OFRANDE ABEONEI -IX-

OFRANDE ABEONEI-IX-

Tara cainilor albi si tara cainilor negri.

(Obcina Mestecanisului – Suhard. 18-20 iulie 1988)

Sunt un mare incapatanat. Nu stiu sigur daca-i incapatanare, cum spun unii, sau dorinta de a realiza ce mi-am propus indiferent de ce piedici apar in cale.

Cu toata vremea inchisa si ploaia din ziua precedenta iata-ma, dupa o calatorie de aproape o noapte, pe peronul autogarii de la Campulung Moldovenesc asteptand cu rabdarea de care numai eu sunt in stare, autobuzul care ma va duce pana la Moldova Sulita, pe valea raului Moldova, pentru a-mi finaliza visul de luna trecuta cand tentativa de a strabate in lung Obcina Mestecanisului mi-a fost intrerupta la jumatate de vremea care s-a stricat.

Acum cerul s-a limpezit uimindu-ma cu albastrul pe care-l are numai deasupra Bucovinei. Aerul este rece si incarcat cu miros de rasina. Pe muntii din jur se plimba scame de ceata dar, ca o buna vestire, stanca Raraului se vede stralucind alba in lumina diminetii.Aflat la a treia iesire pe munte de anul acesta pentru a ma imbaia in frumusete, pentru a-mi trudi trupul dar pentru a-mi odihni sufletul, intentionez sa parcurg in sens invers portiunea din Obcina Mestecanisului ramasa de luna trecuta, de la varful Hrobi la varful Manaila, iar de aici sa cobor pe culmea Dadu la Carlibaba, pe valea Bistritei. Sa urc apoi pe Suhard si sa strabat masivul in lung, pe creasta principala, de la nord la sud apoi sa cobor in Vatra Dornei.

Cu o intarziere de 35 minute, plec din Campulung si privind pe fereastra autobuzului la peisajul incantator de pe valea Moldovei, presarat cu case pe masura, nici nu stiu cand s-a scurs o ora si  jumatate pana ajung la Moldova Sulita. Rog pe soferul autobuzului, care are capat de traseu la Izvoarele Sucevei, si acesta accepta, sa ma lase in cel mai apropiat punct de varful Hrobi.

Ceturile s-au retras spre culmile muntilor, cerul este partial acoperit cu nori dar soarele frige cand scapa de sub perdeaua lor. Timpul este exceptional pentru drumetie. Urc continuu, in pas usor, spre stancile care marcheaza varful Hrobi. Coastele muntelui sunt impodobite cu salase si stani risipite pe plaiuri. Urc fara marcaj pe un drum care merge printre fanete inflorate si frumos mirositoare. Tai curbele direct prin iarba si, din cand in cand, dau de mici palcuri de fragi care inrosesc pajistea ca niste picaturi de sange. Le culeg, iar aroma lor imprastiindu-mi-se prin gura ma face sa cred ca mananc visuri frumoase. Cand soarele incepe sa scapete din inaltul amiezii ajung pe varful Hrobi. Ascult muzica sufletului si privesc Obcinile Bucovinei care se vad ca in palma. Cei 1507 m. ai varfului nu sunt cine stie ce dar faptul ca nu este impadurit si in imediata apropiere nu este vre-o inaltime mai mare, lasa privirea sa alerge libera spre stancile Tibaului, spre Omul Suhardului estompat de pacla, iar departe, Ineul Rodnei isi arata cu zgarcenie coama. O adiere usoara de vant  imi racoreste fata infierbantata de efort. Cobor usor intr-o sa  dupa care urc abrupt pe varful Lucina

Servesc pranzul la 1588 m.. Starnesc apetitul unui soricar ce se agata de cer cu un fir nevazut si acopera soarele cu aripile-i roscate. Sta acolo sus nemiscat  si cand isi descopera prada prin  iarba se pravaleste glont si o inhata, inaltandu-se iar spre ceruri; cauta un colt de stanca unde da drumul prazii sa se zdrobeasca si apoi se ospateaza.

Imi fac siesta privind plaiurile blande din jur acopoerite de pasuni. Am in fata culmea prelunga a Obcinii Feredeului, iar in plan indepartat Obcina Mare. Totul este estompat de o ceata diafana din care cauza nu pot identifica unele locuri pe care le cunosc. Asta in fata, pentru ca in spate nu am curaj sa privesc. Acolo sunt muntii Tibaului si muntii Suhardului, iar in spatele lor Muntii Rodnei. Si acolo domneste un intuneric de iad care se indreapta spre mine. Aoleu !! Ce ploaie vine !!… Vantul s-a mai linistit si e cazul sa-mi spun:”mana Costele ca te prinde ploaia”. Merg si la tot pasul dau de urme vechi de transee ca niste cicatrici urate pe fata muntelui.

Merg pe o culme prelunga spre varful Chitcaul Lancii(1431 m.). Privelistea din jur se vede in toata splendoarea ei. Nu rezist sa nu ma opresc la o cismea  cu multe jgheaburi cioplite in trunchiuri de molid; apa curge pe un uluc de lemn umpland un jgheab, apoi de aici, din unul in altul, se umplu toate. Proptesc batul de schi care are rol de toiag ,de care, cu cateva sfori leg o oglinjoara si ma barbieresc. Observ ca sunt un om norocos; ploaia ma ocoleste stropind numai locurile prin care am trecut mai inainte. Plec mai departe ca la o simpla plimbare si urc usor varful Lancii de unde se vad constructiile hergheliei de la Lucina. Cunosc dintr-o emisiune de la T.V. si dintr-un  reportaj din revista Romania Pitoreasca cate ceva despre aceasta. Astfel stiu ca este singura herghelie de cai hutzuli din tara si ca acestia pasc in libertate pe munte. Ii zaresc peste tot, cate unul sau mai multi. Incep sa cobor catre culmea ce duce spre varful Chitcaul Mare (1357 m.). Din padure apare o herghelie de cai avand in frunte un splendid exemplar feminin pe spatele careia puteai amenaja un pat pe care sa dormi in voie. Intr-un tropot strasnic imi taie calea avantandu-se in deal. Trecand prin dreptul meu, conducatoarea salta coada si trage, in cinstea mea probabil, o salva de salut de au haulit vaile.

Am in fata, putin spre dreapta, un con imens, impadurit, care parca ma sfideaza. Este Batca Tatarcii (1549 m.) a carei silueta ma frapase cand fusesem la stana din Dadu Bashca. Fiind in criza de timp nu o pot escalada, asa ca merg inainte spre tinta mea. Merg pe un drum pe sub culme si am vizibilitate doar spre valea Bistritei. Desi pe harta poteca este marcata cu banda rosie, pe teren nu-i nici urma de ea. Ma apropii de varful Manaila pe care se zareste, pe deasupra brazilor, sonda. Drumul se apropie pe neobservate de culme si o traverseaza pe versantul celalalt, spre valea Moldovei. Cand ajung sus, dau nas in nas cu fiara; ramanem nemiscati, la fel de surprinsi amandoi. Dulaul, alb ca neaua si lana ca de oaie, isi revine primul si imi arata coltii, parca facand reclama la vre-o pasta de dinti. Apoi casca gura aratandu-mi bolta neagra a cerului gurii si da glas spre cei din vale. In zadar ii fac semn de tacere ducand degetul la buze. El, nu si nu ! De dupa culme incep sa apara capete: unul, doua, trei, patru, cinci si cu paratorul sase. Sase jivine gata sa ma faca ferfenita ! Ne mai avand incotro aplic varianta din invataturile revistei Romania Pitoreasca. Ma asez usurel jos, imi fac cruce cu limba in cerul gurii (asta din proprie initiativa) si-mi spun: “Dumnezeu cu mila !” Cerberii ma inconjoara usurel si ma incadreaza: trei in spate, unul in dreapta si altul in stanga. Le aud numai maraiturile infundate, amenintatoare, pentru ca nu indraznesc sa-i privesc. Cel care nu-si tinuse gura incepe sa se apropie de mine privindu-ma tinta si aratandu-si coltii spunandu-mi parca “daca te misti, te halesc !” Apare si ciobanul, un baiat tanar, si-i cheama. Si asa  raman cu experienta neterminata, spre marea-mi usurare. Multumesc si dupa ce schimb cateva vorbe cu el imi vad de drum.

De dupa ridicatura am privelistea libera catre culmea Dadu la capatul careia, deasupra Carlibabei, se vede o foarte frumoasa cladire in care imi propun sa inoptez. Urc direct prin padure spre varful Manaila dar cand zaresc stana baciului Flocea, ma abat catre ea. Ii gasesc pe ciobani iarasi la muls vaci si oi.

Stau de vorba cu baciul care-mi spune despre cladirea pe care am vazut-o ca este o cabana a minei de pe Dadu si sigur pot dormi la noapte acolo.

Prind un  drum care merge numai pe culme si dupa aproape o ora ajung la mina de mangan. Vad pentru prima data o exploatare miniera. De suprafata este aceasta, unde minereul se exploateaza prin decopertare; adica, dupa ce se descopera zacamantul, daca nu este situat la o adancime prea mare, se inlatura stratul de roca de deasupra pana la acesta. Mina aceasta arata ca o groapa imensa, verticala in munte, in care scurma uriase escavatoare aratand ca niste ganganii, privite de sus, Cu exceptia gaurii urate,ca o buba, peisajul este exceptional. Loc nimerit pentru un  sanatoriu de odihna.

Apelez la ospitalitatea celor de aici si sunt gazduit de artificier in camera lui, care ramane libera pentru la noapte, el coborand in sat. Nu are prea mult timp la dispozitie decat atat cat sa-mi spuna ca daca nu vine schimbul maine dimineata, pana plec eu, sa las cheia la bucatarie. Deasemenea ma informeaza ca maine dimineata, in jurul orei 6.30, am autobuz care ma poate duce la Vatra Dornei. Imi da o caramida imensa de samota, cu o rezistenta de nichelina groasa cat degetul, sa-mi fac cald in camera. Ma instalez, servesc cina si deschid geamul pentru a asista la spectacolul sosirii noptii pe munte. Caramida raspandeste o caldura placuta, stelele se aprind pe cer una cate una si vremea se amelioreaza. Ceturile care mai inainte incepusera sa bantuie imprejurimile au disparut. Ma simt excelemt. In minte imi vin versuri dintr-un cantec:

“Ce bine e sa ai pe lume-o casa

Sa te sarute-n ea zorii de zi.”

*

Teama de a nu pierde autobuzul mi-a fragmentat somnul. Nu pot spune insa ca nu m-am odihnit pentru ca desi la intervale de aproximativ o ora ma trezeam numai ce ma uitam la ceas si adormeam din nou. Acum privind pe geam vad ca vaile sunt inecate in ceturi, semn ca peste zi va fi vreme frumoasa.

Astazi ma asteapta un drum lung si cu portiuni grele, in mod deosebit ascensiunea de pe valea Bistritei, de la Carlibaba, pana pe varful Omul Suhardului, apoi drum lung pe culmea Suhardului pana la Vatra Dornei pe care as vrea sa-l termin astazi. Imi pregatesc muschii picioarelor facandu-le un masaj zdravan cu revulsin. Tocmai cand sunt gata de plecare apare si schimbul celui care m-a gazduit. Facem cunostinta din fuga apoi cobor rapid la autobuzul gata de plecare.

In masina sunt eu , soferul si inca o femeie. Coboram cei cativa kilometri pana la Carlibaba printr-o padure cu exemplare impresionante de brad si molid. La un moment dat ne taie calea, cu salturi elegante, un cerb impunator. Intram mai intai in stratul de ceata si apoi in sat. Soferul imi explica pe unde s-o iau ca sa prind drumul spre Culmea Stanisoarei.

Imi iau ramas bun de la cel care ma adusese pana aici si pentru ca refuza sa primeasca bani nu-i pot rasplati serviciul decat cu multumiri. Trec un pod peste Bistrita si urcand putin in amonte prind un drum care ataca muntele direct spre sud. Urmand firul unui izvor urc printre pajisti avand ca reper apa si zidul verde al padurii care se vede in dreapta. Merg cam o ora si ceata incepe a se subtia. In fata zaresc umbra muntelui care sta gata sa se pravaleasca peste mine. Ajungand la sorgintea firului de apa ce l-am folosit drept calauza, vreau sa-mi umplu termosul. Cand ma aplec asupra izvorului se produce catastrofa; binoclul ce-l am atarnat de gat se balanseaza si lovind termosul mi-l face tandari lasandu-ma fara posibilitatea de a-mi face rezerva de apa. Fluier o melodie, cat a paguba, cat sa nu spun altceva, bag lichid in mine cat incape si atac urcusul care se aspreste. Iesind din ceata si de pe pasune ajung la padurea in care patrunde un drum de tractor pe care-l voi urma. Nu exista marcaj dar mi s-a spus, iar eu am vazut ieri cu binoclul, ca drumul duce la obiectivul calatoriei mele.

Ajung intr-o rariste de padure unde fac popas si-mi las sufletul sa cante admirand imprejurimile. Perspectiva spre E si NE este splendida.

In fata am Obcina Mestecanisului; pot vedea locurile pe unde am fost ieri: varfurile Hrobi, Lucina, Manaila, culmea Dadu cu cabana intreprinderii miniere unde am dormit azi noapte si-mi dau seama ca mi-am uitat acolo batul de schi pe care-l foloseam drept toiag de drumetie.

In vale se vede o portiune din Bistrita Aurie si a Carlibabei.

In zare, prin pacla diminetii, se zareste ca o parere Giumalaul.

Timpul este splendid, ceata de pe vai s-a risipit, iar soarele arde indemnandu-ma sa ma dezbrac pentru plaja.

Imi continuu mersul. Nu peste mult timp copacii prind a se rari. Drumul se inscrie clar pe creasta, printre stanci cu forme bizare. Ajung pe un varf (1613 m.) dar nu vad nimic nou in jur. Incepand sa suflu din ce in ce mai greu, din cauza efortului, continuu urcusul. Din dreapta, o culme, pe spinarea careia si-a gasit loc un drum, vine si se uneste cu cea pe care merg eu. Ajung pe varful Stanisoara la 1698 m. Spre vest o culme salbatica imi da frisoane; pinteni impungand cerul, creste prelungi, ascutite ca un  fierastrau, coaste abrupte pe care se vad albind dare (de zapada, mi se pare mie). Simt un regret covarsitor ca nu m-am nascut cu aripi sa ma avant peste paduri si vai intr-acolo. Dar cum, totusi, “Marele Proiectant” m-a prevazut cu doua picioare imi propun ca intr-un viitor apropiat sa ma folosesc de ele pentru a calca minunatiile care se vad in zare si care sunt Muntii Rodnei.

Plec in continuare spre sud, pe drumul care se strecoara printre stanci, si ma aburc pe un alt varf care nu ma lasa sa vad ce-i in directia in care merg. Este varful Jneapanul (1673 m.). Se vede drumul pe care voi merge si care se strecoara pe sub pintenul infipt in cer al varfului Omu. Din drum se desprinde o poteca ce urca in serpentine, printre jnepeni, pe greabanul Omului. Si mai departe,  cat vad cu ochii, culmea sinuoasa, prelunga a muntelui, urcand pe varfuri si coborand. In jur, peste tot, se vad aceleasi cicatrici din Obcina Mestecanisului: urme de transee.

Neastamparul din mine nu ma lasa sa zabovesc prea mult si o iau, aproape in fuga, spre ispita care m-a adus in Suhard. Merg o portiune de drum exact pe culme avand vizibilitate perfecta spre valea adanca a raului Omu la est si valea mai putin spectaculoasa, dar mai larga, a paraului Jneapanului la vest. Incep un urcus abrupt printre bolovani si jnepeni inalti si ajung stors de vlaga pe…fesele Omului care sta lungit pe burta aici, sus, pe masivul Suhardului, de milioane de ani. Dar dumnealui, Omul, ma primeste cam cu dusmanie. Timpul se schimba radical. Abia am timp sa fac cateva fotografii pentru ca o ceata groasa si rece ma inconjoara din toate partile; vizibilitatea se reduce la cativa pasi; un vant taios ma face sa caut urgent prin rucsac haine groase. In speranta ca ceata va fi trecatoare cobor pe “greaban”si incep sa urc spre “capul”Omului (1932 m.) atacandu-i “ceafa” abrupta. Neoamenii l-au maltratat scrijelindu-l, gaurindu-l, bombardandu-l. Refuz sa-mi imaginez cum a fost atunci. Si totusi daca si acum, dupa atatea zeci de ani, se cunosc urmele, atunci ce s-o fi intamplat? Cati oameni au murit aici fara sens, datorita unor tembeli pusi sa conduca destinul natiunilor? De ce acei care au murit precum si cei care au fost mai mult sau mai putin norocosi nu ar fi haladuit pe aceste meleaguri sa-si bucure sufletul, asemenea mie, in loc sa aiba drept unic scop actiunea de a ucide? Calc pe urme de sange vrajmas care, poate, era tot atat de nevinovat ca si a celor care erau in drept  sa apere aceste locuri. Pentru ca nu am cunostinta de un razboi declansat de vre-un  soldat care s-a dus constient  sa moara pe campul de lupta.

Ajung la punctul topografic marcat de un trepied din barne pe care gasesc, facut cu vopsea, marcajul crestei Suhardului,banda rosie, care de aici are sa ma insoteasca intregul traseu. Lipsa de vizibilitate mentinandu-se nu mai are rost sa zabovesc, asa ca-mi consult busola, ma orientez spre sud si plec din nou la drum.

Toata coasta fiind acoperita cu blocuri de piatra, cobor pe ele ca pe niste trepte; pe masura ce cobor ceata se subtie, iar cand ajung la marginea desisului de jnepeni care imbraca muntele mai mult decat am vazut pe Steflesti sau Giumalau, dispare cu totul.  Putin mai tarziu, parca pentru a-mi face in ciuda, isi fereste si Omul caciula de pe cap. Spre dreapta se vede o turma de oi si, cum unde sunt oi sunt si caini, o ocolesc prin stanga cat se poate pe departe. De dupa damb se insinuiaza  iarasi un val de ceata reducandu-mi din nou vizibilitatea. Ajung la un salas din care a mai ramas doar podeaua din scanduri groase, iar in imediata apropiere, prin ceata, zaresc o vietate cu patru picioare, de culoare inchisa si care sta nemiscata. O studiez atent prin binoclu dar nu ma edific asupra speciei din care face parte. Ma apropii cu prudenta avand toate simturile in stare de alerta. Cand desleg misterul scuip usurat/inciudat. Ptiu, drace! O soba solida din fonta pazea ce mai ramasese din refugiul pastoral Omul, care figura pe harta, si sumedenie de schelete ruginite de paturi de fier. Cred ca si peste un  secol soba se va gasi tot aici pantru ca nu vad cine ar fi nebunul care si-ar pune in gand sa fure mastodontul.

Dau de un indicator care arata directia de mers si timpul pana la cabana Rotunda. Eu imi vad de drumul meu coborand in saua de sub varful Runcu; regret ca nu am cocoase precum camila, care sa-mi inlocuiasca termosul spart, si-mi umplu din nou burta cu apa de la izvorul de aici. Urc usor spre varf avand sub ochi vaile de pe  versantul sud-vestic, spre Muntii Rodnei, care se ascund, insa, in dosul unei perdele de ceata. De pe varful Runcu poteca se muta pe versantul estic, spre valea Bistritei. Merg pe deasupra vailor afluientilor acesteia despartite de o serie intreaga de culmi brazdate de drumuri forestiere care te indeamna parca sa le calci cu piciorul. Mergand pe sub creasta poteca se strecoara printre jnepeni desi scotandu-ma pe varful Pietrele Rosii (1773 m.). Perspectiva in directia de mers se deschide mult in fata , spre varful Diecilor. Marcajul este excelent dar necesar doar pe ceata. Culmea este despadurita si vizibilitatea excelenta, putand urmari traseul cu ochiul liber. Drumul este foarte usor poteca parcurgand golul de munte prin pasunea a carei iarba se intinde ca o saltea groasa si moale atenuand taria pietrei. Merg drum intins oprindu-ma din cand in cand sa cercetez prin binoclu imprejurimile. Soarele a trecut de ceva vreme de amiaza; sunt constient ca nu pot ajunge la Vatra Dornei dar noaptea  vreau sa mi-o petrec cat mai aproape.

Fac popas pe varful Diecilor, punct cu o splendida perespectiva in jur. Doar Muntii Rodnei pandesc din dosul perdelei de ceata. Dinspre padurea din vest aud deodata un huruit de parca ar fi tunat. Privesc incordat intr-acolo si vad aparand in plin avant vre-o zece cai, unul mai impunator ca celalalt. Cand dau cu ochii de mine incremenesc devenind niste statui si ma privesc. “Seful” lor, unul alb cu o tinuta martiala, cel mai frumos dintre ei, ma studiaza cu capul sus, gatul incordat si urechile drepte ca niste stegulete. Scot incet aparatul de fotografiat si reusesc sa fac doua poze dar la o miscare mai brusca se sperie si dispar de unde au venit.

Plec mai departe pe plaiul prelung, fara a avea probleme deosebite; ajung pe varful Diecilor(1631 m.) de unde se vede ca in palma saua Diecilor. Loc in care poteca se ramifica in mai multe directii: spre vest coboara pe valea Cosnei, spre NE pe valea Diaca si spre E drumul pe culmea principala. Sub varf, putin mai jos, un stol de corbi se infrupta din starvul unei vaci. Nu departe de mine un dulau imi simte prezenta inainte de a-l vedea insa se multumeste sa-mi arunce in sila doua ham ham-uri neindurandu-se sa-si intrerupa siesta. In partea opusa seii se vede o stana langa care face amiaza turma de oi. Sunt sigur ca unde sunt oi sunt si caini; folosindu-ma de binoclu descopar doar unul singur. O iau pe ocolite dar dulaul ma simte si da alarma. Spre usurarea mea vad ca e legat si, increzator, o iau spre turma. In drum dau peste altul care fiind intre oi si asemanator lor l-am luat drept altceva. Intrat in panica alerg la singura salvare, ciobanul care tocmai iesise din stana. Mai deranjez inca alti doi caini imbracati in blana de oaie. Cu totii insa, in loc sa sara sa ma sfasie se multumesc  sa-mi arunce cateva latraturi lenese. Incep sa banuiesc ca au fost la festinul oferit mai sus si fiind cu burtile pline nu pot face mai mult. Satisfacut le dau nota zece la purtare si dupa ce primesc de la cioban informatii asupra locului unde ma aflu si a drumului ce-l am de facut in continuare imi iau ramas bun de la cainii cei mai cuminti din Suhard apoi plec mai departe.

Ocolesc pe la nord piciorul muntelui Diecilor si intru in padure pe un  drum larg de tractor, pe o culme (Obcina Diecilor), trec pe sub un varf impadurit lasandu-l in dreapta si ies din padure deasupra lacului Icoana pe care insa nu-l vad din cauza unui damb. Poteca face o curba larga indreptandu-se spre NE urmand in arc de cerc culmea muntelui Sviteria (Shvitzeria) ce arata ca o imensa pasune. La capatul arcului de cerc se afla antena unui releu radio si tot acolo, pe harta, figureaza cabana pastorala  Recele. La iesirea din padure, chiar la drum, dau de o stana la care am vazut singurul caine de care nu mi-a fost frica; un puiut de vre-o doua luni, mic si negru ca noaptea , care vazandu-ma a inceput sa faca asa un taraboi de parca ar fi fost cel mai vajnic aparator de oi din Carpatii Rasariteni. Doi ciobani au iesit din stana sa vada despre ce este vorba. Discut cu ei; imi dau sperante spunand ca pana in seara pot ajunge la Vatra Dornei. Dar sperantele se risipesc privind dupa degetul unuia, al carui varf urmareste drumul ce-l am de parcurs. Ma uluieste uriasul amfiteatru de la obarsia raului Bancusoru, formata din o sumedenie de izvoare ce tasnesc din coastele muntilor Icoana, Stefanu si Sviteria avand ca straja,in fund, varful Batca Tarsului. Pe povarnisul muntelui turmele de oi croisera poteci circulare, urmarind curba de nivel, care amplifica senzatia ca ma aflu intr-un amfiteatru antic.

Ma smulg din reverie si o iau la drum printre pasuni, ocolind varfurile mai mici dar nu pot sa nu escaladez varful Batca Tarsului (1548 m.).

Se apropie seara , iar de pe coaste de munte ciobanii isi striga peste vai adanci mesaje numai de ei intelese. O mica ploaie ma stropeste dar mai mult ma afecteaza faptul ca a udat iarba care, la randul ei, imi uda picioarele. Drumul marcat ocoleste pe la est muntele Faraoane indreptandu-se spre sud, dupa ce de la Batca Tarsului o luase spre SE. Muntele ma vrajise iesindu-mi mereu in cale cand am fost in Obcina Mestecanisului sau pe Rarau, pe Gimalau sau pe Pietrosul Bistritei. Nu pot trece nepasator pe langa el si ca sa razbun abandonul de luna trecuta, in Obcina Mestecanisului, nu iau in seama faptul ca soarele se lasa spre orizont si incet, cautand poteci de animale si tinand dunga, strecurandu-ma printre jnepeni si escaladand doi pereti care mi se pun in cale, urc pe varf. Am impresia ca sunt in cosmos, asa de inalt pare Faraoane in comparatie cu imprejurimile. Urmaresc drumul pe care am venit si constat ca am avut spor bun la mers. Imi dau seama ca ciobanii care mi-au spus ca pot fi pana in seara la Vatra Dornei au avut dreptate. Daca as fi ocolit toate varfurile, iar de sub Ousorul voi fi coborat in Dorna Candrenilor as fi putut face drumul pana la caderea intunericului. Dar facand asa as fi venit degeaba pe munte.

Observ ca astazi mi-a disparut teama de distante. Privesc drumul ce-l mai am de facut si nu simt nici cea mai mica ezitare de parca l-as face cu masina si nu cu talpile mele care uneori ma ustura de atata mers. Cobor de pe Faraoane la poteca marcata si-mi servesc pranzul (cam spre seara) langa un izvor ce tocmai l-am descoperit, plec apoi mai departe hotarandu-ma sa incep a cauta loc de innoptat.

Trag tare pe poteca ce se strecoara prin pasune, la inceput, apoi intra in padurea de pe Tarnita, cu copacii schiloditi de fierastrau si cu cabluri de funicular agatate prin ei. Ocolesc varful pe la vest, las in dreapta varful Stegii, ma aburc din greu pe sub varful Icoana si iata-ma iesit din padure in poiana imensa de sub varf, care se intinde intr-o sa larga pana spre Ousorul. Si aici stane, saivane, salase, sa tot ai de unde alage un loc de mas. Ma orientez spre o stana care-i facuta din barne proaspet cioplite. Ma si imaginez visand frumos la aroma de rasina. Apuc spre ea dar nelipsitii cerberi albi si latosi, in numar de patru de data asta, imi ies in cale. Aplic metoda de-acum experimentata, si pe care o scriu pentru eventualii cititori care vor avea probleme asemenea mie.

Deci, dragul meu posibil cititor, cand vei auzi primul hamait sa stii ca nu ti-i adresat tie. El este ca un fluierat din degete adresat celor din ceata sau un fel de “haideti, bai, sa-l bagam in boale pe un biped hoinar !”. In timpul care-ti mai ramane pana se aduna flendurosii venind de pe dealuri, din vagauni sau dintre oi, fiecare de pe unde se afla, te sfatuiesc sa-ti alegi un loc curat si uscat (daca-l vei lasa ud nu are importanta) si sa te asezi. E de preferat daca ai asupra ta vre-un bat sau ceva asemanator sa-l pui usurel de o parte si cand javrele sunt langa tine sa te feresti ca de foc de tentatia de a intinde mana spre el. Apoi, calm, astepti ca ceata adunata sa se apropie in goana de tine. Hei, si de acum incepe distractia !!! Tu, foarte calm, daca ti-a intepenit limba si nu-ti poti face cruce cu ea in cerul gurii, poti sa canti in gand o melodie, de exemlu “ sunt postarita Irinel…”. Inima poate sa bata cat de tare ca nu-i deranjeaza.

Ei, dulaii, se apropie de tine inconjurandu-te si aratandu-ti colti ca de elefant pe care si i-au pus in gura sa te sperie, maraie aruncandu-ti un fel de injuraturi pe limba lor. Unul din ei, probabil seful, mai batran, mai flenduros, cu botul brazdat de fel si fel de cicatrici si cu ochii batand intr-un  rosu aprins, cu scaieti si curnuti atarnati de blana, ca decoratiile pe pieptul unui maresal sovietic, se apropie de tine privindu-te tinta, parca te-ar hipnotiza. Si apoi incepe a te mirosi cu de-amanuntul. Nu are nimic daca auzindu-i rasuflarea langa lobul urechii tale ti se face pielea de gaina, pentru ca nu-l deranjeaza. Daca-i simti botul rece cum iti atinge mana nu te gandi ca ti-o saruta dar nici nu te speria ca te musca. Si tot acest ritual se petrece sub ochii celor cinci, sapte, zece sau mai multi (eu am numarat odata saptesprezece) tovarasi ai lui care, fiecare face ce-i trece prin cap; unul latra, altul se curata de purici, celalalt isi face foarte concentrat igiena intima. In timpul acestui ritual ciobanul, in general, nu are nici un cuvant de spus asa ca nu-l condamna daca, ajungand prea tarziu, nu intervine. Toata tevatura poate dura de la cinci minute in sus. Daca “ínspectorul”ajunge la concluzia ca esti baiat de treaba iti intoarce coada si se indeparteaza. Ca la o comanda toti ceilalti te lasa in  pace si se duc la treburile lor. Nu stiu cum procedeaza daca ajung la concluzia ca esti baiat rau dar e usor de inchipuit.

Tu, dupa aceea, multumeste-i bunului Dumnezeu ca ti-a oferit o asemenea aventura, angajeaza-te ca de atunci incolo sa fii mai ingaduitor cu semenii tai, ia-ti bagajele si du-te. Dar sa nu faci greseala sa nimeresti intre oi, ca nici armata a XIV-a nu te mai scapa.

Si de data asta, dupa ce au vazut ca nu am intentii rele in ce priveste avutul lor, m-au lasat in pace.

Ajung la o strunga unde mai multi ciobani trageau de tate oile pe care le mana un pusti ce pocnea dintr-un bici si umpleau donitele cu lapte. Am strigat facand semn sa vina unul  la mine dar parca vorbeam chinezeste pentru ca nu mi-a raspuns nici unul. Nevazand caini m-am indreptat spre ei si daca nu venea pustiul repede spre mine nu stiu ce as fi patit de la haita care ma inconjurase aparand de cine stie unde. Apropiindu-ma de ciobani le-am solicitat gazduire dar de data asta am dat gres; scuzandu-se ca sunt multi si nu au paturi ma indruma la salasul de vite ce se vede la 300-400 m. mai incolo spunandu-mi ca sigur voi fi gazduit. Mai merg pret de vre-o zece minute pana la ocolul de vite aflat sub Ousorul, in imediata apropiere a fostului canton pastoral Romega care figureaza pe toate hartile dar in realitate este distrus. La chemarea mea nu raspunde decat latratul celor trei caini (bineinteles, albi) care pazesc salasul. Ocolul fiind inchis cu scanduri nu ies afara asa ca nu sunt nevoit sa aplic “metoda” si sa ma asez in baligarul de vaca ce inunda imprejurimile.

De dupa deal aud strigate si zgomot de talangi; ma apropii prudent, vad vacile si, nu departe, un pusti de care ma apropii indata, el fiind cel mai sigur aparator in cazul unui atac al cainilor. Ma linisteste spunandu-mi ca nu au caini cu ei. Raspunzand intrebarilor mele ma informeaza ca ma aflu la vacaria satului Dorna Candrenilor, ca aici se afla o familie formata din sot, sotie, copil si un nepot. Invaluind cireada de vaci pentru a o baga in ocol apare si Aurel Rusu, mai marele familiei. Accepta amabil sa ma gazduiasca dar se scuza ca nu-i prea comod la ei pentru ca nu exista conditiile de la oras sau macar a unei case din sat. Il lamuresc ca nu-i prima data cand dorm in stana si ca un acoperis deasupra capului si niste oameni de omenie e tot ce cauta un drumet care a trudit toata ziua pe munte, este transpirat si obosit. Ma intreb: oare acolo unde ar fi fost conditii, mi-ar fi oferit careva un pat cu cearsafuri albe ?  Si iarasi stau si ma intorc cu gandul, cu multi ani in urma, cand aflat intr-o excursie prin tara, cu motoreta, aceasta mi s-a defectat la Mintia, langa Deva. Acolo familia Parva (Cornel si Cornelia) m-a primit in casa si m-a omenit, culcandu-ma in camera si patul fiului lor, camera in care nu mai dormise nimeni de cand, cu doi ani in urma, la numai 18 ani, acesta murise intr-un accident, inecandu-se in Mures. Camera era ingrijita de parca Corneliu, asa il chema pe fecior, trebuia sa soseasca dintr-un moment in altul. Iar la plecare cand am insistat sa le platesc gazduirea s-au suparat foc.Ma gandesc si-mi spun: da, in peregrinarile mele de pana acum am intalnit numai oameni de omenie.

In timp ce sunt lasat singur sa-mi schimb hainele transpirate de peste zi, gospodarul sparge lemne cat pentru toata iarna, iar gospodina se lupta cu o vaca incapatanata care, desi ii trage cu un par peste coaste (sau poate tocmai de aceea), nu vrea sa dea nicidecum lapte. Privesc si ma intreb ce s-ar intampla daca vaca ar sti ca-i mult mai puternica decat stapana?

Dupa ce a terminat de batut vaca (ca mai mult a batut-o decat a muls-o) gospodina, inca furioasa, intra si aprinde focul. Rasuflu usurat cand gospodarul si copiii se aciuiaza si ei in incapere. Nu de alta dar nu sunt sigur ca robusta bucovineanca si-a descarcat complet nervii. Incet-incet, trosnetul lemnelor din soba de fonta si mirosul laptelui care fierbe pe plita mai domesticesc atmosfera, falcile femeii se desclesteaza, fruntea i se descreteste si din ochi ii dispar lucirile dusmanoase. Chiar este frumoasa ! Aurel Rusu, volubil, antreneaza lumea in discutii si aruncand cate o gluma, din cand in cand, o determina pe consoarta-i, la un moment dat, la un gest de care nu o credeam capabila. Rade !

Atunci imi mai vine si mie inima la loc si ne asezam la povesti. Intre timp grisul cu lapte este gata si iata-ma pus la masa unde, vrand-nevrand, mananc un castron urias cu cel mai gustos gris cu lapte pe care l-am mancat vre-o data. Si uite asa, pe nesimtite, se face ora 23.00 si pleoapele incep sa devina grele. Ma culc cu copiii intr-un pat exagerat de inalt si in zori ma trezeste trosnetul lemnelor din soba. Se lasase rece si gospodarul mai facuse un foc. Adorm din nou.

*

Ma desprind din caldura culcusului si ies afara unde dau nas in nas cu o dimineata cetoasa si rece.

Imi fac bagajele pregatindu-ma de drum dar nu sunt lasat sa plec pana nu  este gata masa. Imi pun burta la cale cu jumari cu oua si o cana mare cu lapte, imi iau tarhatul la spinare, le multumesc gazdelor pentru ospitalitate (bani nu vor sa primeasca) si o iau la picior spre Vatra Dornei cu gand sa nu mai urc pe Ousorul, din cauza cetii. Imi propun sa cobor pe o poteca la Dorna Candrenilor si de la sosea, cu o ocazie sau cu vre-un autobuz, sa merg la Vatra Dornei.

Deci plonjez in ceata, iar cum  marcajul pe stalpi fiind destul de des nu se pune problema orientarii. In plus, drumul este batatorit. Dupa vre-o jumatate de ora de mers ceata se ridica. Incep sa regret ca m-am pripit ocolind Ousorul si cand in dreapta mea se ridica o fasie despadurita demonul drumetiei imi da un ghiont facandu-mi semn cu ochiul. Atat imi trebuie. O iau pieptis si dupa o jumatate de ora de efort, la limita posibilului, ajung la muchia care urca de pe varful Livada pe Ousorul. Pajistea de aici este magnifica; imbracata intr-o superba rochita de floricele mov iti este mila sa calci pe ea. Urc voios dar deodata, de dupa o muchie, apare din nou, perfida, ceata. Nu mai pot da inapoi si-mi continuu drumul, doar pentru a stabili performanta cuceririi celor 1639 m. ai Ousorului. Ajung la o ridicatura care am impresia ca e cota maxima si putin mai jos, in ceata, zaresc ceva ce pare a fi o stana. Cilesc urechea pentrru a auzi hamait de caini sau sunet de talanca, insa linistea este absoluta. Studiez atent cu binoclul umbrele ce le zarisem si raman ferm convins ca ceea ce am in fata mea este o stana. Incep sa inaintez pregatit in orice moment sa ma asez din motive cunoscute de acum. Este suficient insa sa fac nu mai mult de zece pasi pentru a scoate un enorm rasuflat de usurare. Ceea ce se zareste in fata mea la alti zece pasi (ceata imi jucase festa amplificand distantele si formele) nu este decat refugiul turistic Ousorul, asezat intr-o cuta de teren, iar ce mi se paruse a fi imprejmuiri nu sunt decat niste barne risipite in jur, provenind de la vechiul refugiu care fusese incendiat nu de mult.

Refugiul este o constructie micuta din scandura de brad, iar inauntru o masa cu banci si un prici, poate oferi adapost pentru vre-o zece turisti mai putin pretentiosi. Pe pereti, foarte multe semnaturi ale celor care au trecut pe aici.

Imediat in fata refugiului, la cativa metri mai sus, dau peste borna cu cota maxima a varfului. Ceata imi rapeste posibilitatea cercetarii imprejurimilor si de aceea incep sa cobor, orientandu-ma dupa busola, spre sud, intentionand sa ajung la Vatra Dornei prin Dorna Candrenilor. Ajung la marginea padurii si intru printre molizii drepti si inalti. Cobor direct si ies sub plafonul de ceata. Panta este foarte accentuata  de aceea, pentru a-mi fi mai usor,  caut hatasuri, iar dintr-un limpezis, de unde se deschide o oarecare perspectiva spre vale, studiez terenul cu ajutorul binoclului. Descopar o poteca de picior pe care o urmez schimband directia de mers, incep sa urc usor si ajung intr-o poiana. Zaresc in vale o stana ce pare a fi parasita, iar deasupra mea, Ousorul eliberat de ceturi. Simt o urma de regret ca nu ajunsesem aseara pe varf, nu pentru ca as fi nemultumit de gazduirea ce-o primisem, ci pentru ca mi-ar fi suras sa petrec o noapte singur in creierul muntelui pentru a gusta si aceasta experienta pe care oricum trebuie s-o fac candva.Spre NE se vede culmea usor impadurita a culmii Runcului pe care, schimbandu-mi planul, decid sa cobor direct in Vatra Dornei. Vremea se anunta exceptionala, iar timp la dispozitie am suficient fiind abia ora noua dimineata. Prin  fata stanii din vale se vede un drum de caruta,

Cobor mergand pe trunchiurile uriase ale unor brazi rasturnati recent de cine stie ce furtuna, sar gardul si ingraditura stanei ce intr-adevar e parasita si prin iarba inalta  pana mai sus de genunchi ce formeaza un covor policrom ajung la drum unde gasesc un marcaj cu cruce albastra. Urc usor urmarindu-l si trec de o alta stana din a carei coliba se aude glasul adolescentin al unui vajnic aparator al oilor, aflate acum la pascut, care se da de ceasul mortii simtind “putoare” de om strain prin apropiere. Ies din padure si trecand pe sub o stanca patrund intr-o splendida sa, larga, numita “Sesul Muntelui”. Vre-o trei stane se afla aici.

Parasesc marcajul pe care venisem si de la un indicator cu sageti prind un marcaj cu banda albastra. O iau la dreapta si urc lin, intrand in padure. Poteca este larga si inierbata. Padurea cu molizi uriasi, sanatosi si curatenia care domneste aici imi creaza senzatia ca ma aflu intr-un oras, plimbandu-ma printr-un parc foarte bine ingrijit. Ma uit in jur nedumerit ca lipsesc bancile si perechile de indragostiti. Doar zvacnirea unei caprioare care-mi taie brusc calea si linistea cosmica ce domneste aici imi amintesc ca ma aflu in padure.

Dupa vre-o ora de mers, linistea se tulbura sfasiata din cand in cand, fie din stanga de pe valea Bistritei, fie din dreapta de pe valea Dornei, de fluierat de locopmotiva si huruit greu de tren. Trec printr-o poiana imensa imbracata in haina de afinis prin care trebaluiesc cateva femei si copii “pieptanand” afine. Imi innegresc si eu degetele si limba in sfertul de ora, timp de odihna ce mi-l ingadui. Sar un parleaz si dupa putin timp imi dau seama ca am nimerit in imparatia taurilor. Merg cu ochii in patru, gata sa ma catar in cel mai apropiat copac, de-i nevoie. Trec pe langa o pereche unde “el”, infocat, face o curte asidua “ei”de aceea nu are ochi pentru mine. Dupa un timp, transpirat de emotie, sar un alt parleaz, punand din nou gardul intre mine si ei. Mai incolo vad o bucata de placaj prinsa in cuie pe un copac dar inscriptia este pe partea cealalta. Ma intorc si curios o citesc: “Atentie! Urmeaza o portiune cu tauri deosebit de periculosi!”. Multumesc oameni buni si grijulii! Puteam sa mor de batranete fara sa stiu prin ce mare pericol am trecut! Ajung la concluzia ca tot mai bine este cu cainii. Astia latra inainte de a te ataca; taurii, nu. La caini nu-i nevoie de tablite de avertizare. Doar prin unele curti in care vegeteaza vre-o potaie mai vezi la poarta: “atentie, caine rau, musca!”.

Scapat si de aceasta cumpana ies din padure deasupra motelului Runc, in marginea orasului Vatra Dornei. Ma trasnesc mirosul de fum si benzina, urlete de aparate de radio si casetofoane, tipete si chitcaieli determinate de cine stie ce jocuri ale celor care facusera imensul efort de a urca cele cateva sute de metri pana la marginea padurii. Patrunsesem brusc in miezul civilizatiei. Aud: Ionel, Vasilica, Bogdan, etc. nu mai alergati !…Vezi ca te murdaresti!…Vin la mama sa-ti mai pun o flanela ca-i frig!…Ma, nu transpira ca racesti!…etc. Vad copii pe care-i ucide grija prosteasca a parintilor. Simt priviri atintite asupra mea; unele dispretuitoare (de unde a mai aparut vagabondul asta?), altele pline de compatimire (vai saracul, asta nu-i zdravan la cap!) ale celor pe langa care trec. Nici eu nu ma las mai prejos; nu dau nici o atentie pigmeilor care impanzesc imprejurimile.

Ajung la un restaurant si, amintindu-mi de paharul cu vin baut  cu doua luni in urma la Zugreni, intru. Localul frumos, lambrisat cu brad, pe pereti trofee de cerb transformate in corpuri de iluminat dar galagie , miros de tutun si bautura. Ma duc la bar si aruncandu-mi privirea prin rafturi imi aleg soiul de vin. Il comand impreuna cu paharul de apa minerala. Aproape ii simteam aroma pe limba cand ce crezi ca-mi aud urechile?

-Cu vin va putem servi dar nu avem apa minerala. Da! Ati citit bine, NU AVEM APA MINERALA !!! Aici unde pana si gainile beau apa minerala de la borcutul din fundul gradinii! Imi vine s-o rup la fuga inapoi pana in Dadu Bashca, la cismeaua unde apa izbucneste din inima pamantului, sa-mi bag capul sub suvoiul de apa care tasneste la lumina soarelui si sa stau asa pana ma voi transforma eu insumi in apa, apoi sa ma strecor in fundul pamantului sa scap de aceste doua cuvinte pe care le auzi la tot pasul in aceste zile “de belsug” din Romania: NU AVEM ! Beau in dusmanie o sticla de bere poloneza si cobor in oras.

Conform tabietului vreau sa intru intr-un restaurant civilizat sa ma delectez cu un coniac la inceput, cu un pahar de vin la sfarsit si intre acestea sa pun o friptura cu tot dichisul.

Merg la restaurantul hotelului Calimani dar aici se serveste masa numai la abonatii statiunii. Zarisem un restaurant langa muzeul orasenesc dar fumul de tutun si mirosul de bautura proasta ma intorc inca din strada. Imi amintesc de altul situat deasupra cofetariei din apropierea haltei C.F.R. Vatra Dornei Bai. Intru, si-mi place. Despartit in doua, localul este format dintr-o braserie unde se bea in dusmanie coniac si bere la halba, cot la cot barbati si femei de cele mai diverse categorii sociale, iar in dreapta, restaurantul. Intru aici. Este liniste. In micile separeuri, despartite prin stanoage, ca la cai, lume putina. Lumina patrunde din belsug prin ferestrele mari. Imi permit sa aleg o masa in apropierea uneia pregatit sa stau aici aproape doua ore pana la sosirea trenului care ma va duce acasa.

Ma uit la mesele din jur sa vad ce se mananca. Peste tot carnati. Sunt sigur ca altceva nu au. Imi spun ca e bine si asa. De mine se apropie ospatara si ma intreaba ce doresc. Mi se confirma presupunerea despre”bogatia” meniului, deci comand carnati. Dupa catva timp sunt incunostiintat ca la bucatarie se face inventar, in consecinta mancare se va putea servi doar peste vre-o ora. Imi inghit vorbele, imi iau micul bagaj (pe cel mare il lasasem la gara) si, blestemand obiceiul acesta de a face inventar la bucatarie la ora 14.00 cand lumea e mai flamanda, plec spre alt restaurant pe care-l stiam pe undeva in gradina publica. Cu chiu cu vai reusesc sa dau de el (aflu ca se cheama “Casa Dorneana”) si intru. Impresia este favorabila si ma asez plin de speranta la o masa punandu-ma pe asteptat. Ospatara apare surprinzator de repede si la intrebarea mea raspunde ca de mancare nu au decat pizza. Nu prea sunt eu sigur ce-i asta dar stiind ca-i o mancare italieneasca ma gandesc c-o fi destul de scumpa. Imi amintesc anuntul de la intrare care mentiona ca aici se prepara “toci”, o mancare cu specific bucovinean, foarte simplu de preparat despre care auzisem, asemenea ca de pizza, dar nu mancasem vre-o data.

-Toci puteti prepara?

-Nu avem smantana, mi-o taie scurt ospatara.

“Cum nu vii tu Tepes, Doamne!” Auzi, in tara Dornei, tara laptelui si a tot ce se poate prepara din el, NU ESTE SMANTANA!!!…Poate nici cartofi?!…In schimb ciuperci marinate (importate din China), suc de rosii (importat din Bulgaria), piper boabe si alte nazdravanii pentru a pregati aceasta mancare “venetica” in tara Dornei au! Poate daca insist ma aleg si cu picioare de broasca, sarpe marinat sau tocanita de pisica!!!

Dau din mana a lehamite si accept pizza, fara renunta la coniacul de inceput. Parca pizza asta ar aduce-o din Italia pentru ca ospatara trece din cand in cand pe langa masa mea si privind la paharul gol ma intreaba daca nu mai doresc un coniac. Sa fi acceptat de fiecare data, cred ca as fi baut vre-o zece sute pana a aparut, in sfarsit, mancarea lui Dante sau Bocaccio.

Trasnind puternic a piper, avand o culoare ce ar fi scos din minti un  taur, respectivul fel de mancare mi-a starnit totusi curiozitatea. Manuind cu maiestrie cutitul si furculita ( ca un fost un sarguincios elev al Ceciliei in ceea ce priveste manierele elegante) am inceput sa actionez asupra mancarii ce se intindea in sute de firicele, ca de ata, si incet-incet o dau gata. Nu sunt satul ca dupa o friptura dar curiozitatea mi-a fost satisfacuta. Un amalgam de gusturi : acru, dulce, sarat, piparat (iuteala am alungat-o cu un pahar de vin baut in sila).

Cu o intarziere de vre-o patruzeci de minute, urc in trenul ce ma va duce acasa. Dupa ce acesta se desprinde din stransoarea Bistritei, si prinde a urca pe coasta Barnarului stau cu ochii tinta spre muchia Faraoanelui care se vede imensa, de aici, fardata cu pete intunecate de jnepenis si simt ca nu mai am inima in piept. Imi ramasese pe creasta Suhardului sa asculte infiorata latratul cainilor albi.

Dupa ce, trecand de Gura Humorului, mirosul de cetina a ramas doar in memoria-mi olfactiva m-am simtit teribil de trist. Mi-am dat seama ca descinzand de pe munte, patrunsesem in miezul civilizatiei.

In imparatia cainilor negri.

——————————