Un pic de Lepsa si de Cheile Tisitei- Jurnal de familie

Iata-ne ajunsi sanatosi cu ajutorul Celui de Sus in anul 2007 de data asta intr-o formula largita si anume: parintii si copiii lor, Matei si Maria. Ar fi trebuit sa ajungem la aceeasi mare neagra dar mai bine sa ne abatem un pic si pe la munte si de aceea ne indreptam bibiul spre Muntii Vrancei , spre Lepsa . Acolo ne-au indrumat doi prieteni buni si anume “luati-o spre Lepsa si sa mergeti musai in Cheile Tisitei plus cascada Putnei.”

Poposim inainte de Lepsa la cascada Putnei
O multime de turisti pe un mal sau pe altul, dar mai ales pe celalalt mal stateau la soare la plaja. Ici colo fum de mici si de gratare , si o manea (am vrut sa spun enervanta , dar mi-am dat seama ca este un pleonasm) tulbura zgomotul caderii de apa.

Lasam neplacutul la o parte si fugim toti 4 la masina unde plecam cat ai zice Tisita! spre culmile impadurite ale Lepsei. Ramanem uimiti de formele ciudate de cocoasa ivite din senin din pamant si de micile stanci ce se formeaza in spatele desiselor si iata-ne dupa cateva curbe in localitatea Lepsa. Alegem o cazare sa-i zicem acceptabila , si deja la ora 13 intr-o luni eram ghiftuiti. Copiii au mancat bine, tata si-a pus mintea cu o bere (sau doua), mama toropita si hai la drum sa cautam Cheile Tisitei. Fetita noastra Maria pica de somn, dar nu-i nimic , merge cu mama la culcare.

Noi barbatii ne indesam bine un rucsac, mai punem ceva de-ale gurii in el,un tricou de schimb si hai spre rezervatia Cheile Tisitei. Punctul de plecare este un pic ascuns asa incat ajungi cam pe bajbaite la intrarea in rezervatie. Inainte de a intra pe drumul ce duce in aceasta rezervatie intrebam un turist daca stie incotro sa ne indreptam ca sa ajungem la vestitele Chei ale Tisitei. Omul nu stia nimic, nici nu auzise de Tisita , parca era de pe o alta planeta si culmea chiar langa noi curgea voioasa Tisita.. Mi-am adus aminte tot ce am citit despre aceasta rezervatie si dupa un drum de cateva sute de metri ingust in sfarsit am dat nas in nas cu paznicul rezervatiei, un om care era foarte atasat cu serviciul de Facultateade Biologie din Iasi. Fiind deja ora 14.30 si afland ca suntem ieseni nu ne-am mai taiat bilete , si-afacut o pomana cu noi probabil astepta si el de o bere , dar nu ne-m dat seama atunci. Bucurosi l-am intrebat inca o data de traseu si mi l-a descris in cateva vorbe. Iata-ne in sfarsit intrati in rezervatie

Inaintam si ne bucuram privirile in rezervatie , mai intai mergem de –a lungul vechiului drum (acum devenit impracticabil) pe care nu demult se circulacu masina. Din cauza ploilor drumul s-a subtiat si nu poate fi folosit decat cu auto pasul.

Apoi continuam mai pe buza raului, ba mai trecem un pod peste rau, ne uitam in stanga si indreapta si traim momente de salbaticie autentica.

Zgomote se aud in desisurile din dreapta noastra si un pic Matei tresare. Hotaram de comun de acord sa continuam traseul si suntem foarte atenti la pietrele pe care urcam sau pe care coboram incetisor. Uneori mai suntem ajutati de scari si de trepte facute de mana omului.

Peisajul este salbatic si ne simtim foarte singuri in rezervatie.

Ajungem in punctele unde trebuie sa traversam raul .Deja era ora 4, 4.30 spre 5 si se facuse tarziu. O familie ne intampina din sens opus trecand prin apa foarte rece. E un barbat cu ochelari de aproape 50 de ani impreuna cu o femeie de 25-30 de ani si ne povestesc ca tocmai au dat de urs in capatul rezervatiei , acolo unde sunt tunelele cu sine de cale ferata facute de armata germana. Calatorii nostri ajunsesera la un zmeuris si apucasera sa culeaga o palarie de zmeura cand au vazut o familie de ursi. S-au speriat si au plecat repede de acolo .

“Sunteti singuri in rezervatie si ar fi bine sa va intoarceti ca nu-i de glumit cu Mos Martin! ne-a spus barbatul prietenos. Femeia ne ofera zmeura iar Matei mananca cu greu, dar il mai ajuta tata. Le-am multumit pentru pretiosul dar .

Am hotarat sa ne intoarcem si iarasi ne-am bucurat de frumusetea salbatica a culmilor impreuna cu insotitorii nostri.

Am ajuns cu bine in Lepsa.

A doua zi ne-am dus la schitul Lepsa, schit de maici. O oaza de liniste, un pod catre Cer , o fantana, o clopotnita, cerdacuri cu flori si un foisor pentru cei osteniti de cele lumesti si multe alte minunatii ne-au bucurat privirea si inima. Iar schitul … de o simplitate de nedescris. O maicuta tacuta ne-a dat lumanari sa aprindem pentru cei vii dar si pentru cei ce se odihnesc in veci.

Ne-am inchinat in bisericuta intima, ne-am rugat si i-am multumit lui Dumnezeu in inimile noastre pentru ca ne-a coplesit cu daruri minunate in acele zile. Copiii s-au jucat si in curte dar si la fantana, racorindu-se sau linciurindu-se cu apa. Un loc de meditatie, un pic rupt de lume in care il gasesti pe Dumnezeu… in tacere. Urechile tiuie de atat liniste, timpanele parc ca se sparg,noroc (oare?) de strigatele impielitatilor –ingerasi de langa noi care se joaca de nu mai pot, se fugaresc , se alearga intr-una, tipa de bucuria intalnirii unui loc atat de pitoresc: schitul Lepsa.

Mai tarziu ne-am intors si in rezervatia faimoasa,am fost taxati de data asta la intrare si am facut o baie pe cinste ,ca in “Amintiri din copilarie”, in Tisita cea frumos curgatoare (sa nu radeti, chiar am facut cand eram copil baie la cheleu gol in Ozana si in Nemtisor). In apa foarte rece a Tisitei cu covor de pietre impodobita cu covor de pietre, copiii nostri se harjoneau in chelea goala spre disperarea sotiei mele , speriata de gandul racelii. Gandul acesta “marsav” de raceala a disparut repede pentru ca eram deja prea fericiti pentru asemenea momente. Apoi am vegetat la soare pret de un ceas.

I-am multumit Cerului pentru asemenea zile minunate si ne-am indreptat spre lume; spun “spre lume” pentru ca aici ne-am simtit un pic in afara lumii. Cu un pic de nostalgie si cu un pic de regret am plecat din Lepsa. Poate odata, impreuna cu Matei si cu Maria vom termina acest traseu si speram ca nu ne vom intalni decat cu Tisita!

Mergeti cu copiii pe munte si bucurati-va impreuna cu micutii de Tainele Lui!