ce se lasă din Gargalău în lungul Bistriței.

Curăț vatra de foc de cenușa îmbibată cu apa ploii, caut lespezi de piatră și alcătuiesc  o vatră uscată, îmi iau toporișca și plec după lemne uscate; constat că nici nu aș fi avut nevoie de asta pentru că în goana lor bezmetică A.T.V.-iștii, exersându-și îndemânarea în slalomuri prin golurile dintre jnepeni, „iubitorii de natură“ au frânt ramuri care zac uscate peste tot. Nu-mi rămâne decât să adun mici vreascuri uscate necesare aprinderii focului. La întoarcere găsesc cortul singur, iar pe tovarășii mei îi văd peste valea săpată de unul din izvoare, plimbându-se printe jnepeni și făcând fotografii. Nu aprind încă focul pentru a mai lăsa vreascurile să se usuce; trec și eu firul apei căutând un loc mai ridicat unde să dau de semnal pentru telefon. Aceleași urme de A.T.V.-uri au rupt iarba, rugii de afin și au smuls ramuri din trupul jnepenilor care, la rându-le, au smuls câte o tablă sau bucăți de plastic din trupul mecanizaților adversari; toate acestea stau înșirate ici și colo întinând puritatea muntelui. Reușind să dau de semnal comunic cu cei de acasă apoi mă întorc la cort.

O găsesc pe Claudia care cărase un trunchi viguros de jneapăn ce avea àcele veștede, înroșite, semn că era tăiat de ceva vreme. Îmi povestește că au găsit printre jnepeni o grămadă destul de mare de astfel de trunchiuri. Cine s-o fi făcut? Oare ciobanii de la stâna din coasta Gargalăului pregătindu-le ca lemne de foc? Puțin mai târziu apare și Fabio cu încă două trunchiuri. Este revoltat de distrugerea peste care a dat. Discutăm despre protecția mediului, despre respectarea naturii. Claudia îmi povestește că, la începutul stabilirii ei în Italia, aflându-se într-un parc, tentată fiind de o floare sălbatică ce se vedea prin iarbă a rupt-o gândind că, în definitiv, e o buruiană. S-a ales cu privirile pline de reproș a celor care au văzut-o și cu mustrări din partea lui Fabio.

Încet-încet se lasă seara, aerul se răcește silindu-ne să mai punem câte o haină pe noi. Pregătesc grămăjoara de vreascuri uscate unde voi iniția focul, pun deasupra lemnele ce le-am tăiat la dimensiuni potrivite și cu un mic tampon de vată îmbibat cu alcool sanitar aprind focul. Operația îmi reușește de minune și în scurt timp micile limbi jucăușe ale flăcărilor cuprind rugul  împrăștiind, la început, mult fum, apoi lumină și căldură.

Fabio și Claudia sunt fascinați; filmează, fotografiază apoi trec și la lucruri mai pragmatice punând la uscat în preajma focului bocancii îmbibati cu apă peste zi. Treptat mă cuprinde euforia. Înconjurat de întuneric am posibilitatea de a privi lumina din mine însumi, lumina creată de prietenia ce o simt pentru tovarășii mei; starea de nemulțumire îndreptată de mine asupra-mi, de acum două seri, a dispărut și nici nu-mi mai amintesc de ea. Sunt fericit de fericirea Claudiei și a lui Fabio. Servim cina, nu la lumina romantică a unor lumânări aprinse în colțuri de masă, ci la flacăra viguroasă a focului care lansează uneori, ca niște focuri de artificii, snopi de scântei ce se ridică în minuscule explozii către acoperișul celest. Adieri de vânt nesesizate de noi, atât de blânde sunt, ne pișcă ochii cu fumul smuls din miezul flăcărilor făcându-ne să lăcrimăm dar lacrimile sunt mai mult de fericirea clipei. Dogoarea focului ne determină să-i oferim spre încălzire și alte părți ale corpului aflate în partea opusă, înfiorate de răcoarea nopții.

Sub euforia momentului  uit că nu știu italiana, iar Fabio uită că nu știe românește; o privire aruncată către firmamentul cosmic trezește în el instinctul de navigator; mă ia de braț, mă scoate în afara sferei de lumină din jurul focului și cu capul dat pe spate, luând astrele în vârful arătătorului, îmi ține o lecție de astronomie; vorbește în italiană și nu mă mir că-l înțeleg; îi răspund românește și nu-i surprins că mă înțelege; îmi denumește aștri și constelații care mi-au rămas vag în memorie din sumarele cunoștințe de astronomie învățate în liceu, Mă străduiesc să le localizez și constat că acea constelație numită Carul Mic este cu totul în altă parte decât credeam eu, iar Carul Mare este atât de risipit pe boltă că nu-l mai pricep deloc. E atât de convingător în ce spune că simt cum sub picioarele mele se leagănă puntea ambarcației în care ne aflăm, poate, în închipuirea-i. Îl ascult și cuget: Doamne, câte cuvinte comune avem, mai că nu e nevoie de translator! Chiar el, latinul, constatase că limba română conține mai multe cuvinte latine decât italiana.

Claudia a rămas lângă foc și privind la ea am impresia că discută cu flăcările jucăușe care-i șoptesc ceva încântător; cel puțin așa arată chipu-i, luminat de foc, pe care se vede întipărit extazul. Într-un târziu, habar nu am cât să fie ceasul, pentru că, oricum, timpul s-a oprit în loc, mergem la culcare,  nu atât de oboseală cât alungați de răcoarea nopții.

Mai sporovăim noi ce mai sporovăim și eu … nu mai știu nimic … .

 

Ziua a V-a, sâmbătă

Rămas de strajă noaptea peste culmi, Eol coboară peste văi în pas molcom de adiere scuturând ușor pânza cortului care, la rându-i, mângâie blând obrazu-mi adormit ajuns în mișcarea somnului mai aproape decât ar fi fost normal, trezindu-mă.

Soarele, influențat fiind de culoarea pânzei, luminează palid interiorul cortului. Fabio și Claudia dorm somnul profund al dimineții. Mă mișc ușor, ies din sacul de dormit și-mi fac drum afară; nu-i exclus ca vâjâitul fermoarelor să-i fi trezit oricât mă străduiesc să-l fac cât mai neauzit. Jumătatea de soare ridicată deasupra orizontului nu are încă puterea de a alunga umezeala dimineții care plutește străverzie în jur. Mă cuprinde frigul dar rezist bărbătește. Aseară, înainte de culcare, nefiind posibilă declanșarea vreunui incendiu, nu am stins focul dar l-am înconjurat cu un brâu circular de piatră cam până la nivelul genunchiului. Acum, în vatră, este doar un morman de cenușă în care scociorăsc după vreun sâmbure de foc, fără a-l găsi însă, iar sub mormanul de cenușă nu dau de nici un cărbune.

Mă întorc la cort, scot aragazul și ibricul și pun de cafea. Murmurul vocilor ce răzbesc din cort îmi dau de veste că și tovarășii mei s-au trezit. Îmi mărturisesc senzațiile primei nopți dormite în cort, departe de civilizație. Claudia povestește cum închipuirea-i plăsmuia fantasme din jocul luminii flăcărilor pe cort născând oameni ce vor să ne atace, până când degetele de catifea ale somnului au scos-o din spaime. Fabio, deh … bărbat … a intrat în cort cu gând să se încălzească puțin apoi să stea afară, strajă de noapte, și să întrețina focul; pentru aceasta își făcuse o rezervă de lemne de să frigi un bou … un bou nu aveam, doar mici fragmente sub formă de … mici.

Până să se încălzească apa las în grija Claudiei prepararea cafelei, iar eu pregătesc focul pentru micii ce vremea de ieri nu ne îngăduise să-i preparăm. Dimineața se anunță frumoasă dar, acum la început, atmosfera este ușor îngroșată de pâclele care se ridică de pe văi, săltate de curenți ascendenți până deasupra vârfurilor, diluându-se apoi în eter. Soarele își urmează cursul firesc sporindu-și căldura.

Îmi întreb tovarășii dacă sunt dispuși să ne continuăm drumul și le dezvălui planul meu. Văd în ochii lui Fabio oglindită teama de Purgatoriu și, așa cum mă așteptam, propune întoarcerea la Borșa pentru că se gândește să ne întoarcem la Iași cu o zi mai devreme decât ne programasem având ceva probleme de rezolvat. Nu regret că renunțăm la programul propus, cu atât mai mult că aflu abia acum că Fabio este la prima drumeție montană.

Ne delectăm papilele gustative cu savoarea micilor și-i stropim cu ceva bere, apoi purcedem la strângerea taberei. Fac o ultimă verificare a împrejurimilor să nu fi uitat ceva dar, mai ales, cercetez să nu fi rămas vreun sâmbure de foc în vatră, motiv de cine știe ce surprize mai târziu și purcedem către complexul turistic

Contrar așteptărilor mele, albastrul cerului de dimineață prinde a se albi semn că acolo sus se adună cam mulți vapori de apă care, dacă vor întâlni un strat de aer rece s-ar putea transforma în ploaie; pericolul nu este imediat așa că lăsăm privirile să se hrănească cu imaginile oferite de plaiul prelung de sub culmea Știolului pe care duce drumul spre Pasul Prislop (pe unde am venit ieri); dincolo de culme, peste bănuita vale a Vișeului, saltă Munții Maramureșului etalând culmea întunecată a Cornedeiului (Cornul nedeii, se pare loc de străvechi petreceri pastorale din care a rămas doar numele unui munte).

Coborâm pe același drum pe care am venit;  trecem printre vaci cu ugerele pline și, înainte de a rămâne ascunsă în dosul unei culmi, mai căutăm o dată în urmă către adăpostul oferit matricei Bistiței Aurii de Zănoaga Gargalăului, zgâriindu-ne privirile în făgașele săpate de A.T.V.-uri.

 

Poposim în Șaua Știol. „Regele“ mioriticilor lipsește însă este prezent un mai tânăr confrate care ne iese în cale manifestându-se prietenos și dând târcoale lui Fabio atras de niscaiva arome emanate de rucsac și recepționate de mirosu-i fin. Și Fabio nu rezistă farmecului încântătorului patruped astfel că indică Claudiei locul unde în rucsac se află obiectul ispitei, o bucată din cel mai savuros caizer aflat în magazinul Leontinei. Taie o bucată consistentă care este închițită pe nemestecate.  Se așează pe fund și îl privește pe Fabio drept în ochi hipnotizându-l; puterea-i de seducție dă rezultate care se materializează în restul de caizer pe care-l ingurgitează cu aceeași viteză.

Ne abatem la 90˚ spre stânga, părăsind drumul ce duce la Pasul Prislop și îndată dăm de marcajul care însoțește poteca ce, strecurându-se pe curba de nivel de sub vârful Știol, duce la Poiana Știol, la câteva zeci de metri mai sus de capătul telescaunului ce face legătura cu complexul Turistic Borșa. Lăsăm rucsacurile în iarbă și ne apropiem de un panou informativ  ce oferă amăninte asupra faunei și florei locului. Un jgheab săpat de apele provenite din topirea zăpezilor sau din ploi se lasă destul de abrupt către pârâul Cailor chiar la baza cascadei ale cărei ape licăresc printre șirurile de molizi ce o mărginesc; puțin mai sus,pentru prima dată, zăresc o grotă, nu prea adâncă, ce pătrunde în peretele de stâncă deasupra căruia se adâncește Zănoaga Cimpoieșului.

Cățălandrul ce-l vrăjise pe Fabio ne însoțise și acum stătea strajă strașnică la rucsacurile noastre cărora le puseseră gând rău alte patrupede ce dau târcoale pe acolo. De după orizont apare și „regele“ remarcat ieri; se deplasează cu pas ferm, neșovăielnic precum al celorlalți, aparent fără nici o țintă. Vajnicul nostru paznic se repede lătrând agresiv spre el; acesta se oprește și-l privește țintă cu mârâitul în gâtlej; atacatorul își domolește intimidat avântul, face o … buclă strategică și se întoarce la obiectivul pazei lui în timp ce celălalt își vede de drum îndreptându-se către cine știe unde.

Mai zăbovim o vreme delectându-ne privirile cu priveliștea ce se lasă către valea Zănoagei strânsă între culmea Runcu (dreapta) și Piatra Rea. Soarele încălzește domol cu razele filtrate de negurile ridicate de pe păduri îndemnându-ne, parcă, la zăbavă. Dar pârdalnica de foame și dorul de o sticlă cu vin ne îndeamnă să ne luăm tălpășița având ca țintă vreunul din restaurantele din complexul turistic.

Ajunși la capătul telescaunului, găsim sumedenie de turiști, în general familii cu copii; unii o iau pe potecă în sus cu gând să ajungă la lacul Știol dar, după cum am observat de-a lungul timpului, puțini își duc hotărârea până la capăt, majoritatea oprindu-se în șa. Timp avem berechet la dispoziție așa că mai facem o pauză, preț de o bere, apoi ne punem fundurile în telescaun  de unde, preț de vreo zece minute, avem prilejul de a admira priveliști din Munții Maramureșului cu Dealul Negru și Cornedeiul în apropiere, mai să-i atingi cu mâna și spre apus, peste câteva culmi, cele trei gurguie ale Toroioagăi; din stânga, se ridică prisma semeață a Puzdrelor și ceva mai departe, în față, Piatra Albă deasupra căreia se ridică Pietrosul.

Coborâți din telescaun constatăm că zadarnic glandele noastre salivare fabrică substanță! Se pare că teritoriul fostului complex s-a transformat într-o vastă parcare auto. Doar bijuteria de biserică în stil maramureșan mai încântă privirea.

Hotelurile Stibina și Cascada, altădată pline de viață, se află într-o stare jalnică cu ferestre murdare și ochiuri de sticlă sparte; deci, adio restaurant. Întrebăm pe careva, vreun localnic ce rătăcește fără rost printre clădirile triste și părăsite, unde găsim un restaurant și suntem îndrumați în sus, pe Vișeu, la vreo jumătate de ceas de mers, la o pensiune unde se poate mânca păstrăv. Ne cuprinde lehamitea și hotărâm că e de preferat un prânz la Ghic′ a Moașei. Prin urmare, sus în autobuz și hai la Borșa! Debarcăm în stația de la spital și ne trăsnește căldura aburilor stârniți de o scurtă ploaie și fierbințeala asfaltului.

La Ghică e răcoare, liniște, animație nu prea mare, doar câteva mese sunt ocupate. Fabio împarte responsabilitățile; el comandă mâncarea în mod democratic, ținând cont de preferințele noastre, iar mie îmi lasă pe aceea de a comanda băutura, lăsând la libera-mi alegere. Și aleg: câte un coniac mic și, pasiunea mea, tămâioasă românească de Cotnari. Eeei, cu tămâioasa am cam dat-o în bară!… de unde să știu eu că italienii sunt cei mai bărbați dintre bărbați și de aceea preferă vinurile aspre, bărbătești, nu ca mine, dulceața muierească a tămâioasei. Nemulțumirea lui Fabio, nedeclarată dar simțită de mine, mă indispune și hotărăsc să mă … răzbun. În drumul nostru pe valea Pietroasei văzusem eu, la un magazin, un vin la care chiar și … zeama de lămâie poate să-i domolească asprimea. Le spun să o ia încet înainte că-i ajung din urmă și intrând în magazin am satisfacția de a vedea cele două sticle de „Sec de Murfatlar“ exact în același loc din raft unde le văzusem cu ceva vreme în urmă. La solicitarea-mi, vânzătoarea sa cațără până la ele, le lustruiește de praful depus folosind o lavetă. Plec bucuros cu captura ce-mi va oferi satisfacția răzbunării și mi se pare că aud oftatul de ușurare scos de vânzătoare.

Prietenii mei s-au cam dus! Silesc vreun sfert de oră până să-i ajung oferindu-i prilej de satisfacție Claudiei că mă vede lac de sudoare cum nu mă văzuse în cele două zile de umblat pe munte. Ajunși la „căsuța din povești“ stăm la masa de pe terasă și torn în pahare licoarea numită „Sec de Murfatlar“ așteptând să-l văd pe Fabio căzut în comă profundă. Dar de unde?! Secul are asupra lui Fabio efectul apei  vii din poveștile cu Harap Alb că mai-mai  să mă aștept la o invitație în Purgatoriu din parte-i. Și așa cum la nunta din Cana Galileii apa a fost transformată în vin, la Borșa prietenia transformă secul în nectar, așa că ne delectăm fericiți cu băutura zeilor.

 

Ziua a VI-a, duminică.

Ziua care începe se anunță frumoasă, făcându-ne parcă în ciudă, încercând, poate să ne amâne plecarea.

Dar programul e program și nu avem încotro. Îmi iau rămas bun de la prietenii mei moroșeni; în drum spre autobuz mai trecem și pe la Nița care ne servește cu un ultim păhăruț de horincă. Așteptând autobuzul ce vine de le Vișeu către Vatra Dornei auzim un zvon că trecerea peste Pasul Prislop este oprită deoarece, cu prilejul sărbătorii câmpenești „Hora de la Prislop“  vlădicii țărișoarei noastre în frunte cu … bădica Traian se cam calcă pe picioare în aglomerația de acolo, așa cum obișnuesc în astfel de momente cu largă participare populară. Hora de la Prislop este o sărbătoare veche, ziua când la granița celor trei județe ce se întâlnesc aici, Maramureș, Suceava și Bistrița Năsăud, se adunau la un loc moroșenii, bucovinenii și bistrițenii, prilej cu care se făceau tranzacții comerciale cu animale și diferite produse din lemn dar și altfel de aranjamente  cu care prilej legăturile dintre cele trei comunități se consolidau prin căsătorii, botezuri sau cununii.

În mintea mea mă bucur că nu vom ajunge prea repede la Vatra Dornei unde am fi avut de așteptat vreo trei ore până la trenul spre Iași. Sosește autobuzul și purcedem la drum pe o șosea arhiplină de mașini, multe din ele cu număr de Italia pentru că veniseră, chipurile, italienii în concediu. Așa se spune la Borșa: italienii, belgienii, austriecii, cu toate că aceștia sunt români get-beget doar că lucrează în țările respective. Și așa de mult s-au îndepărtat de locurile de baștină încât copiii născuți acolo nu sunt învățați (mulți din ei) să grăiască românește. Am avut prilejul să văd un puști de vreo 5-6 ani, frumușel foc și isteț deasemenea, ce discuta cu dezinvoltură cu Fabio dar cu mine nu putea comunica pentru că nu știa românește. Tare m-a mâhnit acest lucru, mai ales că ambii părinți erau moroșeni din moși-strămoși. La nedumerirea mea despre cum comunică nepotul cu bunicii au … scăldat-o, cum că știe românește dar îi este rușine cu mine de aceea nu vorbește.

După ce trecem de monumentul de la  Preluca Tătarilor numărul mașinilor staționate pe marginea șoselei crește, iar viteza de deplasare se reduce la aceea a unui melc. Din loc în loc, polițiști de la circulație dirijează mașinile dând prioritate celor care coboară; rareori ne mai deplasăm și noi câteva zeci de metri. Unul se înfurie și-și pune mașina de-a curmezișul șoselei de se formează un dop de mai mare dragul, înțepenind circulația în ambele sensuri; atunci, ca în poveștile cu vrăjitoare, polițiștii se fac nevăzuți.  Cineva spune că pe versantul sucevean se circulă așa că ne luăm rucsacurile la spinare și tăind curbele șoselei pe niște scurtături făcute, probabil, de vitele ce urcă la pășunat ajungem în preajma mănăstirii de la Prislop, taman lângă proaspătul cimitir ce-l văzusem cu două zile în urmă; acum este năpădit de o mulțime de coroane.

Ajungem în preajma porții maramureșene strecurându-ne prin mulțimea de oameni ce populează imensul platou de aici „garnisit“ cu fel de fel de chioșcuri și șandramale, cu scene pe care se desfășoară programe artistice și peste toată această harababură plutește fum și miros de mititei și alte arome, cu băutură gâlgâind din pet-uri sau doze metalice. Vorbește lumea că președintele Băsescu și alte fețe simandicoase s-ar afla la masă la mănăstire și până nu pleacă ei șoseaua rămâne blocată. Mașini oficiale nu văd nicăieri; doar ceva mai jos văd pe Gheorghe Flutur și alta figuri marcante de la P.D.L.; curând pleacă și aceștia dar circulația rămâne tot înțepenită. Trenul cu care trebuia să plecăm spre Iași e pierdut așa că ne rămâne alternativa unui tren de noapte.

Într-un târziu mașinile prind a se mișca și pe parbrizul unui autobuz văd tăblița cu indicația: Borșa-Botoșani-Iași. Urcăm bucuroși dar aflăm că acesta circulă doar până la Botoșani pentru că nu sunt destui pasageri care să justifice drumul până la Iași. Mi se pune piticul și zadarnic se străduiește Claudia să mă calmeze că pornesc război cu șoferul asupra celor scrise pe tăblița de pe parbriz … reușesc să-l intimidez și prinde a înfierbânta celularul astfel că, până la urmă,  mai fabrică ceva călători care sa facă rentabilă cursa la Iași așa că suntem încunoștiințați că la Botoșani ne va aștepta un microbuz să ne transporte în … dulșili târg. Fac pace cu șoferul strângându-ne mâinile și iată-ne, „când orologiul sună noaptea jumătate“ ajunși acasă.

Îi fac cunoscut lui Fabio scrierea acestui jurnal și-l rog pe el să facă încheierea. Iat-o, tradusa de Claudia; doar acea expresie, care seamănă cu un cuvânt românesc, folosită atât de des în Purgatoriu de Fabio a lăsat-o în limba de origine (traducerea începe imediat sub desenul care însoțește întotdeauna semnătura lui Fabio).

Epilog.

Privesc marginea de lângă bordura trotuarului unde se văd două mici adâncituri în asfalt; urmele cricului motocicletei lui Fabio. Îi însoțesc cu gândul în călătoria lor de la Iași în Dobrogea, apoi Bulgaria-Grecia-Roma.

O ușoară tristețe îmi cuprinde sufletul. Trimit telepatic mesajul: „Torna fratre, torna“ … „strada attraverso Purgatorio al Paradiso … ritorno, il Paradiso ci attende!“

————————————

—————          —————

—————          —————