Tura de Prieteni (Munţii Rodnei, octombrie 2012)
Eu Ineu, tu Ineuţ, el Roşu.
Noi HPM, noi prieteni, noi fericiţi.
O simplă gramatică “montană”. Dar nu una în care regulile guvernează, ci una în care oameni ca tine, sau ca mine se strâng împreună pentru a-şi trăi clipa de sublim. Clipa e a noastră umbră trecătoare, sublimul e al muntelui dar către drumeţii săi.
O dată pe an ne permitem luxul să ne distrăm în laboratorul de alchimie a sufletului şi să combinăm sentimente şi nu cifre reci, să balansăm “eu”- ri (nu E-uri) în formule complexe pentru a crea câmpuri de forţă care să ne ţină împreună până data viitoare, oricând ar fi ea. Ne place o dată pe an să experimentăm prietenia în forma ei pură…
De aceea facem Tura de Prieteni, pentru acei dintre noi care se regăsesc în cuvintele de mai sus dar şi pentru acei dintre voi care cred că pot simţi la fel. Vă aşteptăm pe toţi în HPM, cu sufletul deschis.
Bănui că sunteţi nerăbdători să aflaţi ce de isprăvi am mai făcut pe munte, aşadar să dăm drumul firului întâmplărilor.
Anul acesta casă ne-au fost munţii Rodnei. Ineul a ţinut locul cireşului din curtea bunicii unde ne urcam când eram mici cu o carte în mână şi visam la câte în lună şi în stele, privind departe din “cuibul” nostru de vulturi. Şi pentru că am fost cuminţi, cireşul ne-a răsplătit anul acesta cu cea mai frumoasă visare peste zări: creasta Făgăraşului în splendoarea unei zile de toamnă cu lumină aurie, mângâiere psihedelică pentru simţuri flămânde de infinit.
La mijloc de octombrie ne-am rasfăţat anul acesta în Rodnei cu o vreme de vară târzie, confirmând axioma că de munte nu te poţi plictisi pentru că nu e niciodată la fel. La prima ediţie a Turei de Prieteni cu exact un an în urmă înotam prin zăpezi cernute peste jnepenii din Călimani şi urcam pe Bistriciorul într-o seară de octombrie cu iz de iarnă autentică biciuind o ninsoare grăbită parcă să ne strângă laolaltă într-un refugiu cald la un foc şi la un ceai fierbinte.
Ei, anul ăsta soarele de Brumărel înverzea colţul la iarbă, aşa că hainele de iarnă au rămas agăţate în cui…acasă.
– Bună dimineaţa!
– Hello!
Cu aceste cuvinte ne-am început dimineaţa zilei de vineri 19 octombrie, în staţionare fiind la o cafea de expresor pe peronul gării din Iaşi. Persoana din faţa noastră “spicuind” în dulcele grai anglo-saxon, posesoare de rucsac XXL, sau mai bine zis rucsacul posesor de turistă marimea S rătăcea pe la marginea Moldovei, aici, unde te dai jos de pe harta UE, în căutarea…Clujului. Buni samariteni cum ne ştim îi dăm azimutul corect. Mulţumiţi de aşa faptă bună ne aruncăm în trenul de Timişoara care demarează în aşa mare trombă, de înfiorează părul de pe picioarele gâzelor-spectator din boscheţii de pe marginea liniei.
Timpul trece repede, şi după multe şerpuiri printre bucolice obcini si prin labirintul Bârgăului iată-ne descălecaţi în gara Lunca Ilvei, moldovenii mei!
Fraţii ardeleni ne întâmpină cu pâine şi sare dar şi cu decont de TVA pentru cheltuielile cu transportul. Ajungem din Luncă în Şanţ, atestând chiar şi prin simpla toponimie perena alternanţă morfo-geografică de tip mioritic.
În Şanţ (cel scris cu Ş mare) intrarea noastră în traseu este străjuită de o biserică cu ceas solar.
Dacă reuşiţi să desluşiţi cât e ora… aapăi cam pe-atunci să ştiţi că intram noi în traseul ce avea să ne ducă la refugiul Curăţel.
Pe îngusta şi învolburata albie a Cobăşelului vedem în funcţiune şi prima maşină de spălat automată de producţie autohtonă: Vâltoarea. Gugăliţi pentru mai multe informaţii despre schema constructivă a ei, vă garantez că e interesantă, înglobând multă imaginaţie şi inginerie tipic românească.
Părăsim pe stânga firul apei şi ridicăm un picior Curăţel în sus. Traseul nu este marcat, dar ne conduce un forestier destul de evident, care trece pe la foste mine, acum prăbuşite.
Ce de pădure ne înconjoară! Mergem încet, fără grabă, avem timp berechet. Abia a scăpătat de amiază.
Cu sfială apar pe mâna dreaptă, printre copacii tot mai rari pe măsură ce urcăm, întâi vârful Cobăşel 1 835m, apoi Roşu şi Ineuţul formând un amfiteatru spectaculos. Ineul stă ascuns după scena înaltă a Rodnei, ca o vedetă în spatele cortinei care aşteaptă să fie chemată cu aplauze.
Ieşim în golul alpin. Drumuri de căruţă şi zeci de hăţaşe de oi se împletesc în faţa noastră, urmând un algoritm pastoral complicat cu soluţie evident bivalentă: stâna şi izvorul.
Seceta din vara asta a lăsat urme adânci: majoritatea izvoarelor sunt secate. Urcăm ultima pantă de sub refugiul Curăţel şi ajungem pe pajiştea din faţa lui tocmai când soarele mai era de o suliţă peste cumpăna culmii omonime.
Ne înşirăm cu toţii la soare, copii ai muntelui cu capul pe braţul său cald şi înierbat.
“Relaxare” ar fi numele pictorului semantic al scenei.
Cum orice lucru bun … îngraşă sau se termină repede, soarele dispare şi frigul se instaleaza spontan.
Facem “paturile” în condiţii de bivuac, la “firul” podelei. Afară – cer de stele şi un foc obţinut cu destulă greutate din lipsa de material lemnos.
O zi se încheie, o lumină rămâne, la geam de odaie, oaspeţi de departe, rătăcind prin noapte, să aştepte. Scrisă în grabă se poate ca sextina de mai sus să nu vă fi impresionat, dar să ştiţi că un adevăr ea conţine. Nu eram încă în formula completă. Cristina şi Florin, întârziaţi cu treburi prin Iaşi, au rătăcit la “lumina” GPS-ului şi a lanternei agăţate de refugiu şi ne-au completat echipa abia în a doua parte a nopţii, sau prima a dimineţii, că se poate spune şi aşa.
Ziua 2. Ora 8.30. Comandamentul de operaţiuni Curăţel. Dislocări de trupe. Direcţia: Şaua cu Lac. Setul de imagini din satelit confirmă ipoteza că se încearcă cucerirea inerentă a celor 3 vârfuri învecinate: Ineu 2 279m, Ineuţ 2 222m şi Roşu 2 113m.
O zi care ne-a oferit cea mai mare vizibilitate care mi-a fost dat să o întâlnesc vreodată în Carpaţii noştri. De pe creasta Rodnei s-a putut observa ziua întreagă măreaţa creastă a Făgăraşilor, Parângul, Retezatul, munţii Apuseni, Ceahlăul, Rarăul, Giumalăul, Suhardul, munţii Maramureşului, obcinele Bucovinei, Carpaţii ucraineni, până departe spre Tatra slovacă. Ce să mai zic de Călimani, erau ca şi vecinii de peste drum, să-i atingi cu mâna, aşa păreau de aproape.
Doar ca să vă faceţi o idee, în linie dreaptă de pe vf. Ineu sunt aproximativ 215 km până pe vf. Moldoveanu 2 544m; 260 km până pe vf. Parângul Mare 2 519m; 280 km până pe vf. Peleaga 2 509m din Retezat, şi doar … 78 km până pe vf. Hoverla 2 061m (cel mai înalt vârf din Carpaţii ucraineni). Dacă tot am ajuns la geografie, să mai spun că până la graniţa cu Slovacia sunt 225 km, iar până la cel mai înalt vârf din Tatra slovacă şi de altfel din tot lanţul munţilor Carpaţi (vf. Gerlachovský sau mai simplu vf. Gerlach 2 655m) sunt aproximativ 400 km. Un fleac, nu-i aşa? Toate distanţele par mult mai mici atunci când eşti sus pe munte. Două mâini de întinzi şi gata ai cuprins toată marea şi mândra noastră Românie. Care de sus nu mai pare aşa de “mare”. Poate doar mândră, că sentimentul ăsta nu ni-l poate lua nimeni. Ever.
Bun, gata de-acum cu geografia, că nu ăsta e scopul prezentului demers literar-cultural-turistic. Şi pentru că se spune că o imagine face cât 1000 de cuvinte, am să vă las pe voi să ghiciţi în fotografiile următoare care erau munţii descrişi în paragraful precedent. Succes! Eu o să mă rezum doar să vă spun elemente de identificare a locului de unde au fost făcute. Comentariile sunt de prisos. Bine aţi venit în ţinutul înalt al munţilor, dragii mei:…
Dupa 2 ore de la plecarea de la refugiu suntem pe vf Ineu 2 279m, maxima turei.
De aici priviri pana in zarea albastra.
Frumos, nu-i aşa?!
Continuăm spre vârful Ineuţ prin şaua Ineuţului.
Şi în sfârşit ajungem şi pe vf. Roşu.
Uşor ne retragem spre refugiu, soarele se stinge încet.
După ziua superbă a urmat o seară pe măsură, cu foc, cântece, veselie, şi un cer plin de stele, să tot stai să le numeri – noapte alint a gândurilor şi visării. Credeţi că n-avem şi dovezi de la faţa locului? Hmm, ia priviţi una dintre ele:…
Ultima zi. Duminică. Coborâm pe acelaşi drum pe care am urcat pe valea Cobăşelului.
Coborâm, dar numai drumul e acelaşi, sufletele sunt mai pline. Şi vor rămâne aşa pentru o perioadă. Până ce ne vine din nou dorul de munte. Acum însă e cazul să lăsăm şi altora plăcerea de a ajunge acolo sus în linişte şi pace, acolo unde zborul unei gâze îţi pare zgomot de supersonic în liniştea firii. Să lăsăm muntele aşa cum l-am găsit, să nu adăugăm sau să luăm ceva de pe el, pentru că numai El poate şti ce are şi ce n-are nevoie. Sau, după cum spunea Murphy, om simplu “din popor” de altfel şi cu judecată “verde” : “Singurul lucru imperfect din natură este omul.”
Noi suntem simpli drumeţi primiţi de fiecare dată cu bucurie, niciodată dojeniţi, niciodată respinşi, totdeauna întâmpinaţi cu împadurite braţe deschise, strânşi la piept cu drag şi lăsaţi apoi în lumea largă să răspândim vestea: că totul la munte e minunat. Şi aşa trebuie să rămână.
Permiteţi doar să ne adăugăm semnăturile virtuale la finalul acestei ture mai neobişnuite, o Tură de Prieteni, o împletire între munte şi sentiment:
Alina, Andrei, Aurică, Cristi, Cristina, domnul Costel, Ducu, Florin, Ionuţ, Liviu, Ramiro, Tudor.
Vă salutăm cu drag. Pe anul viitor!
Iaşi, 27 noiembrie 2012
Text: Andrei Mihai
Fotografii: Tudor Ghioc, Cristian Iftimi, Ramiro Matei
Frumos, prieteni, frumos, ca de fiecare data, dar ceva special vad in ceea ce a fost. Frumos jurnal si frumoasa tura. Dumnezeu a daruit toata minunatia asta alaturi de gandurile voastre bune.
Cu regretul de a nu fi fost fizic cu voi dar cu onoarea de a fi prieteni,
Claudiu
Thank You very much for these beautiful pictures. I’m just preparing to go to Romania and I’ve found Your website and I am delighted. I hope that I will also be able to spend a night in a Refugiul Curatel and morning will be so magic :))
Many warm greetings from Poland :))