OFRANDE ABEONEI XXIII – DRUMEŢ PE CULMI, DE LA OLT LA JIU. (Latoriţei – Parâng, 20-28 iunie 1991)

          1. Miercuri
Aşa mă prinde-un dor de ducă!

           Am gânduri mari! Clocotesc de entuziasm. Pentru că nu mai depind de existenţa cabanelor sau a stânelor imaginaţia mi-o ia razna proiectând excursii hiperdimensionate în spatiu şi timp. Uit că nu sunt altceva decât un biet om şi mi-aş dori să calc tot ce se cheamă munte, în România sau aiurea, pe pământ sau altundeva în nemărginitul Univers.
Tai cu foarfeca zdrenţele de piele, reminiscenţe ale băşicilor din tălpile-mi făcute acum, abia trecută, o lună pe când horhăiam prin pădurile Obcinei Mari a Bucovinei şi plănuiesc o nouă năzbâtie; cu trenul voi merge până la Lotru, de acolo cu autobuzul la Voineasa apoi cu „sfânta talpă“ pe culmea principală a munţilor Latoriţei, culmea principală a Parângului, creasta Retezatului urcând de la Vulcan şi coborând la Gura Apei de unde voi lua drumul întoarcerii acasă.
Lumea parcă a înnebunit! Ţara clocoteşte, patimile politice dau ca laptele în foc … grevele „se calcă pe picioare“ … demonstraţii şi contra demonstraţii … unii strigă „sus“ alţii strigă „jos“ … gurile rele spun că purtătorul de cuvânt al preşedinţiei a trebuit să lupte din greu pentru a convinge reporterii străini că numele preşedintelui României este Ion Iliescu şi nu Jos Iliescu cum auziseră ei că scandează lumea pe la mitinguri ( pasă-mi-te nu-i credeau în stare pe români să gândească altfel decât atunci când strigau Ceauşescu pecere) … o grevă a ceferiştilor, anulată în ultimul moment, era să-mi strice toate planurile. Şi „peste toată hărmălaia“ trec în zbor cântecele idioate ale Azur-ilor, Generic-ilor şi ale altor făcători de zgomote ce le pretind a fi muzică. Noroc că cei care au ajutat „cu televizorul la minţit poporul“ mai scot de la naftalină câte un film care te mai face să uiţi de mizeria cotidiană şi să râzi cu gura până la urechi, aşa cum a fost aseară western-ul italian „Cei trei care au speriat vestul“ amintirea căruia mă amuză şi acum când, condus de Antonella şi compătimit de Cecilia pentru greutatea … „samarului“ mă aflu în gară, gata să urc în trenul de prânz care pleacă spre Timişoara, ce mă va duce până la Vinţul de Jos. Îmi iau rămas bun de la Antonella şi stau la geam după plecarea trenului până o pierd din ochi.
Călătoria decurge fără peripeţii deosebite; pentru că ieşit din comun ar fi dacă trenul ar circula conform graficului, dacă ar opri (accelerat fiind) numai în staţiile unde are prevăzută oprire, dacă şeful de tren, cu o măiestrie de alchimist, nu ar prepara un „cocârţ“ compus din R.D.V. (rachiu de vin) şi Brifcor pe care-l „suge“ cu nesaţ, dacă nu ar ploua toată noaptea, dacă compartimentul de clasa a I-a în care călătoresc ar fi iluminat pe timpul nopţii, iar în timpul zilei ar avea becurile stinse, dacă nespălaţii ar călători cu clasa a II-a, dacă …
După ce, în Vinţul de Jos, sar grăbit din trenul abia oprit şi mă arunc în altul ale carui roţi începuseră deja să se rotească, iată-mă ajuns, în pragul dimineţii de …

         2. Joi
Păşind printre amintiri.
… la Sibiu. În scurtul interval dintre alte două trenuri am timp să merg la restaurantul din spatele gării de unde, drept mic dejun, cumpăr două eclere care-mi sunt servite cu multă amabilitate pe două bucăţi de hârtie rupte parcă dintr-un sac în care a fost ciment sau gips; mă lupt apoi să le dezlipesc de degete, de barbă sau de vârful nasului trimiţându-le la destinaţia numită stomac.
Când soarele aureşte orizontul, mă găseşte instalat în trenul care face legătura Sibiului cu Râmnicul Vâlcea, urmând drumul Oltului. Se aude trăncănit de fierăraie, iar o smucitură violentă mă trânteşte cu capul de peretele compartimentului; un chiuit tardiv mă avertizează că trenul a pornit. Îmi lipesc ochii de depărtări savurând prin semitransparenţa geamului vagonului contururile Cindrelului; apoi de la Podul Olt, trenul, făcând o curbă de 90˚, ia Oltul drept ghid, iar eu îmi pun la lucru muşchii gâtului pentru a roti receptoru-mi „video“ când spre stânga spre Făgăraş (ah, Făgăraşii !!!), când spre dreapta spre Cindrel apoi spre Munţii Lotrului (nu scap nici imaginea ruinelor Turnului Roşu). Şi iată-mă debarcat în staţia C.F.R. Lotru crezându-mă pentru câteva clipe în Mozambic sau Tanzania. Până văd numele gării, Lotru.
– Aha, păi asta-i în România! Că în Africa deşi oamenii sunt negri, apele se cheamă altfel.
Plec plin de optimism spre locul unde ştiu că aşteaptă autobuzul care duce lumea spre satele de pe valea Lotrului până la Voineasa dar ajuns de partea cealaltă a barajului hidrocentralei văd că „democraţia“ a ajuns şi pe meleaguri oltene. Ce era măgăria aceea de pe vremea comunismului când autobuzul staţiunii Voineasa aştepta la fiecare tren? Acum fiecare face ce-l taie capul. Stau de vorbă cu oamenii aflaţi în aceeaşi situaţie cu mine şi aflu că mai vine uneori un autobuz care face curse între gara Lotru şi Brezoi, iar de acolo, dacă am noroc, pot prinde altul care, venind de la Râmnicul Vâlcea, merge la Voineasa. Nu fără oarecari emoţii mă aflu instalat în cursa auto care aleargă sfârâind din cauciucuri pe lângă Lotru, în deal. La gura Latoriţei am surpriza să constat că şoferul suceşte volanul mult spre stânga angajând autobuzul pe valea Latoriţei, spre Ciungetu. Mă gândesc că ar fi teribil de frumos s-o fi făcut pentru a-i arăta unui moldovean (adică mie), venit în vizită în Oltenia, şi alte locuri; dar nu-i aşa. Vecinul de scaun îmi confirmă bănuiala; acesta-i traseul. După care, întorcându-se, autobuzul îşi va continua cursa spre Voineasa. Oare dacă mi-aş fi propus să merg direct la Ciunget pentru a ataca de aici culmea munţilor Latoriţei, fără a mai merge prin Voineasa, tot aşa s-ar fi întâmplat? Deviaţia de la traseu îmi oferă ocazia de a face o scurtă recunoaştere a zonei Ciungetul, pe care o voi străbate în drumul meu de la Voineasa spre culmea Părăginosu. Drumul dus-întors de la gura Latoriţei la Ciungetul ne ia aproximativo oră. După alte treizeci de minute iată-mă ajuns la Voineasa
Mă aşez pe o bancă de a cărei spătar reazem ceafa şi-mi îndrept privirile spre azurul săgetat de avioanele şi rândunelele de care-mi era atât de dor. Farmecul clipei este făcut ţăndări de decibelii formaţiei Azur care începe să se reverse din difuzoarele care înconjoară perimetrul berăriei amenajată pe platoul de lângă sălile de mese.
Mă smulg din visare şi mă îndrept spre recepţia hotelului Lotru să mă asigur de o cameră pentru la noapte.Şi iată-mă instalat, contra sumei de 150 de lei (n.a.- cam 50 de lei de azi) în camera 302, mare şi luminoasă, cu un balcon care se prelungeşte către camera din dreapta, având în faţa ochilor o splendidă privelişte spre valea Lotrului, în amonte. Intru în baie unde cu ajutorul apei şi a săpunului dau jos praful şi oboseala celor mai bine de 18 ore de călătorie, apoi pornesc nerăbdător să caut amintiri pe traseul marcat cu punct roşu. Traseul acesta, cea mai reuşită glumă făcută de diriguitorii turismului din staţiunea Voineasa, este marcat cu punct roşu şi face legătura dintre staţiune şi creasta principală a munţilor Lotrului trecând peste muntele Galu atingând, întâmplător sau nu, tot ce se cheamă crâşmă în staţiune. Prima parte a traseului o făceam adesea cu prietenii acum patru ani când am petrecut aici, împreună cu Cecilia şi Antonella, două săptămâni de neuitat.
Primul obiectiv este barul de pe holul de acces din hotelul Lotru spre sălile de mese; nu ştiu de ce îl ocolesc, poate nu s-a şters complet amintirea „alimentaţiei ştiinţifice“ care se făcea atunci. Al doilea obiectiv, berăria Lotru amplasată pe un platou de lângă clădirea în care sunt amenajate sălile de mese; îmi propun să-l vizitez mai spre seară. Al treilea obiectiv, barul Lotru amenajat la demisolul hotelului Lotru, aceleaşi difuzoare, aceiaşi decibeli dar coniacul nu mai este la preţul de atunci (acum depăşeşte 75 lei/100g) aşa că mă mulţumesc cu un vermut (românesc) pregătit cu tot dichisul şi un pahar de borsec. Ies la lumina soarelui şi mă îndrept spre al patrulea obiectiv, braseria Lotru (ce lipsă de imaginaţie, toate se cheamă Lotru!) amenajată în construcţia din coasta muntelui, destinată spaţiilor comerciale (care din faţă crează falsa impresia că ar avea trei niveluri) unde se poate mânca la un preţ acceptabil – îmi propun s-o vizitez la întoarcere. Al cincilea obiectiv este restaurantul Lotru amplasat pe două niveluri, deasupra braseriei, la care ajungi urcând scările de la capătul din dreapta al clădirii; fiecare nivel are câte o sală spaţioasă şi o terasă largă în faţă de unde se poate admira splendida privelişte a culmii cumpănă de ape dintre Lotru şi Rudăreasa , apoi Latoriţa, pe care o voi traversa mâine prin şaua Chica Lupului în drumul meu către munţii Latoriţei. Urc scările până la capăt şi ies în strada care duce spre grupul de hoteluri din coasta muntelui Galu. După vreo douăzeci de paşi mă abat la stânga către hotelul Brădişor unde se află al şaselea obiectiv , barul Brădişor; pe uşă scrie că joia = liber. În urechi îmi sună ecoul anilor trecuţi aducându-mi vocea suavă a feciorului unor prieteni gălăţeni, un puşti de vreo patru ani, educat de bunicii de prin părţile Brăilei: „măi Bogdane, ‘tu-ţi dumne…“ ; înjurătura este înăbuşită de pălmuţa-i pusă la gură în timp ce ochişorii caută speriaţi la figura încruntată a tatălui. Bogdan era feciorul, de aceeaşi vârstă cu el, al altor prieteni din Buzău care stăteau la hotelul Brădişor. Traseul trece pe lângă hotelul Vidruţa; în parcarea din faţă miezul roşu ca sângele a unui harbuz îmi abureşte ochii la gândul dezamăgirii celor care ar fi vrut să se înfrupte din dulceaţa lui (poate cele două fetiţe, de vârste diferite, care se zbenguie în faţa mea făcându-mă să simt o mare dragoste de viaţă dar, în acelaşi timp, şi durerea dorului.
Al şaptelea obiectiv, şi ultimul, este „Cabana Rustică“. O găsesc închisă fără ca vreun afiş să dezvăluie taina programului. Fac un popas mai îndelungat retrăind întâmplări petrecute cândva … .
Cobor apoi precipitat spre centrul staţiunii abătându-mă spre terasa restaurantului Lotru. Mă aşez la o masă de unde să am cea mai bună vedere spre Valea Lotrului şi, peste ea, spre făgaşul Pârâului Cărării pe marginea căruia urcă poteca ce ne ducea paşii spre şaua Chica Lupului. Gust pe rând, când dintr-o cafea grozavă, când dintr-un excelent vin roşu însoţit de un pahar de Biborţeni şi mă las vrăjit de spectacolul zborului iute dar elegant al rândunelelor, având ca decor şaua Chica Lupului învăluită într-un abur albăstrui, iar auzu-mi se delectează cu muzica, aproape discretă, a orchestrei din restaurant. Cercetez cu nesaţ coasta înclinată ce se repede din apa Lotrului dând contur muntelui Plăişor, brăzdat de văi adânci în care şi-au găsit adăpost pâlcuri de molid lăsând loc pentru fâneţe sau păşuni pe spinările însorite.O vâlcea largă ce se vede adâncindu-se sub moţul vârfului Balţuri mă face să retrăiesc întâmplarea petrecută cu ani în urmă.
După un prânz „copios“ servit la cantină, cu felul al doilea încropit din conserve de mazăre, mult bulion, sare şi condimente, conţinând doar partea spirituală a vreunui animal comestibil ne hotărâm noi, cele trei familii prietene, adică cei din Galaţi, cei din Buzău şi cei din Iaşi (este vorba de mine, Cecilia şi Antonella) să facem o excursie la Pietrele Albe urmând un traseu ce urcă pe muntele Plăişor, trece pe sub vârful Balţuri şi ajunge în drumul de culme spre Ştefanu. Încrezători în soarta noastră nu am luat apă de băut convinşi fiind că vom întâlni izvoare la tot pasul. Când ne îndepărtasem binişor de de apa Latoriţei, urcând pe munte, mazărea ingurgitată la masa de prânz terminase de consumat şi ultima picătură de apă din organismul nostru provocându-ne o sete ucigătoare. La câţiva paşi de potecă se vedea licărind un firicel de apă. Dar s-a dovedit a fi aşa de firav încât era imposibil să bei. În zadar am săpat noi cu unghiile mici fântâniţe pentru că solul fiind nisipos apa se infiltra în pământ. Am plecat mai departe cu ochii după vreun izvor. Jalea era mare, iar Cecilia era pe cale de a provoca o răscoală. Tot ea a fost cea care a observat vâlceaua pe fundul căreia se zărea un pâlc de copaci la umbra cărora câţiva cai îşi făceau siesta folosindu-se de cozi ca de nişte evantaie pentru a se apăra de gâzele sâcâitoare. Intuiţia ne spunea că acolo este apă. Adunându-ne ultimele fărâme din puterile secătuite de sete ne prăvălim în vale şi descoperim o fântână cu belşug de apă cristalină,înconjurată cu un gărduţ de protecţie pentru ca animalele să nu-şi bage boturile în ea; pentru ele era lăsat un loc pe unde se scurgea preaplinul fântânii. Nu aveam la noi nimic cu ce să putem lua apă, iar adâncimea la care se afla oglinda acesteia nu îngăduia s-o bei din pumni. Dar tot Cecilia a descoperit, într-un par din îngrăditură, o oală de tablă pe care mai rămăseseră câteva resturi de smalţ roşu, cu o capacitate de cam trei litri dar găurită de parcă vreun vânător şi-ar fi încercat alicele luând-o drept ţintă.
Doamne, să fi văzut ce „băută“ am făcut! Bea fiecare câte o oală de apă şi după ce o plasa următorului să-şi ogoiască setea începea să aştepte un nou rând. Am băut aşa câte două-trei oale. Bineînţeles că un eventual cititor al acestor rânduri, ţinând cont de capacitatea ce am spus că avea oala (trei litri) m-ar categorisi în rândul celor mai mari mincinoşi. Şi totuşi spun adevărul! Cea mai mare cantitate de apă se scurgea prin găurile din oală, iar pe gâtlej se ducea doar o mică parte, cam cât conţinutul unui pahar. Doamna de la Buzău, subingineră la o fabrică din oraş, care voia să ne convingă că a primit o educaţie aleasă, îşi scăpase bunele maniere în fântână şi bea din oala găurită, cu vagi urme de rugină, de credeai că bea dintr-o cupă de cristal. Satisfacţia pe care am simţit-o după ce ne-am potolit setea a fost incomensurabilă, iar întâmplarea de neuitat. Pentru mine a fost şi o învăţătură de minte. De atunci, când plec la munte, din buzunar nu-mi lipseşte o bucăţică de furtunaş; dacă aş fi avut-o la acel firicel de apă am fi putut-o folosi şi nu am fi răbdat de sete.
Curiozitatea nu-mi este încă satisfăcută aşa că plec să iscodesc în continuare prin sat. Constat apariţia a două noi crâşme; una în locul fostului aprozar, iar alta ceva mai sus, pe firma căreia figurează un desen desprins parcă dintr-un scenariu S.F. şi inscripţia „La Şarpe“. În picioare simt un cutremur de gradul şapte, semn că îmi este grozav de foame, în consecinţă mă întorc urgent la braseria Lotru unde, în lipsă de altceva, car cu lingura dintr-o farfurie cu ciorbă de burtă; dacă de ciorbă sunt sigur, asupra „burţii“ mă îndoiesc (ştiu că, de regulă, animalele nu au păr şi pe stomac). Apoi sunt sevit cu o friptură, într-adevăr bună. Cu foamea potolită fug repede în căutarea unui televizor pe care-l găsesc la … berăria Lotru. În timp ce sorbesc conţinutul foarte bun a două halbe recepţionez buletinul meteo. Doamna Ortansa Jude mă informează că mâine va fi timp frumos, doar la munte sunt posibile averse de ploaie şi descărcări electrice. Cine se teme de urşi? Naivul! Cel care gândeşte corect se teme de oameni şi de fulger. Dacă am da curs temerilor noastre nu cumva ar trebui să stăm încuiaţi în case? Ei bine, prefer să fiu acuzat de claustrofobie.
Seara începe a se lăsa albastră, rândunelele fulgeră negru ducând cina puilor, câte o adiere de vânt înfioară din când în când feţele de masă, iar sus de tot un punct argintiu scrie pe cer o linie lungă, albă, care, pe măsură ce trece timpul, se lăţeşte asemănându-se cu un drum prăfos de pe dealurile copilăriei mele. Îmi simt sufletul învăluit de linişte şi voie bună. O iau încet spre camera mea de la hotel.
Încă nu a înnoptat, iar mie, cu toată oboseala, nu-mi este somn.Ies în balcon de unde am o largă vedere spre NV pe valea Lotrului. Pe cerul acoperit parţial de nori, situaţi la mare altitudine, se zugrăvesc clar contururile crestelor, iar în depărtare se vede, incitant, un vârf înalt de pe culmea munţilor Lotrului. De pe uşa camerei vecine, cu care împart balconul, apare un puşti bruneţel, de vreo zece-doisprezece ani, şi se lipeşte de mine căutând vorbă. Îl remarcasem cât mă plimbasem prin staţiune, jucându-se cu un alt puşti cam de aceeaşi vârstă dar puţin mai scund decât el. Se dovedeşte a fi foarte comunicativ şi mă determină să-l privesc mai atent; este un puşti cu un corp bine proporţionat, solid (fără a fi gras), părul bogat, negru ca pana corbului, este pieptănat cu un breton ce se prelungeşte până la limita sprâncenelor care se arcuiesc prelung deasupra ochilor ce au irisul atât de negru încât nu se distinge pupila, nasul drept pe faţa uşor ovală cu obrajii bucălaţi şi pielea cu tenul închis, gura mare cu buzele uşor arcuite în jos, cărnoase, în armonie cu bărbia prelungă. Are, parcă, înfăţişarea unui boxer în miniatură. Curăţenia îmbrăcămintei şi vorba respectuoasă fac să-mi devină simpatic. Am un vag sentiment că este copil de ţigan. Îmi povesteşte că este din Râmnicul Sărat şi a venit în staţiune cu bunica lui şi o surioară mai mică. Mă întreabă dacă am aparat de fotografiat şi, la răspunsu-mi afirmativ, mă face să-i promit că mâine dimineaţă, înainte de a pleca, îi voi face o fotografie cu prietenul lui. Din camera alăturată se aude o voce de femeie care-l cheamă pe proaspătul meu prieten şi cum acesta nu se grăbeşte să dea curs chemării, aceasta iese în balcon. Are puţin peste cincizeci de ani, este micuţă şi slabă; înfăţişarea ei îmi întăreşte bănuiala pe care mi-o făcusem asupra naţionalităţii. Ne ducem fiecare în camera lui. Eu, cu simţul umorului intact, mă culc încrezător în ziua de mâine.

           3.Vineri
           Pe sufletu-mi plouă cu lacrimi.
O dimineaţă splendidă îmi bate cu deget de lumină în fereastră trezindu-mă. Sar din pat şi năvălesc în balcon. Primele raze de soare pun polei aurit pe dunga de la Chica Lupului. De la înălţimea etajului al treilea văd cum muritorii de rând se îndreaptă spre cantină pentru a-şi lua banalul ceai într-o banală încăpere de cantină. Simt cum mă învăluie compasiunea. Îmi propun să plec cât mai de dimineaţă la drum astfel ca micul dejun să-l iau la cei aproximativ 1000 m. altitudine din şaua Chica Lupului. În jurul meu fulgeră rândunelele, şi ele în căutarea micului dejun, iar din tăriile cerului răzbate mormăit discret de avion. Mă întorc în cameră, îmi fac toaleta de dimineaţă apoi adun bagajele pregătindu-mă de drum. Nu am uitat de promisiunea făcută aseară puştiului din camera vecină, aceea de a-i face o fotografie. Trag cu urechea într-acolo dar cum nu se aude nici o mişcare, iar ora fiind destul de timpurie, îmi închipui că dorm. Îmi iau rucsacul şi cobor la recepţie să predau cheia. Pe holul de aici, lipit de un stâlp placat cu marmură, îl găsesc, aşteptându-mă, pe puşti. Îmi spune că s-a sculat dis-de-dimineaţă fiindu-i teamă că-mi voi uita promisiunea. Mă roagă să-l aştept puţin după care se năpusteşte spre sala de mese de unde-l scoate pe prietenul său care încă mai muşcă dintr-un colţ de pâine cu dulceaţă. Îşi caută un loc pe scările din faţa hotelului, mă roagă să fotografiez în aşa fel încât să se vadă şi literele imense ale firmei „Hotel Lotru“ apoi îşi îmbrăţişează amicul, protector, cu braţul pe după umeri.

           După ce-mi dicteză adresa de la Râmnicul Vâlcea mă prinde de mână şi-mi spune că merge să mă conducă până mai încolo. Îi simt privirea cu care mă cercetează „la centimetru pătrat“ în timp ce-mi arată cu degetul locurile şi mă întreabă de numele lor. Mă roagă să-i spun pe unde voi urca pe munte; îi satisfac dorinţa indicând valea pârâului Cărării şi mai sus, până în şaua Chica Lupului. Mai departe nu se mai vede. Refuză să ne despărţim declarând că mă va conduce până în şa. Îl văd destul de dezgheţat şi cred că nu s-ar încurca la întoarcere dar gândindu-mă la îngrijorarea bunicii lui caut să-l conving să renunţe. Nu reuşesc acest lucru decât după ce-l ameninţ  că dacă nu se întoarce o să mă supăr pe el. Abia atunci acceptă să ne luăm rămas bun. Îmi ţine mâna îndelung şi mă priveşte cu ochi în care parcă zăresc lacrimi.

           – Ce bine semănaţi cu tatăl meu! Şi vocea îi tremură.

– Dar unde-i tatăl tău? îl întreb.

– Ştiţi … eu nu am tată!

            Înghit un nod cât pumnul … eu care începusem să mă simt stingherit de insistenţa cu care se ţinea de mine! … îi iau capul în palme, îl sărut şi fug. Nu vreau să vadă mai mult decât trebuie … nu vreau să-mi vadă lacrimile (pentru că, nu-i aşa ? bărbaţii adevăraţi nu plâng). Cobor scările, ajung la drumul care, venind pe valea Voineşiţei, se leagă la şoseaua de pe valea Lotrului. Trec peste acesta şi încep a urca spre Chica Lupului unde ajung într-o oră şi un sfert. Fac popas pe culme şi-mi amintesc de noua dotare a mea; un mic aparat de radio pentru a asculta muzică în timpul popasurilor dar mai ales pentru a fi la curent cu prognozele meteorologice. Aparatul este de fabricaţie sovietică, cumpărat de la o consignaţie, la un preţ acceptabil. Dar faptul că mă aflu sub reţeaua de înaltă tensiune împiedică recepţionarea normală a vreunui post. Deoarece m-am încălzit la urcuş dezbrac treningul şi rămân în pantaloni scurţi. Cât mai stau păstrez bluza pe mine pentru că fiind transpirat mă ia cu frig. Nefiindu-mi foame renunţ să iau aici micul dejun, cum îmi propusesem, şi pun binoclul la ochi căutând la peisajul care mă înconjoară.

           Spre sud, în plan secund, orientat aproximativ est-vest,se desfăşoară lanţul de vârfuri din zona înaltă a Munţilor Căpăţânii pe creştetul cărora se vede zăpadă; pe creasta Munţilor Latoriţei care se află în prim plan, cu vizibilitate perfectă, nu se vede aşa ceva. Mă aştept s-o găsesc în Parâng unde vârfurile se ridică la peste două mii de metri. Spre sud-vest se văd primele vârfuri din extremitatea estică a Parângului deasupra cărora, la mare înălţime, se văd smocuri albe de nori. Deocamdată timpul este frumos, cu vizibilitate bună în adâncime, de jur împrejur; doar dincolo de culmea Părăginosului, un vârf impozant din Căpăţânii, pe care-l bănuiesc a fi Tinovul Mare, poartă o căciulă de nori pe  care şi-o tot mută de pe o ureche pe cealaltă.

          Mai caut o vreme prin binoclu la drumul pe care-l am de parcurs până la următorul popas, castelul de echilibru al hidrocentralei de la Ciunget situat sub vârful Vânăta, primul din est de pe culmea munţilor Latoriţei, apoi, după ce arunc o ultimă privire de rămas bun spre staţiunea Voineasa ale cărei clădiri se văd ca nişte piese  dintr-un joc de cuburi, îmi iau rucsacul în spate şi încep a coborî coasta spre valea Rudăresei, afluent al Latoriţei, la Ciunget .  Mă orientez pe pajişte, mai întâi spre răsărit, apoi îmi iau drept reper pentru orientare linia de înaltă tensiune şi încep un coborâş aspru spre sud. Poteca este foarte clară fiind bătută de mulţi locuitori ai Ciungetului care lucrează în staţiunea Voineasa sau la exploatarea de mică de la Balindru; când intru între primele case aceasta se transformă într-un drum rupt de apele ploilor dar se îmbunătăţeşte pe măsură ce coboară. Dintr-o curte, un bătrân oltean ce-şi încălzeşte anii la soare mă priveşte uluit ca pe un venit din altă lume; îl salut şi-mi răspunde cu o tremurândă ridicare a mâinii. Mă opresc pentru scurt timp într-un loc cu maximă vizibilitate de unde am ca în palmă priveliştea hidrocentralei. Aici, apa adunată din râurile munţilor Lotrului, Latoriţei şi Căpăţânii în lacurile de la Balindru şi Jidoaia (din bazinul Lotrului), Petrimanu şi Galbenu (din bazinul Latoriţei), pompată apoi în lacul de la Vidra, sunt transformate în curent electric.

          Îmi continuu drumul şi în scurt timp ajung la şoseaua asfaltată care împarte satul în două. Fac un mic popas, fără a lăsa rucsacul din spate, apoi mă orientez spre apus şi prind un drum de tractor ce atacă piciorul muntelui Vânăta urcând spre castelul de echilibru care se vede sus, pe coasta muntelui, un mastodont de beton de sub care se scurge un râu de pulbere alb-cenuşie. Panta este foarte înclinată şi cu toate serpentinele pe care le face drumul, s-o mai îndulcească, muncesc din greu la urcuş efortul storcându-mi kilograme de transpiraţie. Luasem de acasă, fără un scop anume, o băsmăluţă de doc pe care o folosea Antonella la practică, la şcoală; acum îi găsesc o întrebuinţare: mi-o leg în jurul frunţii pentru a opri transpiraţia care scurgându-mi-se din păr intră în ochi provocându-mi usturimi serioase. Cu toate că în ghid se spune că traseul este marcat, până acum nu am găsit aşa ceva. Când ajung la un drum care se abate la dreapta ocolind, ca un brâu, vârful găsesc un  izvor şi, avertizat fiind că pe creastă sursele de apă sunt foarte rare, îmi fac provizie umplând canistra de plastic de şase litri pe care o am cu mine. Părăsesc drumul şi urc pieptiş pe dunga muntelui cele vre-o două-trei sute de metri care au mai rămas până la castelul de echilibru. Ajuns aici fac popas pentru masa de prânz (peste micul dejun am sărit). Dar mai întâi sunt curios să văd ce adăposteşte mastodontul de beton cu baza înstelată  deasupra căruia se vede, tot din beton, un cilindru imens.Aşadar urc pe scara de fier până la marginea superioară a stelei. Ajung pe o platformă circulară, deasupra unui imens bazin pe fundul căruia licăreşte un ochi de apă. Aşteptându-mă să găsesc cine ştie ce instalaţii care să sugereze spaţiul extraterestru, rămân dezamăgit; mai interesantă este priveliştea ce se deschide de aici spre Muntii Lotrului, către nord, cu vârful şi culmea Sterpului în dreapta şi o succesiune de vârfuri către stânga, spre Obârşia Lotrului;  spre sud se adânceşte valea Latoriţei umbrită de culmea Munţilor Căpăţânii. Aici, sus, se simte vântul care bate, ce-i drept nu prea tare; mai grav este faptul că deasupra Munţilor Lotrului se văd nori de ploaie care se deplasează în direcţia pe care trebuie s-o urmez eu. Cobor pe pământ şi-mi potolesc foamea care începuse să mă necăjească. Cât mănânc chinuiesc aparatul de radio, ale cărui performanţe încep să mă dezamăgească, încercând să găsesc un post la care să pot asculta informaţii despre vreme. Cu chiu cu vai reuşesc să prind România Cultural; acesta, preluând ştirile de la România Actualităţi, mă „fericeşte“ cu nişte veşti conform cărora în zona în care mă aflu eu, cu totul întâmplător, sunt posibile averse de ploaie.

          Când ceasul arată ora 15.00 îmi reiau călătoria. Ajung la o curbă a drumului pe care urcasem de la Ciunget dar o evit şi încep a urca intrând în pădure pe o potecă mai îngustă ce ţine dunga muntelui. De undeva din faţă, din dosul vârfului Vânăta spre care urc, o succesiune de tunete mă anunţă că ploaia,  „cu totul întâmplător“, se îndreaptă spre mine. Dau nas în nas cu ea după doar trei sferturi de oră de la plecarea din locul de popas, când începusem să urc spre cei 1467 m. ai vârfului Vânăta şi mă ţine în loc, ascuns sub folia de polietilenă, cam o oră.

          După ce mă lasă în pace pun folia  la îndemână pentru că nori, ce-i drept izolaţi dar mustind de ploaie, s-au adunat deasupra muntelui ca lupii în haită şi nu ştiu ce au de gând; plec la drum şi dau o poiană, într-o înşeuare, potopită de ştevie, de unde cu mare dificultate prind o potecă ce părăseşte dunga luând-o pe curba de nivel. Nu mă alarmez socotind că ocoleşte vârful care tocmai se ridică în faţa mea dar după un timp o văd că se repede, în serpentine strânse, spre vale. Dându-mi seama că am fost păcălit nu mă întorc din drum, pentru a nu pierde timp, ci, orientându-mă perpendicular pe linia crestei, ajutându-mă şi de busola pe care o fixez spre sud, încep urcuş abrupt prin pădure luptându-mă din greu cu panta şi tufişurile care mi se pun din când în când în cale şi după o jumătate de oră de muncă îndârjită reuşesc să ajung pe linia crestei unde dau de poteca bună pe care nu reuşisem s-o găsesc în poiana cu ştevie. Acest fapt îmi ridică moralul astfel că merg voios; mai că-mi vine să cânt. La un moment dat pădurea se mai răreşte oferindu-mi privelişti spectaculoase spre Târnovul Mare din Munţii Căpăţânii dincolo de care se vede o culme înaltă, înzăpezită în locurile pe unde, probabil, soarele ajunge mai rar. Soarele a scăpătat spre asfinţit şi cum am ajuns într-o poiană largă, căptuşită cu iarbă înaltă crescută pe un strat de muşchi pe care-l simt moale sub talpa bocancului, hotărăsc popas de noapte. Până la lăsarea serii sunt mai bine de două ceasuri aşa că nu-i nici o grabă. Îmi instalez pe îndelete tabăra; montez cortul, întind o sfoară pe care îmi înşir la uscat hainele transpirate cu care fusesem îmbrăcat peste zi, adun lemne pentru foc şi-l pregătesc, numai cât să-l aprind. Tabăra fiind amenajată, îmi iau binoclul, harta şi busola şi urc în cinci minute pe micul dâmb pe care se continuă poteca. Ajuns sus îmi dau seama că sunt în apropierea vârfului Părăginosu. Priveliştea este fenomenală, cum nu am visat să văd vreodată; mă aflu deasupra pădurii, deasupra munţilor pe care-i privesc ca din avion; senzaţia că mă aflu mult mai sus decât sunt în realitate e copleşitoare; mă închipui un vultur atârnat de bolţile cerului şi privesc în jur: mai întâi culmea pe care mă aflu, a Munţilor Latoriţei, orientată est-vest, care se vede de la gurguiul în dosul căruia se află castelul de echilibru până hăt, departe, spre Obârşia Lotrului; de o parte şi alta, la picioarele mele, valea Rudăresei(la nord) şi valea Latoriţei (la sud), apoi culmile paralele cu cea pe care mă aflu: la nord Ştevia. Munţii Lotrului şi Cindrelul, iar la sud culmea Căpăţânii, prelungindu-se spre vest, cu impozantul masiv al Parângului. Caut spre locuri cunoscute; vârful Ştefleşti unde mi-am dat examenul în drumeţia montană şi impresionantul abrupt Pietrele Albe de pe malul stâng al Rudăresei. Apoi privesc spre locurile ce le voi călca mâine, direcţie în care văd, înşiruite disciplinat, vârfurile Repezi, Borăscu, Fratoşteanu Mare şi Fratoşteanu Mic. Asist la un apus în care soarele, scufundându-se într-o mare de flăcări, colorează în roşu împrejurimile. Mă întorc la locul de popas, aprind focul şi-mi prepar o cină copioasă compusă din ceai şi salam de vară … vara asta fiind cam ploioasă salamul este ud – noroc de aerul răcoros care domneşte aici sus altfel, după soarele care frigea când am trecut prin Ciunget, s-ar fi alterat. În timp ce mănânc ascult la radio ştirile şi sper să capăt informaţii despre vreme. Din nefericire emisiunea se termină fără buletinul meteorologic.

 

          4 Sâmbătă.

            Şi au mâncat toţi şi s-au săturat. (Marcu, VI 42)

          În culcuşul meu este atât de cald, iar eu mă simt atât de bine încât nu mă îndur să ies afară. Petrecusem o noapte excelentă, dormisem somn adânc, întrerupt doar o singură dată la ora 1.15 când, până a mă uita la ceas, eram gata să mă scol crezând că-i ziuă dar nu era decât lumina generosului astru al nopţii, luna. Privesc ceasul şi văd că este ora şase. Fac un efort de voinţă şi mă smulg din sacul de dormit. Prima impresie, când ies afară, este că în cursul nopţii a plouat dar repede mă dumiresc că nu-i decât roua foarte groasă, vestitoare a unei zile frumoase. Aerul rece mă face deosebit de agil. Îmi fac toaleta de dimineaţă apoi aprind focul şi pun de ceai. Prevăd că plecarea-mi va fi întârziată din cauza  cortului pe care roua  l-a udat abundent; nu pot să-l împachetez până nu se usucă. Aşa că mănânc fără grabă, adun bagajele care se pot strânge, desfac cortul şi-l întind pe un pui de molid, la soare, iar eu privesc încântat la piscurile care mă înconjoară. Urmăresc spre vest culmea Munţilor Căpăţânii şi bănuiesc, undeva, Curmătura Olteţului la care voi junge, probabil, mâine şi de unde voi aborda culmea Parângului. Totul e atât de minunat încât nu mă îndur să plec de aici; simt cât mi-e de dragă viaţa şi, din când în când, mă învăluie câte o undă de dor de acasă. Soarele s-a ridicat destul de mult deasupra orizontului amintindu-mi că, chiar dacă ziua e la începutul ei, trebuie să pornesc în cea de a treia etapă a călătoriei mele.  Fac pachet cortul care mai are totuşi porţiuni umede şi-l ataşez la rucsac, iar când ceasul arată ora zece plec la drum.                                                                                                                                                              Lupt din greu, cu sufletul la gură, urcând prin pădure, apoi prin desiş de jnepeni şi iată-mă, după o oră de la plecare, plângând de extaz, în faţa splendorii ce se vede de pe vârful Părăginosu (1976 m.). Nu-mi pot stăpâni emoţia văzând cum Dumnezeu a rânduit frumuseţea în aşa fel încât să munceşti din greu  pentru a merita s-o vezi. Mă aflu copleşit de emoţie într-un divin aranjament floral în care roşul bujorului de munte se împleteşte cu albastrul inimitabil al genţianei şi galbenul rupt din soare al piciorului cocoşului înconjurate de un impresionant alai de alte flori al căror nume nu-l cunosc, totul în culori strălucitoare. Deasupra tuturor acestora, pe albastul cerului, un avion argintiu cu coada roşie pluteşte răspândind un zvon blând de motoare, parcă pentru a nu deranja prea tare vietăţile Pământului. De jur împrejur priveliştea este splendidă, imposibil de descris prin simple cuvinte. Caut cu privirea spre vest, către culmila Parângului pe care se zăresc pete de zăpadă. Lacrimi de neputinţă îmi vin în ochi; de neputinţă că nu pot rămâne veşnic aici, convins fiind că am ajuns în Rai. Timpul este frumos; foarte sus cerul este acoperit din loc în loc de nori subţiri, albi. Un vântişor rece adie dinspre zăpezile Parângului îndemnându-mă la drum.  Încep coborâş prelung spre şaua dintre Părăginosu şi Repezi; merg pe dunga muntelui având spre sud o coastă foarte înclinată, puternic împădurită, ce coboară spre Latoriţa, iar spre nord un platou larg şi prelung acoperit cu păşune, continuat cu versantul din stânga, brăzdat de izvoare, al văii Rudăreasa. În faţă, uşor spre stânga, se vede lacul de la Petrimanu şi drumul ce urcă spre Curmătura Olteţului. În tăietura adâncă a curmăturii, pe coasta din stânga, se vede o staţie meteorologică, iar puţin mai jos o clădire şi o antenă uriaşă. Mă gândesc ce performanţă grozavă ar fi să ajung în seara asta acolo; totuşi nu voi forţa pentru că mai am încă drum lung de făcut şi trebuie să-mi păstrez picioarele în bună stare de „funcţionare“. Ajung în şa unde un pâlc compact de genţiană mă ţine o vreme în loc, într-o mută contemplare, după care încep urcuşul spre vârful Repezi a cărui cotă maximă (2013 m.) o ating într-o oră şi treizeci şi cinci de minute de mers de la Părăginosu. Cum starea de sănătate îmi este perfectă nu simt nevoia de popas pentru odihnă aşa că, după ce mă opresc doar cât să fac un tur de orizont cu binoclul, îmi continuu drumul.                                                                                                                                                                    Cobor, scurt şi aspru, spre şaua repezi de unde se vede urcând prelung panta spre vârful Fratoşteanu Mic; tot acolo pasc patru măgari, trei negri şi unul alb. Ajung în fundul şeii, în preajma măgarilor, când se apropie ora 13.00, momentul buletinului de ştiri şi a celui meteorologic de la radio. Deschid aparatul şi din difuzor se … revarsă „Dunărea albastră“; văd cum măgarii, în mod deosebit cel alb, îşi orientează pâlniile imense ale urechilor spre mine, ba chiar abandonează iarba, urmându-mă. Prevăzător, necunoscându-le gândurile şi obiceiurile, mă opresc pentru a evita cine ştie ce surpriză;  constat stupefiat că, făcând roată în jurul meu, ascultă cu mare atenţie muzica (nu m-ar surprinde  chiar de s-ar apuca de valsat), iar când programul muzical se încheie grupul de … melomani mă părăseşte căutându-şi de păscut. După ce aud o prognoză meteo încurajatoare încep să urc panta dulce care mă duce la cei 1979 m. ai Fratoşteanului Mic. Nu urmez drumul de căruţă la care am ajuns, ce ocoleşte altitudinea maximă, ci urc direct pe vârf de unde mi se deschide privelişte spre şaua Fratoşteanu unde se vede cum drumul de la care m-am abătut se răsfiră, ca un evantai, în patru direcţii tăind coastele muntelui, ducând fiecare la câte o stână; odată cu mine ajung în şa turmele de oi; le ocolesc cât pot dar tot nu scap de câinii care, simţindu-mă, mă înconjoară. Le acord circumstanţe atenuante ştiind că nu fac altceva decât îşi împlinesc misiunea: paza turmei. Pentru a utiliza cu folos timpul cât voi fi ţinut în loc mă aşez pentru odihnă. Ciobanul se apropie şi-i alungă din jurul meu, totuşi mai rămâne unul să mă păzească; are părul, de la greabăn spre spate, negru ; tot negre îi sunt urechile şi capul până sub ochi, iar pieptul, botul şi picioarele sunt albe. Stă lungit în iarbă şi mă priveşte cruciş, cu duşmănie parcă. Vreau să-i fac o fotografie dar constat că mi s-a terminat filmul din aparat. Îl schimb, iar cerberul vrea să vadă ce gust are cutia în care a fost ambalat dar nu-i place şi-şi reia poziţia de supraveghere. Îl prind în obiectiv şi auzind declicul declanşatorului sare ca ars, se retrage câţiva paşi şi prinde a lătra certându-mi îndrăzneala. Îmi pierd răbdarea de a aştepta plecarea lui aşa că mă ridic uşurel şi-mi văd de drum. Privind în urmă îl văd ducându-se la locul pe care tocmai îl părăsisem; cercetează amănunţit cu nasul apoi, convingându-se că sunt totuşi un om de treabă mă lasă în pace ducându-se spre turma de oi.

            Încep urcuş dur pe Fratoşteanu Mare al cărui punct de maximă altitudine (2053 m.) îl ating în preajma orei 15.00; ferindu-mă în dosul unei movile de piatră de adierea rece care vine dinspre zăpezile Parângului fac popas de prânz. Deschid radioul, prind postul de la Craiova, ascult previziunea meteorologică pentru zona în care mă aflu şi care anunţă timp frumos cu cer variabil. Mă găsesc într-un punct de maximă vizibilitate şi confrunt harta cu ce văd pe viu; urmăresc continuarea traseului; trebuie să cobor la drumul ce ocoleşte piscul pe care mă aflu, iar de acolo, ocolind obârşia Turcinului Mic, să mă orientez spre sud, pe sub culmile Mogoşu şi Boarnescu, să cobor urmând valea apei spre lacul Petrimanu; acolo voi traversa barajul şi urmând o porţiune din drumul de pe valea Latoriţei mă voi abate spre Curmătura Olteţului care se vede clar, ca în palmă; de acolo mă aşteaptă urcuş prelung şi abrupt. În extremitatea estică a Parângului se văd, limpezi, primul vârf, culmea şi al doilea vârf dar cel de al treilea, Muşetoaia probabil, este acoperit de o căciulă de ceaţă.

            Cu forţele refăcute de odihnă şi prânzul copios, mă înham la bagajul greu şi încep o coborâre în forţă tăind direct prin păşune spre VSV pentru a lua contact cu drumul care se vede orientându-se spre valea Tucinului Mic. În treacăt, schimb câteva vorbe cu un  cioban care a urcat până la mine, ocolesc două turme de oi  (lucru ce-mi răpeşte o bună bucată de timp), evit o stână care mi se pune în cale (acolo zăresc sumedenie de câini) şi cobor abrupt spre poteca ce se vede jos, pe care o urmez uşurat, scăpat de grija spăimoaselor patrupede care bântuie împrejurimile. Ajung la firul de apă al Tucinului Mic, îl traversez, mă angajez pe drumul care urmează curba de nivel coborând insesizabil şi merg aşa, scăpat de griji, până când, angajat în depăşirea unui mic prag ce mi se pusese oblic în cale, dau nas în nas cu câinii şi turma de oi. Rămânem, eu şi cei doi câini care mă văzuseră, nemişcaţi, ca priviţi de Medusa; până să ne revenim din surpriză apare un cioban ce mă ia sub protecţia lui conducându-mă până la marginea poienii în care pătrunsesem, iar aici îmi arată poteca pe care trebuie s-o urmez pentru a ajunge la Petrimanu. În apropiere se află amenajat locul unde se mulg oile; un ţarc în care sunt închise, apoi îndrumate spre trei ieşiri, strungile, prevăzute cu portiţe; lângă fiecare portiţă este amenajată câte o băncuţă (poate fi şi un butuc cilindric tăiat dintr-un trunchi de copac) pe care stă mulgătorul; acesta ţine portiţa blocată cu exteriorul pulpei eliberând-o doar când vrea să primească oaia la muls; aceasta, îndemnată de biciul unui cioban (de regulă un copil) aflat în ţarc se împinge în portiţă şi o deschide nimerind cu ugerul în palmele mulgătorului. Mai zăbovesc câteva minute stând de vorbă cu ciobanii care se pregătesc de mulsoare. Spre surprinderea mea, printre ei se află şi două femei; acestea îşi înfăşoară cu îndemânare în jurul mijlocului şi a pulpelor câte o pătură, în aşa fel încât ai jura că sunt îmbrăcate cu pantaloni. Aflu că în Oltenia ciobanii urcă pe munte cu tot cu femei, doar acestea având dreptul să mulgă oile şi să pregătească  brânza. Sunt cu toţii foarte prietenoşi şi insistă să rămân peste noapte la stână. Mai jos, într-o uşoară adâncitură din poiană, se vede construcţia stânei, o adevărată casă de om gospodar. Inima îmi dă ghes să dau curs invitaţiei dar faptul că vreau să înnoptez cât mai aproape de Curmătura Olteţului (în cazul când nu voi putea ajunge până acolo) mă determină să-mi iau rămas bun de la ei şi să-mi continuu drumul.

           Poteca, transformată în drum forestier, după ce merge o bucată coborând lin, se repede brusc la vale fărâmându-mi gleznele  şi împingându-mi unghiile degetelor de la picioare în bombeul bocancului. Pătrund în împărăţia tăietorilor de lemne;  cunosc asta după trunchiurile de copac prăbuşite care mi se pun în cale îngreuindu-mi înaintarea. Ajung,cu picioarele tremurând de efort, la şoseaua de contur a lacului şi mă opresc pentru odihnă lângă nişte vagoane ale lucrătorilor de la pădure. Cercetând locul văd că se poate ajunge la baraj; peste el se poate trece pe malul celălalt unde se vede un grup de construcţii. În ghidul turistic scrie că blocul în care au fost cazaţi muncitorii de la barajul Petrimanu va fi transformat în cabană şi dat circuitului turistic.

            Mă orientez conform celor observate şi într-un sfert de oră ajung în preajma construcţiilor înconjurate cu gard;  întreb nişte cetăţeni care trebăluiesc pe lângă două autoturisme dacă până la căderea întunericului (este ora 19.00) pot ajunge la Curmătura Olteţului. Mi se răspunde că, distanţa fiind destul de mare, este puţin probabil să realizez acest lucru dar mă sfătuiesc să încerc la cabană (care este în curs de amenajare) poate există vreo cameră în care să pot fi găzduit. Caut peste gard şi văd o curte largă, înierbată. La vreo zece metri de gard se ridică o clădire cu etaj, construită din cărămidă; ceva mai în spate şi spre stânga se vede silueta de neconfundat a unui canton silvic; în curte, mai aproape de gard, este parcat un vagon remorcă în faţa căruia se vede o femeie tânără ce spală ceva într-un lighean de plastic.                                                                                                                                                                         Intru în curte şi mă adresez tinerei de lângă vagon întrebând-o dacă ar fi posibil să găsesc vre-o cameră la cabană. Îmi răspunde că nu ştie, pentru că nu ea răspunde de cabană. Aud un geam deschizându-se la etajul cabanei şi privind într-acolo văd figura iritată a unei femei ceva mai în vârstă.

           – Dumneavoastră sunteţi cabaniera? o întreb.

– Da, îmi răspunde scurt, ce doriţi?

–  Vă rog, nu aveţi o cameră liberă să mă găzduiţi pentru o noapte?!

            – Camere am destule dar nu am cearşafuri şi pături. Astept un grup de copii şi le-am trimis la Râmnicul Vâlcea să le spele.

           – Nu am nevoie de cearşafuri sau pături, am sac de dormit pe care-l pot folosi.

Văzând că nu o scoate la capăt cu mine, mă refuză brutal.

– Nu te primesc, domnule, vezi-ţi de drum!

Nu mă las intimidat şi mai fac o încercare.

– Atunci vă rog din suflet  să-mi îngăduiţi să instalez cortul în curte!

           – Nu e voie domnule, nu înţelegi!? Loc de instalat cortul e la coada lacului, la vre-o oră de mers de aici. Şi trânteşte enervată geamul dispărând în interiorul clădirii.

            Prin gând îmi trec toate expresiile care se adresează unei femei în astfel de caz; mă îndrept spre poartă cu gând să mă opresc în primul loc potrivit pentru a-mi instala cortul. Cât dusesem tratative cu cabaniera, în uşa vagonului apăruse un bărbat asistând la toată discuţia; schimbă câteva vorba cu tânăra care spăla rufe şi când trec pe lângă ei mi se adresează:

            – Domnule, vino să înnoptezi la noi în vagon; doi din tovarăşii noştri s-au dus la Voineasa unde mâine, de sărbătoarea Sânzienelor, este hram, aşa că paturile lor sunt libere. Nu stau prea mult pe gânduri şi accept spunând în glumă:

           – Primesc cu mare bucurie, sper că vom reuşi să ne împăcăm, eu moldovean cu dumneavoastră, olteni!

           – Dar nu suntem nici noi olteni, răspunde femeia, suntem din Maramureş.

             – Extraordinar! Exclam bucuros, maramureşenii sunt slăbiciunea mea; dar de unde sunteţi dinMaramureş?

            – De la Borşa, răspunde bărbatul. De uluire, de-aş fi avut plombe le-aş fi căutat prin iarbă.

           – Să nu spuneţi că vă cheamă Danci ! plusez eu gândindu-mă la cele patru nume de familie care domină ţinutul Borşei. De data asta este rândul bărbatului să rămână ca la dentist.

          – Tocmai aşa mă cheamă dar de unde ştiţi!?

          Ţâp rucsacul jos din spate şi mai stăm de vorbă.  Aflu că sunt veniţi la butin (aşa spun ei la o exploatare forestieră) pentru perioada de vară; sunt soţ şi soţie; pe el îl cheamă Gheorghe, iar pe soţie Mărioara; au şi un cocon cu ei, îl cheamă (cum altcumva?) George, iar acum e plecat la cantonul silvic să se joace cu o fetiţă. Împreună cu ei mai sunt doi tineri, tot din Borşa; acum sunt plecaţi la pescuit de păstrăv. Îmi desfac bagajele şi constat că folia de polietilenă şi cortul sunt încă umede, aşa că mă duc şi le întind pe o sârmă pentru rufe, la uscat. Observ la geamul de la etaj capul femeii care nu face casă bună cu ospitalitatea. Când mă apropii mi se adresează:

           – Sunteţi cumva moldovean?

-Da.

            – Vai, de ce nu mi-aţi spus!? Să ştiţi că şi eu sunt moldoveancă, sunt de la Dorohoi. Luaţi-vă bagajul şi veniţi sus! Simt că a venit nesperata ocazie de a-i plăti lipsa de delicateţe dovedită cu vreun sfert de oră în urmă.

          – Nu pot, i-aş jigni pe oamenii Maramureşului renunţând la ospitalitatea pe care, spre deosebire de alţii mi-au oferit-o. După care îi întorc spatele şi mă duc la noii mei prieteni. Îi găsesc discutând plini de revoltă despre atitudinea moldovencei. Puseseră masa şi nici nu au vrut să audă de refuzul meu, obligându-mă să mănânc cu ei. În timpul cinei au apărut şi ceilalţi doi maramureşeni, tineri sub treizeci de ani, de la pescuit. Aveau o recoltă … „impresionantă“; trei peşti din care unul cât palma, iar ceilalţi doi ceva mai mici. Îi prăjesc cu mare atenţie apoi îi împart frăţeste cu noi; trei peşti la cinci oameni maturi şi un copil! Mănânc cu atenţie să nu scap nici o firimitură din deliciosul peşte; mâncam pentru prima   dată în viaţă păstrăv. Înainte de culcare fac contabilizarea orelor de mers efectiv pe peste zi: picioarele-mi depănaseră, pas după pas, timp de şapte ore şi treizeci şi cinci de minute.

            5. Duminică.

             Mozaicul de la Plaiul Piscului.

            Am dormit un somn fără vise, un somn neîntrerupt. Mă trezesc brusc, perfect lucid. Cercetez, mai întâi cu auzul,  ce se întâmplă în vagon; nu se aude decât respiraţia somnului adânc al celor din jur; deschid ochii şi văd că afară-i lumină, însă nu-mi dau seama dacă este înnorat sau încă nu a răsărit soarele. Mă ridic încetişor din pat, mă bag în bocanci şi ies uşurel afară. Aerul este rece, de un albastru dens, lichefiat parcă, colorând împrejurimile; cerul este fără pată de nor, siniliu, iar deasupra Munţilor Latoriţei  un uriaş semicerc auriu prevesteşte apropiatul răsărit al soarelui. Fac câteva mişcări de gimnastică să alung răcoarea care m-a cuprins apoi mă întorc în vagon, îmi iau săpunul şi prosopul, merg la cişmeaua din apropiere şi-mi limpezesc ochii cu sfânta apă a muntelui pregătindu-i de a vedea alte şi alte minunăţii ale Marii Creaţii.

           Fiind zi de sărbătoare gazdele mele, deşi s-au trezit, nu se îndură să părăsească culcuşul cald. Doar Mărioara se scoală şi începe să trebăluiască pe lângă soba cu plită. În vederea plecării, încep să-mi fac bagajele pe îndelete, fără grabă. Dinspre cantonul silvic se apropie o tânără însoţită de o puştoaică de vre-o trei-patru ani; îmi sunt prezentate ca fiind fiica pădurarului şi odrasla ei, Diana, „iubita“ lui George. Sunt rugat să le fac fotografii şi nu-i pot refuza.

           Când ceasul arată ora ora 9,30 îmi iau rămas bun de la noii mei prieteni ( le promit să-i vizitez când voi merge pe la Borşa şi plec la drum. O iau în amonte pe valea Latoriţei urmând şoseaua de contur a lacului Petrimanu şi, după un sfert de oră, ajung la gura pârâului Curmătura. Nu este marcaj dar harta din ghidul turistic al munţilor Parângului sunt cât se poate de clare. Pe valea Curmăturii urcă, spre Curmătura Olteţului, un drum forestier dar şi o potecă de picior care taie serpentinele drumului. Urc fără probleme, declivitatea nefiind prea pronunţată. Când ajung la marginea superioară a pădurii poteca iese în şoseaua care, după o curbă prelungă, ajunge în punctul de maximă altitudine a Pasului Olteţului (1615 m.). Aici adie un vânt destul de rece. Fac un scurt popas cât să-mi trag sufletul şi să privesc în jur.

          Mă aflu la limita dintre Munţii Căpăţânii (spre est) şi Munţii Parâng (la vest). Pe coasta vârfului Boul, din Căpăţânii, se vede o impozantă centrală electrică eoliană. Dintr-un articol citit în România Pitorească ştiu că a fost construită să alimenteze cu energie electică motoarele pompelor care împing apa din acumulările de pe Latoriţa şi Lotru în lacul de la Vidraru  dar a fost distrusă de vânturile puternice care bat aici. De alt fel fusesem avertizat de ciobanii cu care discutasem ieri că în Parâng vântul bate foarte tare ( în glumă, spuneau că bate de două ori pe an; şase luni de la răsărit şi şase luni de la apus). Spre vest urcă abrupt dunga crestei principale a Parângului, opintind spre vârful Curmătura. Încep să transpir urcând pe poteca marcată satisfăcător cu bandă roşie pe care nu o prea bag în seamă;  este suficient să urmez muchia muntelui şi sunt sigur că nu mă voi rătăci. Pe măsură ce câştig în altitudine splendoarea locurilor mă face să uit de oboseală. În faţă vederea este împiedicată de pintenul pe care urc dar în stânga şi-n dreapta se adâncesc circuri glaciare spectaculoase de pe fundul cărora se lasă spre vale firul argintiu al câte unui izvor. Când ajung la punctul de maximă altitudine al vârfului curmătura(1825 m.) „cântăresc“ planul înclinat, prelung, ce coboară din vârful Pristosul şi, cum ora prânzului tot a rămas undeva în urmă, hotărăsc să fac popas de masă pe vârf, iar până acolo să merg fără a mai face pauză.

          De la începutul excursiei hotărâsem ca în fiecare zi să merg efectiv câte opt ore fără a lua în consideraţie timpul de staţionare. Acum renunţ la această cronometrare; pe de o parte pentru m-am plictisit să tot stau cu ochii pe ceas, iar pe de altă parte pentru că frumuseţile de care dau la tot pasul mă ţin atât de des în loc încât  ar trebui să merg până la miezul nopţii să adun cele opt ore de mers efectiv. Mă hotărăsc ca, indiferent de distanţa parcursă, în fiecare zi să mă opresc la ora 19.00 pentru a-mi instala tabăra de noapte.

         Cu sufletul la gură ajung la cei 2075 m. ai Pristosului şi mă prăbuşesc fulgerat pe stratul moale de iarbă; mă strecor din strânsoarea curelelor rucsacului dar rămân lungit cu faţa spre albastrul cerului estompat uşor de un strat diafan de nori, asemenea unui voal de mireasă, ce pluteşte la foarte mare înălţime. Timpul este frumos şi aerul este mai cald decât în Curmătura Olteţului. Când „agregatele“ care asigură existenţa organismului meu ajung să funcţioneze în parametrii normali scot din „cămara“ rucsacului cele necesare pentru servirea prânzului, caut cu ochii cea mai incitantă privelişte şi încep să-mi refac rezerva energetică. Îmi conectez „sistemele de alarmă“ (adică dacă simt o durere ascuţită în degete înseamnă că le-am confundat cu bucatele, iar dacă simt acelaşi fel de durere la dinţi înseamnă că am confundat bucatele cu vreo piatră) şi mă aşez să-mi fac datoria faţă de partea materială a fiinţei mele. Am sub ochi cea mai fantastică privelişte de când am plecat de la Voineasa. Mă aflu la doi metri sub muchia crestei principale, pe versantul sudic; am la picioare, ca un uriaş mozaic, creaţia divină de la Obârşia Olteţului.  Circul glaciar, o groapă imensă mărginită de Plaiul Piscului(la vest), un picior de munte ce coboară din vârful Negovanu la est) şi culmea Parângului (spre nord) se desfăşoară ca o panoramă în care Marele Creator împodobeşte într-o beţie de culori zămislirea Olteţului; verdele palid al pădurii de molid se luptă, în marginea superioară, cu cel mai închis al încâlciturii de jnepeni care, aici, aflându-se în mediul lui, iese învingător dar, la rândul său, aproape de linia crestei se termină brusc într-o linie ca tăiată cu foarfeca şi cedează locul unui imens covor de rododendron ce, roşind în bătaia soarelui, parcă pune foc muntelui. De jos, ieşind dintre jnepeni, o potecă se avântă pieziş căutând şaua dintre Pristosul şi Micaia. Spre vest urcă prelung coasta vârfului Micaia pe al cărui versant nordic, prăvălit în impresionanta căldare de la obârşia Pristosului, se văd pete de zăpadă. Exaltarea care mă cuprinde la vederea acestor splendori anulează sensibilitatea papileleor gustative astfel că mănânc fără să ştiu ce; mănânc doar că m-am născut cu acest reflex.

              Dar cum soarele nu stă pe loc trebuie să mă pun şi eu în mişcare. Merg pe spinarea largă a muntelui acoperit cu covor moale de iarbă; cobor în şaua de sub Pristosul apoi încep urcuş lung către Micaia fără a avea probleme deosebite de orientare pentru că am tot traseul sub ochi. Cerul s-a eliberat de cei câţiva nori şi soarele arde frigându-mi pulpele. Când ajung la cei 2170 m. ai vârfului fac un mic popas lângă un colţ de piatră înfipt în creştetul muntelui pentru a-l marca; nu simt efectele efortului făcut la urcare aşa că îmi delectez privirile cu splendida privelişte a culmii Parângului având vârful Muşetoaia în prim-plan şi vârful Galbenul, impozant, în planul al doilea; deasupra mea, în tăriile cerului, două avioane se zbenguie scriind dâre albe pe albastrul celest. Toate acestea îmi induc o inexplicabilă stare de fericire încât nu mai sunt sensibil la greutatea bagajului. Cobor sprinten în şaua Micaia. Pus pe fapte mari dau cu tifla potecii marcate care, cuminte, ocoleşte vârful Muşetoaia şi mă avânt, ca într-o joacă, pe potecuţa care mă duce direct la cei 2058 m. ai lui. Mândru de bravura-mi, nu mai zăbovesc şi cobor în şaua nu prea adâncă a Muşetoaiei, iar de aici aburc din greu pe coasta Galbenului. În timp ce eu urc spre cer  soarele face cale inversă  coborând spre dunga muntelui, reducând din căldura razelor sale, iar o adiere rece de vânt mă face să îmbrac hanoracul. Trag tare şi la ora 19.05 ajung la momâia de pietre de pe Galbenul (2137 m.). Momâile marchează potecile pastorale şi sunt specifice Olteniei; o momâie este o grămadă, aproximativ cilindrică, de pietre, cam de înălţimea unui om, adesea mai înaltă, amplasată la cota maximă a unui vârf şi vizibilă de la mare distanţă. Şi de aici se deschide o privelişte magnifică; spre vest se înşiruie o serie de vârfuri impozante; spre sud se întinde o culme golaşă, iar în punctul cel mai înalt al ei se vede un releu, probabil de televiziune, pe lângă care şerpuieşte o şosea ce o cred a fi şoseaua Sebeş Novaci; la picioarele mele, spre sud sud-vest, se adânceşte, impresionantă, căldarea glaciară de la obârşia  Tidvelor pe fundul căreia mai dăinuie încă o pată zdravănă de zăpadă.

            Seara e undeva pe aproape şi trebuie să-mi caut loc de înnoptat; vântul suflă din ce în ce mai tare aşa că umblu cu ochii după unul mai ferit. Faptul cel mai dureros este acela că lemne de foc se zăresc tocmai hăt departe în vale şi cred că voi fi lipsit de un ceai fierbinte în seara aceasta. Zăresc în sudul şeii Tidvele o adâncitură în scoarţa muntelui, nu departe de obârşia unei văi care e posibil să adăpostească vreun  izvor, loc pe care-l bănuiesc a fi capabil să mă ferească de rafalele vântului. Cobor într-acolo şi iată-mă în preajma orei 21.00 instalat în vederea înnoptării. Locul nu este complet adăpostit de vântul care bate din ce în ce mai furios; uneori un şuvoi de aer se abate cu violenţă asupra pânzei cortului care se zbate pocnind ca un bici. Mă reped o fugă până în vâlcelul care se află cam la zece minute de mers şi unde bănuiesc că se află apă; constat că intuiţia mea este confirmată, astfel că îmi fac provizii. Găsesc şi puţină vegetaţie lemnoasă dar cum cantitatea de lemn bun de foc este minusculă renunţ să o adun. Când mă reîntorc la cort, în locul unde fusese soarele, cerul se vede ca un uriaş incendiu cu flăcări purpurii, umbrele munţilor se prelungesc căutându-şi, parcă, loc de odihnă, iar de prin cotloanele din căldarea Tidvele noaptea îşi întinde spre mine tentaculele-i întunecate. Mă retrag în adăpostul fagil al cortului unde simt un surprinzător sentiment de siguranţă. Cinez şi ascult la radio un buletin meteorologic; în zona în care mă aflu se vor produce averse de ploaie, cu totul izolat, în schimb vântul va creşte în intensitate atingând viteze de 40-50 km./oră. La lumina lanternei analizez harta şi compar drumul pe care l-am făcut astăzi cu cât a mai rămas până la sfârşitul excursiei; dacă şi în continuare diferenţele de nivel sunt tot aşa de mari ca până acum cred că voi renunţa la ascensiunea în Retezat lăsând-o pentru concediul de anul viitor. Aceasta nu din cauză că mi se vor epuiza resursele fizice, ci pentru că timpul de parcurs creasta principală a Parângului va fi mai lung decât mi-am propus şi nu ştiu dacă dorul de casă mă va lăsa să continuu … dar voi vedea ! …

              6. Luni

             Mi-e dor să pot zbura.

             Pentru câte păcate voi fi făcut în viaţa mea am plătit în noaptea care a trecut. Stihiile s-au zbenguit toată noaptea alungându-se într-o besmetică goană printre vârfuri şi prin văgăuni, împiedicându-se în hârjoana lor  de cortu-mi pus în cale-le. Hohote drăceşti îmi alungau somnul, iar când neodihna mă dobora în braţele ielelor acestea luau la frământat cortul, aşa cum o moldoveancă gospodină muştruluieşte aluatul cozonacului de Paşti, trăgându-mi ghionţi şi şuturi în coaste. Doar sosirea zorilor  a mai potolit frământarea duhurilor diavoleşti, alungându-le, poate, acolo unde le este locul, în Tartar.

             Când mă trezesc este ora opt şi o lumină blândă mângâie pânza fâlfâindă a cortului. Mă descotorosesc din sacul de dormit şi năvălesc pe brânci afară, curios să văd cum se prezintă vremea. Plafonul de nori este sus, iar atmosfera este aproximativ limpede. Spre sud, prin imensa despicătură tăiată de izvorul Tidvelor în coasta muntelui, se vede până departe spre câmpie, iar cu ajutorul binoclului disting o localitate foarte îndepărtată, poate Novaci. Vântul bate în continuare, nu ca în cursul nopţii dar este destul de tare şi din această cauză e cam frig. Nu am foc la care să-mi prepar un mic dejun cald aşa că renunţ la el. Îmi propun ca pentru viitor să-mi procur vre-o „sculă“ (spirtieră sau altceva) la care să-mi pot pregăti, în lipsa lemnelor, măcar un ceai fierbinte. Frigul începe să mă pătrundă aşa că trebuie să mă mişc pentru a mă încălzi; şi pentru a nu mă mişca în van încep să-mi strâng bagajele. Mă lupt din greu cu vântul care-mi smulge din mână tot ce nu apuc cu nădejde. După ce fac un pachet caut vreun bolovan zdravăn cu care să-l asigur împotriva vântului; şi cum bolovanii se adună la număr le fixez un loc anume ca nu cumva la punerea pachetelor în rucsac să mă apuc să răscolesc tot muntele. Dar cel mai mare necaz îl am la strângerea cortului; suprafeţele întinse ale pânzelor sunt umflate de vântul care parcă stă la pândă, ascuns pe după stânci şi, când găseşte momentul prielnic, se repede pentru a mă transforma în corabie. Aşa păţesc când, după ce eliberez tenda din fixarea ancorelor, o rafală impertinentă de vânt mă împinge irezistibil spre râpa de unde luasem apă aseară. După ce reuşesc cu greu să frânez goana-mi fără voie întind pânza pe iarbă, mă trântesc cu burta pe ea şi cu destulă greutate reuşesc s-o pliez dar când s-o fixez sub greutatea unui bolovan îmi este smulsă din mână; altă alergătură şi altă muncă pentru a o strânge.

          În sfârşit, cu câteva minute înainte de ora zece, ora la care mi-am propus să plec la drum, rucsacul este gata. Din cauza frigului nu voi putea merge îmbrăcat în pantaloni scurţi, cel puţin în prima parte a zilei. Mai chinuiesc butoanele aparatului de radio şi prind postul regional Craiova care, printre alte ştiri, mă informează că pe acolo, cam la 120 km. în linie dreaptă, temperatura aerului este foarte ridicată. Pe aici nu.

              Plec propunându-mi să mă opresc pentru înnoptat la ora 19.00. Urc până în şa după care mă orientez spre vest ţinând dunga muntelui. Răcoarea mă face deosebit de sprinten aşa că urc, fără a simţi efectul efortului, până în vârful Cioara (2123 m.) apoi cobor în şaua cu acelaşi nume şi încep alt urcuş, mai aspru de data asta, spre vârful Păpuşa  a cărui altitudine maximă, 2136 m., o ating în jurul orei 11,30. Mă opresc cu răsuflarea tăiată de efort şi mă închin la măreţia creaţiei Dumnezeieşti a crestei Parângului. Noaptea bântuită de duhurile adâncurilor rămâne aruncată în colbul uitării. Privesc şi simt cum mă înfioară credinţa în ceva, deocamdată mai presus de puterea mea de înţelegere; simt dorinţa de a îngenunchea şi, drept rugă, să dau slobozenie spre cer cântecului ce ia naştere în sufletul meu. Vântul parcă s-a mai potolit dar aerul este încă rece. Din cutia neagră de plastic, poreclită radioreceptor, o voce dulce, feminină, anunţă oftat că la Craiova termometrul arată 27˚C urmând să atingă valoarea maximă de 32˚C.

         – Prostii, îmi spun eu şi, cu binoclul, mă lansez în zbor pe deasupra culmilor. Cerul este senin, iar vizibilitatea este splendidă, cu mare claritate în profunzime. Mă aflu pe marginea unei coaste, aproape verticale, care se prăvăleşte spre sud-vest în căldarea de la izvoarele Gilortului pe marginea căreia se vede şerpuind, mult sub nivelul la care mă aflu eu, panglica şoselei mai puţin renumită, pe nedrept, ca Transfăgărăşanul dar care trece Carpaţii prin cel mai înalt pas, Pasul Urdele, situat la 2145 m. altitudine (faţă de cei 2060 m. atinşi de Transfăgărăşan  în tunelul de la Bâlea) făcând legătura dintre Oltenia (Novaci) şi Transilvania (Sebeş). Jos, în depărtare, se vede stâlpul impozant al unui releu de televiziune pe sub care se strecoară şoseaua ce icneşte urcând în zeci de serpentine spre un grup de clădiri situate în plan apropiat faţă de mine, din care iese în evidenţă una foarte frumoasă pe care o bănuiesc a fi cabana Rânca. Spre vest se continuă culmea principală  a Parângului, uşor şerpuită, flancată de circuri glaciare şi hornuri, deosebit de spectaculoase. Succesiunea de vârfuri este separată de şei  nu prea adânci, aşa că diferenţele de nivel nu mi se par a fi de speriat. Mai zăbovesc cât să urmăresc unul din mulţimea de avioane a căror dâre de gaze scriu linii albe pe albastrul cerului. Mă uit cu jind la el şi încerc să-mi imaginez cum va fi arătând Pământul văzut de acolo, de sus. Caut deasemenea, cu ochii minţii, iscodind interiorul păsării de metal, imaginându-mi ce se întâmplă cu ocupanţii luxului comod de la miile de metri de deasupra mea.

            Plec hotărând ca următorul popas să-l fac pe vârful Mohorul, unde să şi mănânc de prânz. Cobor uşor spre nord la poteca ce o părăsisem pentru a urca pe vârful Păpuşa; o urmez coborând lin spre nord-vest, paralel cu şoseaua la început, apoi abătându-mă spre stânga până ce o ating în Şaua Dengherul. Încă de departe văzusem urcând, dinspre Oltenia, un călăreţ şi mi-am potrivit pasul astfel încât să ajungem în şa în acelaşi timp. Este un cioban care merge la o stână de pe munte. Schimbăm câteva cuvinte şi, ca de obicei în astfel de situaţii, cer relaţii despre locurile unde mă aflu; din răspunsurile lui mi se confirmă faptul că le-am identificat corect. Ne despărţim; el îşi continuă drumul pe şosea, iar eu urmez poteca ce taie curbele urcând spre Pasul Urdele; de aici încep a coborî – pentru a scurta calea tai serpentinele întărite cu parapeţi de piatră – şi fac popas la prima porţiune orizontală la care ajung, despărţit de câteva zeci de metri de şoseaua care începe a urca abrupt pe coasta muntelui Cărbunele. Şi pentru a dovedi temeinicia proverbului conform căruia  „de departe şi baba pare fată mare“ deasupra mea se ridică, strivindu-mă cu masivitatea lui, colosul vârfului Mohorul cu coastele scrijelate de făgaşe adânci încărcate cu zăpadă; ca să-i văd cât de cât vârful trebuie să-mi ţin cu mâna fesul ca să nu-mi cadă de pe cap. Pentru că aseară am mâncat foarte puţin, sărind şi peste micul dejun din cuza lipsei lemnelor cu care să-mi pregătesc măcar un ceai fierbinte, iar de mâncare rece nu aveam chef, hotărăsc să mănânc aici de prânz, mai ales că, după cum se vede, mă aşteaptă drum greu pentru a urca pe Mohorul. Întind deci masă mare şi cât mănânc îmi fixez din ochi repere pentru a urma cea mai potrivită cale. Vremea este frumoasă în continuare, vântul doar adie, dar este încă foarte rece astfel că rămân îmbrăcat în pantaloni lungi şi hanorac.

            La ora 14.00 pornesc la drum. Urc scurt şi abrupt până sub vârful Iezerul, iar de aici mă angajez pe marginea unui uriaş arc de cerc care marchează muchia căldării mari a Mohorului. Priveliştea este fantastică spre sud unde se prăvălesc izvoarele înspumate ale Mohorului tăind nenumărate şanţuri pe fundul cărora nu ajunge întotdeauna soarele astfel că, după cum se pare, zăpada persistă până târziu în vară. Cobor puţin până în Şaua Iezerului apoi încep urcuş istovitor, printre bolovani, pe poteca ce, la un moment dat, se desparte: partea principală, marcată, ocoleşte vârful pe curba de nivel urmărind versantul nordic dinspre groapa de la obârşia Iezerului, iar alta, nemarcată, urcă direct spre cota maximă a vârfului (2337 m.). Pe măsură ce urc vântul se întăreşte dar mersul mă încălzeşte încât doar fruntea-mi transpirată îi simte suflarea rece. Ajung sus şi nu sunt sigur dacă nu cumva efortul depus m-a proiectat mult mai departe decât mi-am propus, undeva pe drumul care duce către „Cel ce judecă viii şi morţii“. Îmi dau seama într-un târziu, după ce bătăile inimii se mai liniştesc, că sunt totuşi pe Pământ şi că truda urcuşului a meritat să fie făcută. Priveliştea care se etalează în jur mă răsplăteşte cu prisosinţă. Se vede roată până hăt-departe spre munţii Lotrului, ai Latoriţei, Căpăţânii, Parângului (pe care pot urmări drumul făcut până acum precum şi pe cel pe care îl mai am de făcut). În faţă, spre vest, se înalţă, parcă mai impozant decât Mohorul, vârful Pleşcoaia, iar în spatele lui se ridică, copleşitor, încărcat cu zăpadă, vârful Setea Mare. Spre nord se desfăşoară, largă, căldarea Iezerului, iar spre sud se adânceşte, până în fundul pământului parcă, zănoaga Mohorului. Caut din nou către bondarii argintii ce aleargă harnici pe oceanul răsturnat al cerului şi-i invidiez pe „zeii“ care-şi impun voinţa asupra acelor minunăţii zburătoare care sunt avioanele. Mă întreb de ce soarta nu a vrut să fiu şi eu pilot! Sau măcar o pasăre, vulturul care stă atârnat de torţile cerului deasupra capului meu, de exemplu, să pot scrie pe cer imn de slavă Creatorului acestui minunat Pământ.

           Şi iar pornesc la drum; cobor orientându-mă spre sud-vest, ţinând marginea căldării Mohorului până ce ajung la poteca marcată din curmătura adâncă de sub vârf. De aici opintesc amarnic urmând un urcuş complicat după ce întorc spatele izvoarelor de la obârşia Iezerului; mă avânt pe panta  aspră, pe potecă nemarcată, călcând din greu pe coasta năpădită de colţi de stâncă şi râuri de grohotiş. Chinul se termină când mă prăbuşesc fulgerat la adăpostul uriaşei momâi de piatră din vârful Pleşcoaia (2250 m.)

           Este ora 18.00 şi trebuie să mă orientez către un loc de înnoptat. Mă tentează grozav o şa care se vede dincolo de Setea Mare dar nu cred să-mi ajungă timpul până acolo. În şaua Pleşcoaia, unde totuşi voi înnopta, nu se vede nici zare de „materie primă“ pentru un foc aşa că, din nou, voi mânca rece. Mă autoconsolez închipuindu-mă afundat în vreun restaurant din Petroşani, când voi ajunge acolo. Cobor, în scurt timp, în şaua nu prea adâncă a Pleşcoaiei şi-mi montez, nu fără oarece dificultate, cortul printre bolovanii de aici. Pe măsură ce ziua se apropie de sfârşit vântul se întăreşte năvălind dinspre nord asupra şeii. „Ciugulesc“ în fugă ceva şi mă ghemuiesc în sacul de dormit strângând la piept dorul de acasă.

 

              7. Marţi.

              Să-ţi fie dat să mori precum Icar!…

              Mă trezesc şi cu ochiul stâng văd că ceasul este cu puţin trecut de opt. Nu-mi mai este somn dar aerul rece care adie pe la nasu-mi face să mă strâng covrig în căldura culcuşului. Vântul scutură cu putere pânza cortului, iar lumina tulbure care mă învăluie nu prevesteşte nimic încurajator. Îmi amintesc că sunt în creierul munţilor, de unul singur, la o distanţă apreciabilă de cea mai apropiată localitate şi că … mi-e dor de Antonella şi de Cecilia; prin urmare se impune să plec din nou la drum. Părăsesc căldura culcuşului şi printre fermoarele deschise mă „preling“ afară din cort. Mă frec la ochi crezând că am probleme cu vederea dar nu este aşa; nu văd nimic din cauza valurilor de ceaţă care, alungate de un vânt bezmetic, acoperă împrejurimile. Mă aflu pus în imposibilitatea să plec de aici înainte de risipirea completă a ceţii. Două sunt motivele care mă ţin pe loc; faptul că începând din Şaua Dengherul starea şi densitatea marcajelor sunt deplorabile precum şi frustrării determinată de lipsa de vizibilitate care m-ar fi împiedicat să văd spectacolul priveliştii din jur. Mă reîntorc în cort cu nădejdea că Dumnezeu va avea grija robului său şi încep a cugeta la ce am de făcut. Dorul de casă îmi dă târcoale ca o haită de lupi flămânzi. Începe să fie sigur abandonul Retezatului pe care-l voi lăsa pentru anul viitor. Îmi dau seama că nu este posibil să fac mai mult de unul sau două masive muntoase, iar de unul singur nu este chiar atât de simplu. După ora zece ceaţa prinde a se subţia urcând spre înălţimi, lăsând cale liberă vederii. Vârfurile mai înalte sunt totuşi acoperite cu căciuli groase de nori. Încep să mă pregătesc de drum şi la ora 11.30 o iau la picior hotărât să ocolesc vârfurile cu ceaţă. Un buletin meteorologic mă avertizează că în zona în care mă aflu vor cădea averse de ploaie cu descărcări electrice şi intensificări ale vântului.

            Încep urcuş lung dar nu accentuat spre vârful Setea Mare. Vântul bate din ce în ce mai tare, iar când ajung sus (2365 m.) trebuie să mă sprijin serios pe picioare, altfel m-ar pune jos. Trebuie să cobor urgent de pe creastă. Pe hartă sunt figurate poteci de retragere spre căldările glaciare dar sunt nemarcate şi în condiţiile precare de vizibilitate mai cuminte este să urmez traseul de creastă marcat. Trasee marcate ar fi spre nord; din şaua Piatra Tăiată spre lacul Zănoaga Mare sau din Şaua Gruiul spre căldarea Roşiile. Îmi pun busola la îndemână şi cu ochii cât cepele urmăresc, în momentele de vizibilitate, succesiunea vârfurilor pentru a nu pierde identitatea locurilor în care mă aflu. Lupt serios cu rafalele vântului care, de două-trei ori, are tendinţa de a lua pe sus cele 90 kg. ale mele la care se adaugă cele vreo treizeci ale rucsacului. Vremea s-a zbârlit rău de tot şi fulgi de zăpadă încep a se învârti în jur. Trec vârful Setea Mică, cobor în şaua Piatra Tăiată, ocolesc pe la sud, puţin pe sub vârful cu acelaşi nume; am mare grijă să identific pe hartă denumirea formelor de relief pentru că valurile succesive de ceaţă mă împiedică să văd priveliştea ce mă înconjoară; trec pe la nord de vârful Coasta lui Rus, cobor în Şaua Ghereşul, iar de aici urc pe un vârf ce-l presupun a fi Ieşul (2375 m.), urcuş prelung şi greu, printre lespezi de piatră. Lupt cu mine însumi pentru a nu mă lăsa cuprins de panică. Cobor în Şaua Ieşului, trec, sau mai bine zis bănuiesc că trec, umblând prin ceaţă ca o fantomă, pe sub nevăzutul vârf Pâcleşa şi prinzând un gol în vălul de ceaţă urc direct pe Vârful Gruiul (2345 m.) unde găsesc o bornă de beton cu trei semne de marcaj: punct roşu, cruce roşie şi bandă roşie (pe care-l urmasem eu). Caut cu înfrigurare pe hartă şi văd că, într-adevăr, din Şaua Gruiul se desprinde un traseu spre nord, ce coboară în groapa Roşiile. În ceaţa care mă învăluise din nou, încep să cobor căutând potecă şi marcaj ce se orientează spre nord; dar timpul trece şi eu înaintez fără să găsesc ramificaţia. Ceaţa se îndeseşte din ce în ce mai mult, vântul bate cu putere încât dacă nu aş fi atent m-ar putea arunca în vreunul din nevăzutele hăuri care mă înconjoară; din când în când fulguieşte, iar mâinile neprotejate de mănuşi încep să-mi îngheţe. Pierd la un moment dat noţiunea locurilor în care mă aflu dar merg nepierzând din ochi poteca îngustă dar totuşi clară pe care o urmez. La un moment dat simt că mi-am schimbat direcţia de mers spre nord; verific cu busola şi mă conving de aceasta dar cum poteca este foarte bine conturată, deşi fără marcaj, o urmez; după ce merge un timp pe creastă începe să coboare în serpentine. Lucrul acesta se dovedeşte a fi cât se poate de avantajos mie pentru că, pe măsură ce pierd din altitudine vântul se mai domoleşte şi, nu peste mult timp, ies sub plafonul de nori. Despovărat de grijă mă opresc şi încep să studiez locul unde mă aflu; bănuiesc a recunoaşte o potecă ce o văzusem de pe Coasta lui Rus când ceaţa încă nu pusese stăpânire pe împrejurimi; confrunt cu harta tot ce am văzut şi stabilesc că mă aflu în căldarea Roşiile unde este figurată o stână, iar puţin mai jos un canton silvic deci locuri destule de înnoptat fără  să mai pun cortul.

           Poteca se strecoară pe fundul căldării pe lângă două locuri bune de campat. Îmi propun să merg cât mai mult, astfel ca să înnoptez cât mai aproape de şoseaua care merge la Petroşani venind de la Obârşia Lotrului. Începe să mă amuze un fenomen; de când stau şi admir priveliştea de la picioarele mele plafonul de nori a coborât doar cu puţin, atât cât să-mi atingă moţul fesului şi, din când în când, câte un braţ de ceaţă se desprinde din marea masă îmbrăţişându-mă cald (ceaţa nu mai este rece ca pe creastă) intenţionând, parcă, să mă răpească. Odihnit şi cu moralul refăcut reiau drumul. Din cauza lipsei de vizibilitate precum şi a tensiunii psihice în care mă aflasem nu sesizasem asprimea deosebită a pantei ce o coborâsem; doar la puţin timp după plecarea de la recentul popas, când panta se mai domoleşte şi gleznele mi se mai relaxează realizez efortul deosebit pe care l-am depus. Pe măsură ce mă apropii de fundul căldării vizibilitatea creşte astfel că am sub ochi, în dreapta, aproape la nivelul meu, un lac aproape  rotund  pe care-l identific a fi lacul Mândra din care curge un pârâu ce, după mai multe răsfirări şi reuniri iscă un altul al cărui formă îi dă numele: Lacul Lung. Ajung în preajma acestuia, pe fundul aproape plat al căldării Roşiile. Stratul gros de iarbă şi muşchi, moale ca o saltea, mă invită parcă la un somn bun. Timp am suficient la dispoziţie şi fac cu ochii roată căutând un loc potrivit pentru un popas mai îndelungat. Dar ce văd mă lasă stană de piatră. În jurul meu, risipite pe zeci de metri, se află resturile unui avion.

        Simt cum mă cuprinde o emoţie puternică. Mă debarasez de greutatea rucsacului, îmi atârn de gât aparatul de fotografiat şi binoclul apoi alerg precipitat cercetând resturile, încercând să-mi dau seama ce şi când s-a întâmplat nenorocirea. În partea stângă a căldării glaciare se ridică, orientată NV-SE muchia Pontului Roşu, o culme stâncoasă, prelungă, presărată cu colţi imenşi de stâncă. Probabil, din cine ştie ce motive, avionul s-a izbit de stânci făcându-se ţăndări. Cred că este vorba de un bimotor dar nu-mi dau seama dacă a fost de pasageri sau nu; nu găsesc nimic printre bucăţile mari, strivite de stânci, care să semene a fotolii. Urc până la bucata situată la nivelul cel mai înalt unde se vede ceva care seamănă cu o aripă. De aici am o imagine de ansamblu asupra locului catastrofei; pe o rază de vreo sută de metri sunt împrăştiate bucăţi din ceea ce a fost odată un avion … o maşină de zburat. O maşină cu care omul s-a pus în rândul păsărilor pentru ca apoi să le depăşească. O maşină care mai întâi a fost un vis, apoi visul s-a transpus în aripile lui Icar, mai târziu în avionul lui Vuia şi mai apoi în vehicolul spaţial care a dus primii oameni pe lună. Deasupra mea şi a norilor, nevăzută, trece o asemenea maşină ce-şi trădează prezenţa prin mormăitul vag auzit al motoarelor. Mă „teleportez“ în trupul maşinii şi văd cu ochii închipuirii oameni elegant îmbrăcaţi aşezaţi în fotolii, bărbaţi, femei, copii … discută relaxaţi în limbi necunoscute mie … câteva femei îmbrăcate în rochii ce se mulează provocator pe trupuri superbe trec printre şirurile de fotolii servind pasagerii cu cafele şi lichioruri … în vârful maşinăriei, înconjuraţi de beculeţe, ecrane (rotunde, pătrate şi dreptunghiulare), ceasuri (cu unul sau mai multe ace) stau zeii care supun voinţei lor maşina – sunt îmbrăcaţi în costume albe cu trese aurii pe manşete …

             … şi tot aşa, fac un salt în timp, în cabina unde se află alţi zei care, asemenea, supun voinţei lor maşina … execută un dans elegant descriind curbe nevăzute în albastrul celui de al cincilea element al Universului şi în beţia dansului o apucă, inconştienţi, pe drumul fără întoarcere. Revin lângă fagurele alcătuit din foiţe subţiri de metal alb, fărâmă din ce a fost odată parte a unei maşini de zburat, din care se ridică un vuiet, ca gemătul de groază al mai multor voci; tresar şi o privesc speriat dar mă liniştesc repede; este doar o adiere de vânt care a suflat, ca într-un nai, trecând pe deasupra fărâmei rupte din avion. Cobor spre locul unde am lăsat rucsacul; mă opresc lângă fiecare fragment pe lângă care trec pentru a-l studia şi fotografia. În apropierea rucsacului, la câţiva paşi unul de altul, se află două motoare. Am, pentru prima dată în viaţă, ocazia de a studia pe viu cum este alcătuit un motor de avion, de tipul „în stea“. Ceva mai încolo, pe un alt fragment de avion, se vede o inscripţie făcută cu vopsea: „septembrie 1984“. Cu sufletul răvăşit, cu convingerea că primul avion cu care voi călători se va prăbuşi, îmi iau rucsacul în spate şi plec mai departe. Urmez firul râului; în continuare solul este acoperit cu o saltea elastică de muşchi şi iarbă; calc apoi cu grijă pe un teren care chifteşte de apă, intru între jnepeni şi, într-o poiană, dau de o stână părăsită (după toate probabilităţile este stâna Roşiile pomenită în ghid) apoi încep să cobor accentuat printre stânci uriaşe, unele din ele prăvălite în cale-mi, strecurându-mă prin desişul de jnepeni, având grijă să urmăresc firul râului Roşiile; drumul prinde a fi tăiat în curmeziş de fâşii din zăpada care mai dăinuie la umbra jnepenilor; una din ele, supărată probabil de prezenţa mea, mă ia de picioare şi dă zdravăn cu mine de pământ. Îmi potolesc bătăile de spaimă ale inimii iscate la vederea toboganului prelung de zăpadă care se adânceşte printre jnepeni şi-mi continuu, cu mai mare atenţie, drumul. Caut mereu cu binoclul în faţa mea şi zăresc la un moment dat, printre bolovani, acoperişul unei construcţii. Sufletul mi se încălzeşte crezând că ajung la cantonul forestier figurat pe hartă. De două zile nu am mai auzit glas de om şi mi-e dor să schimb câteva vorbe cu careva. Încă un mic efort şi pătrund într-o poiană iscată sub o coastă părăginită de munte, acoperită de buruieni ce mi se înalţă până la brâu. Privesc uluit la construcţia al cărei acoperiş îl zărisem şi nu mă dumiresc ce-i; văd o căsuţă de bârne, cocoţată pe un ditamai pietroi cam de înălţimea unei case cu etaj. Refugiu de vânătoare, presupun în gând. Ştiu că de regulă acestea sunt încuiate dar hotărăsc totuşi s-o cercetez. Urc treptele unei scări de lemn, înaltă de să crezi că te urci la ceruri, şi ajung la o mică terasă; văd că uşa nu-i protejată de nici o încuietoare şi, politicos, bat de câteva ori. Văzând că nu răspunde nimeni o împing şi constat că se deschide cu uşurinţă. Pătrund într-un fel de anticameră; pe jos văd multă mizerie, la un perete se află o grămadă de lemne, iar vreascurile sunt împrăştiate peste tot. Pe peretele opus intrării văd o uşă întredeschisă care-mi sugerează existenţe unei a doua încăperi. Îmi mai anunţ o dată prezenţa cu un: „hei, este cineva pe aici?“ şi cum nu primesc nici un răspuns intru. După ce păşesc pragul mă opresc şi cercetez. În stânga, după uşa care este amplasată în jumătatea din dreapta a peretelui, văd o sobă de fier, cu plită, în stare foarte bună, iar pe perete, deasupra ei, atârnate de cuie bătute în bârnele din care este alcătuită construcţia, văd vase de gătit: cratiţă, tigaie, ceaun, o oală smălţuită, alta de aluminiu, o alta mai mică (tot din aluminiu), un ceainic, un gratar, o tablă rotundă cu mâner (asemănătoare celor de copt ardei). Mai bine de jumătate din suprafaţa camerei  este ocupată de două priciuri suprapuse pe care ar putea dormi lejer zece persoane (câte cinci pe fiecare); văd chiar o plapumă. Între capătul lor din dreapta şi perete se află o masă pe care zac în dezordine mai multe sticle şi punguliţe, mai este o bancă lungă cât masa. În colţul format de peretele din dreapta şi cel pe care se află uşa sunt alte două bănci lungi, de lemn. Atât pe peretele din dreapta, cât şi pe cel din stânga lumina pătrunde din belşug prin două ferestre mari, duble, cu ochiuri de sticlă. Un geam asemănător văzusem şi în antecameră. După ce termin  de cercetat intru şi mă apropii de masa pe care zărisem un caiet; este un caiet de tip studenţesc pe care scrie:„Caiet de impresii. Refugiul Agăţat“.

            Las să-l studiez pe îndelete mai târziu şi plec să-mi aduc bagajele. Aflându-mă într-un asemenea adăpost simt cum mă cuprinde buna dispoziţie. Uit spaima şi oboseala, iar pentru a mă simţi ca acasă, după ce prind la radio un post care emite muzică, îmi suflec mânecile şi mă apuc de treabă. Mai întâi aprind focul, umplu ceainicul cu apă şi-l pun pe plită apoi fac ordine şi curăţenie în încăperea unde praful şi păianjenii duc casă bună împreună. Cercetez pungile atârnate de cuiele bătute în pereţi şi găsesc plante pentru ceaiuri, sare, zahăr, pliculeţe cu ceai  chinezesc. Pentru că aceste articole se găsesc din belşug în rucsacul meu nu apelez la ele. În scurt timp soba în care focul arde pocnind straşnic începe a revărsa căldură astfel că mă dezbrac la maieu. Când ceaiul este gata termin şi eu treaba. Mă aşez la masă şi în timp ce cinez studiez caietul ce-l găsisem. Aflu de aici că refugiul este construit de un grup de studenţi; mai aflu şi un nume: Radu Cojocaru din Deva. Tot de aici aflu că au existat plăpumi şi saci de dormit, topor şi joagăr dar că au fost furate. Autorii caietului roagă pe eventualii vizitatori să aibă grijă de acest adăpost, să păstreze curăţenia, la plecare să completeze lemnele consumate din rezervă şi să închidă bine uşile; deasemenea îi îndeamnă să-şi scrie impresiile în acest caiet. Dau cu plăcere curs invitaţiei şi mă pun pe scris povestind cine sunt, pe unde am mai fost; îmi scriu adresa şi ofer găzduire vreunui membru al grupului, eventual vizitator al Iaşiului.

         Mă opresc din scris când ochii prind a mi se închide de oboseală. Privesc la ceas şi descopăr uluit că este aproape miezul nopţii; când a trecut timpul? … când am aprins una din lumânările pe care le găsisem pe masă? Când am compensat lichidele din organism pierdute din cauza efortului consumând cei mai bine de doi litri de ceai? Abia mai am putere, aflat pe jumătate în lumea viselor, să intru în sacul de dormit.

            8. Miercuri.

           Poiana Soarelui.

           Este ora şase când deschid ochii. Mă simt atât de bine în această vremelnică reşedinţă încât mai trândăvesc încă o jumătate de oră în pat. Când mă scol iau canistra şi plec după apă. Mă despărţisem aseară de râul Roşiile puţin mai sus de poiana în care se află Refugiul Agăţat; nu este nevoie să bat calea până acolo pentru că din dosul a trei molizi, înfrăţiţi într-o rădăcină pe spinarea unei cute de teren, bolborositul apei mă anunţă că un izvor este mult mai aproape.   Întors în refugiu pun de ceai pentru micul dejun, iar cât apa fierbe mă bărbieresc. Mănânc cu harta întinsă în faţă şi-mi fac planul pentru ziua ce a început. Buletinele meteorologice prognozează timp nefavorabil la munte, în zona înaltă averse de ploaie, descărcări electrice şi intensificări ale vântului. Abandonasem linia crestei când aş fi putut ajunge într-o oră pe Parângul Mare, cel mai înalt vârf din masiv şi nu mă pot împăca cu gândul acesta. Mă hotărăsc să cobor în Petroşani, să aştept o zi sau două, poate se va îndrepta vremea, şi de aici să fac o ieşire scurtă, fără bagaje, pentru a urca pe Parângul Mare, dinspre Petroşani, pe la cabana Rusu. Studiind harta văd că există o potecă ce coboară pe valea Roşiile, vreun kilometru, transformându-se în drum forestier la un canton silvic; de aici drumul merge făcând joncţiunea cu şoseaua care vine de pe valea Oltului, de la Brezoi, şi după ce trece pe la Obârşia Lotrului coboară la Petroşani. Distanţa este destul de mare şi nu ştiu dacă o pot parcurge într-o zi dar nu-mi fac probleme. Mă hotărăsc să fac în aşa fel încât să se cunoască trecerea mea pe acolo. Aşadar fac din nou curăţenie în încăperea în care am dormit dar şi în antecameră. Într-o oră stabilesc o mare diferenţă între ce am găsit şi ce las; trai lemne mai multe decât am consumat şi le stivuiesc frumos apoi, cu aparatul de fotografiat, cobor să iau cu mine imagini ale acestui romantic adăpost construit de nişte îndrăgostiţi de munte, pe spinarea unui uriaş bolovan. Mă opresc un pic pe mica terasă de unde se vede un fragment din coasta bolovănoasă a Sliveiului şi câteva zeci de metri din valea Roşiile, spre aval. Cobor apoi la baza stâncii şi mă pomenesc într-o baie de lumină, de parcă soarele ar fi coborât în poiană. Mulţimea florilor se lasă posedată de razele lui etalându-şi  cele mai pure nuanţe ale culorilor aşa cum nu mi-a fost dat să văd vreodată. Mă las cuprins de beţia frumuseţii şi de căldura blândă care mă învăluie diluându-mă  în aerul diafan străbătut de efluviile parfumate emanate de vegetaţia luxuriantă din jur. Nu rezist impulsului simţurilor şi mânuiesc cu frenezie aparatul de fotografiat răsucindu-mă continuu în jurul propriei-mi axe. Când mă opresc din valsul ameţitor pe care mă pomenesc că-l dansez, am în faţă stânca ce poartă în spinare adăpostul care mi-a oferit ospitalitate. Cum, de mult timp, fotografiile mă satisfac doar în parte caut, pe cât posibil, să cioplesc în memorie locurile care mă impresionează cel mai mult. Aşa fac şi acum privind la colosul de piatră rupt din trupul de calcar a coastei estice a Sliveiului şi ajuns, cine ştie cum, la această distanţă. Este înconjurat de brazi şi molizi care cresc în imediata lui apropiere, lustruit de crengile mişcate de vânt; doar pe partea unde este amplasată scara este lăsat loc de trecere, ca o poartă. La baza stâncii este clădită o mică stivă de trunchiuri de molid  lângă care stă în aşteptare o capră de tăiat lemne. O scară de lemn, construită prin îmbinarea unor bârne, pe care număr vreo cincisprezece trepte,  te ajută să ajungi la „cetatea“ de lemn, prevăzută cu ferestre şi acoperită cu plăci de azbest şi carton gudronat. Mă intrigă poziţia ei, parcă strategică, la care vreun intrus nu ar putea ajunge împotriva voinţei ocupanţilor.

            Se apropie ora amiezii dar nu reuşesc să mă smulg din farmecul locurilor pentru a pleca spre Petroşani.Timpul însorit m-ar păcăli făcându-mă să-mi schimb planul din nou şi să urc la creastă dacă dincolo de dunga Sliveiului nu s-ar arăta din când în când neguri negre, urâte. Părăsesc cu regret această cu adevărat căsuţă din poveşti (există la extremitatea estică o cabană cu acest nume, pe care sper s-o văd în viitorul foarte apropiat, mâine sau poimâne) şi încep să cobor de-a lungul pârâului Roşiile pe un traseu mai mult dictat de instinct pentru că poteca este vagă,uneori dispărând complet; sar din piatră în piatră căutând să nu pierd din auz vuietul făcut de apa râului care se prăvăleşte năvalnic, ferindu-mă să urc prea mult pe coasta năpădită de bolovani uriaşi a muntelui Slivei, strecurându-mă cu greu printre molizi cu ramurile joase. Mă întreb cum vor fi dus băieţii materialele de la Refugiul Agăţat pentru că pe aici nici măgăruşul nu poate urca. Să le fi cărat cu spatele oare? Aceasta ar presupune o muncă sisifică pe care ar putea-o face doar un fanatic îndrăgostit de munte şi de semenii săi. Ajung la gura unui râu ce vine din dreapta, pe care-l identific pe hartă a fi Ghereşul, râu care izvorăşte dintr-o căldare vecină cu cea a Roşiilor; din unirea acestor două râuri se formează Jieţul. Îmi continuu drumul fără să întâlnesc  forestierul  care este figurat pe hartă. Ar trebui să ajung la un canton silvic şi la un lac artificial  (cel puţin aşa îmi indică harta). Într-un târziu ajung la o captare de apă (nicidecum un lac), un grilaj solid, întins pe fundul albiei, care înghite râul făcându-l să dispară cine ştie unde. Trec albia secată a Roşiilor păşind peste bolovanii acum uscaţi  şi ajung la începutul drumului forestier după ce am depăşit cu mult kilometrul arătat pe hartă; între albia râului şi drum ar fi trebuit să se afle un canton silvic – e drept că mergând pe malul stâng, pe o potecă mai mult ghicită decât sigură, văzusem pe partea cealaltă a apei o construcţie în ruină care numai a canton, sau fost canton silvic, nu arăta.

           Merg în continuare; drumul devine din ce în ce mai clar şi se ţine pe malul drept al râului Roşiile, strecurându-se pe sub un abrupt prăpăstios de pe care năvăleşte, aruncându-se într-o cascadă, un pârâiaş. De aici trece podul peste râu  stabilindu-se pe malul stâng, pe coasta Plaiului lui Dăncilă, împădurită, marcată din loc în loc cu grămezi de bolovani, prăvăliţi cine ştie cum din munte. Fac un popas la gura râurilor Burtan (stânga) şi Valea lui Rus (dreapta). Rămân fascinat de căderile înspumate ale cascadelor în care acesta din urmă se aruncă asupra Jieţului. În continuare panta se îndulceşte şi în jur de ora 14.00 descind în şoseaua pe care o traversasem cu o săptămână în urmă când plecasem din Voineasa; în timp ce eu opinteam pe creste de munte şoseaua a urmat în amonte valea Lotrului, a furat un pic din traseul celei care uneşte Oltenia cu Ardealul, a luat un pic în răspăr pârul Groapa Seacă apoi, năvălind pe valea Jieţului, grăbeşte spre Jiu pentru a-i transmite salutări din partea Oltului, de unde vine. Mă opresc să fac popas lângă o construcţie, straşnic zăvorâtă, mai ceva ca o cetate medievală, pe a cărei firmă citesc, scris cu litere verzi pe fond alb,  Cantonul Silvic Jieţ. În apropiere se află o bornă kilometrică proaspăt vopsită dar care, poate tocmai de aceea, nu conţine  informaţia de care aş fi avut nevoie, distanţa până la prima localitate mai importantă, Petroşani. Compar din ochi scara hărţii cu lungimea liniei care simbolizează  şoseaua până la Petroşani. (remarc astfel utilitatea unui compas) şi conchid că mai am de parcurs 30 km de drum. Foarte optimist fac un calcul matematic; treizeci de kilometri împărţit la viteza de patru km.pe oră rezultă şapte ore şi treizeci minute de mers, asta însemnând că … privesc ceasul … recurg apoi la alta din cele patru operaţii aritmetice … patrusprezece (cât arată ceasul acum) plus şapte ore şi treizeci de minute este egal cu douăzeci şi unu treizeci – adică ora la care aş ajunge la Petroşani mergând pe jos. Mi se pare cea mai încântătoare aventură; ţinând cont că luna plină răsare de cu seară … gândul îmi zboară către o altă seară cu o lună aidoma acesteia, la o altă întâmplare de a mea dintr-un „nu-ştiu-care“ianuarie, dintr-un „nu-ştiu-care-an“, în care, însoţit de trei persoane dragi mie, hoinăream înotând prin zăpadă până la brâu  pe coclauri din Munţii Rodnei … deosebirea e că atunci speranţa unui adăpost stătea în saivanele întâlnite în cale, iar acum am cortul la dispoziţie. Sunt atât de entuziasmat încât exclam cu voce tare: „fantastic!“ Mă înham la rucsac şi pornesc la drum.

          Plecat cu gânduri mari nu prea am chef să mă opresc dar când, după cam un kilometru, ajung la altă construcţie de pe malul stâng al Jieţului pe care merge şi şoseaua, nu am încotro. O potaie becisnică ce privea ţintă către un geam deschis, mă simte şi dă alarma. Vacarmul de lătrături care se stârneşte mă pune în postura de „duşman-care-trebuie-mâncat“ aşa că mă aşez pe un buştean de pe marginea şoselei şi aştept să pătrund în căldura stomacurilor câineşti. Năvălind de pe unde-i alungase fierbinţeala soarelui „turma canină“ … unu …doi … trei … şase … (mai departe nu mai am curaj să număr) se apropie de mine … nu mai văd altceva decât colţi … doi mari sus, doi mari jos, înconjuraţi de o mulţime mai mărunţei şi, mai în spate, patru rânduri de fierăstraie, două sus şi două jos … şi dinţii latră înecându-se, clănţănind, tuşind, strănutând, asurzindu-mă … mă pomenesc gândind …„dacă mai aud şi mai văd înseamnă că încă nu am ajuns în stomacul lor“. Îmi mai vine inima la loc şi prind a zări şi vietăţile din spatele dinţilor; gândul îmi zboară la formaţiile hippy din anii ’60 ai  căror membri erau tot atât de flenduroşi şi răpănoşi. Speranţa că totuşi pot scăpa cu viaţă  îmi dă ghes să-i iau cu vorba bună. … Măi cuţulachilor … măi băieţi … ce aveţi cu un biet drumeţ?  … mă, tu eşti şefu’ … te-am ghicit! … spune-le să fie cuminţi … du-te dracu’ că am şiş … adică cuţit pe care-l pot folosi împotriva ta … taie, mă! … am auzit de unu’ la voi, la radio Craiova, de unu’ Şişu da’ ăla taie cu vorba … mă, tu ăla negru cu capul alb, vede-te-aş trăgând la sanie în Alaska! Ce ai cu mine? … măi „floricelelor“ cu ce lup s-o fi încurcat maica voastră de sunteţi aşa haini?

       Tocmai simt că resursele mele în ale diplomaţiei sunt epuizate când pe uşa casei iese o olteancă răzuind fără rost un capac de la cine ştie ce borcan de conserve; îşi încreţeşte fruntea încercând să priceapă ce-i hărmălaia asta, iar când se dumireşte îndepărtează javrele cu câteva vorbe numai de ea auzite. Se apropie de mine continuând să frece capacul ce sclipeşte galben în soare şi mă cercetează: de unde vin, unde mă duc … . Informată de răspunsul meu, mă sfătuieşte să mai aştept acolo pentru că trebuie să se întoarcă o maşină, urcată după buşteni, care mă poate duce la Petroşani. Tot de la ea, ca urmare a întrebării mele, iau cunoştinţă că am în faţă cabana forestieră de la Valea Ţiganului. Nu am răbdare să stau pe loc în aşteptarea maşinii şi plec cu gând să apelez la serviciile ei dacă mă va ajunge. Când usturimea tălpilor se apropie de limita suportabilităţii aud mare zarvă în urma mea şi văd apropiindu-se maşina cu buşteni. Fac semn şi iată-mă, prin amabilitatea şoferului şi a pădurarului de lângă el, privind prin parbrizul cabinei la sălbăticia impresionantă a cheilor Jieţului; pinteni de stâncă alternând cu coame împădurite, vegetaţie bogată ce coboară adeseori până la bordura şoselei, succesiunea de curbe a şoselei care se strecoară odată cu apa înspumată a Jieţului  trecând-o de pe dreapta pe stânga, apoi din nou pe dreapta, căţărându-se uneori pe coasta stâncoasă a muntelui, strecurându-se alteori pe sub ea şi ieşind după vreo şase kilometri la lumină între saivanele care prefaţează localitatea Jieţ. În acelaşi timp vorbesc cu amabilii mei tovarăşi, le povestesc de unde vin şi ce am văzut. Aflu de la ei că avionul din caldarea Roşiile s-a prăbuşit în iarna anului 1968; din cauza nerespectării altitudinii de zbor, probabil din cauza defectării aparatelor de la bord, s-a izbit de munte, murind în acel accident şi câteva grade mari din armată, avionul fiind unul militar. Mi se spune că cel care a fost ghidul echipei de salvare este şi acum şocat de grozăvia celor văzute. Mai aflu că Refugiul Agăţat a fost construit de nişte studenţi de la Institutul de Mine care au cărat materialele de la capătul drumului forestier de pe Jieţ până la stâncă, cale de mai bine de doi kilometri şi aproape două sute de metri diferenţă de nivel, cu spatele. Doar pentru bârne au primit autorizaţie  să doboare copaci din apropiere dar şi aceia tot cu braţele au fost aduşi la locul construcţiei. TOATĂ ADMIRAŢIA MEA PENTRU ACEL GRUP DE ENTUZIAŞTI! Şi nici  nu simt cum trece timpul până ajung la Petroşani, cu mult mai devreme decât plănuisem. Sunt lăsat în apropierea centrului oraşului de unde, urmând indicaţiile şoferului, nimeresc cu uşurinţă la hotelul Petroşani. Cu aceeaşi uşurinţă obţin  o cameră la etajul al patrulea.  După ce mă instalez cobor în faţa hotelului şi nu trebuie să caut prea mult restaurantul pentru că-l găsesc, conform schemei generale a hotelurilor, în imediata apropiere, lipit de acesta.

          Intru într-o sală imensă susţinută de nişte stâlpi cărora parcă le lipseşta ceva. Lume la mese este foarte puţină aşa că, sperând să am parte de un serviciu prompt, iau loc la o masă. Şi aştept. Minutele se scurg în linişte dar nimeni nu mă ia în seamă, ba, oricât îmi sucesc gâtul într-o parte şi alta, nu zăresc nici urmă de ospătar. În schimb observ că cei care intră în restaurant  se îndreaptă către o uşă deasupra căreia o inscripţie cât se poate de vizibilă anunţă că pe acolo „Accesul persoanelor străine este strict interzisă“, dispar în dosul ei şi după câtva timp ies de acolo cu sticle, tăvi, pahare şi abia apoi iau loc la masă. Rabd eu cât rabd dar cum „foamea dă de-a dreptul“ violez şi eu interdicţia de deasupra uşii astfel că mă pomenesc printre lăzi, oale, cratiţe şi … ospătari. Îmi cer ruşinat scuze; la întrebarea „ce vrei?“ a unuia brunet, cu nişte mustăţi de să şi le înnoade sub barbă, îi explic „ce şi cum“. Eu vorbesc, el mă priveşte cu atenţie, iar când termin mă întreabă:

           – Dumneata nu eşti de pe aici?

           – Nu, sunt din Moldova, turist coborât de pe munte, îi răspund. Mă ia protector cu braţul pe după umeri , mă conduce la uşă şi mă întreabă:

            – La care masă staţi? I-o arăt. Mă urmăreşte cu privirea până mă vede aşezat la masa pe care i-o arătasem apoi dispare. Nu trece mult şi apare cu ţuica pe care i-o comandasem, apoi cu ciorba, fierbinte cum i-o cerusem, apoi, de fiecare dată la momentul oportun, cu sticla de vin şi friptura. Localnicii procedează în continuare aşa cum observasem; fiecare trece mai întâi pragul interzis, apoi, cu sticle şi tot „calabalâcul“ se aşează la masă. Cînd vine cu nota de plată, întreb ospătarul dacă acesta-i obiceiul casei. Îmi răspunde afirmativ şi-mi mai spune şi alte obiceiuri de ale minerilor din care unul mă şochează.

           – Vedeţi? îmi spune mustăciosul, fiecare stîlp de susţinere era înconjurat de oglinzi până la înălţimea unui om. Cu puţin timp în urmă a fost zi de salar şi unul, după ce s-a îmbătat, le-a spart pe toate apoi a întrebat cât costă, a scos banii şi le-a plătit. Este a doua oară când face asta. Prima dată am chemat miliţia dar cum nu a fost împotrivă să plătească contravaloarea lor nu au avut ce-i face. Acum nu i-am mai chemat. Nu-l întreb cât l-a costat dar nu cred că mi-ar rămâne mulţi bani din salariul meu pentru o lună dacă mi-ar veni în cap asemenea năzbâtie. Încă mai este ceva vreme până la lăsarea serii aşa că plec să fac cunoştinţă cu oraşul; după săptămâna petrecută în răcoarea crestelor, căldura de aici mă afectează foarte tare. Cumpăr de la o Alimentara o sticlă de Bitter şi mă întorc la hotel. Dau un telefon la Iaşi, vorbesc cu Cecilia şi cu Antonella apoi urc la mine în cameră. Nu am balcon dar deschid fereastra, iau un scaun, sticla de Bitter apoi dezbrăcat la slip mă aşez să admir panorama oraşului şi piscul ce se înalţă pe deasupra blocurilor, pe care-l bănuiesc a fi Dealul Negru. Vederea în depărtare este împiedicată de negurile negre, semn de vreme rea, care se rotesc pe culmi. „Ciugulesc“ câte o înghiţitură din sticlă şi-mi mut privirile mai aproape, la blocurile de peste drum, cu geamurile lipsite de perdele astfel că la aprinderea becurilor, determinată de lăsarea serii, văd încăperi dezolant de goale. Surprinzător la mineri cu salariile pe care le au! Dar gândul mă duce la stâlpii fără oglinzi din restaurant … . Şi tot aşa, puţin câte puţin, sticla de Bitter se „topeşte“ şi eu mă duc la culcare.

            9,Joi

              Locul unde ceasul s-a oprit …

              Prima trezire are loc la miezul nopţii; mă trezeşte răcoarea ce năvăleşte pe fereastra uitată deschisă şi-mi învăluie corpul neacoperit. Totodată constat cum, în mod eronat, considerasem că am dat gata sticla de Bitter; în timpul somnului fenomenul se inversase… băutura mă dăduse gata. Când mă trezesc dimineaţă şi mă ridic din pat, prima grijă este să deschid fereastra şi să cercetez muntele. Constat că, deşi oraşul este scăldat în lumină de razele soarelui negurile care învăluie muntele sunt foarte închise la culoare şi foarte joase; atunci simt capitularea în mine. Cu mare regret mă hotărăsc să iau drumul casei. Dar de ce cu mare regret? Ce mă obligă să părăsesc oraşul renunţând să mai aştept îndreptarea vremii pentru a-mi duce planul la îndeplinire? Recunosc faţă de mine însumi motivul abandonului. Este ceva împotriva căruia nu pot lupta. Este dorul de acasă. Iar “dor de casă „  înseamnă dor de casa cu tot ce este în ea dar de ceva mai mult decât casa propriuzisă, pentru că în casă este ceva mai presus decât ea, ceva care înseamnă trei sferturi din mine, ba chiar mai mult decât atât. În casă se află Cecilia şi Antonella. Studiez mersul trenurilor şi văd că cel mai potrivit traseu de urmat pentru a ajunge la Iaşi este prin Simeria-Cluj-Iaşi. Tren cu care să plec din Petroşani spre Simeria  am puţin după ora 18.00 aşa că mai am timp suficient la dispoziţie. Bitterul băut aseară mă arde. Ies în oraş să caut daruri Ceciliei şi Antonellei dar şi să mă răcoresc cu un lichid oarecare, numai să nu conţină alcool. Ideală ar fi o sticlă de apă minerală dar căutarea este zadarnică. Îmi reduc din pretenţie dorind o sticlă de suc sau ceva asemănător. Nimic. Nici măcar apă potabilă nu găsesc; cişmelele, fântânile arteziene, lipsesc cu desăvârşire. Până la urmă, la una din puzderia de crâşme şi băruleţe (toate suprapopulate) care-mi ies în cale găsesc un lichid căruia i se spune citronadă. Mă lăcomesc la două sticle, apoi încă una dar mai rău îmi fac; soluţia gălbuie din sticluţele cu multe striuri dar fără etichete este lipsită de bioxid de carbon (“codoi„ în limbajul … savanţilor de renume mondial), iar temperatura este aceea a unui ceai uitat într-o cană, la soare. Umblu disperat după o bere dar nu găsesc acest articol decât îmbuteliat în cutii metalice, frumos colorate, cu etichete conţinând o mulţime de informaţii în limbi pe care nu le cunosc. Nu am curaj să consum acele lichide pentru că la setea pe care o simt şi la preţul unei cutii nu mi-ar ajunge banii pe care-i am. Umblu prin oraşul cu străzi depopulate, ca printr-o Sahară, până nimeresc în piaţa alimentară; aici zăresc o firmă. După ce mă conving că inscripţia „Restaurant“ nu-i vreun efect al Fetei Morgana trec pragul pătrunzând într-o cârciumă mizerabilă  unde simţul olfactiv îmi este violentat de miros de mititei, tutun, rachiu prost şi urină. Zgomotul produs de discuţiile răcnite ale clienţilor este infernal; zăresc prin smog că la tejghea se vinde bere la halbă; mă reped într-acolo şi răcnesc:

           – Daţi-mi şi mie două! Cu tot mediul mizerabil din jur, berea este grozavă; rece şi acidulată.    Înviorat, încep a umbla din nou prin oraş colindând mulţimea de tonete, „buticuri“ şi magazine, în căutare de cadouri. Ajung la supermagazinul oraşului, rătăcesc o vreme prin el, şi pe urmă mă hotărăsc la un tricou pentru Antonella şi o íe de borangic pentru Cecilia. Fac cale întoarsă la hotel, îmi fac bagajele, predau cheia camerei la recepţie şi las rucsacul la „bagaje de mână“, în gară, apoi încep să colind oraşul pentru a-l cunoaşte. Deşi în jurul crestelor se învârt aceleaşi neguri întunecate, în oraş soarele frige. Mă plimb alene, mai întâi în cartierul vechi din jurul gării unde văd gospodării de pe timpuri cu case tip şi străduţe curate. Trec apoi calea ferată revenind  în partea modernizată a oraşului, cu blocuri, curăţele cele din apropierea străzii şi din ce în ce mai mizerabile pe măsură ce se află mai departe. O reclamă îndeamnă vizitatorii oraşului să nu ocolească Muzeul Mineritului. Îndrumările spre el sunt clare aşa că-l nimeresc uşor. Vizitându-l nu pricep ce legătură are denumirea muzeului cu exponatele. Mă aşteptam să găsesc eşantioane de minerale, unelte, etc. dar în locul lor sunt câteva fotografii şi desene cu scene din minerit, apoi portul popular din zonă; dar cel mai mult spaţiu îl ocupă realizările din ultimii cincizeci de ani: poze, grafice, statistici. De pe un panou lipsesc două fotografii şi nu ştiu ce îmi induce simţământul că au fost luate doar pentru a le înlocui cu altele, ale aceloraşi personaje, actualizate. Muzeul sugerează parcă ideea că ceasul s-a oprit la momentul „Decembrie 1989“ şi că va fi repus în funcţie odată cu revenirea pozelor care lipsesc.

          Ies din obscuritatea sălilor muzeului în cascada de lumină şi căldură de afară cu părerea personală asupra celor întâmplate în Bucureşti între 13-15 iunie 1990 radical modificată. Se apropie ora plecării trenului şi-mi este foame. Mă opresc la un restaurant din apropierea gării unde mi-o potolesc cu o mâncare caldă. Mă instalez apoi în trenul care mă va duce timp de aproape două ore şi jumătate spre Simeria. Privesc prin geam împrejurimile; constat că Parângul tot înnegurat a rămas. Mental, fac bilanţul acestei excursii în timpul căreia am revăzut locuri de care îmi era dor, mi-am relizat visuri mai vechi dar am ratat altele pe care mi le planificasem pentru acum; trec la realizări creasta înaltă a munţilor Latoriţei şi parţial pe cea a Parângului, iar la nerealizări ratarea vârfului Parângul Mare şi, în continuare, creasta spre extremitatea vestică şi Retezatul. Nerealizările se datorează deteriorarii conditiilor meteorologice dar nu garantez că dacă timpul ar fi fost favorabil aş fi rezistat dorului de casă. Trenul urcă de-a lungul Jiului; de la Petrila coteşte spre nord-vest strecurându-se printre măgurile Şureanului şi zona joasă a Retezatului, trece pe sub munte prin tunelul de la Băniţa apoi, angajat pe valea Streiului, luptă cu strânsoarea munţilor o bucată de timp pentru ca de la Baru să iasă la limpeziş. Din stânga vine să-mi facă în ciudă imaginea însorită a Retezatului trezind în mine regretul unui lucru neîmplinit. Mă mângâi cu gândul că, dacă Dumnezeu va voi, am să sfârşesc în concediul de anul viitor ce am început anul acesta, iar punctul de plecare va fi, neapărat, de la Refugiul Agăţat.

            La Simeria mă aşteaptă casiera de la staţia C.F.R. cu surpriza neplăcută a lipsei de locuri pentru acceleratul de Iaşi. Sunt nevoit „să beau şi paharul acesta“; voi călători treisprezece ore, pe timp de noapte, în picioare până la Iaşi. Când trenul soseşte şi urc în el constat că nu-i chiar aşa de aglomerat, deci o iau pe culuarul vagonului cercetând compartimentele în speranţa găsirii vreunui loc uitat; văd în al patrulea doar două persoane, un băiat şi o fată, iar în plasa de bagaje nimic. Deschid uşa şi întreb dacă sunt locuri libere. Îi văd intimidaţi, iar băiatul îmi răspunde că nu ştie pentru că nici ei nu au loc acolo. Mă instalez, provizoriu la început, în speranţa că ocupanţii de drept ai locurilor vor veni cât mai târziu. Şi am fantastica surpriză ca, până la Iaşi, să nu se ocupe absolut niciunul din cele şase locuri ale compartimentului de clasa a I-a. Ba, mai mult, văzând că locurile nu se ocupă cei doi tineri îşi mai aduc încă patru prieteni, doi băieţi şi două fete. Mă împrietenesc cu ei şi aflu că sunt dintr-un sat din preajma Romanului. Au terminat şcoala profesională la Bocşa, în Banat, iar acum merg acasă. Mă încântă armonia decentă care domneşte între băieţi şi fete aflaţi la vârsta adolescenţei. Discutăm o vreme pe diferite teme apoi, cum noaptea înaintează, ne prinde oboseala. În cele câteva ore de călătorie îmi dau seama că am greşit gândind că adolescenţii, fără excepţie, dacă nu sunt supravegheaţi au un comportament libertin. Îi surprind pe tinerii mei tovarăşi având grijă frăţească unul faţă de altul, potrivind o haină sub capul celui adormit, învelind o fată când apare posibilitatea să se vadă din picioare mai mult decât e decent, băieţii alergând prin gări după apă când vreunei fete îi este sete. Şi eu crezusem că sentimentele curate au dispărut din sufletele adolescenţilor contemporani!

             10. Vineri.

             Prolog

             Pentru a doua oară anul acesta fetele mele s-au bucurat, bucurându-mă, de cadourile pe care li le-am adus. În pragul amiezii a luat sfârşit această nouă şi extraordinară aventură care mi-a îmbogăţit sufletul cu noi bucurii.