Tura de Prieteni 2013 – Munţii Călimani, 18-20 octombrie

Mai ţineţi minte acel desen cu piramida alimentaţiei sănătoase? Începea cu alimentele de bază, şi continua să urce pe niveluri tot mai rafinate până sus. Ei, cam aşa am simţit eu de-a lungul anilor cum se modifică o construcţie mentală pe care aş putea s-o numesc piramida grijilor pe munte. La început au fost cele legate de siguranţa personală, pe care cred că le ştiţi şi mulţi dintre voi – le enumăr într-o ordine aleatorie pentru că sunt multe: rătăcire, îngheţ, accidentare, lăsarea nopţii, animale sălbatice, lipsa apei, stricarea vremii, lungime exagerată a traseului, avalanşă, etc. După ceva experienţă şi încredere căpătată în forţele proprii, au dispărut multe din grijile referitoare la propria persoană, dar au început cele legate de ceilalţi participanţi la tură, de siguranţa lor. Când mai eşti şi în situaţia de persoană care propune sau organizează o tură pe munte, ca atare responsabilităţile fiind crescute, rezultă un factor de stres suplimentar: să iasă totul ok, să fie lumea mulţumită şi cel mai important să nu sufere un eveniment neplăcut vreunul dintre colegii de tură. Toate aceste riscuri nu dispar prin minune şi de la sine , ci pot fi doar minimizate cu ceva efort de organizare, de pregătire şi selecţie a oamenilor cu care mergi pe munte.

Ei, în acest context, pot spune că Tura de Prieteni de anul acesta a fost prima în care nu am avut aproape nici un fel de griji. Am analizat puţin ecuaţia sentimentului antepus între paranteze şi am constatat că se datorează încrederii căpătate în timp în fiecare dintre oamenii din HPM cu care am mers în diverse ture. E acel sentiment că împreună cu ei poţi merge până la capătul pământului, fără emoţia că vei avea vreo surpriză altfel decât plăcută din partea fiecăruia dintre ei. Şi pentru acest lucru ţin să vă mulţumesc tuturor – dragii mei prieteni!

Vineri, 18 octombrie 2013

Iaşi – Stânceni , un sat de pe valea Mureşului.

În sfârşit din nou la drum! Pregătirile individuale şi de grup rămân de acum în urmă impreună cu oraşul prăfuit. Avem în faţă 2 zile de munte şi de trasee nemaibătute de către nici unul dintre noi. Anul acesta suntem 17 în tura noastră de prieteni. Acum 2 ani la prima ediţie am fost 10 şi anul trecut 13. E de bine!

Microbuzul ne duce lin în seara care se lasă printre sate răsfirate pe valea Bistricioarei şi apoi pe valea Mureşului. Noaptea e stăpână de mult când ajungem la Stânceni, locul unde vom dormi la o pensiune urcată pe un platou în spatele fabricii de ape minerale. E plăcut aici, iar gazdele după ce ne-au dat cheile, ne-au lăsat cu încredere toate acareturile pe mână fără prea mult protocol inutil şi au coborât în Topliţa.

În timpul mesei de seară, cu hărţile în faţă, gândim pe scurt câteva variante pentru traseele de bază din zilele următoare. Să fie acolo în caz de … probleme pe munte. Ne strângem apoi la somn cu speranţa că nu vom avea concert de başi peste noapte şi cu gândurile zburând deja pe creste.

Sâmbătă, 19 octombrie 2013

Stânceni – Răstoliţa – valea Tihului – Gura Ciungetului (995m) – Vf Tihu (1 799m) – Stâncile lui Ilieş (1 913m) – Vf Pietrosul (2 100m) – şaua Negoiu (1 705m) – cabana Reţiţiş (2 021m).

Ne trezim devreme. La ora 8 am terminat pregătirile şi părăsim nu fără regret căldura plăcută a camerelor de la pensiunea Family.

Afară e rece dar în aer, peste fâşii zdrenţuite de ceaţă, pluteşte sentimentul că timpul va fi frumos. După un ultim popas de alimentare la magazinul din Stânceni, ajungem în Răstoliţa unde părăsim drumul naţional şi intrăm pe forestierul marcat cu plăcuţa “Parcul naţional Călimani”.

O surpriză faţă de hărţile pe care le avem este apariţia unui baraj pe pârâul Răstoliţa.

Pentru a scăpa onorabil de şicana barajului trebuie urmat un indicator spre dreapta pe drumul denumit “Contur lac”. E mult mai bun decât cel care merge drept înainte şi urcă barajul pentru ca apoi să-l coboare în partea cealaltă şi să continue pe ceva ce pare mai degrabă o potecă. Cele 2 drumuri se unesc ulterior în dreptul unui vagon tipic forestier folosit pentru cazarea muncitorilor. De la vagon până la limita de parc mai rămân de parcurs vreo 3 km.

Maşina ne duce până la bariera de intrare în Parcul naţional Călimani. Suntem la 900 m altitudine, pe valea Tihului la intersecţia cu drumul forestier Narniţa care se desprinde în partea stângă pe sensul de urcare. Este ora 10.15. Coborâm cu vădit regret din maşină, întrebându-ne oare ce-am gândit să renunţăm la dotarea logistică excelentă de la Stânceni în favoarea unei iluzorii cabane ce-o vrem atinsă la capătul drumului nostru iniţiatic. Şi e firesc să fie aşa pentru că nimeni dintre noi nu mai făcuse pană acum traseul plănuit.

Vremea se anunţă fără îndoială superbă. Un soare promiţător scapă printre brazi câteva gigacalorii nefacturabile, dezmorţind valea încă umedă şi rece.

Parcurgem într-o jumătate de oră cei 2,5 km care ne despart de fostul refugiu de la Gura Ciungetului din care se mai cunosc acum doar câteva bucăţi din partea inferioară a zidurilor, năpădite şi acestea de puterea vegetală. Părăsim marcajul cruce albastră de pe valea Tihului şi ne îndreptăm spre est pe triunghi albastru, ce ne va scoate în crucea galbenă care vine din dreapta de la Răstoliţa prin vârful Tătarului şi continuă spre coada Pietrosului.

La început urcăm ţopăind din piatră-n piatră chiar prin albia pârâului Rusca, fiecare cu gândul la maximizarea coeficientului de frecare bocanc – piatra udă care tinde cu tot dinadinsul spre zero.

Mai ştiţi acei peşti îndârjiţi urcând în salturi pe un râu de munte doar ca să-şi depună icrele în locul unde speră ei să fie raiul “somonesc”? Cam aşa s-ar putea descrie în termeni piscicoli urcarea către gura Ruscăi. Spre uşurarea noastră după 2 km şi jumătate de ezitări, poteca bolboroseşte o ultimă dată şi işi ridică sinuoasă şi abia ghicită trupul pe versantul abrupt al unuia dintre picioarele sudice ale Tihului.

Luăm primul contact cu zidul vulcanicei citadele a Călimanilor. Zgomotul pârâului rămâne stins tot mai departe în urmă, lăsând loc măreţiei şi liniştii de catedrală a pădurii. Nu pentru mult timp însă. La orga de brazi se comite un concert spontan opus 2. Prestaţia de azi e oferită de către Ionică şi Vasile absolvenţi de conservator secţia instrumente cu lanţ.

Purtaţi de ecourile frânte ale brazilor reuşim în 750m parcurşi să câştigăm aproape 300m diferenţă de nivel, ceea ce (dacă mai ţin minte regula de 3 simplă) dă o pantă medie de 40%. Picăturile noastre de transpiraţie sunt martore fără voie ale corectitudinii estimării gradului de înclinaţie. Facem un prim popas de câteva dulciuri, ceai şi apă într-un mic luminiş. După gustarea luată ca la botu’ calului continuăm să urcăm prin pădure şi, la altitudinea de 1 470m, intersectăm marcajul cruce galbenă amintit anterior. De existenţa lui probabil că trebuie mulţumit unei asociaţii din Târgu Mureş pe nume Pro-Natura 86, care s-a îngrijit de refacerea sa într-un mod original.

Virăm stânga la aproximativ 90 de grade spre nord-nordest şi ţinem de acum crucea galbenă. Ieşim pentru prima dată la belvedere într-o poieniţă de unde se zăresc în spate valea Mureşului şi munţii Gurghiului vecini, iar în faţă drept spre est, la aproximativ 9 km, scăldat în soare datorită expunerii sudice este marele platou de sub vârful Reţiţiş. Acolo trebuie să ajungem şi noi dar să avem puţintică răbdare, mai e de treabă! Încă o pauză de un măr, o tartină, o măslină, o bomboană străină şi hai la deal!

Zona ce urmează fiind dotată cu o pădure suspicios de sălbatică şi traseul făcând destule coturi fără vizibilitate, ii zicem cu foc pe rând la fluier. Si anume nu la cel cu 6 găuri, cât la cel cu bilă. Acţiunea noastră răsuflată n-a fost degeaba, după cum o să vedeţi. Timid, odată cu înălţimea încep să se deschidă şi pajiştile alpine, la început ca nişte poieniţe care cresc şi tot cresc până ce se contopesc într-un imens platou presărat cu jnepeniş.

Pentru prima dată vedem curioasele stânci ruiniforme ale zonei vârfului Tihu înfipte nefiresc în iarbă ca nişte sculpturi gigantice. Ooo, aaa, eee, oae! astea sunt interjecţiile erupte din vocabularul nostru impietrit în faţa mărturiilor activităţilor vulcanice trecute.

Si pentru că nici unul dintre noi nu mai făcuse acest traseu, ne simţim bucurosi ca în faţa borcanului neînceput cu miere.

Găsim puzderie de merişoare uşor stafidite dar foarte dulci, semn că pe aici nu dau prea mulţi culegători. După urmele din jur ceva mormăitori au poftit la ele, dar au lăsat de sămânţă şi pentru la anul. De altfel toata zona cuprinsă între vârful Tihu şi stâncile lui Ilieş e vizitată de blănoşii fără coadă, care au presărat peste tot plăcinţele. Unele demult expirate dar altele chiar “abia scoase din cuptor”.

Ne risipim la cules de merişoare şi după ce ne săturăm, revenim cu gândurile la scopul impardonabil uitat al prezenţei pe munte. Facem poze cu stâncile vulcanice care pot să vă spun că au cele mai curioase forme posibile.

Unele seamănă cu Nefertiti regina Egiptului, altele cu spinări preistorice de dinozauri, iar altele parcă aduc mai mult cu Maricica – nu mă întrebaţi care Maricica – funcţie de simţul şi imaginaţia fiecăruia.

Am întâlnit şi un fenomen intersant. Unele stânci erau foarte calde. Când spun foarte înseamnă nefiresc de calde în comparaţie cu temperatura aerului şi chiar cu temperatura resimţită la soare. De parcă cineva tocmai făcuse un foc lângă ele sau o căldură din adâncuri se ridica învăluindu-le. Tinând seama că munţii Călimani sunt vulcanici, n-ar fi de mirare să le mai scape câte un fâs pe la garnitură.

La 13:40 ajungem pe vârful Tihu (1 799m). Privelişti minunate se deschid mai ales înspre vest unde Zurzugăul şi Bistriciorul mărginesc linia sinuoasă a crestei.

Aflat pe o culme secundară care se desprinde din cea principală în apropiere de vârful Gruiu, vârful Tihu este un loc privilegiat de admirat o mare parte din Călimani de la Negoiul Unguresc până la Zurzugău. Pitorescul locului este completat de mozaicul de jnepeni răsfiraţi în pâlcuri pe păşunea alpină.

Cum soarele mângâia diafan tot ce prindea în rază, ne-am lăsat cuprinşi de o dulce toropeală în iarba înaltă de sub vârf. Însă lenea fără oleacă de mâncare nu se digeră complet, aşa că au început să prindă curaj şi să iasă din rucsaci în formaţie feliată , stratificată sau porţionată plutoanele de tartine, cârnaţi şi afumături asortate. Bine că mai există printre noi şi oameni cu mintea limpede care au simţit momentul care se prefigura şi au curmat din timp tentativa de chermeză.

Imediat după vârful Tihu marcajul dispare şi noi odată cu el în marea de jnepeni. Scoatem aparatura ajutătoare şi o rugăm să ne readucă pe drumul cel bun. Facem 100m sărituri pe deasupra hăţişului des şi coborâm o treaptă de nivel prinzând din nou poteca.

Într-un labirint de jnepeni numai bun de jucat “de-a v-aţi ascunsa” înaintăm şerpuit şi ni se văd aleator doar capacele de la rucsaci. Descâlcim până la urmă soluţia întortocheată şi scăpăm în sfârşit spre marele platou acoperit de ierburi alpine care ne desparte de Stâncile lui Ilieş.

De aici urmează o plimbare lejeră de 2km prin iarba îngălbenită de primele semne ale toamnei, punctată ici-colo de tufe mici de jnepeni.

Avem în faţă creasta principală pe care vrem să o atingem şi să continuăm apoi spre dreapta către vârful Pietrosul. Sperăm la un traseu direct care să treacă pe la vârful Gruiu (1 882m) şi care să ne scoată direct în coada Pietrosului.

La 15:15 ajungem la Stâncile lui Ilieş (1 909m), unde facem un popas de jumătate de oră pentru masă.

Combinaţia rezultată din elemente precum momentul zilei în care ne aflam, uşoara oboseală care se instala după 5 ore de la plecare, liniştea firii, priveliştile largi, satisfacţia atingerii crestei – toate acestea sublimate în starea de bine urcată din stomac după masa consistentă – ne aduc un strop de fericire în suflet.

Din loc în loc brăduţii pitici, tufele de jnepeni şi chiar firele mai înalte de iarbă sunt decorate cu o dantelă zimţată de zăpadă, îngheţată probabil de suflarea unui vânt ce a bătut zilele trecute.

Acum e senin şi linişte. Parafrazând puţin, e o linişte de iţi auzi gândurile cum işi iau zborul spre înalt.

Aruncăm o privire “peste gard” adică după creastă. Ehe! Ia poteca de unde nu-i! Cu multă imaginaţie încercăm să desluşim de aici de sus un traseu care să penetreze zidul de jnepeni şi să ne scoată direct în coada Pietrosului. Pentru siguranţă renunţăm la idee şi alegem să ţinem crucea galbenă coborând astfel din creastă diferenţa de nivel de aproximativ 150m până în drumul Mariei Tereza (bandă roşie). Considerând acest marcaj ca fiind cel în general folosit pentru traseul crestei principale, se poate spune că de fapt în această porţiune s-a ales din motive legate de confort la mers folosirea drumului Mariei Tereza în locul ţinerii crestei matematice. Se merge practic pe o curbă de nivel situată în jurul altitudinii de 1 760m până se ajunge la un punct marcat cu o tablă indicatoare, de unde se desparte spre dreapta marcajul bandă roşie prin care se face reintrarea pe creastă. Distanţa ce trebuie parcursă pe drumul Mariei Tereza este de 1,7 km şi se poate face în maxim 30 de minute.

La 16:20 ajungem în locul unde se desparte traseul care urcă spre coada Pietrosului de cel care continuă în uşoară coborâre spre Poiana Izvoarele.

Regrupăm şi începem urcuşul abrupt care ne va aduce un plus de 350m în altitudine. Încet – încet ne ridicăm din umbra ce se lăsase pe versantul nordic în soarele blând de asfinţit care ne încălzeşte până într-atât încât se poate merge chiar şi numai în tricou.

Este poate cea mai frumoasă parte a traseului de azi. Cea mai “alpină”. Stâncile se adună îngustând drumul până ce devine o custură ascuţită şi abruptă.

Trecem de locul unde vine din stânga (nord) marcajul cruce roşie pe care se poate ajunge în 4h30 în Gura Haitii. O scurtă pauză pe platoul din jurul stâlpului indicator, reconsiderarea hainelor cu care suntem imbrăcaţi prin adăugare de straturi izolatoare şi dăm asaltul final.

Periodic soarele e înghiţit de balauri mânioşi în trecere grăbită pe deasupra culmii şi care suflă spre noi adieri de gheaţă.

Grohotişul uriaş încearcă şi el să apere vârful cel mai înalt de năvălirea umană. Pas cu pas cucerim în lumina piezişă a înserării ultimii metri ai Pietrosului.

Natura ne răsplăteşte efortul şi işi dă la o parte perdeaua de nori dezgolind un apus arămiu pe care probabil nu-l vom uita niciodată.

Este ora 6 fără un sfert seara şi suntem la 2 100m înălţime.

Luna răsare în stânga peste Gura Haitii.

Rotundă şi plinuţă, se înroşeşte la propriul curaj de a trage cu ochiul peste Călimani la soarele care se pregăteşte de culcare.

Puţin cam impresionaţi aşadar de măreţia peisajului facem pozele de colecţie. Sufletul ne este plin. Niciodată muntele nu e la fel şi merită să fie urcat pentru momentele de sublim care ţi le oferă când îi atingi vârful cel mai înalt.

Doar gândul că mai avem de mers încă 3 ore până la cabana Reţiţiş ne dezlipeşte din amorţirea clipei şi de posibila noastră imortalizare în piramida Pietrosului la o treime de bază şi două treimi de vârf.

Plecăm spre vârful Negoiul Unguresc. Porţiunea aceasta de traseu se desfăşoară pe un larg platou impietrit aflat la mare înălţime.

Suntem flancaţi de ultimele firişoare de lumină ale zilei pe dreapta şi de luna plină pe stânga. Senzaţia de teluric dispare, lăsând călătoria să capete dimensiunea unei plutiri celeste.

Ajungem pe vârf la 2 081m la ora 7 fără zece şi visul nostru printre aştri se termină abrupt în începutul noptii ce tocmai s-a instalat. Privim în jos şi vedem prăpastia care ne aşteaptă la coborârea până în şaua Negoiu. Griul stâncilor se distinge puţin în lumina lunii, suficient însă cât să dea dimensiunea dificultăţii pasajului.

Începem descăţărarea celor aproape 400 m diferenţă de nivel la lumina frontalelor. Porţiuni alunecoase şi întunericul care ne înconjoară cresc intensitatea trăirilor, estompată insă de liniştea dată de prezenţa umană de lângă tine. Sirul de frontale tresare pâlpâit şi descendent, şerpuind după inflexiunile traseului. Ne-au trebuit 40 de minute să ajungem în siguranţa largii înşeuări a Negoiului la 1 705 m înălţime. Impărţim între noi ultimele picături de ceai şi apa care ne-au mai rămas. Câteva batoane energizante şi bomboane întregesc cina frugală. Încercăm fiecare să obţinem starea mentală necesară pentru a termina ultimii 3 km din traseul de azi, care durează deja de peste 9 ore, ţinând cont de faptul că urmează încă o urcare pe diferenţă de nivel de 300 m până la cabană.

Cufundaţi în propria determinare, desprindem gândurile de trupurile obosite şi le lăsăm să zboare înainte pentru a ne călăuzi paşii prin noapte.

La ora 9 fără zece seara, după 21 km şi aproape 11 ore de la plecare ajungem la Reţiţiş.

Cât de bine te simţi după un efort de o zi întreagă prin locuri sălbatice, când în sfârşit te poţi întinde într-un pat sau măcar pe o băncuţă, la căldură, între oameni!

Rând pe rând începem să ne revenim din oboseală, unii mai repede, alţii mai încet, alţii mai deloc. Aceştia din urmă se aruncă rapid în braţele somnului. În ce priveşte fetele: Alina, Cristina şi Mădălina nu trebuia să fii mare psiholog să-ţi dai seama că sunt obosite aşa că le-am lăsat să-şi vadă de binemeritata odihnă având în vedere că au ţinut pasul ziua întreagă cu noi, lucru pentru care merită felicitate! Noi ne apucăm între timp de plăcerile bărbăteşti care se ştie că sunt discuţiile despre copii şi despre trendurile în echipament montan.

Bine, e de precizat – aşa în treacăt – că în timpul acestor discuţii am mai şi mâncat , ceea ce ne-a cam epuizat fizic, apoi am băut şi câte un vinuţ sau o vişinată , ceea ce iaraşi nu ne-a plăcut deloc , apoi am cântat de toate, ceea ce de-a dreptul ne-a ruşinat.

Pe la 12 noaptea afară începe să bată cu furie un vânt care zgâlţâie toţi pereţii cabanei. Pentru că totuşi este senin, Tudor înfruntă vicisitudinile vremii de dragul artei fotografice. Ultimii ne culcăm pe la ora 2, fericiţi la gândul că mâine va fi o zi cu traseu numai în coborâre. Noapte bună Călimani! Ne-ai dăruit o zi incredibil de frumoasă şi un apus pe vârful Pietrosul care ne va rămâne în suflet pentru totdeauna.

Duminică, 20 octombrie 2013

Iţi vine să strigi de bucurie când vezi vremea de afară.

Un soare puternic învăluie tot platoul de la sud de Reţiţiş , cerul e albastru adânc fără urmă de nori. Se vede până departe înspre valea Mureşului şi după ea până spre munţii Gurghiului.

Vântul s-a înmuiat bine de tot, se văd chiar şi munţii Făgăraş!

Facem câte un ceai şi o cafea la plita din spatele sălii de la parterul cabanei, mâncăm în regie proprie şi ne echipăm cu nerăbdare, dornici de o nouă zi pe munte.

Traseul de azi este Reţiţiş (2 021m) – Lacul Iezer (1 741m) – Cascada Lomăşiţa (1 518m) – Refugiul Lomăşiţa – DF de pe valea Lomaşului – Cabana Lomaş (1 000m).

Începem ziua cu poza de grup în faţa cabanei impreună cu steagul HPM care de-a lungul anilor a fost purtat de multe mâini şi a văzut multe vârfuri din ţară şi chiar de afară. O identitate de grup se construieşte şi din simboluri şi unul important dintre acestea este steagul. Spun asta şi în ajutorul altor asociaţii de profil din ţară pentru a le impărtăşi din experienţa noastră. Încă suntem destul de puţini cei care mergem pe munte şi trebuie să facem tot ce se poate pentru a construi relatii bune atât între membrii asociaţiilor cât şi între asociaţii.

Dar gata cu teoria, să plecăm la drum! La ora 9 ne luăm la revedere de la gazdele noastre şi în formaţie compactă iuhuuuu! ce bine-i la vale!

Sentimente de bucurie ne inundă sufletele încălzite de soarele atotstăpânitor. Luăm energie de la el şi ţopăim pe poteca largă a Transcălimanului. Urmăm şerpuirile largi ale sale şi privim cu nesaţ spre vârfurile Călimani Izvor (2 032m) şi Călimanul Cerbului (2 013m) care rămân încet-încet în stânga noastră spre nord-est. Promitem că le vom desluşi cărările înjnepenite cu proxima ocazie. Vedem în apropierea drumului şi cabana Salvamont de la est de lacul Iezer , dar trataţi-o cu rezerve în caz de refugiu pentru vremea rea. E posibil să fie închisă.

Găsim izvor cu debit foarte bun în poiana largă de dinainte de lac, aprope de locul unde este amplasat şi un panou informativ despre parcul naţional Călimani.

Aici în perioada potrivită a anului se pot admira frumoşii bujori de munte (numiţi şi rododendroni sau smârdari). După fix o oră de la plecare ajungem la lacul Iezer unde il găsim – surpriză – pe Lucian care în stilul caracteristic se orientase mai abil direct printre jnepeni pe o scurtătură şi acum deja se plictisea aşteptându-ne pe noi.

Spiritul lui orientarist de frunte ne-a condus în continuare printre mozaicul de jnepeni şi pâlcuri de pădure până la atingerea traseului marcat cu triunghi albastru care coboară direct de la cabana Reţiţiş către cascada Lomăşiţa.

Cât despre lacul Iezer, vă pot spune că este un lac de baraj natural situat la altitudinea de 1 740m. O poză a lacului vedeţi mai jos:

Nu stăm prea mult pe langă lac, că deja vântul începea să încreţească apele limpezi ale lui. Scoatem hărţile, busolele, şi ne stabilim direcţia pentru a prinde marcajul triunghi albastru care coboară de la cabana Reţiţiş. Il atingem după 50 de minute şi aproape 3 km de slalom printre obstacolele puse şi răsfirate de natură pe marele platou: jnepeni şi pădure de brad. Schimbăm direcţia la 90 de grade spre sud-est şi coborâm din piatră în piatră având pârâiaşul Lomăşiţa drept tovarăş de drum. Acest mic pârâiaş formează o frumoasă cascadă mai jos la altitudinea de 1 518m şi pe care o s-o vedeţi în pozele următoare.

Am coborât la cascadă lăsând toţi rucsacii sus lângă potecă.

După ce ne-am minunat de diafana perdea de apă , locul fiind destul de alunecos şi îngust nu s-au putut face poze de grup.

Aşa că am urcat înapoi la rucsaci. A fost primul moment în care (unii mai direct alţii poate doar subliminal) ne-am dat seama că tura se apropie de sfârşit. Tolăniţi pe iarbă, încălziţi de soare, adiaţi de un vânticel plăcut care se strecoară cu foşnet printre acele de brad, ne aşteptăm unii pe alţii să terminăm gustările, cu părere de rău că nu mai avem ce scoate de prin bagaje să mai lungim momentul.

La ora 12.00 ne ridicăm , şi cu inima cam îndoită întoarcem spatele crestelor şi pornim către cabana Lomaş. Mare atenţie pe acest drum. La 800 m în aval de cascada Lomăşiţa se află fostul refugiu dărâmat de vremuri şi cunoscut sub numele de Lomăşiţa. Lângă refugiul vechi a fost construit acum unul nou după un model pe care l-am mai văzut prin zonă. Seamănă perfect cu cel din Poiana Albă din Munţii Hăşmaş. Ei, aici, fix în mica poieniţă a refugiului, marcajul triunghi albastru face dreapta în unghi de 90 de grade (cum se coboară) şi părăseşte drumul principal. Deocamdată nu este un indicator, iar marcajul triunghi albastru nu este prea vizibil pe sensul de coborâre. Poate va fi instalată pe viitor o săgeată – ceva , oricum până atunci ţineţi cont de acest lucru.

Poteca se înscrie apoi pe o coborâre abruptă şi aici trebuie urmat strict marcajul deoarece conduce către singurul loc pe unde se poate traversa pârâul din vale (Lomăşiţa) , loc prevăzut cu o punte de lemn.

La 12.30 suntem dincolo de punte şi coborâm pe versantul drept ultimul kilometru care ne mai desparte de drumul forestier.

Cerul işi trage o mantie de nori cenuşii, străpunşi când şi când de raze de soare. Suntem fericiţi şi facem aşa la trecut plictiseala forestierului lung de 4 km până la Lomaş o regie de marş înşiruiţi unul după altul spre distracţia noastră şi spre chinul lui Sorin care vrea să dăm bine în filmul lui. La cabană ne va aştepta maşina care o să ne ducă mai plini de bucurie către Iaşi.

Ca un element picant de final, Teo, şoferul maşinii, tânăr de altfel şi foarte plăcut şi amabil, a pus mâna pe rucsacul lui nea Costel să-l urce în maşină. Era să-l scape pe jos când şi-a dat seama cât e de greu. M-a întrebat dacă este al meu şi dacă l-am avut în spate pe munte. I-am zis că nu, şi i l-am arătat pe nea Costel. S-a crucit admirativ dragul de Teo văzând că de fapt rucsacul aparţine celui mai în vârstă dintre noi.

S-a încheiat o nouă Tură de prieteni. Ca de obicei a fost de la minunat în sus. Muntele ne-a răsfăţat cu o vreme impecabilă, traseul a fost spectaculos şi inedit pentru toti. Iar noi ne-am întors în echipă mai legată, şi am reuşit să mai punem o piatră la temelia relaţiei care o construim în cadrul HPM an de an.

Promiţând că ne vom continua povestea prieteniei şi la anul, vă salutăm pe toţi cu drag, şi ne semnăm acum la sfârşit:

Alina, Cristina, Mădălina, Andrei, Aurică, Cristi, Daniel, d-l Costel, Ducu, Florin, nenea Gicu, Ionuţ, Lucian, Octavian, Ramiro, Sorin şi Tudor

Si pentru că se apropie sărbătorile de iarnă vă dorim un 2014 plin de bucurii alături de cei care vă sunt dragi!

Iaşi

16 decembrie 2013

Text: Andrei Mihai

Foto: Ramiro Matei, Cristian Iftimi, Sorin Untu