Prima iesire a lui Matei pe Munte – Jurnal de Familie

Nostalgia muntelui din copilarie, teama de stanci si de inaltimi, emotia primului parfum de cetina de brad si cate si mai cate amintiri frumoase le avem din prima noastra intalnire cu muntele. Si focul de tabara, si copacii care se indreapta spre cer, si poienile cu flori si grohotisurile reci si deschiderile si varful Muntelui, toate navalesc in mintea si in sufletul nostru, aducandu-ne aminte de copilarie si de hoinareala fara grija pe carari de munte.

Iata-ne ajunsi si la varsta la care unii dintre noi avem copii si incercam sa le daruim tainele muntelui, sa le impregnam dragostea de a contempla frumusetea creatiei, asa cum si noi la randul nostru am primit de la parintii sau prietenii nostri cand eram mititei.

In 2005, in luna august, baiatul nostru Matei avea deja 5 ani. Intorcandu-ne de la marea nostra cea neagra, am facut un mic popas in zona Bicaz, folosindu-ne de o cazare gratuita. Aveam ocazia de a profita de cateva zile insorite pentru a deschide apetitul baiatului nostru pentru “degustarea Muntelui” dar si pentru reintanirile noastre cu vechile iubiri.

Sfatuindu-ne ca doi soti responsabili ce suntem, am ales ca o prima zi Cheile Bicazului. Din Bicaz erau aproape 50 de km cu masina pana in Chei. Matei le mai vazuse odata, dar acum aveam intentia sa-i aratam un pic locurile tainice din spatele Cheilor, spatiile noastre secrete si de suflet. Am poposit in Cheile Sugaului, un pic mai incolo de satul Bicaz Chei , apropae si vis-a vis de cariera de piatra si am urcat pe langa cabana vesela de sub stanci. Iata-ne in plina rezervatie Cheile Sugaului Munticelu, acolo pe unde am haladuit de nenumarate ori cand eram student. Sunt doar zece minute de la sosea pana la un peisaj de vis.

Acolo am stat pret de cateva ore unde am savurat ceea ce mai ramasese din intalnirea omului cu natura.

Un localnic din casa din vale impreuna cu doi copilasi blonzi si rumeni in obraji ne intampina carand un brat de lemne. Ne salutam, iar el ne intreaba daca nu vrem sa mergem la pestera. Tare as mai fi vrut eu, dar am hotarat deja sa o luam incetul cu incetul cu Matei, mai ales ca pana la pestera Munticelu era de mers cale de o ora un picut pieptis.

Asa ca i-am multumit frumos si l-am rugat sa o lasam pe alta data. Ne-am despartit jos in vale la birtul “noname” din sat, birtul unde numai eu stiu cate cutii de conserve de fasole am deschis.

Am admirat apoi pret de o ora Cheile Bicazului, mergand cand pe jos, cand cu masina, pentru a ne pastra efortul de urcat pentru mai tarziu.

Ajunsi la Lacul Rosu, ne-am imprietenit cu o barca pe care a vaslit-o sotia mea (nu de altceva, dar spre rusinea mea, nu stiu sa vaslesc).

Gata si cu plimbarea pe Lac si hai cu rucsacelul in spinare, sa urcam Suhardul Mic. Mai pieptis, mai prin padure, pornim de la hotelul Iasicon trecem prin poiana de sub Suhardul Mic. Ajungem in sfarsit sus pe creasta Suhardului Mic, iar Matei este foarte incantat de priveliste, cu o oarecare frica de hauri si prapastii

Situatia e sub control si ne invartim in jurul Crucii de pe Suhard, vedem maretia peisajului, Ucigasul, Suhardul Mare, crestele impadurite din Hasmas si avem bucuria de a vedea limpede si spre Ceahlau.
Nelipsitul bat ajutator este incantarea copilului atat la urcat si coborat.
Coboram voiosi si incheiem o zi minunata in Bicaz savurand un pepene din piata din Bicaz.

A doua zi: destinatia Ceahlau. Dupa o oprire la Barajul de la Bicaz, unde apa curgea in cascada,

ajungem in 15 minute de mers cu masinala Izvorul Muntelui si norii se despart aratandu-ne in plina maretie Ceahlaul. Suntem bucurosi de vreme si platim intrarea in rezervatie. Prietenul meu, ranger-ul cu ochelari de soare ”matrix”(am aflat de curand ca a murit intr-un accident stupid, Dumnezeu sa-l ierte ), ne intreaba pe unde o apucam. Mergem spre Poiana Maicilor. Bine, dar vedeti ca mai sus e un pic mai greu pentru copil, ne avertizeaza el. Nu-i nimic, stim traseul, ma dau eu mare si voinic.

Dupa o ora si un sfert ajungem in Poiana Maicilor si admiram Ocolasul Mic si branele sale.

Greseala mea a fost ca lui Matei nu i-am spus ca acolo e Poiana Maicilor. Copilul nerabdator ma tot intreba, mai avem mult, mai avem mult? Nu, inca nu am ajuns, mai avem o jumatate de ora, tata. Dupa picatura chinezeasca (din 5 in 5 minute “mai avem mult tata?) a urmat deceptia: “nu mai pot, vreau inapoi, nu mai pot hai jos. Pe la Claile lui Miron aplicand formula ”pauzele lungi si dese, cheia marilor succese”, am reusit sa-l mobilizez sa urce in poiana de sub Coloana Dorica unde am poposit mai mult de o ora.

Copilul era frant, rupt de foame, asa incat baiatul a mancat toate sandwichurile dupa ce jos mai mancase o tura de biscuiti. Am stat si ne-am odihnit si chiar erau un pic frigut.

Mi-a trecut un gand sa mergem pana la Dochia, dar era deja prea mult pentru bietul copil, ca si asa gresisem mult insistand sa ajungem la Claile lui Miron. Asa ca, hai in Izvor, era deja ora 6 dupamiaza. La vale fost o placere, mai ales ca eram odihniti si mancati. Iar din Poiana Maicilor, am avut o companie selecta: un cioban cu cainele sau ce veneau din Poiana Varatec.

Ajunsi in Izvor am plecat voiosi spre Bicaz, iar Matei a tras pe dreapta fiind foarte, foarte obosit.

Asadar, dupa aceste doua zile si dupa muuuulte reprosuri din partea sotiei, m-am gandit la tactica mea uneori gresita de a forta copilul sa urce pe munte si de a-l face poate sa se sperie de anumite portiuni grele de urcat pentru el. Imi parea chiar rau si aveam o presimtire ca i-am creat o aversiune fata de munte. Dar Dumnezeu a schimbat situatia si a trimis gandul cel bun in mintea copilului, asa incat la Iasi, Matei a povestit la toata lumea pe unde s-a cocotat el. Chiar si surioarei lui Maria care avea atunci aproape un an.

Jurnalele viitoare vor certifica dragostea lui Matei pentru munte. Insa nu vor justifica in nici un caz fortarea mea. Si mi-am spus din acea clipa ca de fiecare data nu il voi forta sa urce daca el nu vrea.

Prima iesire a lui Matei pe munte nu o voi uita toata viata. Invatam sa privim muntele prin ochii copiilor nostri. Invatam sa-l descoperim prin umirea si emotia lor. Si atunci cand suntem pe creasta sau in poiana singuri, fara copii, noi, parintii, tot la pitici ne gandim si ne dorim sa fie si ei cu noi si sa simtim aceeasi incantare.

Traim prin bucuriile lor si poate asa ne-a randuit Dumnezeu sa ne bucuram, asa cum si ei poate traiesc prin visele noastre. Un echilibru delicat la care poate eu ca tata nu am ajuns in aceasta prima iesire a lui Matei pe munte. Mergeti cu copiii pe munte si bucurati-va impreuna cu micutii de Tainele Lui!