In aflarea Pietrei Vithos

             Vithos sau Vithavas, acesta-i visul meu de inceput de mai, un vis la margine de Hasmas, aproape de Giurgeu, aproape de Ceahlau si as vrea sa-l visam impreuna inca o data asa cum l-am visat in doua zile cu prietenii mei:

             Petrica, Aurica, Bogdan, Sebi, Ram, Carmen, Adrian, Costel, Ionut, Mihai, Mihaela, Corina, Alois, Gabriel, Ionut, Alex, Florin, Sanda, Oana, Cristina, Cristina, Catalin Dragos, Arrow.

            Si alaturi de noi de pe plaiurile Ceahlaului, Chicerei si Higesului, Laura, Mihai si Adi si Ursu’

           27 de oameni si doua fiinte speciale au trait in traditia de 1 mai muncitoresc soarele si luna Vithosului.

“Nu te-am uitat

Nici pe drumuri de munte.

Tu te-ai nascut in munti,

Stii pe nume lichenii.

In valea Soarelui

Culegeai tot felul de ganduri

In bocceaua cu care plecai in colind

Pe carari doar de tine stiute.

Sunt fiul tau. Ca si tine

Caut carari.”

(Fiecare cauta, cat traieste

un taram nestiut…)

Crede in­ om:

El descopera noi comori

Ascunse-n pamanturi desarte.

Fel de fel de oameni

Cauta comori, pe fel de fel de carari”

              Totul a inceput cu promisiunea mea de a-l duce pe dom’ Costel in Cheile Laposului dar si cu o mica restanta ramasa si anume aceea ca nu am putut sa mergem impreuna cu Kya, cu Alois si cu Marius in ianuarie prin canioanele sus amintite. Nu am putut merge cu ei dar am mers cu alti prieteni. Nu mi-o placut atunci cum am gasit Cheile Laposului, zapada se topise, albul cascadelor era transformat in maroniu, nu eram pregatit pentru asa ceva. Bine nu tot timpul vremea este cum ne-am dori noi, sa fie doar ca-n filmele americane, pline de happy end, sub soarele Californiei. Sa uit parerile, pana la urma prefer filmele rusesti, imi place taigaua siberiana ce imi trimite atata poezie, imi place la nebunie Nikita Mikhalkov si caldura aceea molesitoare de boem din piesa neterminata petru pianina mecanica dar aici nu mai era nici un Mikhlakov si nici frate-sau Koncealovski cu Siberiada lui, era cenusiul din Stalkerul lui Tarkovski in acea iarna. Nu le-am simtit, in nici un caz idilic, nu mi-o mers la suflet. Trebuia sa le reimprospatez si ce frumos ar fi fost sa le impart alaturi de prieteni intr-o primavara frumoasa.

           Hai dom Costel! Merg Claudiu! Corina si cu Alois vin si ei. Baietii si fetele din Bacau la fel, Gabi din Piatra , prietenii din Iasi zic si ei “mergem”, vorbesc cu Mihai Cibotaru si hotaram ca o sa ne vedem pe acolo pe sub poalele Pietrei Vithos, Titus Hen ne ajuta si el foarte mult cu descrierea traseului, cu sfaturi, urmeaza repartizarea pe masini si hai la drum.

           Poezie, ce poezie? Punct de intalnire dupa tunelul din Chei, lasam masinile acolo. Zis si facut, nerabdare simtim, soricelul ne bate de pe la 9.30 in scafarlii, hai pe munte fratilor?

           M-o asasinat cativa cu o seara inainte, dar unde mergem, dar cat facem, dar unde stam, da’ unde ne scarchinam? Da’ apa e? Dar chibrite sunt?

            Tinem traseul cu triunghi rosu, de la bancute pornire, pe Laposului oprire si apoi pana in poienile de sub Ciurgau, pe sub varfurile Ciurgaului si pe sub varful Lapos pana pe mici drumuri forestiere sau carari de munte tocmai sub Piatra Vithos.

           Traseul urca imediat pieptis spre minuni dar stand de vorba ratez intrarea in dreapta cu urcusul continuu si o luam prin balarii sau vorba celebra de la Aurica cetire: bucleeeeeeeee!

            Sebi imi spune: mai Claudiu da nu ne-am dus prea sus? Stau si ma scociorasc in memorie, nu Sebi ti se pare, e prea multa vegetatie, ai fost iarna, nu iti dai seama. Dupa vreo 2 minute ma mananca sub brat si il iau la rost pe Petrica: mai Petrica n’am urcat prea mult? Nu Claudiu, acum ajungem.

             Parea interesant. Era chiar palpitant, eu si inca alti flacai si fete, urcam aiurea. Hai inapoi si intr-un sfarsit gasesc ratarea, eroarea. Trebuia sa ne incalzim si noi un pic. Apoi, apoi, hai sus spre Piatra altarului, urcam in dreapta 3 minute si apoi coboram tot in dreapta in jos pana prindem curba de nivel in stanga. Asa e dom Costel, aveti dreptate, dreapta stanga, irelevant, nord sud vest est, dar credeti ca eu mai tineam socoteala punctelor cardinale, numaram oameni si ma uitam dupa Dragos, profu’ de inot daca o luat-o inainte sau daca o ramas prin bucuriile buclei. Fetele din Bacau ma incredinteaza ca o luat-o bine inainte asa ca hai spre minuni.

“ Imi spuneai:

Tine-ti drumul ! Nu te abate!

Si iata, mi-l caut de atunci-

Imi caut un drum al meu.

Am totu-nainte

In tara pustie.

Si ce e mai bun in mine-

Reculegere, dragoste-

Iata ce ma impinge sa merg

Catre dunga de zare,

catre piscul pe care

tragi aer curat in piept

si-n palma ta ti se –asaza

minuscula pasare-

o, ce minunata vezi lumea de-aici

si cerul cat de aproape-i

si cat de departe.”

           Filmul a fost de pe riviera franceza, combinat cu unul spaniol, usor de la Almodovar citire, cerul albastru, apa limpede, oamenii rosii in obrazi eu ma topeam deja dar nu dupa mult timp mi-o trebuit sa ma racoresc. Asta o fost parerea Laposului si nu a mea) ca am indraznit sa-l masor, am intrat drept in el.

             Bucuria de dupa cascada, bucuria voastra, bucuria mea, e un loc plin de energie, urcare la liber, zaresc si o carare la sugestia Cristinei prin dreapta pe langa Piatra Altarului.

            Urcam, urcam si iesim din canioane. Despre Lapos s-o mai povestit, racoarea padurii ne face sa ne simtim minunat. Ne intalnim cu o doamna care urca Laposul si apoi coboara prin Cupas si sunt bucuros ca face miscare. I-au povestiti baietii ca mergem la Vithos si simt ca si ei ii iradiaza fata de bucurie. Incerc sa gasesc intrarea spre culmea Laposului, o dibui dar dupa bucla facuta ma gandesc daca ar mai fi loc si de o balaureala pe acolo, Kya ma amageste ca alta data. Poate alta data.

           Primavara incepe sa-si faca simtita prezenta, crucea voinicului e peste tot dar nu prea am timp de poze, raman in urma, Petrica e inainte si stie ce face. Aproape de apa Laposului, aproape de peretele Bardosz-ului cu varful Bardosz ne oprim si intrezarim brana care duce un pic mai sus si se infunda. Bem apa si stam la o vorba, Apoi urcam pieptis si ajungem spre poienile si casele Cupasului cu vedere spre Ciurgau. Trebuie sa trecem apa pe podet si lumea are emotie, unul cate unul, trecem apa ca intr-un film iranian, barbatii in fata, femeile in spate, nu mai conteaza, trecem apa, statiile functioneaza si aflu ca baietii cu Petrica, Aurica, Ram si inca cativa sunt bine in fata. Hai sa mergem sa-i ajungem, nu, nu mergem spre varfurile Ciurgaului, mergem in stanga. Mai da hai sa-i asteptam. Ce sa-i asteptam? La ritmul lui Aurica si Ram baietii sunt mult in fata , Petrica stie drumul. Cand colo, baietii, fermecati de ceea ce vedeau o luasera bine merci spre Cupas, pe langa gospodarii si probabil vroiau sa se intoarca inapoi la masini. Baaaai, nesimtit mai esti Birlibosule, cum sa lasi tu oamenii inainte cand ei sunt in urma, nu ti-ar fi oleaca de rusine. Ba mai zici si cu voce tare: “Baietii sunt in fata , stati linistiti, ce avem grija lor, Aurica baga tare. Ce treaba avem noi cu Aurica?”

          Regrupare, ce vorba, auzi regrupare, reuniune, mai draga! No’ acuma ne-am intalnit cu totii, zambim pe sub musteti, fetele zambesc si hai la drum, soarele bate tare, si ne place linistea, din cand in cand se mai aude cate o statie, sa ma iertati dar nu suport statiile si nici gps-urile, asta e, poate o fost bune si aici, pentru mucenicii care s-au mai rasfirat din cand in cand, dar ce sa-i faci, prefer linistea si mersul intins fara statistici. Fara statistici, fara recorduri! Fara recorduri, fara statistici! Bing bang, asta-i refrenul care imi suna in cap, hai inainte in stanga cum am dat de forestier si mergem pe langa stane, vedem ca inca ciobanii nu au urcat cu oile sus, directia Piatra Vithios pe sub culmile Ciurgaului, Laposului. In stanga noastra padurile sunt distruse, furtuni care au rupt tot, trecem si pe langa troita si incet incet mai vorbim si noi de ale noastre pe acest forestier. Unora le este foame, altora nu.Unii iubesc forestierul, altii nu.Mie imi place pentru ca undeva este un peisajramas din imaginile lui Zefirelli, soarele asta insa bate prea mult in cap. Carcotasule, hai la masa. Tot ma uit pe descrierile lui Titus si vad ca trebuie sa o luam inainte de pod in dreapta pe un forestier mai mic, ma uit si pe harta si pare logic. Inainte de a traversa apa obligatoriu dreapta de la drum .

           Si apoi iarasi dupa o jumatate de ora mergem pe forestier, sau poate o o ora, oricum apare o trecere peste apa, decizia e buna, urmaresc sfaturile lui Titus asezate pe hartie si o luam in dreapta, stim ca undeva sus e stana. Urcam, urcam si incepem dupa padure sa prindem pasune si vedem drumurile clare spre Vithos, desi piatra aceasta de suflet lipseste vizual. Facem o pauza si undeva din spre Highes coboara culmea Adrian cu Laura si cu Mihai. Parca ne-am inteles sa ne intalnim aici, formidabila intalnire. Reuniune in familie si hai spre Vithos.

              Am uitat sa va zic ca prietenul nostru Ionut Tonca o luase cu bicicleta lui pana in pasul Pangarati si apoi spre Hagota, numai bineca ajunsese inaintea noastra si se odihnea sub Piatra Vithos. Intr-un sfarsit de dupamiaza gasim un loc minunat deasupra stanii nelocuite, aproape si de un izvor langa stana. Ionut biciclistul apare si el si ne sfatuieste ca e mai bine de campat aici decat sub Piatra Vithos, oricum vedeam si Piatra mult cautata de aici.

            Bustenii parca sunt taiati si pregatiti pentru calatorii obositi, lemne din belsug, apai hai sa ne asezam tovarasi si sa punem corturile.

            O butelie scapa de sub control la doi dintre prietenii nostri, este aruncata si bubuie la un moment dat, oh Dumnezeule, am crezut ca s-o lovit cineva la ce tipat am auzit, dar saraca Laura se impiedicase de singura piatra din poiana si se lovise intr-un loc sensibil, mi-o sarit inima in loc, apoi voia buna a pus apoi stapanire pe noi. 6 seara si cine m-o pus sa-mi iau bocancii de iarna, era foarte cald si apa Laposului inca ma mai racorea la ciorap, cand i-am scos, varza picioarele, albe. Noroc de dom Costel care mi-o oferit cu darnicie pentru acea seara sandalele lui. Soldat roman ce sunt, plec impreuna cu mai multi prieteni sa-mi indeplinesc visul.

            Urcam pe Piatra Vithos. Nu pot sa va spun multe ce am simtit pentru ca eram aproape de tot, de Ceahlau, de Hasmas, de prieteni, de colturile stancoase, de cerul albastru ce ducea departe pana in Muntii Tarcaului si pana spre Piatra Singurateca, totul era ca-n palma, ferestrele sufletului se impleteau cu cele ale muntelui si Highesul imi zambea sub Ceahlau.

            Ba dincolo, de pe varf , hat, hat, vedeam si Giumalaul si Ousorul. Si Raraul si Muntii Bistritei, daca am fi avut un binoclu cred ca era posibil sa zarim si Muntii Rodnei. Iar acolo sus, printre potecile de zapada, acolo sus, printre stancile foarte asemantoare cu cele din Piatra Craiului, unele ascutite, altele mai domoale, acolo dupa ce imi trageam rasuflarea, urlam de bucurie alaturi de prietenii, strigam din toti rarunchii de sus pentru a ne auzi si cei de jos: ieeeee, am ajuns, aici suntem, aici ne aflam, visam acum ceea ce traim.

              Cei de jos am aflat mai tarziu ca ne-o raspuns, dar vantul nu ne-o fost prieten sa ne aduca cuvintele lor inapoi.

“Dar pasarea-n palma

sunt eu.

Sfioasa mi se odihneste –n caus

Disparind catre zori

Unde? intrebi.

Nu stiu.

O pornesc pe urmele ei.

Dar, fara sa dea de vreun cuib ori o streasina,

pasarea mi se intoarce

in palma.

Si eu voi ramane inca pe creste

Scrutand prapastia,

gandind ca nevazutul se afla

in orisice punct

al adancului.”

            Prietenii se grabesc sa coboare dar eu raman aici sus impreuna cu dom Costel si cu Petrica, Petrica o ia inainte iar eu nu ma mai satur de atata liniste. Dom Costel, vedem apusul de sus sau de jos?

            Ne lasam in voia intamplarii, ne jucam printre stanci, ne ascundem dupa ele sau ne prefacem ca suntem in menghinele lor, si coboram de pe Vithos sa prindem ultimele raze de soarede pe seaua muntelui, printre brazi, sub cerul Vithavas-ului.

“Dar seara ,

cand nu ma intorc

si tu ma astepti-

ce faci fara mine?

 Te-ncearca fiorii de frica?

Veghezi toata noaptea?

Te chinuie grija

ca o rana deschisa.

In zori,leacuri de munte

iti voi aduce

in palma,ca-ntr-un pahar

o gura de blanda racoare.”

            Prietenii raman prieteni si focul este pornit. Am cantat? Nuuuuuuuuuu. Am jucat Bolt? Nuuuuuuuuuuuuuuuuu. Am jucat mim ? Noi? Nuuuuuuuuuuuu. Am facut ca luna sa rasara? Nici asta?

            Am trait , da am trait fiecare in felul lui, laolalta , unul cu un somnmai mult, altul cu un vin mai putin, dar toti am tresarit o secunda macar in seara aceea in jurul focului, netribal, nejertfelnic, doar in pace.

            Asta o fost partea oficiala, acum sa va zic si restul din acea seara: organizati dupa mersul lui Aurica, vinu’ a fost servit cam din acelasi soi, ca sa nu exageram si sa o tinem constant. Constanta noastra din acea seara a fost domnu’ Sebi care din 10 in 10 minute vroia sa ne invete Bolt, adica un joc simplu, din inalta societate, in care trebuia sa numeri din 7 in 7 si cand ajungeai la 7, multiplu de 7 sau un numar care se termina cu 7 trebuia sa strigi bolt! Si daca nu strigai hopa pe gat un pahar de vin, si uite asa erai muci pana dimineata. Alcolisti mai sunteti, parol ca mai mult de juma de sticla de vin nu am baut. (precizez pentru carcotasi, bagatori in seama, contabili care evidentiaza persoanele de luat in tura sau nu ca pana la campare si pana la foc nu s-a baut un strochi de vin, de ciuda, uite-asa! Iar la foc doar cu masura, cu masura moldoveneasca!).

             Adrian se asezase langa mine si sforaia , la un moment dat se aude asa un zgomot ca o masina, dom’ Costel imi confirma sunetul, eu ma intreb ce dihanie de atv putea sa ajunga pe acolo, nu ca m-as fi mira. Cand colo, bietul nostru prieten tragea la aghioase si sforia ca un atv. Domnu doctor Milici, radiologul de servici isi schimbase profesia din radiolog in gustator de sticle, oenolog sau cum se spune, asa incat isi conserva bautura lui, servindu-se dintr-a noastra, lasa dom doctor ca m-am razbunat eu pe mata si te-am pus sa minezi la jocul de mim pe homosexualul, in timp ce tu m-ai pus sa mimez diaree, dar la mimarea cuvantului paradox, m-ai refuzat. Sa nu iti fie rusine!

            De cantat ce sa va mai zic, nu am avut voce, ca de obicei, eram cam ragusit de atata tipat pe Piatra. Noroc de Sanda si de vocea ei ca ne-o trezit si ne-o facut sa cantam.

            Seara curge, si nu ne mai saturam de noi, ba de noi ne saturam, nu ne saturam sa stam sub cerul instelat si asteptam sa rasara luna. Ma dau dus de trei ori la culcare, dar prietenii Gabi si cu Ionut tot nu ma lasa, ma roaga sa raman, ma alint si raman. Gabi imi spune sa scriem apocalipsa muntomanului, eu refuz, el imi spune ca sunt rautacios, eu ii spun sa nu ma forteze sa scriu si cine stie ce am discutat noi acolo, ca la un moment dat ramanem toti cu gura cascata de atata frumusete. Coana luna isi face aparitia, rosietica, toata frumoasa si ne inchide gura. Hai la culcare!

           Dimineata pe la 6:30 ma trezesc chioras, ies din cort ca o marmota si ma uit la cei mai matinali, adica la cei care se trezisera pe la 5.30 si nu aveau somn; dam de o cafea de la dom Costel, aud un harait de la radioul lui dom Costel pus pe alarma, dar eu, sub impresia butelii din seara precedenta, banuiam sa nu fie o butelie de gaz care fasaie, ce radio sa prinzi prin locurile acelea. Ionut Tonca imi cere bani, eu ii dau 50 de lei, de fapt el vroia valuta, adica hartie igenica.

           Incet -incet facem ochi si hai din nou pe piatra Vithos in jur de 8.

          Urcam intru cu totul alta echipa decat echipa de seara; merg inainte si totul ramane in urma. Uit totul, parca o iau din nou de la inceput, dispare lumeade langa mine in soarele asta orbitor si in lumina puternica. Nu mai este lumina dulce de aseara si nici cerul ala albastru. Contur de Vithos pe sub pleoapele mele, ii las sa mearga pe prietenii mei inainte iar eu raman in urma. Nu sunt lenes, am ramas jos exact sub varf pentru a gusta singur dulceata Vithosului, pentru a sta cu el. Sus, pe varf sunt prietenii mei la distanta de 2 minute de mine, ma opresc si ma uit la ei si ii vad fericiti.

“Tu m-ai nascut

Sunt oare destinul tau?

Pe –atunci nu stiai

Ca mie mi-e dat sa gasesc

Un drum spre izvoarele-ascunse.

Pe-atunci nu stiai

Ca o parte din sufletul tau

Prin mine mai dainuie

In tara pustie.

Tu insati mi-ai spus in ultima clipa

Ca merita, da , sa-ti dai si viata

Doar sa vezi cu ochii varful de munte”

            Dom Costel si Sebi ma ajuta la bagaje asa ca aproape suntem toti gata. Laura cu Adi si cu Mihai se despart de noi si o iau spre Pasul Pangarati, ca sa ajunga apoi in satul Trei Fantani. Noi ne pregatim sa mergem si nu mai coboram in vale dupa cum a venit, ci tinem linia muntelui, un fel de creasta printre pajistea alpina si flori.

              Mergem usor, Sebi ar fi vrut sa coboare dar traseul nostru pe creasta e mult mai frumos si oricum nu l-as fi lasat singur. Depasim padurea si mergem sub soare, se face amiaza si suntem inca pe Ciurgau, aici gasim si o zona de culme arsa in totalitate, pasune arsa pentru ce? Pentru lacomie?

             Ne bucuram de umbrele norilor, ne uitam in zare ca avem ce vedea, pana dincolo de Ghilcos, Suhardul mic, spre Haghimasul Mare, si incoace inspre noi, cariera si crestele Sugaului Munticelu.

             Ajungem printre vechile transee, (pe aci a fost linia frontului) pe unul din varfurile Ciurgaului si stam si vorbim despre batranul si vesnicul subiect de discutii: Ceahlau. Vorbim de traseele nemarcate si vuizualizam branele, jgheaburi, cararile vechi, mai mult cu ochii sufletului. Liniile Ciurgaului sunt foarte interesante si incet incet coboram in vale, spre Barnad. Ne intalnim cu o stana, cu doi ciobanei care potolesc cainii. Unul dintre copiii ne descoase curios, si stam minute bune si ne uitam unul la altul. Apoi vorbim E amiaza. Cainele nostru luat de la stana de pe Highes, Urs, s-a impus printre ceilalti caini de la stana, asa ca nu-i greu sa trecem pe langa oi. Mare smecher Ursu asta, o furat mancarea pusa in pungi din afara cortului, ca doar nu i-o fi fost rusine, s-o imprietenit si cu Arrow si tare bine se mai simtea cand era lider peste ceilalti.

           Ajungem la drumul forestier care ne scoate dupa o ora prin Cheile Bicazului si intram in civilizatie. Prea dura intrarea. Ramane amintirea.

              Ne luam ramas bun in Piatra la o ciorba.

              S-o terminat, prea repede s-o terminat , orice vis frumos tine putin, prietenia si amintirea acelor zile si clipe raman. Va multumesc!

“O, te vad, carunta acum

primind bucuroasa buruienile mele de leac,

adunate in munti.

Si teama nu imi va mai fi de frig si de moarte,

caci sus, pe crestele vesnice.

totul e drept si firesc.”

             (Bo Setterlind –Mamei – poezie in traducerea doamnei Veronica Porumbacu, preulata din antologia Poezia nordica moderna, Editura pentru literatura , Bucuresti,1968)

            Foto: Claudiu Birliba si Petrica Blajuti