HPM – Tura de prieteni (Călimani, 14-16 octombrie 2011)

Motto:

“You may say that I’m a dreamer /

But I’m not the only one…” (John Lennon)

(în traducere, daca mai este cineva care nu stie:

“Poti sa spui ca sunt un visator /

Dar nu sunt singurul…”)

Am început cu aceste minunate cuvinte spuse din suflet de Lennon pentru ca mi se par foarte potrivite pentru atmosfera în care s-a format si a prins contur prima tura HPM “de prieteni”.

Un proiect care parea la început doar o iluzie, a reusit sa prinda viata pentru ca a gasit acei oameni pentru care cuvintele “suflet” si “prietenie” înca mai conteaza. De altfel, acesta este si mesajul nostru pentru toti cei care veti citi vreodata aceste rânduri: se poate! Se poate sa existe într-un grup de îndragostiti de munte întelegere si bun simt, se poate sa te simti bine între prieteni, se poate sa gasesti oameni care gândesc la fel ca tine si împreuna cu care sa poti pune la cale proiecte de viitor. Si, în sfârsit, se poate ca toata lumea sa aiba de câstigat si sa nu piarda nimeni! Muntele ne ofera tot ce avem nevoie pentru a fi un grup de prieteni, trebuie doar sa ne deschidem sufletele si sa-l ascultam. Daca ceva din cele spuse mai sus v-a impresionat, daca va pasa si daca simtiti la fel, atunci va asteptam sa va alaturati si voi grupului nostru. Sunteti bineveniti!

Ati citit probabil deja printre rânduri, ca aceasta tura-experiment a avut si o parte emotionala, de sentiment. Am încercat sa facem mai mult decât o tura obisnuita. Am încercat sa trecem de barierele conventionalului cotidian si sa vedem “omul” din spatele fiecaruia. Si am avut surprize placute. Absolut tot ce s-a întâmplat în aceasta tura a noastra din Calimani a fost “democratie în stare pura”. Nimic nu a fost impus si nimeni nu a avut senzatia ca trebuie sa faca ceva. Fiecare dintre noi a avut posibilitatea sa contribuie, sa-si spuna opinia si sa-si puna amprenta personala asupra turei. Am constatat ca democratia e grea, dar placuta…

Dar ce a fost sus pe munte? Pe scurt, de toate – si toamna, si iarna, si soare dar si viscol, si poteci marcate clare în lumina zilei dar si nemarcate facute la frontala noaptea pe ninsoare si vânt. Si, bineînteles, iarasi si iarasi oameni extraordinari, salvamontisti cu suflet mare si gazde primitoare de la care nu îti mai venea sa pleci.

Au fost 2 zile de traseu în care am facut 35 km pe crestele din vestul muntilor Calimani. Punctul maxim atins (de 2 ori cum veti vedea), a fost vf. Bistriciorul – 1 990m.

Urcarea în prima zi a fost de pe valea Dornei – spre Saua Terha – vf. Stracior – vf. Bistriciorul – saua Bistriciorul-Zurzugaul – si înainte de vf. Zurzugaul am coborât la refugiul Salvamont Bistriciorul. A doua zi destinatia a fost Gura Haitii – peste vf. Bistriciorul – Piciorul Bistriciorului – sub vf. Strunior – Curmatura Tihului – sub vf. Ruscii – sub vf. Gruiu – Poiana Izvoarele – si coborâre pe pârâul Haitii.  Tot traseul a fost strabatut în 16 ore, dintre care 6 ore vineri si 10 ore sâmbata. Duminica a fost ziua de relaxare, plimbare prin Vatra Dornei, pizza&prajituri ca la mama acasa. Povesti, si multa voie buna.

Am plecat vineri 14 octombrie din Iasi, ziua de sfânta Parascheva, extragându-ne dintr-un oras plin de pelerini veniti la o sarbatoare transformata mai nou într-un mare bâlci denumit pompos “Sarbatorile Iasului”, la care multiplele evenimente culturale din anii de mai demult au fost înlocuite de mici, pastrama si manifestari grobiene. În asemenea conditii, “trenul zapezii” Iasi – Vatra Dornei ne-a cântat un minunat cântec de duca spre plaiurile Obcinelor Bucovinei, care ne-au întâmpinat cu prima ninsoare pe care am vazut-o în acest sezon.  ?n Vatra Dornei, zapada era la ea acasa. O scurta aprovizionare si la drum spre Dornisoara. Intrarea pe firul apei Dornei ne-a adus în fata un drum tot mai acoperit de zapada si masina s-a declarat pâna la urma învinsa, lasându-ne la confluenta cu un afluent de vest al Dornei, lânga un grup de cabane forestiere pustii la acea ora. Nu era chiar locul unde trebuia sa intram în traseul spre Saua Terha, însa aveam sa aflam mai târziu despre asta. Echiparea o facem printre fulgii tot mai mari de zapada. Este ora 3 dupa amiaza. Crestele ne cheama.

Prindem un forestier cam anemic si fara marcaj pe valea pârâului amintit spre vest. Avem GPS-ul cu noi, dar pe aceasta portiune track nu exista pe site-urile specializate. Directia lui este buna, dar înca nu stim unde ne va scoate în traseul de creasta care vine din Piatra Fântânele. Urcam pâna se termina forestierul sub un versant partial defrisat si abrupt ce ne taie calea.  Speranta e ca sus va fi linia de culme pe care se desfasoara marcajul banda rosie. Este partial adevarat, pentru ca dupa ceva balaureala, gasim marcajul nu fara oarecare emotie la iesirea din padure la vreo 2-300m. Ducu se evidentiaza aici înca o data la capitolul orientare. Facem stânga spre sud si în 15 minute suntem în Saua Terha.

Pe stânga lasam stâna cea noua din sa,  având în fata muntele Viisoara.

O urcare cu diferenta de nivel de vreo 300m. Poteca începe chiar în fata noastra prin padure, si avem senzatia ca este foarte clara pâna sus pe vârf, care se vede ca-n palma.

Un drum destul de lat ne însoteste urcarea dar se termina deodata brusc. ?n stânga indicator spre izvor 5 minute, în dreapta banda rosie, traseul nostru de pe harta mergea drept în sus.

Ne uitam unii la altii, stam putin strâmb ca sa putem gândi drept si cotim spre dreapta. Mergem 10 minute, dar GPS-ul nu si nu – întoarce-ti-va! Feelinguri, experiente, toate puse acum la comun, ne fac pentru putin timp sa vrem sa ne întoarcem, dar spre marea usurare nu o facem si continuam pe curba de nivel, iar în mai putin de 100m dam de o mare intersectare de trasee, din dreapta aparând un drum marcat cu triunghi rosu, care urca din Colibita pe valea Colbului.

Cotim stânga spre sud-est la 120 de grade, executând o semi-întoarcere, si continuam de data aceasta în urcare spre platoul muntelui Viisoara, de unde ninsoarea ne devine cel mai bun prieten.

Vizibilitatea scade în abordarea urcarii pe lespezile de sub vf. Stracior (1 963m) , pe care îl atingem odata cu primele semne ale înserarii.

Continuam prin ninsoare si lumina tot mai slaba sa ne orientam spre urmatoarea destinatie: vf. Bistriciorul (1 990m). Avem noroc ca suntem pe partea vestica a muntelui si pe creasta, asa ca beneficiem de ultimele fire de lumina ale zilei pâna spre ora 19.

Atingem Bistriciorul pe o vizibilitate foarte scazuta, iar negurile noptii ne cuprind prin ninsoare adundenta si vânt intens. Aprindem pe rând frontalele. Ionut e în fata, deschide drumul pe creasta pornita spre vest din vf. Bistriciorul. Avem noroc de semnal la telefon si vorbim cu cei de la refugiul Salvamont – tinta noastra pentru prima seara.

Refugiul este oarecum greu de gasit mai ales pe întuneric, pentru ca se coboara din creasta o diferenta de nivel de 300m pe un vâlcel abrupt.

Aprind ei o lumina la refugiu sa-i vedem, ne facem semn cu frontalele, dar drumul de coborâre, ia-l de unde nu-i. Ne învârtim pe creasta aproape 1 ora ca pisica pe gard care nu stie pe unde sa coboare. Bezna totala, ninsoare, frig. Jos începeau jnepeni mari, si daca ne înfundam în ei – aia eram… Prin telefon (multam’ la cel de sus pentru semnal!, dar si Florin avea statia de emisie-receptie la el pentru situatii mai dificile) suntem îndrumati pe un vâlcel extrem de abrupt si cu grohotis. Pe un culoar printre jnepeni, reusim sa ajungem cu bine, întregi cu totii la refugiul Salvamont (1 650m). Era deja ora 21. Aveam sa aflam ca de pe aceasta vale din nordul crestei Bistriciorul – Zurzugaul a plecat acum 6 ani (la sfârsitul anului 2005), avalansa care a distrus vechiul refugiu din Caldarea Bistriciorului. Tot baietii de la Salvamont ne-au marturisit, citez: “pâna acum, n-am vazut prea multe frontale coborând pe vâlcelul asta…” Oameni adevarati de munte, ne-au asteptat cu ceai cald si cu soba încinsa (chiar prea încinsa, dupa gustul multora dintre noi…).

?n asemenea conditii, va dati seama ca voia buna a izbucnit instantaneu. Ca de obicei Ramiro documenteaza prin imagini partea culinara a turei, având probabil deja material suficient cât sa publice o carte de retete culinare montane. Schimburile de lichide de diferite grade între organizatiile HPM si Salvamont Bistrita au completat seara minunata.

A doua zi aveam de parcurs un traseu lung pâna la Gura Haitii, asa ca ne trezim devreme pe la 5.45 în stressul unui ceas vorbitor care anunta tot felul de blestematii. Desi somnul a fost scurt, iesirea afara la -10 grade ne-a bagat instant “lemne pe foc”. Ne despartim cu greu de gazdele noastre, baietii de la Salvamont Bistrita, nu înainte de planui un proiect de remarcare la primavara pe care sa-l facem împreuna cu ei. Aviz amatorilor!

La ora 8 ne însiram deja pe pantele abrupte de sub creasta nordica Bistriciorul – Zurzugaul, parasind în urcare Caldarea Bistriciorului pentru a recupera coborârea din seara precedenta.

Ajungem în creasta dupa jumatate de ora si o lume de basm se deschide în fata noastra – împaratia înalta a Calimanilor, vazuta si luminata pe sub cortine de nori destramati.

 

 

 

Un soare ireal strabate prin ferestre înghetate de nori si da o senzatie de spatiu primordial.

 

 

 

 

Suntem la stâlpul indicator din saua Bistriciorul – Zurzugaul, unde se intersecteaza traseul de banda galbena pe care se ajunge înspre vest dupa 14 ore în satul Cusma prin Poiana Cofuri – vf. Vulturul si traseul triunghi albastru (varianta traseului de Colibita care trece pe la refugiul Salvamont Bistricior si pe care se poate ajunge în aprox. 4 ore la Colibita).

La ora 9 suntem din nou pe vf. Bistriciorul (va aduceti aminte ca era mentionat de 2 ori la traseul facut), atingând pentru a 2-a oara înaltimea de 1 990m, maxima turei. Viscolul de peste noapte asezase profile de zapada înghetata pe crucea care marcheaza vârful. Din nou plafonul jos de nori, vântul puternic si vizibilitatea scazuta ne fac sa nu stam pe vârf decât pret de a arunca o privire în cutia de plastic cu capac prinsa de cruce. Am gasit în ea lasate provizii de mâncare: batoane, glucoza, ciocolata. Ce oameni, ce caractere, cât altruism!

Coborâm pe Piciorul Bistriciorului, si facem dreapta, prinzând creasta principala (daca putem sa-i spunem asa) a Calimanilor de Vest. Datorita configuratiei zonei, tinerea traseului ar fi destul de dificila în lipsa marcajelor.  Fusesem avertizati de catre baietii de la Salvamont si de RT-urile recente ca s-ar putea sa urmeze o proba de “jnepening” pâna în Curmatura Tihului, dar din fericire nu a fost asa. Tot drumul este proaspat curatat de jnepeni, asa ca se poate merge în conditii excelente.  În sfârsit, lacatul norilor se deschide lasând loc unui soare minunat si unui cer de un albastru curat brazdat de firisoare de nori albi de mare înaltime.

Marcajul banda rosie (refacut recent, vizibil si suplimentat în poieni cu sageti pentru orientare) ne va însoti de acum pâna sub vf. Gruiu (1 882m). Traseul este de placere, relativ usor de abordat, si ne-a purtat pe sub vf. Struniorul (1 885m), prin Poiana Arsuri (loc bun de campare, dar unde nu am gasit apa), prin Curmatura Tihului si pe sub vf. Ruscii (1 913m). Un drum fantastic prin lumea de vis a împaratiei Calimanilor, nemarginire de munte cât vezi cu ochii. Cuvintele sunt de prisos, va las cu pozele facute de cei doi artisti, Cristina si Ramiro:

La ora 14 ajungem la intersectia de trasee de sub vârful Gruiu. Aici se desparte spre dreapta în urcare banda rosie pentru cei care vor sa continue spre vf. Pietrosul (se ajunge în 1 ½ ore) si de acolo spre partea centrala a Calimanilor. Noi am continuat pe banda albastra (drumul Mariei Tereza, fostul drum graniceresc) care ne-a scos direct în Poiana Izvoarele.

?n trecere facem poze si la monumentul (de fapt monumentele – unul mai vechi ridicat în 1985 si unul mai nou ridicat în 2005) de sub vf. Gruiu al celor 60 de ostasi români cazuti în anul 1917 în timpul primului razboi mondial.

Intersanta este inscriptia de pe monumentul cel nou: “Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: sa-si puna cineva viata pentru prietenii sai.” Poate ca vor mai fi vremuri în care sa avem si valori mai înalte decât cotidianul “cum sa facem bani”. Sper.

Prin ninsoarea tot mai puternica ajungem la ora 15 în Poiana Izvoarele, loc de unde se urca în coada Pietrosului si apoi pe vârful cu acelasi nume (2 100m).

Noi luam însa din poiana traseul cruce rosie (slab marcat) în coborâre pe firul vaii Pârâului Haitii,

si dupa multe traversari prin albia lui prindem forestierul lung de 8 km care ne scoate în Gura Haitii, unde ajungem la ora 17,30. Tragem la cabana lui nea Traian (Perla Calimani), loc de popas recomandat pentru ospitalitatea deosebita a gazdelor.

Fericirea se citeste pe chipul tuturor. Am ajuns cu totii sanatosi, s-a mers compact, cu scurte regrupari. Muntele a fost “de vis”. Echipa – asemenea. Dupa ce cântam imnul HPM (fiecare dupa posibilitatile cu care l-a înzestrat natura), restul serii o
petrecem prestând momente mai mult sau mai putin artistice (iarasi fiecare dupa posibilitati). Citim gânduri puse pe hârtie despre Munte si despre Prietenie, despre ce ne uneste în HPM, iar Aurica citeste mesajul de la Claudiu (ramas acasa de data aceasta) care se ridica si el la înaltimea asteptarilor. Planurile de viitor se împletesc cu gândurile frumoase, ne bucuram cu totii ca suntem împreuna.

A fost o altfel de tura. A contat si atmosfera din grup, nu doar traseul, partea tehnica, timpii de parcurgere, etc. Am simtit poate pentru prima data ca noi am fost actorii principali, iar muntele, care de obicei este regele, a fost acolo de data aceasta doar ca sa vegheze asupra noastra.

Iata în încheiere si personajele acestei povestiri de început de iarna: Cristina, Paula, Andrei, Aurica, Bazil, domnul Costel, Ducu,  Florin, Ionut, Ramiro. Claudiu a fost si el prezent prin intermediul mesajului minunat pe care ni l-a transmis.

Daca v-a placut, daca simtiti la fel, va asteptam si pe voi în rândurile noastre, ale asociatiei “Hai pe munte!”

Iasi, 26 octombrie 2011

Text: Andrei Mihai

Fotografii: Cristina Bârsan, Ramiro Matei, Andrei Mihai

Consultanti tehnici: Alexandru Cristea, Aurica Scriitoru, Florin Vestale