Suhard–prima ninsoare în zi de sărbătoare

Anul acesta am ales să sărbătorim ziua națională la înălțime. Adică în munții Suhard, mai precis la Cabana Croitor din Pasul Rotunda. Locul reprezintă un leagăn de istorie şi aducere aminte a bătăliilor date de înaintași pentru apărarea țării de varii dușmani (că după cum știți dușmanii poporului s-au tot schimbat …). Cu toți vecinii ne-am cam ciondănit de-a lungul timpului, numai cu Marea Neagră am rămas prieteni. In principal este vorba de lupte date în primul şi al doilea război mondial, lupte care au lăsat pană astăzi urme adânci în trupul muntelui: tranșee, gropi făcute de obuze, cazemate, cimitire pline de eroi anonimi. Văzând toate astea te gândești că au fost și vremuri mult mai grele decât cele pe care le trăim în prezent, vremuri în care viața omului atârna de un fir de ață. Poate că pe atunci întrebările ce fremătau gândul străbunilor noștri: “ce mănânc azi?”, “mai prind ziua de maine?”, “mai ajung oare vreodată acasă la copii?”, nu semănau deloc cu cele ale contemporanilor blazați: “să-mi schimb sau nu i-phonu’?”, “tu! ce club de fitze e beton si care e moloz?”. Mi-aduc aminte că bunicul, fost prizonier în ‘43, îmi povestea despre meniul din lagărul rusesc. Dar nu e cazul să-l spunem acum și aici, e prea dur pentru standardele noastre de azi. Bun, destul cu incursiunea în meandrele trecutului. Vorba ghicitoarei în palmă de etnie minoritară: trecutul – îl știi; prezentul – nu trebuie să ţi-l mai spun; viitorul – o să-l vezi… da’ banii nu-i mai vezi mânca-ţi-aș! Cât despre noi, am făcut în cele trei zile cât a durat (să-i zic tură?; să-i zic ieşire?; poate excursie?!?) hai să-i zic “sărbătoare”, un melanj de activităţi unele mai năzdrăvane ca altele, începând cu plimbări, mâncări, cântări, dansuri, jocuri, iar mâncări şi în sfârşit o tură zdravănă de 20 de km în condiţii de vreme total antipatică mersului pe munte. Dar ce e mai important pentru noi e că am fost iarăşi acolo sus pe munte împreună, de data asta cu mic – cu mare, copii şi părinţi, membri HPM şi simpatizanţi, fete şi băieţi, flori, filme, actori şi cântăreţi …şi că atmosfera a fost, cum să zic…cum era cuvântul ăla măi?…cum îi zice la aia?…aaatmosfera a fost carevasăzică mai mult decât “psihedelică”: Fiind vorba pe-acilea pe site-ul nostru mai mult de treburi cu şi despre munte, o să-mi temperez înclinaţia de a desfăşura hrisovul meniului prestat în cele trei zile de sărbăutoare, eludând astfel solicitările unui viitor şi eventual postfactum tratament al sindromului bulimiei în formă agravată. Atât pot să vă spun, că în orice tură veţi merge cu noi, n-o să rămâneţi flămânzi cu asemenea “maeştri” a la Jamie Oliver prim preajmă. Să vorbim acum despre munte. Orice mucalit împătimit de tropăit pe coclauri ar putea cataloga o tură în Suhard drept una lejeră, o plimbare prin parc. Dar dacă se adaugă condiţii meteo nefavorabile, ceaţă, vânt, lapoviţă şi ninsoare, vizibilitate scăzută, se obţin deja premisele unei aventuri în toată regula. E frumos muntele în zilele senine, dar devine de-a dreptul provocator în condiţiile mai sus menţionate. Şi lucrul ăsta poate fi confirmat şi de terţe persoane care au trecut prin aşa ceva. Suntem în dimineaţa zilei de 1 Decembrie. La mulţi ani România! La mulţi ani şi la drum. Cap compas Vârful Omu 1 932m un traseu de 20 km dus-întors pe care îl puteţi imagina din harta 3D de mai jos: Vremea era atât de neprielnică, încât doar cei care aveau mii de furnici în talpă ar fi îndrăznit să purceadă la asemenea epopee ghilgamesiana. Dacă se avansau cu numai o zi înainte ore de plecare gen 3 sau 6 dimineaţa, crunta realitate a reconfigurat axa temporala pe ceva mai blândele şi umanele 8 sau 9 (tot dimineaţa). Mai câr mai hâr urnim într-un final “mocăniţa” din caldele aşternuturi ale cabanei Croitor (cu puţin deasupra pasului Rotunda), şi la ora 9 ne înşirăm prin ceaţa udă pe plaiurile ce înconjoară izvorului Someşului aflat la aproximativ 1 km de cabană. Marcajul bandă roşie este destul de slab, probabil pe vreme bună se ţine destul de uşor forestierul în urcare, dar pe ceaţă facem apel şi la GPS pe la intersecţiile destul de multe cu drumuri de căruță. Mai o glumă, mai o strigătură, mai un fluier şi ne intrăm în ritm cu toţii, dezmierdaţi pe obraji de vântul rece şi de stropi de ploaie aproape îngheţată. Suntem împăcaţi cu ideea şi nu mai sperăm într-o îmbunătăţire a situaţiei vremii. Ghicim la limita vizibilităţii mai multe stâne, unele dintre ele parând foarte bune de adăpost. Nicio şansă să întrezărim vf.Cociorbii 1 593m aflat probabil la mai puţin de 200m în stânga potecii. La un punct de inflexiune al traseului spre dreapta, ajungem la o construcţie fantomatică de dimensiuni megalitice pentru zona în cauză, sub muntele Căturii. Despre ea aflăm mai târziu că este o văcărie neterminată făcută din cărămidă şi beton pentru a corespunde standardelor europene. Care standarde, după umila mea părere, n-au nicio treabă cu încadrarea arhitecturală în peisaj. Continuăm în coborâre şi apoi plan o porţiune lungă parcursă în 50 de minute şi unde se pierd 150m în altitudine de la aproximativ 1 620m la 1 465m. Lăsăm pe dreapta un forestier larg care continuă cale de mai mulţi kilometri până în valea Măriei Mari şi la complexul sau mini-staţiunea cum vreţi să-i spuneţi “Poiana Zânelor”, loc plăcut de petrecut împreună cu familia. Uşor direcţia generală de mers se schimbă dinspre sud-est înspre est şi începe urcuşul accentuat care duce pe vârful Omu. Atenţie deosebită trebuie acordată într-un punct de întâlnire a trei drumuri, loc care nu beneficiază de nici un marcaj. Cum se vine dinspre Rotunda, se alege drumul din mijloc care conduce printre jnepeni direct pe vârf. Vântul puternic şi ninsoarea care se înteţeşte ne obligă la un popas pentru o gustare şi hidratare la 600 m sub vârf, bănuind că sus nu vom putea sta prea mult. In sfârşit la ora 12:30 după 3 ore şi jumătate de la plecare şi un ritm de mers nu foarte alert, dar fără rătăciri de traseu, iată-ne pe vârful Omu 1 932m. Sunt obişnuit să înşir lista de munţi care se văd din punctul cel mai înalt al fiecărui traseu unde ajungem. Dar de data asta – ciuciu. Singurii munţi adevăraţi au fost: Adrian, Bazil, Claudiu, Cristi, Gabi şi Max iar singurele coline mlădioase: Ina, Laura şi Oana. Ei, în atari condiţii, cu vântul şi ninsoarea pe capul nostru, am făcut şi noi ce ne-am priceput mai bine: ne-am apucat de cântat. Şi nu orice cântecel, ci ditai “Deşteaptă-te române!” că doar era ziua naţională, ziua României. Şi nu oricum, ci cu mâna la pept luat poziţie de drepţi, mă-nţelegi?. Un ciocănel neaoş de uischi dă import a completat tabloul festiv marca HPM din miez de Suhard pe cărări de necuprins / de departe întins / cu omăt asortat / şi de noi colorat / foaie lungă trei neveste / dă-i-nainte că mai este! Prindem legătura prin staţie şi cu trupa HPM din … Suhard, da, acelaşi Suhard, care se afla undeva spre şaua Diecilor sub vârful Pietrele Roşii, după ce atinseseră vârful Omu pe la ora 9 dimineaţa. Aveam să aflăm ca erau cu toţii sănătoşi, dar aventura lor avea să fie mult mai lungă decât a noastră. Ne “pupăm” pe vârf cu încă un grup multinaţional cu tentă filo-germană, aşa că în zi de 1 Decembrie pe vârful Omu, celebra Românie “dodoloaţă” de la ‘nouă sute op’şpe se înfrăţi cu mai tânăra “Weimar Republic” de la ‘nouă sute nouă’şpe. Dovada arcului peste timp în poza de mai jos: După aşa momente înălţătoare de sublim paneuropean, strângem rândurile cu gândurile măreţe plutind fierbinte direct în ciorba de fasole a lui Petrică şi Tudor care rămăseseră la pirostrii la cabană. Două ore jumătate ne-a luat drumul de întoarcere, pe acelaşi traseu şi în aceleaşi condiţii vitrege, dar vezi ce face foamea din om? “Zburăm pe văi şi pe creste” în ritm de vals al fulgilor mari de nea: Revederea cu ceilalţi rămaşi la cabană este minunată, ne îmbrăţişăm familiile fericiţi că am ajuns cu bine, chiar dacă suntem muraţi zdravăn. Restul după-amiezii şi serii se desfăşoară în acorduri de muzică de munte dar şi pe un dans tematic inspirat din linia melodica a lui Pink Floyd cu note mantrice conceput de “guru” Claudiu. Cam astea au fost evenimentele cu accente montane din mica noastră sărbătoare de 1 Decembrie. Per ansamblu a fost o sărbătoare completă, care a avut de toate, aşa cum stă bine unor români de ziua lor naţională. Şi pentru că am petrecut-o împreună atât în HPM cât şi cu familiile, ne-am simţit mai fericiţi şi mai împliniţi. Am descoperit că se poate face munte şi avea în acelaşi timp familia aproape în ceea ce a fost poate cea mai completă ieşire din punct de vedere sentimental care am făcut-o pe munte. La final ne face plăcere să vă urăm tuturor: La mulţi ani români! La mulţi ani România!

Iaşi, 5 decembrie 2012

  Text: Andrei Mihai Fotografii: Tudor Ghioc, Andrei Mihai