Făgăraş, dansând cu norii

Era în anul acela o vară aurie cum nu se mai văzuse demult, iar luna lui Cuptor fusese mai blânda ca de obicei, aducând numai oarece ploi scurte şi puţine şuvoaie revărsate din munte. Era anotimpul marilor planuri de drumeţie pe creste până nu demult înzăpezite şi a poveştilor spuse în jurul focului scânteind în sunet de talangă la pascut sub clar de lună. Ş-atunci s-a născut şi această poveste despre nişte prieteni şi despre un munte, despre legături tainice ce-l fac pe om să dorească frumuseţi care se dezvăluie numai acelor care au curaj să le caute.
Şi pentru că Muntelui de poveste i se spunea Făgăraş,

merită să-i amintim cu voia dumneavoastră, şi pe cei care au avut îndrăzneala să-i urce potecile în căutare de sublim, pe numele lor: Mihaela, Claudiu, Ducu, Dragoş, Cristi, Lică şi Andrei.

Se spune că cei 7 ar fi fost legaţi între ei de afinităţi comune care nu erau străine de vârf de brad legănat sub vant şi de creastă înroşită de primele raze de soare ale dimineţii.

Zice-se că puţin le era cunoscut drumul ce aveau de urmat, dar mare le era dorinţa de reuşită. Şi, după cum aveau să afle mai târziu, nu puţine au fost cumpenele ce aveau să le treacă.
Se pare că multe lucruri au învăţat înainte de a pleca în aventura lor din carţi şi de la oameni cu trecere mai mare prin împărăţia Făgăraşului, cărora pomenit le va fi numele în zilele petrecute pe munte. Pregătirile se spune ca au fost începute cu o lună înainte de plecare şi nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Şi bine au făcut! Pentru că o vorbă înţeleaptă spune că din înfruntarea cu muntele scapă cei pregătiţi, nu doar cei norocoşi.
Dar vorba lungă – sărăcia omului, după cum spunea un mare povestitor, colindat de copii in seară de Crăciun în timp ce închidea ochii spre a trece la cele veşnice. Aşa că noi să începem a derula aventura celor 7, şi drumul lor iniţiatic.
Ȋn zori de duminică, a 17-a zi a lunii lui Cuptor, plecară din târgul Ieşilor primii 3 dintre ei: Andrei, Mihaela şi Ducu. Ȋn drumul lor au ajuns şi în oraşul de pe malul Bistriţei înainte de vărsarea ei în Siret unde au sporit echipa şi cu Dragoş. Ceilalţi 3 (Claudiu, Lică şi Cristi) au plecat îndata după primul cântat al cocoşilor nopţii de luni. Marea adunare s-a făcut la poalele Făgăraşului pe valea pârâului Sâmbata, la un han cu nume de fetişcana de sas: Emma, care le-a găzduit şi caii în zilele ce aveau să le petreacă singuri pe munte.
Aici, la acest han săsesc, m-am întâlnit cu unul dintre cei 7 drumeţi şi am să vă spun în continuare povestea aşa cum am auzit-o şi eu direct de la el.
“- Era aproape de ora 11 a dimineţii celei de-a 18-a zile a lunii lui Cuptor, zi de luni. După ce ne-am pus cu toţii rucsacii grei în spinare, pe o vreme minunată şi cu marile speranţe în suflete, am luat în urcare firul văii Sâmbetei spre crestele mult dorite.

Urma să petrecem multe zile departe de “binefacerile” civilizaţiei şi să avem timp să consolidăm o echipă. Păsărele mii şi “scânteieri” făclii (ca să parafrazăm după minunata baladă) ale unui pârâu mult prea jucăuş ca să stea liniştit numai pe o parte a drumului, ne însoţesc la umbră de pădure deasă până la cabana Valea Sâmbetei. La 2 ore după prânz am ajuns la cabană, lăsând în urmă o potecă bine transpirată.
Apa din jgheabul cabanei este un dar minunat şi ne răcoreşte setea generată de “aclimatizare”. Şi suntem abia la 1400m. Facem plinul şi la bidoane, ştiind că până pe creastă nu mai găsim apa. Cabana Valea Sâmbetei, deşi frumoasă pe dinafară, pe dinauntru servirea şi condiţiile lasă de dorit, aşa că mai reconsideraţi înnoptările aici în atari situaţie.

Unii se mai odihnesc, alţii nu pierdem ocazia de a urca pe drumul părintelui Arsenie Boca (“Sfântul Ardealului”) către chilia lui săpată în peretele de stâncă, locul său de rugăciune şi meditaţie. Chilia, deşi aproape de Cabana Valea Sâmbetei, este situată într-un loc aproape inaccesibil, săpat în jgheabul unor pereţi prăpăstioşi de stâncă. Drumul până la chilie este superb, inclusiv escaladări pe stâncă asigurate în nişte şufe, merită efortul. La ora 3 suntem în chilie, unde părintele a sculptat şi chipul Maicii Domnului. Facem cele de cuviinţă acolo, şi la 3 şi un sfert suntem din nou jos la cabană. După încă o jumătate de oră începem atacul părţii mai serioase a traseului.
La 4 suntem la baza pragului glaciar, în locul de despărţire spre dreapta a traseului marcat cu punct albastru către căldarea Răcorelelor, drum ce poate fi parcurs in 5 ore. Timpul estimat de ajungere de aici in Fereastra Mare pe triunghi roşu este de 2 ore. Ca de obicei şi acesta este un timp optimist. Ȋncep serpentine repezi prin vegetaţie pitică şi la ora 5 ajungem la intersecţia cu traseul punct roşu către vf.Cheia Bândei (unde se poate ajunge în circa 1 oră şi jumătate), şi cu triunghi albastru către Piatra Caprei (cca 2 ore şi jumătate). De aici începe o urcare foarte abruptă pe grohotiş. Din faţă apar doi nemţi cu buze crăpate de sete ce veneau de la Plaiu Foii cu intenţia iniţială de a face creasta integrală. Dau din mână a abandon şi spun că pleacă înapoi la Braşov, pentru că nu mai rezistă fără apă. Găsiseră numai lacuri din care “beau oile” şi nu s-au riscat. Mă rog, creasta Făgăraşului nu e chiar Baden Baden unde curg de peste tot izvoare minerale. Când aud de la noi că mai au de mers încă o oră jumătate până la apă, mai să pice din picioare. Ne gândeam să le dăm noi apă, dar dacă nu găseam izvorul din Fereastra Mare eram terminaţi. “Have a nice trip!” şi la revedere.

Continuăm ascensiunea pe grohotiş, străjuiţi în stânga de ruinele Colţului Bălăceni (2 286m) şi în dreapta de muntele Slănina (2 268m), pe care unii mai puţin lacomi din fire l-au mai botezat Budru. Cea mai mare bucurie de azi este momentul când punem piciorul în şa la 2 188m. Minunea se intamplă la 7 fără un sfert seara. Suntem cu toţii obosiţi după o zi cu urcare de 1500m. Repede facem corturile şi spre marea noastra mulţumire găsim minunatul izvor de pe versantul sudic al Ferestrei, către care ne conduce o părere de poteca, mai mult ca un hăţaş. A fost cea mai bună apă pe care am găsit-o în creastă. Am băut cel puţin 2-3 litri, după ce mai băusem şi la urcare încă pe atât. Seara ne mai răsfaţă cu un curcubeu dublu izvorât din Muntele Dara, dupa o repriză de ploaie de vară.
Lângă o gură de coniac pe care l-au carat cu stoicism Lică şi Claudiu, a mers ca unsă şedinţa tehnică pentru ziua ce urma. Somn luăm pe la 10, restul nopţii fiind liniştit. Adorm cu gândul că poate voi găsi apă a doua zi în şaua Viştişoarei după coborârea de pe vf.Gălăşescu Mare, sau în cel mai rău caz sub refugiul Portiţa Viştei.

Cuptor 19, marţi. Ne trezim la ora 6 cu soarele sfârâind în vârful Slănina, aflat în dreapta noastră spre vest. Masa de dimineaţă completeaza cu supe şi ceaiuri hidratarea care nu era încă satisfăcută. Umplem fiecare plosca de la izvoraşul cu apă vie şi la 9 fără un sfert, cu oarece întârziere faţă de ora stabilită, plecăm spre marele obiectiv al zilei: vf. Moldoveanu, cel mai înalt vârf al ţării! Pornim cu soarele la pupa pe marcajul ce ne va însoţi toate zilele urmatoare ca un prieten bun: banda roşie, traseul de creastă.

Ocolim prin sud vf.Slănina (2 268m) apoi coborâm în Fereastra Mică a Sâmbetei unde s-a dat în folosinţă un refugiu nou. Băgăm capul pe uşa refugiului la ora 9 şi un sfert şi vedem că are 16 locuri şi e dotat cu paturi metalice suprapuse. Starea generală a refugiului este una foarte bună.

O urcare uşoară cu eschivarea vârfului Gălăşescu Mic (2 433m) şi o coborâre lină ne aduc în Fereastra Răcorelelor faţă în faţă cu câinele ciobănesc a lui nea Ion Mucenic, cioban bătrân de prin părţile Argeşului, din comuna Corbi, loc de unde se trage şi mitropolitul Moldovei Teofan.

Neştiind prea multe despre sfinţenia comunei din care se trage, câinele pleacă uşor capul când mă vede, se dă la o parte din potecă şi imediat ce trec dă să muşte pe la spate. Ochiul soacrei ce mi-a crescut la ceafă după numeroasele întâlniri pe bicicletă din Iaşi cu respectivele vieţuitoare, îi observă mişcarea. Fără prea mare deranj îi aplic metoda “Lucian Blaga” cu un băţ de trekking. (vă rog – metoda nu este violentă). Stăm de vorbă vre-un sfert de oră cu nea Ion, stăpân de câine parşiv, şi aflăm că urcă de 13 ani prin locurile astea, că e vedetă pe internet pentru că nişte turişti din Bucureşti i-au distribuit poza făcută cu un an înainte, că are peste 1800 de oi pe care le numără o dată în primăvară la urcat şi o dată în toamnă la răvăşit. “Câte mai sunt – număr la toamnă” spune nea Ion senin, fără să-i pese prea mult de cum va înregistra în contabilitate lipsurile la inventar. Claudiu trage un cadru fain şi ne despărţim cu promisiunea că la anul îi vom da poza să o pună în bordeiul cel nou pe care tocmai îl terminase. Mai aflăm, pentru cei ce vor căuta apă în traseu că din Fereastra Răcorelelor se coboară uşor spre sud şi se găseşte apă la aprox. 5 minute sub creastă, o alimentare mult mai uşoară decât următoarea de la refugiul Portiţa Viştei.
La 10.30 începem urcarea prelungă pe Gălăşescu Mare (2 470m), vârf pe care îl ocolim prin stânga aproape de ora 11. Vedem în dreapta muchia Zănoaga, iar în faţă vf.Gălbenelele (2 456m).

Mai baleiăm puţin deal-vale şi la 11.45 suntem pe vf. Hârtopul Ursului (2 461m), loc de belvedere asupra văii cu refugiul Viştea, a vârfului Viştea şi a trapezului abrupt Viştea-Moldoveanu.
Coborârea spre refugiu se încheie la 12.15. Ȋnăuntru locul este micuţ, dar curat, încap 8 persoane. Dacă tot am ajuns pe aici căutăm şi izvorul de sub refugiu, despre care ştiam că există, dar nu-i cunoşteam locul exact. Plec împreună cu Claudiu pe direcţii diferite înspre valea care se termină în Lacul Estic Valea Rea, fără a avea prinsă nici o urmă de potecă. Coborârea este extrem de abruptă, deşi panta e înierbată. Claudiu găseşte la început o dâră de apă prelinsă pe stâncă, dar din care nu se poate lua apă, şi apoi la 100 de metri spre sud-vest încă un firicel de data asta util. Alimentăm, notăm în minte locurile pentru viitori drumeţi însetaţi, şi urcăm înapoi în 10 minute la refugiu unde aflăm că ceilalţi din grup deja plecaseră nerăbdători să atace urcarea pe Viştea Mare (2 527m). Ne luăm de jos rucsacii grei de speranţe şi la 12.40 începem şi noi a urca. Fără pretenţia de a face o conexiune temporală, urcarea pe Viştea Mare e ca drumul Golgotei. “Per aspera ad astra” spuneau odată nişte băieţi deştepţi care aveau mult timp la dispoziţie pentru cugetări între 2 războaie. Aşa a fost şi pentru noi acea urcare. Mare noroc am avut că pe toată urcarea soarele a stat ascuns după nori că altfel dădeam în clocote.

Fericim Viştea cu rucsacii noştri la ora 13.30 şi continuăm spre vf.Moldoveanu.

Steagul HPM trece cu bine prin custura îngustă dintre cele două vârfuri prietene, şi ajunge în câteva minute, fix la ora 14.00 cel mai înalt simbol al României la altitudinea de 2544m.

Merită să trăieşti pentru asemenea momente! Eu unul ameţesc de bucurie. Toţi suntem fericiţi. O lume alpină de poveste se întinde la picioarele noastre. Suntem pe muntele munţilor. Ȋn est se văd clar, în ordine, Hârtopu Ursului, Gălbenelele, Gălăşescu Mare şi spre vest Ucea Mică, Ucea Mare, Podu Giurgiului şi undeva Negoiu închide zarea. Facem poze şi cu nordu’ şi cu sudu’ şi cu estu’ şi cu vestu’ după care revenim pe Viştea. Mâncăm aici de pranz şi ne luăm la revedere de la Cristi, care va rămâne la refugiul Viştea pentru a-şi trage sufletul şi a urca pe Moldoveanu (visul lui) în zilele ce urmează. Aveam să ne întalnim cu el peste 4 zile pe drumul ce coboară de la cabana Podragu, trece pe la cabana Turnuri şi ajunge în Victoria. Bravo Cristi, pentru perseverenţă şi determinare!
La 15.15 părăsim Viştea Mare şi în coborâre spre şaua Orzăneaua ne mai întâlnim cu tot felul de cehi şi polonezi care mai de care mai echipaţi, antrenaţi şi hotărâţi să ne cucerească frumuseţile. Din păcate nu pot spune acelaşi lucru şi despre noi românii, care eram absolut minoritari pe creastă.

Prindem o “curbă de nivel în urcare” după cum s-a exprimat cineva dintre noi, nu dau nume că e secret, şi ocolim uşor Vf. Ucea Mică (2 418m) , Ucea Mare (2 434m) şi Corabia (2 406m), ultimul cu o formă inconfundabilă de arcă a lui Noe eşuată după Potop în vârf de Făgăraş.
La ora 17.00 suntem în vârf la Podu Giurgiului (2 368m) unde schimbăm căldarea şi imaginea se înfrumuseţează substanţial. Avem în fundal lacul suspendat din Podu Giurgiului şi în dreapta şaua Podragului. Deşi căldarea este imensă, locul degajă o intimitate anume care ne pătrunde în suflete.
Vf. Tărâţa (2 414m) deschide şaua Podragului de unde aruncăm o privire către cabana Podragu.

E ora 17.45, iar norii se adună cenuşii deasupra capetelor noastre şi seara se lasă repede in căldări. Ne sfătuim dacă să coborâm sau nu, ne aducem aminte de sfaturi prieteneşti primite înainte de plecare (vă mulţumim aici încă o dată celor care se ştiu “vinovaţi”). Hotărârea este luată, nu coboară nimeni la cabană. Seara ne găseşte la ora 18.00 la Lacul Podu Giurgiului printre limbi de zăpadă îngheţată. Găsim izvor în partea opusă la 20m mai sus de lac, bun pentru cei care nu vor să bea apa direct din lac. Am băut şi n-am păţit nimic. Se construieşte de zor un refugiu nou aici, când am ajuns noi ridicau pereţii, iar când a ajuns Cristi peste 2 zile, refugiul era gata, dar geamurile erau deja crăpate de la transport şi apa picura prin acoperiş când ploua. Oricum este de luat în considerare pentru cine nu vrea să coboare din traseu la cabana Podragu şi nici nu are cort. Ploaia “de ora 7” este mai puternică azi şi repetată în mod torenţial, dar nu creează probleme deosebite. Facem o şedinţă tehnică mai scurtă şi mergem la culcare pe la ora 9.00. Negurile se lasă şi ne învăluie, iar noaptea e spartă de lătratul unor câini de la o stână aflată la vreo 500m mai la vale, care răsună straniu în ecoul căldării.

Cuptor (dar aş putea spune şi Brumar) 20, miercuri.

Ne trezim la 6.00 ca de obicei, dar vremea s-a schimbat la 180 grade. Plafon jos de nori şi vânt puternic, vizibilitate de aproximativ 20m. După ce mâncăm supe, ceaiuri, slănină cu usturoi şi altele de ţinut de frig, plecăm în traseu la ora 8.30. Ne luăm de gât cu Vf. Mircii (2 461m) de la prima oră printr-o ceaţă deasă şi cu vânt lateral. Pe drum ne aducem aminte de vorbele unora spuse cu un zâmbet laaarg pe faţă: “…şi a doua zi dimineaţă, urcaţi – tată – pe Mircii”. Mare dreptate ai avut, Marius, cum de altfel ai avut pentru tot ce ne-ai spus înainte de plecare.
La 9.00 răzbatem pe vârf pe un vant de 65,3 km/h şi vizibilitate de 10m. Ocolim prin stânga vf. Arpaşu Mare (2 468m) dibuit mai mult prin ceaţă pe la ora 9.10. Ȋncepem coborârea în minunata, nemaivăzuta şi preafrumoasa şa a Vârtopului având în faţă perpendicular pe direcţia de mers creasta Vârtopel-Arpăşel, nemarcată şi rezervată doar celor cu abilităţi de căţărare.

La 9.30 suntem pe un vârf intermediar din şa “La paru de fier”. Un mare, mare noroc face ca negura să se risipească ca să putem vedea minunăţiile dimprejur şi să facem poze, toate pe un vânt de 85,7 km/h estimat dupa metoda extrapolării din valorile anterioare. Nu ne mai săturăm privind crenelurile zimţuite din creasta perpendiculară mai sus amintită, iar în stânga jos admirăm Lacul Buda. La 9.50 ajungem la Monumentul Nerlinger ridicat în memoria lui Richard Nerlinger şi a Hertei Ruzicka decedaţi din cauze necunoscute în anii ‘30, aflat acum în stare de degradare dar programat la refacere anul acesta.

De frumuseţea locurilor din jur, unii dintre noi chiuie de bucurie aşa de tare de li se răsucesc gleznele, şi suntem nevoiţi să bandajăm locurile cu pricina. Noroc de tăria de caracter demonstrată şi continuăm cu îndârjire cu toţii.

La 10.45 trecem “la 3 paşi de moarte” în coborâre pe lanţuri biciuiţi de acelaşi vânt, laitmotivul zilei după cum avea să se dovedească.

Vedem de la depărtare în stânga pe un prag intermediar refugiul Fereastra Zmeilor şi un drum forestier pe vale desprins din Transfăgărăşan şi care nu duce către nicăieri, oprindu-se brusc în ierburi. Acest drum ciudat este numit “Drumul lui Nastase”, construit la comanda fostului premier si folosit de respectivul in scopuri de vanatoare.

Săltăm în Portiţa Arpaşului în dreptul Ferestrei Zmeilor, greu vizibilă dacă se vine dinspre est, pentru că apare undeva în spate.

Soarele ne zâmbeşte, iar noi înotăm prin grohotişurile de sub vârful Capra (2 494m), unde găsim un izvor slab, dar util, în potecă. Alegem locul acesta precum guşterii ieşiţi la soare să se încălzească pe pietre şi facem popas de prânz pentru sandvişuri şi batoane. Este ora 12.00.

După o jumătate de oră plecăm spre lacul Capra, la început în urcare tot pe grohotiş şi ajungem într-o şa de unde se vede înainte lacul Capra, în fundal şaua Caprei şi spre stânga vârful Iezerul Caprei (2 417m) care mărgineşte şaua. Ȋn stânga mult spre sud se vede Cabana Salvamont cota 2000 de pe Transfăgărăşan.

Fără a mai sta prea mult pe gânduri pomenim din mers la 13.25 memoria alpiniştilor care au fost luaţi de avalanşă după o încercare temerară de a face creasta Vartopel-Arpăşel în iarna anului 1963 de la vest la est, dar au fost prinsi in
avalanşă la final, când reveneau de la Fereastra Zmeilor către Lacul Capra la data de 7 februarie, şi în cinstea cărora s-a ridicat un monument lângă Lacul Capra. Şi acesta este programat la refacere în acest an. Lacul îl salutăm şi pe el din mers, luând marcajul cruce albastră (recomandat) pentru a ocoli vf Iezerul Caprei (2 417m). La 2 minute de lac pe cruce albastră găsim un izvor în traseu ieşind dintr-o stâncă pe dreapta în direcţia noastră de mers şi regularizat cu un PET de 0.5L pus cu gura în jos.

Părăsim în prima şa mică, în dreptul unui indicator metalic marcajul cruce albastră şi o luăm pe curba de nivel pe nemarcat, ţinând vârful pe dreapta. Prindem la un moment dat un firav hăţaş care ne scoate înapoi în banda roşie care coboară din vf. Iezerul Caprei. Am salvat cel puţin o jumătate de oră, poate chiar o oră de urcat şi coborât destul de abrupt. Mulţumirile se îndreaptă iar acolo unde trebuie.
Supărată probabil că nu am stat la o vorbă cu ea, d-na Capra ne trimite nişte vânturi de peste 100 km/h fix unde eram mai expuşi – pe şaua îngustă de 1 m de deasupra tunelului de pe Transfăgărăşan în zona cuprinsă între vf.Paltinului (2 399m) şi Turnul Paltinului.

Facem echilibristică mai ceva ca Lavinia Miloşovici la bârnă şi ne proptim în beţe să nu fim aruncaţi spre dreapta în prăpastia Căldării Bâlii, sau spre stânga în valea pârâului Capra. Stăm ascunşi după stânci şi sărim repede peste porţiunile deschise în momentele de uşoară acalmie. Suntem aruncaţi la pământ de unele rafale de vant, dar în locuri cu puncte de sprijin. Ȋn fine, scăpăm şi de blestemul Caprei şi atingem Turnul Paltinului la 15.45.

Urmează o succesiune de pasaje uşoare, late şi drepte cu pasaje tehnice asigurate cu lanţuri în zona şeii Doamnei. Când părea că vântul se mai linişteşte, ne apare în faţă d-l Lăiţel (2 390m), pe care, după cum bine se ştie, e mai bine să-l “sari” decât să-l ocoleşti.

Negociem şi cu respectivul, şi ne zicem că totul va fi bine.

Vedem jos lacul Călţun, pe traseu mai dăm de vreo câteva săritori, şi vântul ne ia din nou în primire. Ne dărâmă sistematic cu rucsaci cu tot, fiecare pas spre Călţun se cucereşte cu greu. La ora 17.30 ajungem la lac unde găsim plin de naţionalităţi nu chiar conlocuitoare, dar vecine, mai puţin români. Toate corturile sunt înconjurate de mormane de pietre suprapuse dispuse circular.

Vântul suflă turbat, lacul are valuri ca la mare cu spumă albă împrăştiata de vânt în mici picături spre maluri. Refugiul este plin, întunecos, fără niciun geam, şi cam murdar. Trebuie să recunosc că speram într-o noapte la refugiu pentru că la Podu Giurgiului mi se rupsese un băţ de la cort care acum era “bandajat”. Nicio şansă. Singurul loc liber era pe o băncuţă îngustă de 30cm . Se va dovedi că nu va rămâne nici acesta mult timp liber…
Nori negri se adună deasupra căldării, vântul e atât de puternic încât 8 cehi se chinuie să întindă un cort de 2 persoane şi nu prea reuşesc. Cortul lor pocneşte când umflat, când jos lipit de pământ, când sus ridicat în aer. Ce urmează impune o relatare pe care să mi-o scuzaţi dar e făcută aşa cum s-au desfăşurat evenimentele – cu sufletul la gură. Căutăm loc de cort. Nu părea să mai fie nici unul. Găsim pe malul lacului, înconjurate de pietre suprapuse ceva ce păreau a fi 2 locuri, dar aveam nevoie de 3. Le ocupăm de frică să nu mai vină şi alţii în urmă să ni le ia. Claudiu vorbeşte cu un ceh care-i spune că ei găsiseră pe partea lacului opusă refugiului nişte locuri mai ferite de vânt după nişte bolovani uriaşi. Plecăm în cercetare. Găsesc cele 2 locuri pe malul opus. Claudiu gaseşte şi el două pe un mic platou mai sus de lac după o limbă de zăpadă. Timpul se scurge necruţător, norii sunt tot mai negri. Mai am doar timp sa le fac o vizită lui Claudiu şi lui Lică să văd locul găsit de ei. Cortul îl lăsasem jos la lac. Mă întorc şi în fugă ocolim lacul, începând montarea celor 2 corturi: Ducu şi Dragos, eu şi Mihaela. Când mi-era lumea mai dragă şi dădeam din mâini neştiind cum să ridicăm mai repede corturile, constat că aţele de fixare a tendei sunt încâlcite. Atât de tare, încât zboară înjurăturile în toate părţile. Ȋn cea mai mare viteză aruncăm rucsacii în cort şi punem tenda cam aiurea. Ne băgăm încălţaţi cu bocancii înauntru şi se dezlănţuie prăpădul. Fulgerele taie aerul ca nişte cuţite tăioase, iar trăsnetele apocaliptice se sparg în urechi. Vântul face să dârdâie tot cortul, iar de beţele lui ţinem cu mâinile. Ȋncepe o rupere de nori şi atâta apă curge din cer de parcă toţi răzeşii de pe zidurile Cetăţii Neamţului aruncau poloboacele cu apă în capul nostru şi nu al turcilor. Mai târziu aveam să aflăm că toţi îşi făceau ca şi noi cruci prin corturi, Claudiu şi Lică ţineau cu picioarele de beţele cortului. Dragoş şi Ducu s-au adăpostit până la urmă sub o stâncă unde au fost udaţi până la piele prin prelingere, după care au fugit la refugiu. Dragoş nu s-a mai intors şi a dormit noaptea pe băncuţa îngustă (vă mai amintiţi de ea, nu-i aşa?, din refugiu). Refugiul era şi el plin ochi cu refugiaţii cehi de pe la corturi. De la 19.15 a plouat torenţial aproape 2 ore. La un moment dat am simţit că plutim ca o barcă pe mare, atâta apă intrase pe sub cort. Am pus izoprenul jos, peste el rucsacii şi noi stăteam pe rucsaci. Ȋntr-o pauză de ploaie vine Ducu să vadă ce facem, iar noi eram ca sinistraţii de la inundaţii. Ne spune ca la ei cortul stă într-o mare baltă şi se duce şi el la refugiu. Mutăm cortul ceva mai sus şi ne apucăm de operaţiunea de rearanjare a lui, de data aceasta asigurată cu pietre peste cuie. Am scăpat de ce a fost mai rău. Până la 11.00 uscăm cât putem interiorul cortului, facem ceaiuri şi supe să ne încălzim. Se intoarce şi Ducu de la refugiu, hotărât că nu poate dormi acolo. Ne culcăm bine îmbrăcaţi şi rupţi de oboseală, lăsând aerisitoarele de deasupra ale cortului deschise să iasă umezeala. Ca într-un coşmar mă trezesc la 00.15 iarăşi în sunetul ploii care bătea în tenda cortului. Ies repede, închid aerisirile şi apoi somn până dimineaţa la 7.00.
Cuptor 21, joi. Ne trezim cu moralul cam dărâmat după seara precedentă.

Scoatem capul afară, şi nu ne vine să credem: ne loveşte în frunte un soare de insule greceşti, ireal faţă de ce fusese de cu seară. Bănuiam că minunea nu va ţine mult, aşa că punem rapid la uscat cazarmamentul, locul arătând în scurt timp de parcă era grădina din spatele casei Albei ca zăpada după ce le-a spalat hainele piticilor veniţi din adâncurile minelor.

Dragoş e destul de obosit după noaptea petrecută pe băncuţă, dar trece repede peste moment.

La 8.00 vin Claudiu şi Lică pregătiţi de traseu. Noi nu suntem încă gata. Aflaseră prognoze nu tocmai bune pe următoarele zile (şi aşa avea să fie), aşa că destinaţia zilei se schimbă pentru ei în Cabana Negoiu. Pleacă la 8.30 spre Portiţa Călţunului, şi ne uităm cu părere de rău după ei, am fi vrut să fim şi noi pregătiţi.

Pe la 10 intrăm şi noi în traseu spre vf. Negoiu prin Strunga Dracului. Eram ceva mai refăcuţi şi cu forţe proaspete, echipamentul se uscase. Urcăm pe bolovani uriaşi şi grohotiş în Portiţa Călţunului. La 10.30 lăsăm în dreapta traseul cruce roşie care duce prin Strunga Ciobanului direct către cabana Negoiu. La 10.45 suntem la primele rânduri de lanţuri înainte de intrarea în Strunga Dracului. Urc primul cu rucsacul în spate, îl las sus, mă întorc să iau şi rucsacul Mihaelei, care era destul de greu. Urc şi cu ăsta sus, vin şi ceilalţi, ne regrupăm. Câţiva paşi pe potecă şi suntem la al doilea rând de lanţuri din Strunga Dracului. Ducu este primul. Face prima lungime de lanţuri de pe peretele din dreapta, dupa care trebuia sărit pe peretele din stânga. Trecere dificilă, mai stăm noi ne mai gândim, ne mai sfătuim şi hotărâm să coborâm pentru mai multă siguranţă, având impresia că lipsea un lanţ la inventar. Aveam să aflăm mai târziu că Lică şi Claudiu urcaseră pe acolo şi ieşiseră din strungă prin partea ei superioară. Bravo lor, au povestit că nu a fost deloc uşor, şi a necesitat multă forţă această urcare.

Coborâm iarăşi primul rând de lanţuri, în acelaşi stil ca la urcare, cu rucsacii pe rând. Aşadar, după aproximativ o jumătate de oră am ieşit din Strunga Dracului pe aceeaşi parte pe care am intrat… Ne întoarcem pe potecă 100m şi facem dreapta pe un horn care se numeşte Strunga Doamnei, bănuind după nume că e mai uşoară. Aşa a şi fost, deşi asigurată şi ea cu lanţuri, doar în partea superioară a fost foarte îngustă şi a necesitat ceva abilităţi tehnice. La 11.15 ieşim din Strunga Doamnei pe partea ei superioară. Ocolul pe aici însă ne-a costat ceva timp, drumul dincolo de creastă fiind în coborâre o bucată de vreme, iar abia apoi începe urcarea grea spre Negoiu. Câteva firicele de apă prelinse le sorbim direct de pe stânci, şi tare bune mai sunt. Sub Negoiu la aproximativ 200m găsesc în mod neaşteptat şi câteva picături de apa care curg din tavanul unei mici scobituri. Stau un sfert de oră să umplu o sticlă de jumătate de litru de apă, neştiind încă destinaţia zilei. Vedem în spate lacul Vidraru de un turcoaz fermecator smălţuit de margini aurii,

mai grohotim apoi ultimii metri în urcare spre vf.Negoiu ( 2535m),

şi la 12.30 suntem pe vârf. Ȋn stânga privim plini de respect Custura Sărăţii mărginind la nord Căldarea Pietroasă, şi având punctul culminant în vf.Şerbota (2 331m).

Băgăm iar poze cu steagul HPM. De data asta cam înghesuite de nori negri ameninţători. Stâlpul metalic din vârf zbârnâie parcă e conductor de înaltă tensiune.

Părăsim vârful dar imediat sub el la 10m suntem înconjurati pe deasupra capului de trăsnete ameninţătoare să le atingi cu mâna, şi grindina pocneşte împrejur. Ne cam ia cu fiori. Ȋn asemenea condiţii din Şaua Cleopatrei, după o şedinţă care a durat 30 de secunde, luăm triunghi albastru spre cabana Negoiu, mai ales că prognoza pe care o ştiam era cam îngrijorătoare. Eram şi cu gândul la plăcuta reîntâlnire cu Lică şi Claudiu, pe care îi vedeam deja cu ochii minţii înconjuraţi de beri la cabană. Cu mari emoţii facem echilibristică pe sub acul Cleopatrei pe nişte bolovani uriaşi spălaţi de ploaie, printr-o ceaţă de nu se vedea la 10m.

Apoi, cu ceva greutate pe un drum nu foarte uşor, ajungem la ora 16.00 la cabana Negoiu. Bucurie mare, reîntalnit cu Lică şi Claudiu, pupat toţi, şi berea 3 Stejari măiestrită de berari sibieni ne încântă restul serii.

Cuptor 22, vineri.  După o noapte liniştită, ne trezim pe o vreme rece şi cer înnorat. Vorbisem de cu seară cu un rechin pentru transport să ne ia de la capătul forestierului ce urcă din Porumbacu de Sus spre cabană şi să ne ducă până la Complex la Sâmbata de Sus unde lăsasem maşinile. Facem pozele de încheiere de tura şi la 10.00 începem coborârea uşoară prin pădure.

La 11.00 prindem capătul forestierului şi după încă o jumătate de oră de mers dăm şi de rechin. Ȋmbarcarea, tipul avea o dubiţă unde pusese în spate câteva scaune de sufragerie în loc de banchete. Dăi cu muzici, poveşti, veselie pe un drum rupt de cea mai catastrofală inundaţie din anii ’40 şi până în prezent, ce avusese loc cu numai o lună în urmă. “
Cam asta a fost povestea aflată de mine de la personajele noastre şi pe care m-am grăbit să v-o spun şi vouă, o aventură ce o vor ţine minte probabil toată viaţa, asta dacă nu vor încurca poveştile cu multe altele ce urmează…

Ş-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus poveste-aşa.
Ş-am încălecat pe-o custură
Şi v-am spus o mare şi minunată aventură.

Text: Andrei Mihai

Fotografii: Claudiu Barliba si Dragos Furdu