OFRANDE ABEONEI XXV – HIMERELE OBCINEI.

OFRANDE ABEONEI XXV

HIMERELE OBCINEI.

(Obcina Mare a Bucovinei, 21-23 mai 1992)

1-JOI

În mirosul salcâmilor, care la Iași au prins a înflori, plec spre Putna lui Ștefan. Mă întâmpină molizii gătiți cu boabele roșii ca sângele ale florilor. Fac o scurtă vizită la mănăstire, mă reculeg câteva momente la mormântul marelui domnitor, aprind câte o lumânare pentru cei de aici, precum și pentru cei de dincolo, apoi sub privirile curioase ale unui tânăr novice cu mijlocul, surprinzător de subțire, încins cu o centură ostășească, părăsesc mănăstirea pentru un lucru ceva mai lumesc, o friptură.

Nu mai am plăcerea de a merge la restaurantul fostului han fiindcă acesta, sub oblăduirea preasfințitelor fețe, se pare că și-a schimbat destinația.

Așadar, cobor ceva mai în vale, la cabană, unde găsesc ce-mi poftește sufletul; doar garnitura de cartofi este sub orice critică. Iscodit de privirile aruncate pe sub sprâncene de două figuri cam întunecate îmi pun burta la cale apoi îmi arunc voinicește rucsacul în spinare și, după ce zgâlțâi puțin ușile cu gabaritul rucsacului, plec în încercarea unei noi incursiuni în lungul Obcinei Mari, până la Gura Humorului, cale de aproape 60 km, incursiune ratată anul trecut din  cauza timpului nefavorabil dar și a marcajului defectuos.

Ajung cu sufletul la gură lângă crucea de pe greabănul Dealului Crucii de unde se vede ca în palmă mănăstirea Putna; aici găsesc, retras în liniștea muntelui pentru studiu și rugăciune, un alt novice. Îi respect liniștea și fac popas ceva mai departe de el. Timpul este splendid, cerul este senin, ici-colo punctat de câte o fleandură de nor, bate un vânt ușor și termometrul indică 21˚C.

Îmi aranjez ținuta de „marș“ și, la două ceasuri trecute de miezul zilei, plec la drum. Pe hartă, traseul apare ca marcat cu bandă roșie dar în loc de asta, nu peste mult timp, dau de un triunghi roșu și uitând de aberanța marcajelor, constatare făcută data trecută, mă angajez pe el considerând că cineva a înlocuit marcajul inițial. Urc o vreme, apoi prind a coborî; nu-mi fac probleme considerând că mă îndrept către o șa premergătoare numeroaselor vârfuri care zimțează creasta; când ajung la un firicel de apă prind a bănui ceva, bănuială ce devine certitudine când printre copaci zăresc albind fâșia forestierului de pe valea Putnișoarei. Fac un gest neelegant scuipând înciudat și fac cale întoarsă, urmând firul râului ce curge dinspre vest, pentru a mă replia pe creastă. Am baftă de vreme frumoasă, cer ușor înnorat, temperatura 25˚C și un vânt lin care-mi răcorește fierbințeala efortului. Nu merg prea mult și zăresc pe copacii din dreapta acel marcaj forestier, o dungă verticală roșie, neîncadrată, despre care am aflat (și constatat) că face legătura crestei cu valea unei ape; deci abordând-o în urcare voi ajunge din nou în creastă. Muncesc din greu pe o declivitate pronunțată, luptându-mă uneori cu desișuri de vegetație și în două ceasuri revin la calea cea bună. Prind o potecă destul de clară. Identific foarte greu, și nesigur, denumirea locurilor prin care trec; harta din colecția Munții Noștri este foarte zgârcită în acest gest de informații, iar descrierea din ghid este făcută în sens invers astfel că sunt nevoit să-l citesc … de-a-ndoaselea; de multe ori denumirile trecute în ghid nu se regăsesc pe hartă și invers, cele de pe hartă nu se regăsesc în ghid. Doar confruntând  cotele notate pe  hartă cu cele din ghid reușesc să identific cât de cât denumirile (astfel Hotarul Huțanului din ghid este Hotaru pe hartă, iar vârful Steja din ghid este Stejuica pe hartă; Bulaiului din ghid este Poiana Bulaiului pe hartă; deci unde te-ai aștepta la o poiană este în realitate un vârf). Deasemenea culmea este fragmentată de o mulțime de vârfulețe nedenumite și nefigurate pe hartă așa că identificarea celor menționate este foarte dificilă fără un  aparat care să măsoare altitudinea. Cvasiprezența pădurii, deci lipsa de vizibilitate în perspectivă, începe a-mi induce o oarecare stare de disconfort; nu este teamă ci doar dorința de a da drumul privirii către locuri ceva mai îndepărtate.

O căprioară zvâcnită dinspre valea Stejii urcă în salturi elegante și trecând pe la câțiva metri prin fața mea îmi aruncă o privire, de încurajare parcă, ce-mi strecoară, inexplicabil, speranța în suflet. Mă desprind din încremenirea indusă de apariția căprioarei și mă avânt din nou la drum convins fiind că CINEVA are grijă de mine și nu mă va lăsa rătăcit printre posibilele fantasme care, probabil, bântuie tranșeele înierbate, răni lăsate de nimcnicia unor reprezentanți ai omenirii care au declanșat războaie aducătoare de moarte și nenorociri.

Seara se apropie și trebuie să caut loc de montat cortul. Îl găsesc într-o încântătoare poiană, singura pe care am întâlnit-o astăzi, în care dau de o căbănuță de bârne.

Pentru a evita consumarea timpului cu montarea și demontarea cortului încerc să-mi caut culcuș în interiorul acesteia dar oricât de puțin pretențios sunt, nu-l găsesc. Așadar, îl montez în imediata apropiere a ei. Îmi schimb îmbrăcămintea udă de transpirație și, ca cea mai veritabilă gospodină, o pun la uscat pe sfoara întinsă între un stâlp al cortului și bățul de schi înfipt, la oarecare distanță, în pământ. Aprind apoi un mic foc la care să-mi prepar cina.

Între timp soarele se duce dincolo de vârfurile copacilor și, treptat, înserarea învăluie poienița în care mă aflu. Dacă în timpul zilei auzu-mi era solicitat  de adierile de vânt ce puneau glas crengilor de molid, sau de trosnetul vreascurilor de sub picioarele-mi, acum în liniștea absolută ce se lasă odată cu seara își fac loc iluziile auditive ce transmit creierului sunete absurde care nu mă înspăimântă dar mă sâcâie; mă sâcâie și milioane de minuscule zburătoare care îmi invadează pielea rămasă neacoperită, aplicându-mi groaznice înțepături care mi-o punctează cu roșu. Deschid aparatul de radio ce-l port cu mine pentru a mă informa asupra condițiilor meteo. Așa îmi amintesc că astăzi este ziua mea onomastică. Se aude foarte clar postul de radio Iași care transmite, la cerere, muzică populară destinată sărbătoriților. Dacă Mariile au foarte multe cântece, se pare că Elenele sunt neglijate; dar constat o … inflație de Constantini cum nu m-aș fi așteptat. Ascult muzică și-mi servesc cina alcătuită din multe lichide, dominant fiind ceaiul.

Treptat crepusculul se îngroașă transformându-se în noapte așa că mă retrag în cort, aprind instalația de iluminat (invenție proprie) și prind a nota impresiile de peste zi. Plăcuta ocupație nu durează mult pentru că bateriile mele, produse la Timișoara în cursul proaspetei noastre democrații … originale, își dau duhul. Le cunosc „boala“ așa că le las câteva minute să-și … tragă sufletul după care reaprind lumina și, repede-repede reușesc să scriu 6-7 rânduri pentru că iară trebuie să le asigur pauză de odihnă. După ce reușesc să-mi notez fugar câteva idei sting beculețul, închid aparatul de radio și vreau să trec la somn. Și astfel am ocazia să aud altceva decât urări făcute Constantinilor și Elenelor; un dumnezeiesc concert ținut de privighetorile pădurii. Mă amăgesc în imaginația-mi că îmi este oferit mie și ies în mijlocul unei magnifice priveliști cu decor de stele și iluminat printre vârfurile arborilor de un ciob de lună pe post de reflector. Oboseala dispare și reîntors în cort nu reușesc să adorm. Într-o succesiune de lumină și întuneric, cât îmi îngăduie invenția mea de iluminat, chem somnul delectându-mă cu lectura unor pagini dintr-o carte; niciodată nu mi-a lipsit din rucsac această prietenă dragă.

2-VINERI.

O noapte dormită, la început pe apucate, apoi într-un, de acum obișnuit, ciclu alternativ somn-trezire: o oră somn … trezire cât să mă sucesc cu 90˚ … iar o oră de somn urmată de o nouă răsucire, etapele repetându-se până la sosirea dimineții. Un hu, hu, hu! sinistru, venit parcă din lumea de dincolo, mă aduce în pragul groazei dar îngerul meu păzitor îmi mângâie cu blândețe fruntea: „Dormi liniștit, este doar o bufniță!“ Destul de repede mă acomodez cu acest gen de zgomote, așa că până dimineață nimic nu-mi mai tulbură odihna.

Ies din cort când lumina dimineții este atotcuprinzătoare. Aerul este limpede, timpul este splendid prevestind o zi pe măsură; în cort sunt 17˚C dar afară pare a fi mult mai cald. Îmi pregătesc micul dejun, mănânc cu poftă apoi îmi fac drum pe porțiunea cea mai înaltă  a vârfului în preajma căruia am înnoptat și care nu se află la prea mare distanță. Presupun că mă aflu pe vârful Hotaru, într-o poieniță situată pe partea vestică a pantei; de jur împrejur se ridică vârfuri muntoase acoperite cu păduri în amestec cât vezi cu ochii. Doar ici-colo se iscă vreo poiană în care se vede câte o construcție: stână sau vreun canton silvic.

Studiind harta, convingerea mea că mă aflu pe vârful Hotaru se întărește pentru că doar aici este figurată o poiană pe versantul vestic; presupunerea mea se va dovedi adevărată sau falsă dacă, nu departe de aici, voi întâlni un marcaj cu triunghi roșu care urcă de pe valea Steja și coboară spre valea Săcrieșului. Dacă este așa, înseamnă că în cca. trei ore pot fi în Pasul Ciumârna, în locul numit „La Palmă“. Dacă presupunerea mea se va infirma … Dumnezeu cu mila! Dar nu voi abandona astăzi ci doar mâine, coborând fie spre vest, fie spre est unde voi găsi în mod sigur șosele spre Vama, respectiv spre Gura Humorului. În urma efortului de ieri simt o stare inexplicabilă de slăbiciune ce mă cuprinde doar când stau pe loc; cum încep a mă deplasa revin la normal. Deci ca să mă simt în formă trebuie să plec cât mai repede.

Este ora 10.40 când sunt pe picior de plecare; cerul s-a înnorat ușor, la radio s-au anunțat posibile averse de ploaie în nord-est, cam pe unde hălăduiesc eu. Privindu-mi bocancii constat uimit un lucru ce nu-l observasem aseară, că muntele mi-a aurit încălțările cu polenul florilor sale.

Merg continuu prin pădure în tovărășia fantasmelor izvodite, din tranșeele omniprezente, de imaginația-mi. Prind un marcaj cu bandă galbenă și-l urmez până răzbat într-o poiană unde poteca se ramifică: banda galbenă spre vest, iar dinspre sud a apărut o bandă roșie (marcajul crestei?) pe care hotărăsc să o urmez. Un tur de orizont și binoclul îmi aduce din depărtare, estompată de pâclă, imaginea Pietrelor Doamnei din Rarău. Din vest răzbate zvon de tunete și se vede ploaie; cum observ că se deplasează norii se pare că aceasta nu mă va atinge. La o vreme, venit de cine știe unde, marcajului cu bandă roșie i se alipește altul cu triunghi roșu dar mai multă încredere îmi inspiră H-ul zugrăvit cu vopsea roșie pe copaci. Ajung la un observator pe care, din nefericire, nu se poate urca (scara fiind distrusă) care marchează un nou vârf; dacă precedentul, pe care am înnoptat, a fost Hotaru, acesta ar trebui să fie vârful Ursului. S-a iscat un vânt ușor care a adus ceva răcoare și amenințarea ploii nu a trecut. Hotărăsc popas peste o jumătate de oră, când voi asculta și buletinul meteo.

Merg prin pădure cu arbori imenși ce-mi lasă loc vederii doar din când în când, prin rariști, oferindu-mi  cu zgârcenie imagini spre versanții din jur. Busola îmi spune că direcția pe care o urmez, spre sud, sud-est este cea bună. Buletinul meteo ascultat în pauză menține cu încăpățânare prognoza de ploaie pe aceste meleaguri. Este trecut cu un ceas de miezul zilei și merg cu încredere pe H-ul forestier de care se ține cu încăpățânare banda roșie (rară) și mai des triunghiul roșu. Treptat prinde a se înnora, în depărtare se aude canonada celestă dar, cel puțin pentru următoarea oră, sper să scap de ploaie. De prin copaci, crescând pe nebăgate de seamă în intensitate, răzbate concertul păsăretului.

Ora 14.00. Cerul s-a înnorat îngăduind doar arareori soarelui să răzbată pentru a se strecura printre vârfurile copacilor care nu mă lasă să văd măcar un minuscul petic de cer. Tunetul continuă să bubuie undeva departe, în spatele meu, iar eu nu mai ajung „La palmă“ … și nici nu cred că voi mai ajunge; după socotelile mele ar fi trebuit să ajung demult. Probabil că iar am luat-o razna cu marcajele astea aiurite și indicațiile din ghidul acesta turistic al Obcinilor Bucovinei care-ți spune multe despre … nimic. Banda roșie a dispărut demult, iar acum zece minute am fost lăsat baltă și de triunghiul roșu care s-a abătut undeva spre firul vreunei ape. Urmez cu încredere prietenul meu, H-ul forestier. La un moment dat, liniștea pădurii este sfâșiată de trosnet ascuțit de vrescuri rupte și tropăituri, venind de undeva din stânga; o sfeclesc și simt cum inima prinde a-mi bate ca nebuna; stau cu ochii cât cepele, înțepenit în loc, dominat de gânduri fataliste, așteptând ca din moment în moment să apară ursul. Dar răsuflu ușurat și-mi vine să râd ca prostul de spaima mea când zăresc printre copaci un cal imens, cu un canaf roșu la căpăstru, să nu se deoache, care se luptă voinicește trăgând la o căruță pe drumul ce abia acum îl bag de seamă. Nu încerc să iau legătura cu stăpânu-i pentru că este destul de departe și mi-aș bate gura de pomană.

Îndată semnul meu se însoțește cu drumul pe care se văd tăiate urmele căruței care trecuse mai înainte. Începe să picure dar nu cu multă convingere așa că sper să scap pentru încă o oră de ploaie. În fața mea pădurea  se luminează, semn că se apropie o poiană, și, într-adevăr, aproape când nu mai speram, pătrund într-o poiană largă ce-mi lasă liber vederii spre depărtări, mai ales către priveliștile magnifice ale Rarăului și Obcinei Feredeului, ușor estompate de ceață.

Sunt la … un lat de palmă de „La Palmă“, iar undeva, spre dreapta, în josul poienii, se vede o stână de oi; sperând să nu am probleme cu câinii plec să străbat acel lat de palmă, cu gând să fac un popas ceva mai lung la șoseaua ce trece prin Pasul Ciumârna, de la Sucevița spre Moldovița. Habar nu am că … la două degete distanță de „La Palmă“ voi da de două splendide exemplare ale speciei canine; ținându-mi răsuflarea, ajutat de ploaia care se apropie cu pași repezi și care mă protejează punându-le palmele la ochi și degetele în urechi, trec cu bine de această năprasnică cumpănă. Ajuns în preajma palmei, de după o cută de teren ce-mi închidea orizontul apare un grup de construcții ce nu-l știam aici, în afară de vechea gospodărie ce se află sub prima serpentină a șoselei cum prinzi a coborî spre Moldovița. Se vede o clădire mare, ca o cabană, și în coasta din deal un rând de căsuțe.

Abia ajung în preajma primei căsuțe că ploaia se năpustește cu violență asupra pământului, cu grindina cât cireașa, silindu-mă ca în cea mai mare grabă să-mi caut adăpost în pridvorul acoperit al acesteia.

În apropierea campingului întâlnisem un om de la care am aflat că ce am în față este un punct turistic, cu restaurant și spații de cazare, început a fi construit cu puțin înainte de decembrie 1989 și lăsat de izbeliște; responsabilul acestuia nu locuiește aici, ci undeva într-o casă de sub munte. Din fericire pentru mine pridvorul este destul de încăpător să mă cuprindă împreună cu rucsacul. Fără prea mari speranțe încerc mânerul ușii și, spre surprinderea mea, constat că accesul în căsuță este liber, așa că nu aștept altă invitație.

La o vreme se pare că ploaia s-a mai răzbunat pentru că se oprește, iar cortina de neguri se ferește îngăduindu-mi să privesc în jur și să văd cum Dumnezeu mângâie crestele munților cu degete de nori, stropindu-i precum un gospodar grădina, iar sfântul Ilie își face de lucru izgonind duhurile rele cu bici de foc și tunete năprasnice. Probabil că unul din aceste duhuri și-a găsit ascunzătoare în „La Palmă“ pentru că, deodată, divinul războinic se năpustește în locul unde mă aflu, cu un nou potop de ploaie și grindină, cu fulgere și tunete furioase. „Sfinte Ilie, gândesc eu, du-te rogu-te ceva mai spre răsărit! Nu face greșeala să cauți diavoli negri; acolo sunt cei roșii și aceștia sunt cei mai spurcați dintre diavoli“

Ora 16.40 În continuare vremea este închisă. Ploaia care se oprise la un moment dat a început iar. Dacă peste o oră nu voi putea pleca voi fi nevoit să înnoptez aici și se pare că voi abandona continuarea excursiei pentru că mâine nu voi mai avea timp să ajung la Gura Humorului. Varianta ce o voi urma în caz de abandon o voi stabili mâine. Vremea se degradează pe măsură ce se apropie înserarea; deja s-a stârnit vânt și ceața acoperă totul în jur. La radio, buletinul meteorologic anunță înrăutățirea vremii în următoarele 24 de ore. Este puțin probabil să pot pleca la ora pe care mi-am propus-o; în cazul când aș mai parcurge măcar o oră de traseu, mâine aș încerca un tur de forță, chiar în condiții de ploaie; am mai făcut-o și anul trecut, tot pe aceste meleaguri. Mă întorc în căsuță și, lungit pe scândura goală a unui pat, alternez cititul cu dezlegarea cuvintelor încrucișate și captivat de acester ocupații nu iau seama, o vreme, în jurul meu. Simt la un moment dat o schimbare. Ridic privirea și văd pe un perete dreptunghiul luminos desenat de razele soarelui ce pătrunde pe fereastră. Privesc în extaz împrejurimile și-mi pun întrebări:

– ce poate spune un om care trudește peste munți, încleștat de pădurea care nu-i lasă nici măcar priveliștea cerului, cu bubuitul tunetului și amenințarea ploii în spate și tocmai când își pierduse orice nădejde de a atinge punctul ce și l-a propus se vede ajuns tocmai acolo?

– ce poate spune un om care atingându-și unul din țelurile propuse se gândește ca, după un popas de refacere a forțelor, să-și continuie drumul dar se vede pus în imposibilitatea de a face acest lucru din cauza potopului de ploaie și grindină, fulgere și tunete, toate acestea asociate cu o ceață de sfârșit de lume și un vânt ca de iarnă (care scade brusc temperatura aerului la 8˚C) ce se năpustește asupra muntelui ca la apocalipsă?

– ce poate spune acel om când toate acestea au trecut ca un vis urât?

Răspuns: acel om, fiind eu, la prima întrebare răspunde strângând din dinți în tăcere; la a doua întrebare așișderea; la a treia întrebare mă ia cu leșin, cad în extaz, îmi iert toți dușmanii gata fiind să-i îmbrățișez pentru ca apoi să-mi iau zborul spre ceruri de fericire. De ce? Pentru că norii s-au ridicat, soarele a început să-și facă loc razelor, din când în când, printre nori, iar negurile s-au lăsat pe fundul văilor descoperind orizontul ca pe un uriaș amfiteatru lăsându-mă, drept răsplată pentru suferința-mi, să admir zările cu locuri pe care le-am călcat, zări care, la rândul lor, mi-au deschis orizontul către alte zări.

Să le pomenesc așa cum le văd, rostindu-le numele ca pe o rugăciune, mulțumindu-i lui Dumnezeu că mi-a dat putere să văd paradisul pământesc.

În plan îndepărtat, ca un decor de teatru, de la stânga spre dreapta: Pietrosul Bistriței cel incitant, apoi culmea Suhardului cu Fărăoanele și Omul Suhardului cu văile acoperite de zăpadă, iar în dreapta de tot, Ceremușul acoperit de „ciupercile bazei de rachete a marei …iubitoare de pace, Uniunea Sovietică“.

Planul următor, apropiat: Vârful Rarău, catedrala Pietrelor Doamnei și (culmea!) se vede cu binoclul chiar cabana lui nea Niculae și parcă-mi răsună în urechi o voce dintr-o iarnă: „ … și hora din Pojorâta măi!“; în continuare, spre dreapta, Giumalăul cu inconfundabila-i cruce uriașă și, abia ițindu-se ici-colo din dosul culmii Feredeului, vârfuri din Obcina Mestecănișului.

Și iar un plan, mai apropiat de culmea vălurită a Feredeului care, deși a scos sufletul din mine într-o toamnă, m-a răsplătit cu splendide priveliști.

Într-un alt plan din imediata apropiere se vădesc vârfuri, văi înecate în ceață, pădure, poieni cu stâne, șoseaua care urcă de la Sucevița pentru ca, trecută peste Pasul Ciumârna, să coboare spre Moldovița și mai departe.

Și ca spectacolului să nu-i lipsească nimic, ilustrația muzicală o asigură cucii, privighetorile, clopoțelul de la gâtul unei oi, un lătrat de câine … apoi, în astfel de condiții să-ți mai vină a muri?!

Încet-încet se lasă seara, ceața de pe văi devine din ce în ce mai consistentă prevestind, sper, pentru mâine o zi frumoasă; norii s-au ridicat sus-sus de tot, s-au subțiat și s-au retras într-un uriaș sector circular lăsând deasupra capului-mi cerul limpede. La apus, acolo unde a dispărut soarele, orizontul pare de aur. Iar eu, cu sufletul ușor, fericit că truda mea nu a fost în zadar, mă mângâi cu gândul că chiar de voi fi pus în imposibilitatea de a-mi continua drumul consider că pierderea nu-i prea mare.

Ce-mi propun pentru mâine? Dacă nu va ploua și dacă nu va fi ceață voi încerca să stabilesc performanța parcurgerii în totalitate a Obcinei Mari  străbătând cei cam 40 km care mi-au mai rămas până la Gura Humorului. Dacă voi constata că nu este posibil mă voi replia spre Poiana Micului și de acolo, cu vreun mijloc de transport, să ajung la Gura Humorului. De aceea trebuie să plec mâine cât se poate de dimineață, adică cel târziu la ora șase; până la ora 21.00 când se înnoptează, am la dispoziție 15 ore.

 3. SÂMBĂTĂ

 Doar puțin întârzii momentul reluării traseului spre Gura Humorului. Dacă-mi voi realiza planul rămâne de văzut. Timpul este acceptabil, cerul este puțin înnorat, plafonul de nori este destul de ridicat, iar temperatura aerului este de 8˚C. În pofida prognozei meteo care anunță o ușoară instabilitate atmosferică, marea alpină plutește pe văi prevestind vreme frumoasă.

 Abia plecat, iată-mă stresat dis de dimineață de o ceată de câini alăturând hămăitul lor melodiei ce răzbate din difuzorul aparatului de radio purtat în marsupiul hanoracului. Dar profit de faptul că stăpânul lor, de la stâna aflată cu câteva zeci de metri mai în josul potecii, îi cheamă la masă răsturnând conținutul unui ceaun într-o teică. Doar unul rău de gură, riscând să rămână flămând, latră de pomană ținându-se o vreme de mine care, profitând de împrejurare, îmi iau ușurel tălpășița.

 Intru din nou în pădure după ce, mai întâi, străbat un nou front de ploaie, de vre-o 15 minute, ce refuză să țină cont de … marea alpină. Coroanele copacilor imenși se împletesc deasupra potecii nelăsând soarele să pătrundă astfel că pășesc pe un strat gros de grindină, rămasă probabil de la ploaia de ieri; copacii sunt cu frunzele zdrențuite de la impactul cu grăunțele de gheață. Cerul a rămas înnorat și chiar mai picură din când în când. Înaintez greu; declivitățile sunt minore dar solul este îmbibat cu apă.

 Ora 8.45. Reușesc să identific locurile prin care mă poartă poteca. După ce am trecut peste vârful Prislop (1180 m.) într-un urcuș abrupt, îngreuiat de stratul gros de grindină, care continuă să se mențină, am ajuns în Poiana Mărului. Pădurea imensă persistă. Nu am prea mari probleme de orientare ținând poteca ce este însoțită de fidelul H vopsit în roșu pe arbori; doar în două locuri busola se dovedește a fi de un real folos. Din difuzorul radioului, o voce masculină ce prezintă buletinul de știri îmi șoptește la microfon că dracul nu-i chiar atât de negru și că vremea frumoasă este pe undeva prin preajmă. Ca dovadă că are dreptate cerul s-a mai limpezit, soarele reușind uneori să mă încălzească atunci când coroanele bogate ale arborilor îi îngăduie.

 Din nou drumul meu se încrucișează cu al unei grațioase căprioare ce se opreșta o clipă în loc uitându-se curioasă la mine, dar nu destul cât să-mi îngăduie a scoate aparatul foto să-i fac o poză pentru că pornește iar în drumu-i, fără grabă, dispărând printre copaci. Încă stau bine cu moralul, mult mai bine ca ieri, asta poate datorită și aparatului de radio care face să nu mă mai simt atât de singur. Am spor la mers și ating un nou vârf, Scorușeț, de unde, printre copacii mai rari pot vedea spre est munți împăduriți, o poiană largă cu două stâne … ; deși s-a mai încălzit puțin (+11˚C) vântul mă înfioară din când în când cu adieri reci. Norii au început să se adune iar dar tot mai lasă uneori să mai scape spre mine câte un snop de raze de soare. Mă uit spre hartă și, aproximând, cred că am făcut un sfert de cale și încă mai sunt două ceasuri până la miază.

 Imensitatea pădurii prinde a mă apăsa; am impresia că de la începutul vieții mele merg prin această pădure și cine știe dacă nu mi-o voi sfârși înainte de a ieși din nou la lumina zilei. Doi iepurași zglobii îmi mai descrețesc fruntea aducându-mi în memorie pe acei Rilă și Nilă, eroi ai desenelor animate ce le priveam, cu ani în urmă, alături de Antonella; din respect … iepuresc se feresc din calea mea; mă gândesc că dacă în locul lor ar fi fost, nu doi ci doar un singur Moș Martin, aș fi procedat asemenea lor … din prea mult respect!

 Încep să aud voci și mă aștept să dau de oameni dar aceștia întârzie să apară; mă opresc să-mi dau seama de unde vin dar nu aud altceva decât foșnetul discret al pădurii. Pornesc și sporovăiala iar începe … sunt voci venind de peste tot sau, poate, de niciunde … nu sunt șoapte, sunt voci de oameni care conversează cu glas scăzut, așa … parcă să nu deranjeze. Iar mă opresc și ascult … tăcerea … doar, din când în când, câte o adiere de vânt se prefiră printre ramuri … sunt intrigat și trebuie să descopăr secretul acestor voci tainice. Observ că le aud doar dacă merg în pas vioi și reușesc să le localizez … vin din spate … dezleg misterul și rămân oarecum dezamăgit … nu sunt vocile celor dispăruți în luptele ce vor fi fost pe aici; este doar aerul pus în mișcare de ușoara adiere ce vine din față, adiere ușor amplificată de deplasarea-mi și care face să vibreze bățul de schi, din duraluminiu, pe care, nefolosindu-l, l-am atașat la cadrul rucsacului, făcându-l să emită acel zgomot asemănător atât de mult sunetului unor voci.

 Treptat, mediul prinde a căpăta un aspect bacovian: „ … pădure … cer de plumb“;

 „Dă foșnet frunza măruntă,

 Umbra e rece pădurea sonoră

                  …………..

Și sfârâie-o ploaie ușoară

 Pe râpi, pe pădurea uscată“    (Bacovia)

 Tranșeele se îndesesc, se întind pe mai multe șiruri … de diferite forme: rectilinii, linii frânte, linii curbe … zgomote venind de nicăieri mă opresc în loc pentru a le desluși dar nu aud decât liniștea dublată de sfârâitul picăturilor de ploaie … din stânga, de undeva de departe, răzbate zvon de motoare … stau și ascult … nu-i decât doar vuietul sângelui în urechile-mi … glasuri ce șoptesc tainic … mă opresc și ascult liniștea.

 Nu știu când a apărut o bandă roșie ce vopsește roșu scoarța câtorva copaci … nu o iau în seamă … H-ul este prietenul meu credincios; busola dovedește aceasta. Merg ca în transă prin pădurea care m-a înghițit și nu mai vrea sa să mă elibereze din măruntaiele-i. Vremea se menține închisă, cu neguri ce uneori coboară printre vârfurile copacilor. Se pare că undeva în vale, cine știe unde, sunt localități pentru că printr-o rariște de pădure văd  vaci păscând. Vântul suflă rece, temperatura aerului a scăzut din nou la 8˚C.

 E ora amiezii și sunt pe vârful Bobeica (1207 m.). De a fost grea sau nu ascensiunea, nu știu; știu doar că ceva s-a întâmplat cu rucsacul meu pentru că mă deranjează. Refac aranjarea „încărcăturii“ și pornesc mai departe. Vânt, ceață, pădure; am un oarece spor la mers și sper să ajung pe picioarele mele la Gura Humorului … numai că nu știu când; tren spre Iași am la ora 19.00 pentru a ajunge în seara asta acasă. Mi-e dor de Iași, mi-e dor de:

„Bahlui! locaș de broaște! râu tainic, fără maluri,

 Ce dormi chiar ca un pașă, pe patul tău de glod …“ (V. Alecsandri)

 Delir: o friptură rumenă, o sticlă de vin  și tihna unui restaurant din Gura Humorului …

 Realitate: diferențe de nivel care-mi scot sufletul … vânt rece foșnind prin frunze … sporovăit de voci fantomatice … ploaie sâcâitoare. Ici-colo apare câte un molid ce vrea să atingă cerul în lupta lui cu frasinii.

 Am pierdut șirul, nu mai știu în ce loc mă aflu; știu doar că trebuie să merg înainte prin pădure urmându-l pe prietenul meu, H-ul roșu … pădurea asta pare a pune stăpânire pe mine substituindu-se firelor de păr de pe corpu-mi prin care să-mi absoarbă toată vlaga … și iar tranșee, hachițele imaginației scornesc umbrele celor care le-au săpat pentru a muri în ele … apar și mormintele … gropi comune înconjurate cu grilaj, marcate de câte o cruce de fier având în vârfu-le câte o cască de război găurită de gloanțe, schije de bombe sau, poate, doar de rugina timpului … inscripții de genul: „Aici sunt înmormântați 10 (sau n) eroi necunoscuți.“

De ce necunoscuți? Poate pentru că i-a tocat tunul de nu s-a mai cunoscut care și cum e? Mi-a povestit un bătrân veteran cum adunau de pe cîmpul de luptă resturi pentru a reconstitui un corp: două maini, două picioare, un cap, ceva care să sugereze un tors … nu conta că, poate, nu aparținuseră aceluiași trup. Ce pedeapsă ar putea răzbuna aceste crime? Sau ce penitență i-ar putea spăla de păcat pe cei care au declanșat această aberație a gândirii omenești, războiul? Dumnezeu a fost generos cu mine pentru că nu am trăit aceste orori.

 Și totul învăluit de ceața care a coborât până la rădăcina copacilor. Curat Bacovia. Destul cât să mă simt cuprins de o „tristețe iremediabilă.“

Salt peste două movile imense, probabil Preluca (1063 m.) și Tocila (1074 m.).

 Ora 16.15.Sper să nu fiu prea departe de Gura Humorului. Mă scutur de himere aruncând friptura și sticla cu vin cât colo și mă opresc într-o poieniță unde prânzesc. Se vede poteca șerpuind pe sub linia crestei, lăsând-o în stânga, ocolind pe fundul unei văi ce-mi lasă loc privirii undeva departe, spre vest, către o culme înaltă cu imaginea estompată de ceață, probabil Rarăul.

 Cobor prelung, iarăși pădure imensă, iarăși vânt rece, iarăși picături de ploaie. Iar mi se pune o culme de-a curmezișul și nu mai am încotro; nu pot trece pe sub ea, deci hai la deal! Bacovia și tranșeele cu fantome au rămas în urmă. Și friptura cu sticla de vin au dispărut (ah, această sticlă de vin mă obsedează! Și doar mai am trei litri de apă.).

 Ora 18.20. La câteva minute după ce urechea-mi a recepționat zgomotul civilizației ajung la o sondă ce-și saltă turla, parcă luându-se la întrecere cu arborii pădurii. Fac popas și stau de vorbă cu lucrătorii de aici. Aflu că sunt în preajma vârfului La Toacă și că până la Gura Humorului am cale de ceva mai mult de o oră; deci speranța de a ajunge în această seară acasă s-a dus. Îmi cer, în gând, iertare fetelor mele care mă așteaptă și pot fi îngrijorate de întârzierea mea; am făcut toate eforturile dar mai mult de atât nu am putut. Și iar gândul fuge la friptură și la sticla de vin!

 Strașnic mă mai ustură tălpile și, cum grabă nu mai este, fac o pauză nu după mult drum făcut de la sondă. Venit din spate, un iepure trece pe lângă mine alene, ignorându-mă; la câțiva pași mai încolo se ridică, pe lăbuțele de dinapoi, mă studiază cu atenție câteva momente, apoi se duce la treburile lui ținând șoseaua în deal. Din vale se aude zgomot de motor ce trage din greu; curând un autocamion apare de după curbă. „Conversez“, mai mult prin semne, cu șoferul: înțeleg că urcă până la sondă, se reîntoarce imediat și mă va lua și pe mine; chiar mă îndeamnă să-l aștept aici. Mai sunt trei sferturi de oră până la tren așa că speranțele renasc. Stau eu ce stau dar timpul trece. Se duce sfertul de oră în care șoferul spusese că se reîntoarce … se mai duce un sfert de oră și mașina nu apare.

 Cu speranțele făcute zob și cu frigul înserării care prinde a mă învălui, îmi iau rucsacul la spinare și pornesc pe forestier în vale gândind să urc în mașină când mă va ajunge. După vreun kilometru de mers întâlnesc un om care mă convinge să abandonez ideea de a o lua pe potecă, direct spre Gura Humorului și să aștept totuși mașina de la sondă care e musai să se întoarcă și să nu-mi mai bat picioarele degeaba. În zadar aștept mai bine de o oră pentru că, din cine știe ce motive, aceasta nu mai apare. Așadar, cum „călătorului îi șade bine cu drumul“ îmi iau iarăși tarhatul la spinare și purced din nou la vale luându-mi gândul de la vreun mijloc de transport. De aceea nu mai urmez cu strictețe șoseaua și, de câte ori am ocazia, tai curbele pe scurtătură. Odată cu întunericul scap de pădure și ajung la apa Moldovei. Aici am revelația imensei dobitocii de care am dat dovadă atunci când, în loc să-mi continui drumul după hartă și busolă așa cum îmi propusesem, m-am lăsat îndrumat de un om în a cărui concepție calea cea mai scurtă dintre două puncte e … mașina. Singura circumstanță atenuantă ce mi-o acord este aceea că sunt sătul până peste cap de interminabilul drum prin pădure făcut până acum. Dar soarta m-a pedepsit să nu scap de pădure decât odată cu lăsarea întunericului. Negânditul mă îndrumase pe șosea în loc de poteca directă pe munte și în loc să fac 5-6 km. până la Gura Humorului ocolesc 14 km. pe șosea.

 Mă aflu la o răspântie și am de ales: la stânga, pentru a ajunge la Gura Humorului sau drept înainte pentru a ajunge la Frasin. Ca să mă auto-pedepsesc pentru credulitatea de care am dat dovadă mă decid să fac cei 5 km. care mă despart de ținta călătoriei mele tot pe jos, în loc să fac 3 km. pentru a ajunge la Frasin, cea mai apropiată stație de cale ferată. Pentru a scurta cât de cât din drum cercetez, atât cât îmi îngăduie slaba lumină a nopții, și comparând distanțele ascult îndemnul intuiției; în loc să trec apa Moldovei pentru a ajunge la șoseaua asfaltată, o apuc la stânga, pe drumul de tractor care însoțește malul apei și astfel ajung în punctul unde asfaltul se întâlnește cu drumul prunduit. Aici dau de un izvor amenajat la câțiva metri mai sus de șosea și străjuit de o troiță. La adăpostul întunericului îmi aranjez o ținută mai … domestică și apoi, târându-mi picioarele, a căror tălpi amarnic mă mai ustură, și rucsacul, cu mare greutate reușesc să parcurg cei 3-4 km. care mă despart de gară. Și astfel, aproape de miezul nopții, închei ceea ce-mi propusesem pentru această excursie, plecând de unde mi-am propus și ajungând acolo unde mi-am propus; dar pentru ca să nu fie, totuși, exact programării am deviat de la traseu în ultima parte. Această deviere, în afară de un spor inutil de efort, nu mi-a adus prea mare pierdere pentru că chiar dacă aș fi urmat cu exactitate finalul traseului, la ieșirea din pădure nu aș fi avut ce admira în jur, orizontul fiind închis de pâclele înserării și a ploii ce a început a da din nou târcoale. Calvarul se continuă, cu trenuri care nu mai circulă fiind anulate, cu moțăit în săli de așteptare populate cu fauna umană specifică acestora.

EPILOG.

    Ajuns acasă stau și-mi analizez simțămintele, eliberat fiind de oboseala drumului.

 Ca întotdeauna după o astfel de călătorie, retrăiesc în amintire, cu nostalgie, momentele ei, atât cele plăcute cât și cele mai puțin plăcute; Dumnezeu m-a ajutat ca momentele neplăcute să fie doar cele generate de oboseală sau mici incidente datorate unor minore defecțiuni la rucsac sau bocanci. Chiar și aceste mici necazuri aveau un rol pozitiv pentru că amplificau momentele de fericită încântare.

  În orice caz, a doua oară nu cred că voi mai alege un traseu în care să merg o asemenea distanță numai prin pădure. Dacă prima parte, de la Putna la Ciumârna, a fost mai deschisă, cu poieni mai multe, mai largi, mai luminoase, partea a doua, de la Ciumârna la Gura Humorului, a fost mai întunecată, drumul trecând uneori printre copaci care nu lăsau ochilor măcar un petic de cer, poienile (cu excepția celei de la Ciumârna) înguste, năpădite de ștevia care dădea o notă și mai tristă stânelor surpate și năpădite de putregaiul vremii, părăsite de cine știe când.

 Drumul foarte lung dominat de nota stranie dată de tranșeele și mormintele presărate pe mai mulți kilometri, tristețea accentuată de ceața și ploaia din ziua respectivă mi-au creat o stare psihică specială datorită căreia, poate, întâlnirea cu primul om a însemnat o adevărată izbăvire și m-a făcut să trec așa de ușor peste verificarea scrupuloasă a traseului de urmat precum și un dor chinuitor de cele două ființe cu care simțeam nevoia să mă întâlnesc cât mai repede.

 Nu știu (sau este foarte puțin probabil) să mai repet acest traseu. Doar într-un loc aș dori să mă mai întorc, și nu o singură dată. Acest loc este „La Palmă“ , și poate în octombrie anul acesta. Am cunoscut pe gospodarul ce are casa puțin mai jos, după prima serpentină spre Moldovița, care mi-a promis găzduire pentru la toamnă când, poate, voi veni să ascult glasul de dragoste al cerbilor. Până atunci, însă, las gândurile să-mi zboare spre culmile Gârbovei pentru sfârșitul lui iunie sau începutul lui iulie. Și tot până atunci, să-mi povestesc mie însumi întâmplări de călătorie sau, uneori, străinilor pentru că pe cei dragi mie îi plictisesc cu astfel de palavre.