OFRANDE ABEONEI -IV-

OFRANDE ABEONEI –IV

De la pastravi la ceai de menta.

(Semenic august-septembrie 1986)

*

Printre activitatile organizate in timpul celor 12 zile petrecute in statiunea Semenic a fost si o excursie la renumitul (pe atunci) bazar sarbesc de la Oravita. Atunci l-am cunoscut pe Ionel Groza,ghid la O.J.T. Resita pentru care am simtit o desebita simpatie stabilindu-se intre noi o legatura care a durat pana la plecarea lui in ultima si “marea excursie”. Inchin aceste randuri celui ce a fost Ionel Groza.

*

Natura serviciului, psihologia sefilor si egoismul colegilor de serviciu imi permit rareori sa-mi petrec concediul in timpul verii. Si tot din aceasta cauza rar mi se intampla sa-l petrec impreuna cu familia. Si pentru ca muntele este preferinta mea, iar a Ceciliei este marea soarta m-a favorizat.

Dorind din toata inima sa-mi adun pasiunile la un loc si beneficiind de un castig neasteptat de bani, pe un carnet de C.E.C., am propus Ceciliei sa cumparam un bilet la o statiune montana de odihna, prin O.N.T.. Am gasit locuri libere intr-o statiune pe muntele Semenic, in extremitatea vestica a Carpatilor Meridionali, undeva deasupra Resitei. Am convins-o pe Cecilia ca merita incercarea de a vedea cum se simte la munte, iar pentru mai departe hotararea ii va apartine.

Semenicul ne-a primit cu o ceata de nu vedeam copacii de pe marginea drumului; doar din instinct simteam profilul soselei. Intunecase de-a binelea cand, dupa aproximativ 26 de ore de la plecarea din Iasi, am coborat intr-o ceata compacta din autobuzul care ne adusese de la Resita, avand inca in minte neplacuta intamplare avand la origine trei militieni care retinusera autobuzul mai bine de jumatate de ora controland cu simt de raspundere toti calatorii ( unul se holbase cu atata insistenta la cusaturile borsetei mele ca ma intrebam daca nu vazuse cumva pe acolo vre-un paduche); dupa doi-trei pasi facuti nu mai vedeam nici autobuzul.

Deodata, parca pentru a compensa toate necazurile, am auzit vocea calda a celui care s-a recomandat a fi directorul statiunii, usurat ca am sosit in sfarsit, urandu-ne bun venit, indemnandu-ne sa ne grupam si sa-l urmam pe dumnealui pentru ca altfel nu vom nimeri hotelul.

*

Dupa un somn fara vise si un mic dejun consistent am plecat intr-o scurta excursie de recunoastere.

Am iesit in aerul rece cu vagi urme din ceata de aseara. Spre apus, la cateva minute de mers, se inalta turnul unui releu de televiziune montat pe un mamelon de piatra ce tasneste din pajistea usor inclinata. Am luat-o intr-acolo intrand in sirul de oameni ce se scurgea, ca intr-o procesiune, spre degetul de fier al antenei. Piatra Goznei, superlativul Semenicului cu cei 1447 m. ai sai, ne-a primit oferindu-ne loc la loja, aratandu-ne fascinantul spectacol al imprejurimilor. Am dus binoclul la ochi si am inceput a scotoci catre spectacolul naturii. In prim plan se etaleaza Semenicul cu plaiuri intinse in culmi domoale, aducandu-ti in urechi “Sambra oilor”, cantec izvodit din taragotul lui Farcasu, acoperite de pasuni cu iarba lunga si matasoasa, parca iti vine sa intinzi mana sa le mangai asa cum mangai parul iubitei, sau al pruncului ce-ti este sange din sangele tau. Ici-colo pete de-un verde bolnavicios tradeaza turbariile, mlastini ce te impiedica sa dai curs imboldului de a alerga in linie dreapta prin iarba care te-ar imbratisa  moale cand, obosit si cu rasuflarea taiata, te vei tranti la pamant. De jur imprejur aceleasi culmi domoale ale Semenicului si Aninei, iar undeva in zare, mai impunatori, muntii Tarcului si abia banuit, ca o parere, Retezatul. Si ca o rabufnire de orgoliu, ca o dovada in sprijinul afirmatiei ca totusi Semenicul este munte, trei protuberante cu rotunjimea sanilor de fata, cu gurguie de piatra, ma sfideaza in dezamagirea mea cum ca Semenicul nu seamana a munte pentru ca lipseste mirosul de brad: Piatra Goznei pe care ne aflam, Piatra Nedeii si varful Semenic. Undeva, in vale, intre doua culmi, abia banuit, barajul de la Valiug zagazuieste apa Barzavei, oglinda lacului Gozna sclipind in soarele diminetii.

Si peste toate acestea otrava civilizatiei, fumul furnalelor, tradeaza Resita pe care abia dupa aceea o zaresti; blocuri albe pierdute in imensitatea verde a padurilor din jur.

*

Ne-am legat prieteni pe vecie cu o familie din Curtuci; capul familiei, domnul Gelu Taucean, doamna Florica soata dumnealui si domnisorul Florin, inima si sufletul celor doi, argint viu, zgatia pamantului, inteligent, exploatand la maxim slabiciunile sufletesti ale celor doi parinti, amenintandu-i printre lacrimile pedepsei primite cand se intrecea cu gluma: “Nu am sa cresc eu mare, sa vedeti voi ce bataie am sa va trag !!!”

Am stabilit cu domnul Gelu sa facem o excursie la ,,Vila Klauss” unde, auzisem noi, este belsug de pastravi. Inarmati cu sacose si pungi de plastic am plecat voiosi sa facem ravagii prin pastravii restaurantului de la ,,Vila Klauss”. Am trecut pe langa Baile Vulturilor ocolind turbariile iesite in cale, am aruncat o privire varfului Piatra Nedeii aflat undeva in stanga noastra, urmarind marcajul am trecut pe langa niste copaci razleti aflati pe o pajiste de vis si dupa aproape jumatate de ora am intrat in padurea de pe creasta Cracului Molidu, cumpana de ape intre raurile Molidu si Baile Mari ale Vulturilor. In scurt timp am ajuns la un imens desis de rugi de smeura patati ici-colo cu rubiniul fructelor, nu prea multe dar suficiente sa potoleasca pofta unor oameni putin pretentiosi cum eram noi si cu gandul mai mult la pastravi decat la smeura. O vorba aruncata de unul din noi referitoare la ursi si smeura ne-a facut sa ne luam talpasita, motivand ca e tarziu si trebuie sa ajungem la ,,Vila Klauss”, draga doamne, gatitul pastravilor necesitand timp. Coborarea a inceput sa fie din ce in ce mai placuta prin padurea luminoasa, presarata ici-colo cu cate un molid pentru a nu uita ca esti la munte si nu pe vre-un deal oarecare. La un moment dat, printre copaci s-a zarit acoperisul unui canton. Cu ochii la el am ratacit marcajul si ne-am pomenit pe un drum forestier, in fata unui canton parasit inconjurat de balarii. Ne-am dat seama de eroare si in scurt timp ne-am redresat. Coborarea a inceput sa fie din ce in ce mai abrupta, iar prietenul nostru, zglobiu ca un caprior, alerga la vale incat simteam o unda de mila fata de cum se vor simti muschii picioarelor lui a doua zi dimineata.

Dupa un timp chinul coboratului a luat sfarsit poteca marcata scotandu-ne pe un drum forestier de-a lungul raului Izvorul Molidului. Am mai mers putin si printre copaci a inceput sa se zareasca o cladire. In zadar urechile mele cautau zvon de glasuri, iar nasul  miros de peşte prajit; nu  auzeam decat susurul apei si nu simteam decat mirosul padurii. Inca o aruncatura de bat si iata-ne pe soseaua de pe malul Barzavei, in fata ,,Vilei Klauss”, casa de munte construita cu multa fantezie, ispitindu-te prin linistea din jur sa ramai definitiv aici. Cu ochi lacomi cautam ceea ce se cheama un restaurant, o terasa, o bodega ceva. Dar in zadar. In afara de niste rufe de copil, spalate ca vai de lume, intinse pe un gard si pe o sarma legata intre doi copaci si care intinau frumusetea splendida a unui liliac salbatic plin de flori in miezul lui septembrie, nici un semn de viata.

Nu ma puteam impaca cu gandul ca nu exista restaurant si cum nu vedeam unde ar putea fi tinuti pastravii am banuit ca ce cautam noi se afla undeva mai departe. Pe sosea am vazut un grup, o familie probabil, venind spre vila. Mi-am luat inima in dinti si am intrebat ceva de pastravi; un deget mi-a aratat directia din care veneau. Inima mi-a venit la loc, la picioare am prins aripi si plini de nadejde am luat-o intr-acolo. Dupa inca vre-un sfert de ora am ajuns la pastravarie. Priveam peste gard bazinele cu pastravi, fiecare cu exemplare de diferite marimi, si nu aveam pentru zglobiile fiinte ganduri prea prietenesti. Am intrat pe poarta si in fata unei cladiri am dat de un grup de insi care asteptau. Peste drum, in jurul unui escavator, cativa oameni se chinuiau sa repare ceva. Despre restaurantul mult asteptat, nici pomeneala; doar bazine pline cu pastravi si murmurul Barzavei. L-am intrebat pe unul, imbracat in salopeta, pe care l-am banuit a fi un lucrator de acolo, daca se vand pastravi, iar la raspunsul afirmativ al acestuia l-am mai intrebat cine se ocupa cu asa ceva. Mi-a raspuns ca seful, care pe moment este ocupat cu reparatia escavatorului. Plini de speranta ne-am dus langa escavator si am intrebat care-i seful pastravariei; ne-a raspuns unul imbracat cu niste salopete unsuroase, cu cizme de cauciuc in picioare si murdar de ulei pana in albul ochilor ca el este dar mai devreme de doua ceasuri nu ne poate sta la dispozitie,fiind ocupat. Insistentele noastre l-au lasat rece.

Cu indoiala in suflet ne-am decis sa asteptam uitandu-ne cu disperare la soarele ce cobora spre asfintit. Intrand in vorba cu oamenii care asteptau asemenea noua am aflat ca pestele se vinde la bucata,cu sase lei; cat despre marimea lor, o femeie evlavioasa care sunt sigur ca tine toate posturile ne-a aratat degetul mare de la mana spre comparatie. ,,Costele, mi-am zis, daca nici la 40 de ani nu ai avut bafta sa mananci pastrav sigur il vei pescui in apele Styxului”.

Ne-am asezat la umbra langa un gard sa ne mai odihnim putin si apoi s-o luam la picior spre Semenic. Totusi, chiar degeaba nu am mers la  ,,Vila Klauss” pentru ca in locul unde ne-am asezat sa ne odihnim am gasit o tufa mare de menta, iar prietenul nostru, pentru a nu ne intoarce cu sacosele goale la doamna Florica, a pus-o intr-una din ele invitandu-ne diseara in camera dumnealor,la un ceai.

Ne-am luat talpasita spre vremelnicul nostru salas de la Semenic, iar dupa ce am trecut de bazinele cu pastravi, aruncand priviri dispretuitoare infectelor vietati, pe cand pasii ne purtau pe drumul forestier ce serpuia de-a lungul Barzavei, il vad pe bunul meu prieten oprindu-se ca intepenit  locului ,cu sprancenele zbarlite, privind tinta intr-un loc din apa raului. In zadar mi-am fortat privirea ca nu am reusit sa gasesc ce vedea el. Si-a dus degetul la buze, in semn de tacere, si mi-a soptit: ,,pastravi, uite cum inoata impotriva apei!” Amintindu-mi ca pe bolnavii de genul acesta nu-i bine sa-i contrazici am admirat si eu ceea ce nu vedeam, apoi luandu-l cu blandete de mana l-am indemnat sa mergem, amintindu-i ca avem de intins cel putin trei ore de drum.

Am trecut de vila, am urcat putin de-a lungul raului Molidu pe drumul forestier, apoi am inceput drum lung si greu, in urcus pe poteca, prin padure. Dupa un drum care mi s-a parut obositor, nervos ca maruntaiele imi erau rascolite de o foame crunta, a luat sfarsit aventura noastra.

—————————