Noi, Matei, cortul si Ceahlaul – Jurnale de Familie
Priveam si eu si sotia mea Cristina albumele noastre de fotografii si ne minunam cat de repede trece timpul. Pozele facute cu ani in urma ne fac sa exclamam “Doamne, ce mic era copilul nostru Matei”. AD. 2006, vara, luna iulie. Sotia mea imi daduse dezlegare cu cateva saptamani in urma sa urc Ceahlaul fara ea, alaturi doar de un bun prieten de-al meu. Intr-o sambata ne-am pornit din Iasi si tot sambata seara ne-am intors de pe Ceahlau. Dar ce farmec are Poiana Macilor fara Cristina mea si mai ales fara Matei? Asa ca intr-o alta sambata din iulie, noi trei, Matei, Cristina si subsemnatul insotiti de doi buni prieteni, Max si Mihaela, ne-am suit in masinuta noastra si am purces la drum spre poalele Ceahlaului, spre Izvorul Muntelui. Pe drum ne-am oprit si am savurat un lan de floarea soarelui.
Ajungem cu ajutorul Celui de Sus la poalele Ceahlaului. Nascut in Piatra Neamt, am avut tot timpul o atractie mare fata de acest munte. De fiecare data cand ajung la poalele lui, simt ca ma intalnesc cu un vechi prieten cu o familie numeroasa. Aceeasi emotie am avut-o atunci inainte de a intra si pe traseul Lutul Ros – Dochia. Traseul este bine marcat si are urmatoarele coordonate: cabana Izvorul Muntelui (797 m) – curmatura Lutul Rosu [punct albastru] – Poiana La Arsuri – Polita cu Crini – Piatra cu Apa – Detunatele – Cab. Dochia (1750 m) (banda albastra, durata cam 3 ore, 3 ore jumate mers foarte lejer pe timp de vara). Mancam un pic si hai la urcat. Matei era si el vesel la intalnirea cu Ceahlaul, avand un tonus excelent. Lipsa muntelui se face simtita mai ales la astia “batranii” in conditie fizica, asa ca urcam ca mosnegii incet incet, cu rucsacii in spinare iar Matei, ca un mic bondar, ne intrece la urcat. Ce-i pasa, nu are nici o greutate pe umar! Ne hodinim pe un trunchi de copac cazut in poiana “la Arsuri”
Admiram lacul de la Bicaz printre brazi.Si contiunuam urcusul intr-o veselie
Ajungem si la calugari unde ne odihnim pe branele lui si incercam cateva poze, Matei si doamnele se opresc mai jos pe o brana. Noi, barbatii mai mari, indraznim un pic mai sus.
La coborarea de pe brana gasim si un telefon mobil pierdut de turistii ce trecusera pe bulevardul Lutul Rosu. Matei e tare bucuros ca l-a gasit, ca poate se procopsea cu el, dar iata ca suna proprietarul si il incredintez ca merg la Dochia si ca-l voi inmana acolo, dupa ce in prealabil a pus berea la rece. Matei se desumfla, dar ii explic ca facem o fapta corecta si buna, care se va pune undeva pe raboj. Nu-i mai trebuie telefon sau altceva cand vede din iesirea din padure ditamai cabana Dochia ce ne asteapta prietenoasa. Tot acolo sus sunt si proprietarii telefonului, o fetiscana si prietenul ei. Ma asigur prin metode de dectectiv ca-i telefonul ei si-i inmanez accesoriul nepretuit. Era atat de bucuroasa, incat a plecat in graba si a uitat de berea mea. Sa fie primit! La cabana Dochia ne-am razbunat si am tras o bere si o ciorba, altii o tochitura (bineinteles moldoveaneasca), altii un coniac sau o ciocolata calda. Sau un suc. Toata lume era multamita!
Matei era foarte incantat de priveliste si facea exercitii de catarare pe zidul din fata bancilor cabanei. Ne-am indreptat spre locul de campare aflat la 5 minute de cabana, unde ne-am imprietenit cu un un cuplu de aproape 40 de ani din Brasov. Insotiti de un caine, acesti soti din Brasov faceau munte cu munte si iata ca ajunsesera pe Ceahlau si erau un pic speriati de mizeria de pe Lutul Rosu si de pe acest bulevard montan. I-am indrumat spre alte trasee mult mai prietenoase si mai putin poluate de om. Dupa ce ne-am instalat cortul de 4 persoane si jumatate, ne-am indreptat pasii mai sus de cabana Dochia, spre Toaca, de acolo de unde se vede si Ocolasul Mare si Schitul “Schimbarea la Fata” si Toaca si restul muntilor. Acolo am stat in liniste si un pic in mici rafale vant sa admiram apusul soarelui de pe Ceahlau, mai in vale de Toaca. Pozele nu au fost in stare sa exprime ce am simtit si vazut noi acolo. Si ce stare de veselie am avut!
Si… la culcare, 5 intr-un cort pe izopren. Eram franti si nu am mai participat la focul de tabara si la cantecele de chitara din vecinatatea cortului nostru. Ca prin vis, am adormit pe muzica celor de la Vama Veche (unplugged si un pic jam session). La 5.45 am dat desteptarea pentru a nu rata rasaritul de soare. Plafon de nori pufosi era sub noi inspre Izvor si Piatra Neamt si o noua zi incepea. Abia abia au mijit ochii doamnele, iar domnii Max si Matei dormeau dusi. In cele din urma s-a trezit si Max.
Somnorosi, ne gandeam daca sa-l trezim sau nu pe Matei. Am incercat, l-am zgaltait, dar degeaba, Matei dormea bustean.
Ceaiul cu rom de la Dochia pentru unii, o cafea pentru altii si iata-ne brusc treji pe la ora 8.30. Mai punem si “geamantanurile” la cale, strangem cortul si plecam spre iubirile noastre pierdute, trecute dar si regasite: Claile lui Miron, si Poiana Maicilor, traseu banda rosie .
Nu pot sa va descriu bucuria de a strabate acest traseu din nou. Pozele sper ca acum sunt graitoare. In Poiana de sub coloana Dorica ne-am oprit, ne-am catarat pe stanci, ne-am harjonit, ne-am relaxat,ce mai!
Apoi am coborat pe langa Claile lui Miron, iarasi prilej de poze, profil, fata, indragostiti, familie, clai.
Ajunsi in Poiana Maicilor, am dat de cainele de la stana, bland si scump spre bucuria lui Matei si spre relaxarea lui Max.
Pe cararea din Poiana Maicilor, spre Izvor ne-am adus aminte de acel “Mai e mult?’ de data asta actualizat, semn ca oboseala l-a cuprins pe copil. Probabil ca am ratat mai multe obiective, dar nu ne-a grabit nimeni si am incercat sa facem ce ne-a indemnat inima. Pe Toaca nu am urcat atunci. Insa avem satisfactia repetarii vremurilor din studentie de stat la cort. Sa va mai spunem cat de mult i-a placut lui Matei noaptea in cort! Timpul se scurge neasteptat de repede. Clipele trec surazand, lasand in urma micile noastre iesiri pe munte. Suntem neputinciosi in fata trecerii anilor, dar avem posibilitatea sa incremenim clipele. Prin amintirea lor, prin fotografiile ce ne fac sa ne simtim acolo sus pe munte, de parca am respira si acum aerul platoului, prin transmiterea acestor emotii de vara sau de iarna, de toamna sau de primavara, oprim timpul. Sau de ce nu printr-un jurnal. Oprim clipele si le retraim cu aceeasi bucurie asa cum ne-au fost daruite de Sus. Astazi Matei are 9 ani, miine cu ajutorul lui Dumnezeu va avea 20 de ani si speram ca de fiecare data isi va aminti ca la acel apus de soare de sub varful Toaca, el, Matei cel de sase ani a oprit timpul in loc.
Mergeti cu copiii pe munte si bucurati-va impreuna cu micutii de Tainele Lui!
