Soaptele zadei

Soaptele zadei

Octombrie 2009

---

Atentie: acest jurnal contine descrierea pe scurt a unor trasee nemarcate nerecomandate incepatorilor, celor care au rau de inaltime sau celor care nu au experienta in urcatul muntelui. Traseele nu sunt recomandate in conditii de vreme nefavorabila (ploaie, vant, furtuna) sau in conditii de iarna.

 

„Pe versantul estic, privit de la cabana Izvoru Muntelui, în trupul de stînca al Ceahlăului se deschide o prăpastie adîncă, despicată parcă de o secure uriaşă. Aceasta genune umedă şi rece ascunde între pereţii stîncoşi, încremenite turnuri şi creste, surpături, jgheaburi şi hornuri întrezărite printre brazii falnici. Deasupra peretelui din dreapta, din care se desprind Acele Caprei, Tumul Răchitiş, Turnul cu fisuri se întind mai multe terase, rînduite în trepte, cu formă şi întindere variată, înşiruite în rotunjimea de potcoavă a prăpastiei numite Fundu Ghedeon. Pe aceste preguri ale muntelui, numite poliţe, sînt cele mai frumoase exemplare de larice din ţara noastră, cunoscute sub numele popular de zadă sau crin, de unde şi numele de ,,Poliţele cu crini”. Vegetează aici sub formă de pîlcuri, amestecate cu bradul. Unele exemplare ajung la peste 30—33 m înălţime, cu o circumferinţă de trei metri. Aceste poliţe au ca oaspeţi cerbi şi căprioare, capre negre, cocoşi de munte şi ciocănitori; păstrează şi astăzi tăcerea, curăţenia pămîntului şi a văzduhului. Numele lor este vechi, ca şi crinii seculari; le-au spus aşa ciobanii care-şi păşteau oile, cîntau doinele, aveau stîni în această împărăţie a liniştei. Toată zona — altitudine medie 1300 m — este declarată rezervaţie naturală şi ştiinţifică. Nu mai sînt stîni, nu mai pasc oile, poliţele au fost năpădite de o pădure tînără de zadă şi molid. „

DR.GH. IACOMI

Necunoscut, teama de polite, teama de crini, zvonuri vechi in drumurile Ceahlaului, Acele Caprei, Acele Caprei, of,of, le vezi si iarna si vara , din Izvorul Muntelui ori de undeva le distingi uitandu-te mult in jos de la Dochia, sentimente confuze dar puternice ca persistenta inunda mintea ani si ani in sir. Mai bine inchizi ochii si revezi ceea ce ai vazut iar ceea ce vei putea vedea Dumnezeu iti va harazi odata. Si visezi la o zi de toamna, cu zada inca neobservata sau pipaita de degete nerabdatoare, o fereastra de octombrie cu cerul albastru, cu soare cu dinti din aia asa cum gasesti in motivele populare din zona Neamtului sau pe valea Bistritei, dinti sanatosi , exagerati de mari si de frumosi, o zi de toamna ireala si utopica.

Stau si ma uit pe geamul de la birou pe la orele 12 si vad mitropolia si zbor cu mintea spre Ceahlau. Suna telefonul si Titus ne cheama la o iesire de o zi jumatate in Ceahlau . Il sun la randu-mi pe Marius care credeam ca e prin Fagaras si aflu ca e in Iasi si ca o tura cu Titus nu ar fi de refuzat, mai ales ca erau unele portiuni noi si pentru el si mai ales ca era vorba de doua socoteli care tare se mai potriveau demult in planuri: zada si o noapte de toamna sub cerul liber pe Ceahlau doar in sacul de dormit.

Confirmam prezenta, cer dezlegare de la jumatatea mea, cea mai scumpa sotie din lume, cea mai buna si cea mai ingaduitoare, si bagajul e gata, habar nu am ce pun in el, imi pun colantii pe mine, ca asa am auzit ca e in bon ton pe munte si plec la gara sa ma intalnesc cu Marius sa ajungem in Pascani, ca apoi Titus sa ne preia cu masina pentru a ajunge in Izvor.

Ma gandesc ca cele mai frumoase ture sau iesiri au fost cele spontane, nu foarte mult planificate asa ca toate premisele unui vis de toamna erau evidente in mintea mea. Marius era deja la gara.

– Ai luat biletul? il intreb, Asta-i trenul?

– Da , hai.

Spontan, spontan, ca de abia pleaca trenul ca si “biletele la control, ii ofer controlorului biletul fara sa ma uit la el( infumurat de montaniard esti oleaca cu nasul pe sus? ), gandindu-ma la tinta calatoriei noastre, dar vad ca stationeaza individual cu “sapca chefere” cam mult cu ochii pe tichet:

-Ati gresit trenul!

– Nu se poate, nu merge la Pascani?

-Nu, zice el asta e trenul de Dorohoi si va rog sa coborati la prima statie, Letcani.

– Bai Marius, in ce tren m-ai urcat?

– Trebuie sa coborati dumneavoastra , la prima, la Letcani spune controlorul

-Asta inseamna ca trebuie sa cobor si eu , spune Marius

– Nu, zice controlorul, numai el, aratand catre mine,  numai el o gresit trenul

-Si eu tot la Pascani vreau sa ajung , completeaza Marius

Ploua, mocaneste, numai bun de mers  pe munte, asa ca am coborat din tren si traversam izlazul din  Letcani dintre gara si sosea, cu zambetul pe buze spun:

-Mai Marius, nici daca vroiam sa ajungem pe aici si nu ajungeam, uite mergem pe Ceahlau si traversam izlazul comunal la Letcani. Daca –mi spuneai azi dimineata ca ajungem pe camp pe aici, nu te credeam.

 

Burniteaza, cine stie ce ploaie mai e si asta, desi Titus ne anuntase ca singura zi fara ploaie ar fi ziua de maine dupa site-urile meteo asa ca ma incred in spusele lui, desi ploua, ploua si nu se mai opreste, marunt, dar bine de tot. Poate–i singura zi , e poate singura sansa pe toamna asta ca sa prind si eu o zada sa o strang in palma. Tu, am auzit ca ai ace dar nu intepi.

Ia-ma nene si un nene milos cu inca 3 pasageri in masina, opreste.  “Unde mergeti?” La Pascani raspundem intr-un glas,dumneavoastra?”, “Mergem si pana la Pascani haideti baieti” ”Incapem? “Da-i drumul in portbagaj la bagaje si urca”, Doamne ajuta. Muzica aleasa, manele pe sidi, parca sunt la nunta, il gratulez  numai de ispita de a-l vedea cum reactioneaza, ii place, il vad imbracat la tol festiv pe sofer, cu pantaloni din stofa cu dungulite imitatie harmani si cu bata de baseball pe post de ajutor in spate, omul e jovial, face chiar si glume si ne intreaba unde mergem: pe munte,  pe Ceahlau ii raspundem noi in barba, si ce faceti acolo, ne relexam ii raspunde Marius sec; chicotesc in spate si ma uit la ploia siroaie pe geam. “Nu las pe nimeni , asa m-o lasat unul sa astept iarna in frig , cand veneam de la discoteca si de atunci am zis: Doamneeeee, Doamneeeee sa ma ia cineva cu masina ca iti jur ca nici eu nu o sa las pe nimeni, si Dumnezeu i-a ascultat rugamintea.”.

 

Nu stiu cat i-a mai ascultat Domnul rugaciunea dar pe noi ne-a taxat cat la maxi taxi , noroc ca nu aveam marunt si i-am dat mai putin si i-am spus ca ii dau un pomelnic de diferenta, oricum ai fi sofer calator iubitor de manele si de drumeaguri asfaltate, Dumnezeu sa te ajute in caile tale pentru faptul ca ai luat doi handralai cu rucsacii in schinari pana la Pascani. Asa ca mi-am tinut cuvantul si am dat pomelnic pe internet. Spuneti si voi dupa mine: “Doamne, da-i omului sanatate ca nu o lasat doi oameni in drum, ba si mai mult i-o ajutat sa mearga pe munte”.

Titus ne preia cu acelasi zambet fermecator de actor francez si iata-ne  la apusul soarelui in drum spre Piatra, ploaia se opreste inspre Piatra de unde , de la Ursuleti , il culegem pe Paul, venit tocmai din Bacau. E o onoare sa mergi cu oameni acestia doi, buni cunoscatori in crini, legende si fini cunoscatori in Ceahlau. Paul aduce a vorba cu un prieten de–al nostru din Iasi, zici ca-i leit Ramiro, bunul nostru tovaras de munte.

 

La plecare pe traseu e intuneric.  Ploaia s-a oprit, e cald si parca parca ne bucuram ca niste copilasi; urcam pe Lutu Rosu pe la 8.30-9 seara si pe la curmatura “Lutu Rosu” inchidem frontalele ca sa vedem luna, e liniste, e cerul limpede, o felie de luna ne lumineaza panta prostului de dupa curmatura si ne oprim ca sa simtim linistea noptii. Nu am mancat mai nimic in euforia plecarii si urc incet incet, raman in urma si Titus ma asteapta. Simt greseala neimbucarii si greu tare merge Lutu Rosu la deal, ba mai multi mai cedeaza si o curea din vechiul meu Escalade. Titus ma ajuta, imi simte mica slabiciune din cauza foamei si cureaua o repara imediat. Multumesc si hai la drum, Paul si cu Marius bagasera viteza rau ajungand mai sus decat noi, desi Paul avea de-a bagaj in spinare foarte greu. Undeva aproape de obiectivele noastre, Titus, dupa cateva incercari, gaseste un loc numai bun de pus izoprenele si sacul de dormit. Ne bagam in saci, gustam ceva frantuzesc si la somn. Luna semiplina ne vegheaza in linistea noptii. E fain, e extraordinar , parca e o noapte de vara , am caciula pe cap dar mi-e cald.

 

Dimineata ma trezesc tiptil exact cand cerul era sangeriu si soarele se juca de-a v-ati ascunsea, marea de nori era acolo. Parca ma trezisem intr-o vraja, somnul a fost foarte profound, odihnitor, era atata liniste si soarele incepea sa rasara domol, intr-o ordine perfecta. In cateva secunde prietenii mei erau si ei sus cu mana streasina spre soare si cu aparatele deschise, iar eu nu indrazenam sa topai in sosetele mele de lana (merinos bineinteles), ma gandeam la noaptea linistita si calda, probabil ultima noapte de toamna vara din acest an, memoram clipele de noapte cand imbratiseam pe la 5 dimineata izoprenul pentru ca locul meu de la margine era oleaca in panta. Si zada era langa noi inganata in cantec de marea alpina.

 

 

 

Valurile norilor vin, incet, incet si lumina ne invaluie dulce, lina, e o lumina calda ce-ti umple sufletul in fiecare dimineata pe Ceahlau.  In fata noastra bradul trasnit ne anunta ca lumea nu se sfarseste aici si ca el este doar un semn al vremelniciei si ca o zi de toamna incepe si ca ar trebui sa ne grabim sa o culegem si sa o stoarcem de daruri si de bucurii.

“Buna dimineata, buuuuuuuuuuuuuna dimineataaaaaaaaaaaaa Ceahlau!” spun in gand.

 

 

Incepem calatoria pe spre brana “Acelor Caprei”, cu scopul de trece pe sub Politele cu crini, sub acele Caprei dar si cu scopul de ajunge deasupra Acelor.

Si incet, incet ne trezim pe sub “Zavoare” pe cararea nevazuta aflata de Titus si nelumescul apare incet incet. Paul ne promita o vizita in Gradina Botanica si numai decat ajungem dupa ce urcam  pe sub prima polita, lacatul ce deschide lumea din Fundul Ghedonului si Imparatia crestelor care coboara in el, plus vecinii de visavi si de deasupra.. Sa nu fim nerabdatori.

 

 

 

Lasam rucsacii pe carare si ne urcam la un balcon din Gradina Botanica, acolo unde nu se plateste bilet la intrare si inchid ochii sau refuz sa ma uit in jurul meu pana cand ajung sus. Titus ne priveste dintr-un balcon paralel si probabil ca urmareste incantarea noastra. Oooooooooo-ul din gura lui Paul devine molipsitor si descopar printre zada in departare aceeasi mare alpine scaldata in lumina  pe toata valea Izvorului Muntelui.

Ai inchis ochii dar acuma ai curajul sa te uiti in stanga, in dreapta , in jos? Zada pare estompata de ceea ce se vede. Culori de toamna, bogatie de culori si dincolo de culori incep minunile din Fundul Ghedonului.

 

 

 

Imediat imi atrage privirea imaginea celor trei creste care dau in vale, drept in mijlocul Fundului Ghedonului si anume Creasta Ascutita, Creasta cu pinteni si Creasta Comorilor ni le aminteste Paul dupa schitele doctorului Iacomi. Misterioase, tainice, ingundarate ma fac sa–mi aplec privirea spre ele , ma fascineaza. Si undeva acolo, martorul vestitelor zaruri le sta Turnul Caldarusei.Pe partea cealalta Ocolasul Mic ne priveste cu celebrele Porti de Aur, de Arama, cu jgheabul Caprioarei.

 

 

 

Nu ma mai satur de priveliste. Sus spre cer, indraznesc sa ma uit si vad Ocolasul Mare intinzandu-si cealalta plapuma de stanci si jgheaburi (care tare mai fac cu ochiul unora). Toate sunt pictate de un artist anonim cu culori de toamna. Titus , pe partea cealalta, pe o mica polita vecina ne simte bucuria si fericirea  pentru ca ne vine sa tipam ca niste copii mici cand primesc o noua jucarie ; el si cu Paul mai fusesera pe aici insa nu avusesera atata vizilibilitate ca acum.

De atata frumusete cred ca ma impiedic dar revin la carare.

Urmam brana pe sub stanci si daca ai curajul sa te uiti in sus vezi culorile toamnei si simti zada care creste exact unde nu te astepti. Copacii astia cauta cerul sau noi ne temem ca arborii ne cad in cap? Sub stanci pe brana , gasim popas din cand in cand, prilej de a mai trage un gat de apa si de a zambi de fericire.

 

 

 

Trecem pe sub polita Rachitis si undeva ne ramificam in doua ca sa urmam brana , aceleasi cai duc intr-un singur loc : tot spre Acele Caprei..Pereti vertical de o parte, carare cu urcus sau coboras si pe cealalta parte, hau infrunzit iar zada nu mai soptea , era acolo in cantec.

Acele Caprei  par din ce in ce mai aproape, mai dupa o zada, mai dupa un brad, le gasim acolo, inconjurate de atata stanca.

 

 

 

Ma uit in dreapta si vad o multime de jgheaburi si jghebulete care mai care mai apetisante de urcat, ramificatii pentru a ajunge deasupra politelor, o lume uitata, o lume noua si veche in timp comun sau in timpi diferiti, ce mai conteaza cuvintele daca ele nu pot exprima emotia unei paduri in toamna cu stanci si jgheaburi feremcatoare, cu brane mult visate si cu oameni frumosi?

 

Trecem pe sub Polita lui Cozma si undeva in dreptul Politei lui Parhan lasam rucsacii jos pentru a devia un pic de la brana Acelor pentru a ajunge la baza Acelor. Cateva pasaje periculoase peste cateva hauri pline de  frunze si de pamant alunecos , multa atentie la picioare si echilibru si gata am trecut si ajungem aproape sub Ace. Acolo o mica fereastra numai buna de poze si de scos capul pe geamul invizibil ne face sa zambim si sa ne simtim zglobii. Ne suim pe mici polite si privim haul in jos.

 

 

 

Nu prea este loc de doi , d`apai de patru si Paul se catara un pic mai sus langa peretele vertical al Acleor,. Acolo e capatul lor , sau inceputul fercirii ca nu mai pot de bucurie si sui si eu. Titus pune si o coarda dupa un copac sa ne ajute pentru cativa metri sa coboram fara emotii la carare. Ma ingramadesc cu Paul sus pe polita, Titus vine si el, Marius nu mai urca. De acolo de sus, vad intai luna la amiaza , apoi sub ea Piatra Lata din Ghedeon (Doamne dar lata-i) , vad Ocolasul Mare si  aproape de mine in sus si in jos peretele vertical al Acelor Caprei.

 

 

 

Mai descopar mai jos si o floare de colt.

Si ma tot uit si nu mai satur de atata frumusete, ma simt neputincios in fata ei si imi vine sa sun toti prietenii sa le spun ce vad.

 

Ne intoarcem la fereastra si la stanca care se desprinde usor din perete  (calcar +cremenis) si ne jucam cu pietrele , botezandu-le titele caprei din cauza formelor lor  asemanatoare cu sanii unei femei. Glumim intre noi si ne amuzam si ne simti bine fara multa vorbarie. Ne intoarcem la locul in care am lasat rucsacii si incercam sa urcam tot fara ei pe jgheabul care duce in sus pe Polita lui Parhan. Frunze cu pamant ud, panta destul de inclinata. Ramanem in loc in timp ce Paul o ia inainte exact pe unde-i jgheabul mai greu si ca o furnicuta ajunge intr-un punct unde nu –l mai vedem. Ne raspunde si ne indeamna sa venim. Pamant ud de aseara, care se rupe usor, apoi stanci de 1 metru 1 metru si  jumatate de trecut, uneori mai frumos , alteori mai urat ca urcus, dar intr-un sfarsit ajungem. Sau inca nu?

 

Sus Paul ne vegheaza de dupa un bustean , extaziat de ce vede de acolo. Ne molipseste in dorinta si ajungem si noi sus. Vreau sa o iau pe de-a dreptul insa mai iau o stanca in brate, pamantul se mai rupe sub greutatea mea, Marius mai jos imi atrage atentia ca e si el pe acolo si sa am grija la pietre. Nerabdatori ajungem pe o mica creasta care se bifurca in doua directii , o parte la dreapta sus dreapta unei polite si una la stanga care pare foarte tentanta pentru a vedea Acele de sus.

 

Atentia e mare pentru ca un pas gresit ne poate costa viata .

Parca nu mai seamana Acele acum asa cum le vedeam de jos. Paul le croieste dupa mintea lui si ne arata  un Crist in aceste ace cu inima un brad. Comtemplam tot ce ne-a dat Dumnezeu, si parca acolo sus pe cararea stramta , cu haul sub noi, cu Fundul Ghedeonului scaldat in lumina soarelui de toamna,  ne simtim in rai. Stiu ca suna banal, ca un stereotip, dar aceasta e senzatia , chiar ne simtim in paradis.

 

 

 

Titus leaga din nou coarda dupa un copac la coborarare. Cobor pe coarda si invat si incerc sa ma descurc si eu cativa metri pe coarda la vale. Usor, usor, mai mult pe spate si iata-ne de unde am plecat, in jgheabul unde ne-am lasat rucsacii.

Si acum ce facem? Acum mergem la vale pe jgheabul ce coboara facand legatura dintre brana Acelor Caprei spre brana de jos ce duce in Fundul Ghedeonului spre crucea lui Paul. Libertango printre si cu frunze. Compozitie Astor Piazolla din Ceahlau de pe Rachitis , interpreti, Titus , Paul, Marius si Claudiu. Partener? Nelumescul.

 

 

 

Frunze, zada, culoare,  stanci hotare de o parte si de alta, un pas la stanga, apoi la dreapta, zece in sus si sase in jos, si apoi, apoi ma intreb cum poate sa care Paul atata bagaj in spinare , ma intreb unde-i apa si raspunsul il aflu: e mai jos. Ne mai oprim si respiram deasupra Vaii Izvorului Muntelui clar pronuntata intre Rachitis si Piciorul Scurt, cu vestminte de toamna.Mai zarim niste jgheaburi secundare si Titus , calauza noastra. Prea multa lumina pentru a mai face poze, dar totusi le facem pentru ca raman in mintea noastra. Nu mai este nevoie de rapel pentru ca Titus gaseste brana de jos a Acelor Caprei, care ne scoate aproape de crucea lui Paul. Dar sa nu ne grabim pentru ca la coborare dam de mici salase de capre negre, sub stanca, locuri numai bune si de bivuac. Observam asta din cauza balegutelor si a sarii zgrunturoase puse special in aceste prispe de piatra de catre padurari. Acolo poposim oleaca si mai imbucam ceva si bem din apa pe care o mai avem.

 

Apoi dupa colt, pe brana asta tainica ajungem langa Centre Pompidou, in atelierul lui Brancusi, un loc unde am zis ca a trecut pe acolo mare sculptor roman.Sau o fi atelierul lui Rodin si atunci suntem la muzeul iubirii lui Rodin cu Claudel. Mai stii?  Incertitudini?

 

 

Insa sunt sigur ca am vazut figuri sculptate de timp in calcar si cremene dar si urma de praf, semn ca un mare sculptor inca mai lucreaza si mai creeaza capodopere.

 

Nici nu ne dam seama cand ajungem la crucea lui Paul; aici trimitem fiecare un gand bun pentru sufletul lui. Crucea este un prilej pentru a transmite dincolo de moarte viata si de a ne aduce in minte si in inima dincolo de viata moartea. Ne intrebam asupra mortii dar cel mai bine este ca acolo sa nu intrebi despre cum a murit acel salvamontist, sa lasi totul in taina. Crucea lui ne spune ca a murit pentru celalalt. Ghedeon, pustnicul care a trecut prin aceasta vale si a locuit mai sus la Piatra Lata dupa cum spune legenda in pestera cu acelasi nume, nu si-a pus prea multe intrebari, el doar s-a rugat si s-a nevoit. Pe urmele sihastrului, poate vom merge altadata.

 

Aici, in vale, primim explicatii, primim multe si nu le retinem pe toate, dar retinem ce este mai important: urcam pana la Zaruri, eu unul as fi vrut si mai sus in gandul meu dar ceasurile aratau amiaza. Lasam rucsacii la cruce si urcam incet pe pietrele sihastrului. In putin timp suntem la Zaruri , nelumescul ne cuprinde pe carare si acolo sus vedem o capra neagra care da semnalul la turma dupa ce minute in sir ne studiaza si ne simte ca musafiri. Piatra cu piatra, zaruri mici sau zaruri mijlocii, neobservabile sub pasii nostri si ajungem la minunile cele mari:zarurile. Tainice, misterioase, desprinse din jocurile Creatorului, stau stancile astea metri ca baricada in calea noastra, mai departe, in dreapta sau in stanga urmeaza alte jgheaburi, alte tentatii, dar cu siguranta vor mai fi zile cu sanatate in care le vom parcurge, acuma s-a facut tarziu si trebuie sa ne intoarcem. Pentru toate ispitele, tentatiile trebuie sa fim pregatiti si informati inainte de a le explora.Si mai ales este obligatoriu de a merge cu cineva care a mai fost pe aici sau pe acolo inaintea ta. Altfel exista clar riscul de ramane blocat printre stanci sau de a te rataci.Sau chiar de a muri daca nu esti atent.

 

Ma chinuiesc sa umplu un sfert de sticla din micile izvoare de langa zaruri si mai jos reusim toti sa neumplem bidoanele in locul unde gasim izvorul mai mare. Acolo, un ultim popas, strabatand cu mintea si cu degetele linia traseului nostru. Acelasi lucru l-am facut si pe la zaruri, si la crucea lui Paul si aici: noi pe acolo am fost calatori. Apoi  ne bucuram la coborat de binecuvantarile  toamnei , de covor de frunze si de padure de foioase si dupa catva timp ajungem de unde am plecat.

 

Sfarsitul e tototdeauna cel mai greu cand te desparti de un prieten bun, la noi despartirile au fost dublate: despartirea de Ceahlau si de cele vazute pe de o partesi despartirea de prieteni pe de alta parte, cu multumirea si onoarea de merge impreuna prin locuri visate. Drumul pana la Iasi parca vroiam sa nu se mai termine. Ca in orice drum conteaza pentru multi cum pleci dar si cum te intorci. Pentru mine drumul catre casa de multe ori nu mi-l aduc aminte pentru ca atunci sunt cu gandul la cele vazute.Fericirea dureaza o clipa dar noi o clipa a durat o vesnicie, in total mii de vesnicii petrecute intr-un  Ceahlau imbracat sau dezbracat de toamna.

Pentru noi toti este greu sa ne despartim de ceea ce am trait acolo cu bucuria unei seri, cu mirarea unei nopti si cu grozavia unei zile de toamne intre prieteni, sub glasul bland al zadei din Ceahlau.